Dragostea in vremea holerei

La cei patruzeci de ani ai săi, Tránsito Ariza era o fe­meie lipsită de prejude­căţi, cu un instinct al fericirii per­vertit de sărăcie, aşa încât se bucura de suferin­ţele fiului de parcă ar fi fost ale ei. Când îl simţea delirând, îi dădea să bea ceai, îl înfofolea în pături de lână ca să i amăgească frisoanele, dar în acelaşi timp îl în­demna să şi afle mângâiere în propria i descurajare:

— Profită acum, că eşti tânăr, şi îndură cât poţi, îi spu­nea, fiindcă suferinţe­le astea nu ţin toată viaţa.

Cei de la Oficiul Poştal, fireşte, nu gândeau la fel. Flo­rentino Ariza se lăsase pe tânjală şi umbla cu capul în nori, ajungând să încurce până şi steagurile care anunţau sosirea corespondenţei, aşa că într o miercuri, să zicem, arbora steagul german, când, de fapt, sosise vaporul Companiei Leyland, cu poşta de Liverpool, iar în altă zi, înălţa drape­lul Statelor Unite, când, de fapt, era vorba de nava cu­nos­cutei Compagnie Générale Transatlantique, cu poşta de la Saint Nazaire. A­ceste confuzii ale iubirii provocau atâtea încurcături şi stârneau atâtea proteste din partea po­pulaţiei, încât Florentino Ariza ar fi rămas, de bună seamă, fără slujbă, dacă n ar fi fost Lotario Thugut, care l a luat să lucreze cu el şi l a pus să cânte la vioară în balconul corului de la catedrală. Amiciţia lor părea inexplica­bi­lă, dată fiind diferenţa de vârstă, ca de la bunic la nepot, care i despărţea, dar ei se înţelegeau la fel de bine la birou sau în tavernele din port, unde îşi făceau vea­cul chefliii de toată teapa, de la beţivanii care se milogeau pentru un strop de bă­u­tură, până la filfizonii îmbrăcaţi în haine de seară, care o ştergeau de la banche­tele organizate de Clubul Social, ca să poată mânca pe săturate chefal prăjit şi pilaf din nucă de cocos. Lotario Thugut obişnuia să se abată pe acolo după ce şi termina ultima tură la telegraf, iar de multe ori zorii îl prindeau chefuind cu bez­meticii de mari­nari de pe goeletele din Antile, bând cot la cot cu ei punci preparat cu jamaică şi cântând la acordeon. Era gras şi lătăreţ ca o broască ţestoasă, cu o barbă aurie, iar seara, când ieşea în oraş, îşi punea pe cap o bonetă frigiană, aşa că nu i mai lipsea decât un şirag de clopoţei ca să arate ca Sfântul Nicolae. Cel puţin o dată pe săptămână îşi încheia chiolhanul în braţele câte unei păsări de noapte, cum îi plăcea să spună, una din nenumăratele femeiuşti care făceau ne­goţ cu amoruri precipitate într un hotel de tran­zit pentru marinari. De cum l a cunoscut pe Florentino Ariza, şi a pus în gând să l iniţieze în paradisul lui. Ale­gea pentru el „păsările" care i se păreau mai pricepute, se târguia cu ele la preţ şi la procedee, oferindu se să le plătească în avans din propriul buzunar. Dar Flo­rentino Ariza nu accepta: era virgin şi şi propusese să rămână astfel atâta timp cât n o făcea din dragoste.

Hotelul era un palat colonial care şi pierduse străluci­rea de odinioară, iar în marile saloane şi în încăperile de marmură se înghesuiau acum cămăruţe înjghe­bate dintr un carton găurit de a lungul timpului cu acul, care erau închiriate deo­potrivă pentru a făptui şi pentru a privi. Cir­culau poveşti dintre cele mai ciu­date despre tot felul de curioşi cărora li se scosese ochiul cu andreaua, despre al­tul care şi a recunoscut propria nevastă în cea pe care o spiona, despre domni simandicoşi care intrau acolo deghi­zaţi în precupeţe ca să şi facă poftele cu boţ­mani aflaţi în trecere, şi despre atâtea alte incidente între pânditori şi pândiţi, încât numai gândul de a şi arunca ochii în camera alăturată i se părea lui Floren­tino Ariza înspăimântător. Aşa se face că Lotario Thugut nu l a putut convinge că a privi şi a se lăsa privit erau, în Europa, rafinamente rezer­vate doar prinţilor.

În ciuda corpolenţei sale, Lotario Thugut avea un prâsnel de îngeraş, ca un boboc de trandafir, dar se pare că acesta era un cusur binecuvântat, pentru că „păsările de noapte" cele mai hârşite în meserie îşi disputau şansa de a se culca cu el, iar când începeau să răcnească de parcă le ciopârţea cineva, se zguduia palatul din temelii şi se cutre­murau de spaimă fantomele care îl cutreierau. Se răspândise zvonul că folosea o pomadă cu venin de viperă ca să le înfierbânte femeilor şaua turcească, dar el se jura că n avea la îndemână alte mijloace decât cele pe care i le lăsase Dumnezeu. Şi spunea prăpădindu se de râs: „Doar dragos­te, şi atât." A trebuit să treacă mulţi ani până ce Florentino Ariza şi a dat seama că spusele lui erau, poate, întemeiate. S a convins definitiv de acest adevăr într o etapă ceva mai avansată a educaţiei lui sentimentale, când a cunoscut un bărbat care trăia ca un paşă pe spinarea a trei femei deodată. Toate veneau să i dea so­coteală în zori şi să i ceară iertare în genunchi pentru câştigul neîndes­tulător, ne­dorindu şi altă răsplată, atunci când aduceau mai mulţi bani, decât să se culce cu el. Florentino Ariza era convins că numai teroarea putea explica o asemenea înjosire. Dar una din cele trei fete l a uimit dezvăluindu i adevărul contrariu.

— Aşa ceva, i a spus, nu se poate face decât din iubire.

Nu atât pentru darurile de preacurvar, cât mai ales da­torită farmecului său personal, Lotario Thugut ajunsese unul din clienţii cei mai respectaţi ai hotelului. Florentino Ariza, deşi tăcut şi ascuns, şi a câştigat şi el stima patronu­lui, astfel încât, în perioada lui cea mai zbuciumată, când se lăsase copleşit de deznădejde, avea obiceiul să se re­tragă într una din cămăruţele înăbuşitoare, unde citea ver­suri şi foiletoane lacrimogene, iar reveriile lui lăsau în urmă cuiburi de întunecate rândunele prin balcoane, freamăt de sărutări şi fâlfâit de aripă în lâncezeala sies­tei. Aşa afla Florentino Ariza amănunte despre nenumărate infidelităţi sau despre unele secrete de stat, pe care clienţii importanţi şi chiar notabilităţile locale le îm­părtăşeau iubitelor efemere, fără să le pese dacă sunt auziţi din camerele vecine. Tot acolo a aflat că, la patru leghe marine spre nord de Sotavento, zăcea pe fun­dul mării, încă din secolul al XVII lea, un galion spaniol încărcat cu aur curat şi pietre preţioase în valoare de peste cinci sute de miliarde de pesos. Povestea l a uluit, dar nu s a mai gândit la ea decât câteva luni mai târziu, când dragostea lui nesăbuită i a răscolit dorinţa de a recupera comoara scufundată, pentru ca Fer­mina Daza să se poată scălda în valuri de aur.

Mulţi ani mai târziu, când încerca să şi aducă aminte cum era în realitate domniţa idealizată de alchimia poe­ziei, nu reuşea s o desprindă de sfâşietoarele amurguri din acele vremuri. Chiar şi când o pândea fără a fi văzut, în acele zile chinuitoare în care aştepta răspunsul la prima lui scrisoare, o vedea transfigura­tă în reverberaţia amiezii, sub ploaia de flori albe ale migdalilor, unde pururi era aprilie, în orice anotimp al anului. Iar dacă acceptase să l acompanieze pe Lotario Thugut în foişorul privilegiat al corului catedralei, o făcuse numai ca să poată ve­dea cum se unduia tunica ei în adierea cântărilor sfinte. Propria i nesăbuinţă i a zădărnicit însă plăcerea, pentru că, părându i se prea anostă muzica mistică pen­tru starea lui sufletească, se apucase s o înflăcăreze cu valsuri de amor, astfel încât Lotario Thugut s a văzut nevoit să l dea afară din cor. Aceasta a fost şi epo­ca în care, cedând dorinţei arzătoare de a mânca gardeniile cultivate de Tránsito Ariza în grădina casei, a descoperit savoarea Ferminei Daza. Şi tot atunci, găsind, din întâmplare, într un cufăr al maică sii o sticlă de un litru cu apă de colonie adusă prin contra­bandă de marinarii de la Hamburg American Line, n a re­zistat ispitei de a gusta din ea, ca să descopere alte arome ale femeii iubite. A tot băut din sticlă până în zori, îmbătându se de Fermina Daza cu sorbituri abrazive, mai întâi în tavernele din port, apoi pe digul unde se consolau făcând dragoste îndră­gostiţii fără acoperiş, până când s a prăbuşit în nesimţire. Tránsito Ariza, care îl aşteptase până la şase dimineaţa cu inima strânsă de teamă, l a cău­tat în cele mai ascunse locuri şi abia după prânz i a găsit zvârcolindu se în propria lui vomă parfumată, într un cot­lon al golfului unde marea arunca înecaţii la ţărm.

A profitat de perioada convalescenţei ca să l certe pentru resemnarea cu care aştepta răspunsul la scrisoare. I a amintit că cei slabi de înger nu vor pătrunde în vecii vecilor în necruţătoarea şi meschina împărăţie a iubirii, pentru că femeile se dăruiesc numai bărbaţilor îndrăzneţi, aşteptând de la ei să le insufle acea si­gu­ranţă de sine după care tânjesc atâta pentru a putea înfrunta viaţa. Florentino Ariza şi a însuşit lecţia chiar mai bine decât s ar fi cuvenit. Tránsito Ariza nu şi a putut reprima un sentiment de mândrie, mai degrabă concupiscent decât matern, când l a văzut ieşind din prăvălie îmbrăcat în hainele de stofă neagră, cu pălăria tare şi lavaliera lirică la gulerul de celu­loid, şi l a întrebat în glumă dacă se ducea cumva la o înmormântare. El i a răspuns, cu urechile în flăcări: „E cam tot aia." Ea şi a dat seama că i se tăiase răsuflarea de spaimă, dar hotărârea lui era ne­clin­tită. I a dat ultimele sfaturi, l a binecuvântat şi i a făgăduit printre hohote de râs altă sticlă cu apă de colonie, pentru a sărbători împreună cucerirea.

De când înmânase scrisoarea, cu o lună în urmă, îşi încălcase de nenumăra­te ori promisiunea de a nu mai re­veni în parc, dar avusese grijă să nu fie văzut. Totul se des­făşura ca mai înainte. Lecţia de citire la umbra pomilor se sfârşea pe la două după amiază, când oraşul se trezea din siestă, iar Fermina Daza continua să brodeze cu mătuşa ei până ce căldura se mai potolea. Florentino Ariza n a mai aşteptat ca mătuşa să intre în casă şi a traversat strada cu paşi marţiali, învin­gân­du şi astfel sfârşeala care îi înmuia genunchii. Dar nu s a adresat Ferminei Daza, ci mătuşii:

— Vă rog, fiţi amabilă şi lăsaţi mă o clipă singur cu domnişoara. Am ceva important să i spun.

— Cum îndrăzneşti? se revoltă mătuşa. Tot ce o priveşte pe ea mă priveşte şi pe mine.

— Atunci n o să i mai spun nimic, dar vă previn că dumneavoastră o să fiţi răspunzătoare de tot ce o să se întâmple.

Nu acestea erau manierele la care se aştepta Escolástica Daza de la logodni­cul ideal, dar s a ridicat speriată, pen­tru că a avut pentru prima dată impresia cutremurătoare că prin gura lui Florentino Ariza vorbea însuşi Sfântul Duh. A in­trat, aşadar, în casă, ca să ia alte ace de cusut, şi i a lăsat pe cei doi tineri singuri sub migdalii de la intrare.

Sincer vorbind, Fermina Daza nu ştia prea multe de­spre acel pretendent tă-cut din fire, care apăruse în viaţa ei ca o rândunică în toiul iernii, chiar şi numele i ar fi rămas, poate, necunoscut dacă n ar fi fost semnătura de pe scri­soare. De când o primise, se interesase şi descoperise că era copilul din flori al unei femei nemăritate, harnică şi serioasă, dar marcată pe viaţă de stigmatul de foc al unei singure rătăciri din tinereţe. Aflase că nu era curier la poştă, aşa cum credea ea, ci ajutorul telegrafistului, şi încă unul bine pregătit, cu un viitor promiţător, mo­tiv pentru care şi a spus că adusese telegrama numai ca s o poată ve­dea pe ea. Această presupunere a înduioşat o. Mai ştia că era unul din instrumentiştii de la catedrală şi, deşi niciodată nu îndrăznise să şi ridice privirea în timpul slujbei ca să vadă dacă era acolo, într o duminică a avut revelaţia că, în timp ce instrumen­tele celelalte cântau pentru toţi, vioara cânta numai pentru ea. Nu era genul de bărbat pe care şi l ar fi ales. Ochelarii lui de copil de pripas, veşmin­tele sobre, comportamentul lui misterios îi treziseră o cu­riozitate greu de stăpânit, deşi nici o clipă nu i trecuse prin minte că această curiozitate este una din multele cap­cane pe care le întinde iubirea.

Nici ea singură nu şi putea explica de ce acceptase scrisoarea. Nu regreta, dar promisiunea din ce în ce mai presantă de a da un răspuns îi făcea viaţa un chin. Fiecare cuvânt al tatălui ei, fiecare privire întâmplătoare, gesturile lui cele mai banale i se păreau tot atâtea curse întinse pen­tru a i descoperi secretul. Era atât de înspăimântată, încât la masă, de teamă să nu se trădeze, evita să vor­beas­că, fe­rindu se chiar şi de mătuşa Escolástica, deşi aceasta îi înţelegea zbu­ciumul de parcă ar fi fost al ei. Se închidea în baie la orice oră din zi, fără motiv, şi recitea scrisoarea, încercând să descopere un cod secret, o formulă magică ascunsă într una din cele trei sute paisprezece litere care alcătuiau cele cincizeci şi opt de cuvinte, în speranţa că spuneau mai mult decât spuneau. N a găsit însă nimic alt­ceva decât înţelesese la prima lectură, când a fugit să se închidă în baie, cu inima înnebunită de emoţie, a rupt pli­cul, nădăjduind să fie o scrisoare lungă şi pătimaşă, iar în locul ei a dat peste un bilet parfumat, a cărui fermitate a spe­riat o.

La început nu se gândise prea serios că ar putea fi ne­voie de vreun răspuns, dar scrisoarea era atât de explicită, încât nu se putea eschiva. Prinsă cum era în vârtejul îndoielilor, s a surprins dintr o dată gândindu se la Flo­rentino Ariza mai des şi cu mai mult interes decât ar fi do­rit să şi îngăduie, iar uneori se întreba neliniştită de ce nu era în parc la ora ştiută, uitând că îl rugase chiar ea să nu revină şi să i lase un răgaz de gândire. Până la urmă, a ajuns să se gândească la el aşa cum niciodată nu şi ar fi pu­tut închipui că s ar fi putut gândi la cineva, presimţindu l acolo unde nu era, dorindu şi să l afle unde nu putea fi, trezin­du se cu senzaţia materială că el o privea prin întu­neric cum doarme, aşa încât, în după amiaza când i a simţit paşii hotărâţi pe covorul de frunze galbene din parc, i a venit greu să creadă că nu era vorba de un alt renghi pe care i l juca ima­ginaţia. Dar când el i a cerut răspunsul cu o fermitate care n avea nimic de a face cu apatia lui obişnuită, ea a reuşit să şi învingă spaima şi a încercat să sca­pe mărturisind adevărul: nu ştia ce răspuns să i dea. Florentino Ariza însă nu înfruntase un abis ca să se mai sperie de cele ce i urmau.

— Dacă aţi acceptat scrisoarea, i a spus, e o necu­viinţă să nu răspundeţi la ea.

Acesta a fost capătul labirintului. Fermina Daza nu şi a pierdut cumpătul, i a cerut scuze pentru întârziere şi i a promis solemn că va avea un răspuns îna­inte de sfârşitul vacanţei. Şi s a ţinut de cuvânt. În ultima vineri din luna februa­rie, mătuşa Escolástica s a dus la oficiul telegrafic să întrebe cât costă o telegra­mă pentru satul Piedras de Moler, care nici măcar nu figura pe lista de servicii. A pri­mit informaţiile chiar de la Florentino Ariza, dar ea s a comportat de parcă în viaţa lor nu s ar fi cunoscut. În schimb, la plecare, s a prefăcut că uită la ghişeu un bre­viar legat în piele de şopârlă. Între paginile căruia se afla un plic din hârtie fină, cu viniete aurite. Nebun de fericire, Florentino Ariza şi a petrecut toată ziua mâncând tranda­firi şi citind scrisoarea, luând o de la capăt, iarăşi şi iarăşi, literă cu literă, mâncând tot mai mulţi trandafiri pe măsură ce citea mai mult, iar la miezul nopţii o citise de atâtea ori şi înfulecase atâţia trandafiri, încât maică sa a trebuit să i bage cu sila pe gât o lingură de ulei de ricin.

A fost anul iubirii înverşunate. Nici unul, nici altul nu trăiau decât pentru a se gândi la celălalt, pentru a visa la celălalt, pentru a aştepta scrisorile cu aceeaşi nerăbdare cu care răspundeau la ele. În acea primăvară delirantă, ca şi în anul următor, nu şi au putut vorbi nici măcar o sin­gură dată. Mai mult chiar, de când s au văzut prima oară şi până în ziua în care el şi a repetat hotărârea, o jumătate de veac mai târziu, nu au avut niciodată prilejul să se întâlnească între patru ochi sau să vorbească despre iubi­rea lor. Dar în primele trei luni, n a trecut nici o singură zi fără să şi scrie, uneori chiar de două ori zilnic, până când mătuşa Es­co­lástica s a speriat de voracitatea rugului aprins chiar cu ajutorul ei.

După prima scrisoare, pe care o dusese la oficiul tele­grafíe ca un soi de răz­bunare împotriva proprie i soarte, a favorizat schimbul de mesaje aproape zilnice în întâlnirile aparent întâmplătoare de pe stradă, dar n a avut destul cu­raj să patroneze o conversaţie, oricât de banală şi de scurtă. Trei luni mai târziu însă, înţelegând că nu era vorba doar de o toană adolescentină a nepoatei, şi a simţit ame­ninţată propria viaţă. Pentru că neavând alte mijloace de subzistenţă, Esco­lás­tica Daza trăia din mila fratelui, care, cu firea lui despotică, ştia şi ea prea bi­ne, n avea să i ierte în veci faptul că i înşelase încrederea. Dar când a fost să ia

o hotărâre, n a lăsat o inima să i pricinuiască nepoatei a­ceeaşi suferinţă de netă­măduit pe care ea însăşi o purta în suflet încă din tinereţe, aşa că i a îngăduit să recurgă la un mijloc ce i dădea, cât de cât, iluzia nevinovăţiei. Metoda era foarte simplă: Fermina Daza lăsa scrisoarea într o as­cunzătoare aflată în drumul spre şcoală, indicându i lui Florentino Ariza unde anume dorea să găsească răspun­sul. Iar Florentino Ariza proceda la fel. Aşa se face că, până la sfârşitul anului, mustrările de cuget ale mătuşii Escolástica au fost transferate cristelniţelor din biserici, scorburilor din copaci, crăpăturilor din fortăreţele în ruină. Uneori, li se mai întâmpla să găsească scrisorile umezite de ploaie, mânjite de noroi, sfâşiate de vitregia soartei sau chiar să nu le găsească deloc, dar mereu aflau o cale de a relua legătura.

Florentino Ariza îşi petrecea nopţile în odăiţa din spatele prăvăliei, scriind fără să şi cruţe sănătatea, otrăvindu şi cu fiece literă plămânii, în aerul îmbâcsit de fumul lămpilor cu ulei de palmier, iar scrisorile lui deve­neau tot mai lungi şi mai lunatice pe măsură ce se străduia să şi imite mai bine poeţii preferaţi din colecţia Biblioteca Populară, care, la vremea aceea, număra optzeci de volume. Maică sa, care îl îndemnase cu atâta înflăcărare să şi afle mângâiere în suferinţă, începuse să fie îngrijorată de sănătatea lui. „O să ţi pierzi minţile de tot, îi striga din dormitor când auzea cocoşii cântând. Nici o fe­meie din lume nu merită atâta osteneală." Căci nu şi amintea să fi cunoscut pe altcineva în asemenea stare de rătăcire. Dar el nici n o băga în seamă. Ajungea uneori la birou nedormit, cu pă­rul răvăşit de atâta iubire, după ce lăsa scrisoarea în ascunzătoarea dinainte sta­bilită, pentru ca Fermina Daza s o poată găsi în drum spre şcoală. Ea, în schimb, terorizată de vigilenţa tatălui şi de curiozitatea bolnăvicioasă a călugăriţelor, abia dacă reuşea să scrie câteva rânduri pe o foaie ruptă din caiet, închizându se în baie sau prefăcându se că ia notiţe în clasă. Nu numai gra­ba şi temerile de tot felul, dar chiar şi firea ei o îndemnau să evite orice complicaţie sentimentală şi să se mărgi­nească la întâmplări de fiecare zi, povestite în stilul meti­culos al unui jurnal de navigaţie. Scrisorile ei erau, de fapt, un mod de a şi trece vremea şi de a întreţine jarul viu, fără primejdia de a se arde cu focul, în timp ce Flo­rentino Ari­za se mistuia cu fiecare rând. Dornic s o molip­sească de propria i nebunie, îi trimitea versuri de miniaturist gravate cu vârful acului în petalele cameliilor. El, şi nu ea, a avut îndrăzneala să i trimită o şuviţă de păr într o scrisoare, deşi n a primit niciodată drept răspuns, aşa cum îşi dorea cu înfocare, nici măcar un sin­gur fir din cosiţa Ferminei Daza. Şi totuşi, gestul lui a încurajat o să mai facă un pas, căci din ziua aceea a început şi ea să i tri­mită nervuri de frunze presate între filele dicţionarelor, a­ripi de fluturi, pene de păsări măiestre, iar de ziua lui, i a dă­ruit o bucăţică de un centimetru pătrat din rasa Sfântului Pedro Claver, aşa cum se vindeau atunci pe ascuns, la un preţ inaccesibil unei şcolăriţe de vârsta ei. În­tr o noapte, s a trezit speriată de muzica unei serenade: o vioară solitară inter­pretând un vals stingher. A înfiorat o clarviziunea că fiecare notă era un semn de mulţumire pentru petalele din ierbarele ei, pentru clipele răpite aritmeticii când îşi scria scrisorile, pentru spaima de la exa­mene, când se gândea mai mult la el decât la Ştiinţele Na­turale, deşi nu i prea venea să creadă că Florentino Ariza ar fi fost în stare de a o asemenea imprudenţă.

A doua zi de dimineaţă, la micul dejun, Lorenzo Daza abia îşi putea stăpâni curiozitatea. Mai întâi, pentru că nu ştia ce semnificaţie avea o singură piesă mu­zicală în lim­bajul serenadelor, iar în al doilea rând, pentru că, deşi o ascultase cu toată atenţia, nu izbutise să şi dea seama de sub ferestrele cărei case se auzea. Cu o prezenţă de spirit care i a luat nepoatei o piatră de pe inimă, mătuşa Esco­lástica le a mărturisit că l zărise prin perdeluţele de la dormitor pe violonistul solitar de cealaltă parte a parcu­lui, asigurându i că, oricum, o singură piesă e o înştiinţare de ruptură. În scrisoarea din aceeaşi zi, Florentino Ariza a confirmat că el era autorul serenadei, iar valsul, compus tot de el, purta numele pe care i l dăduse în taină Fermi­nei Daza: Zeiţa Încoronată. N a mai venit în parc, dar în nopţile cu lună cânta în locuri anume alese pentru ca ea să l poată asculta din iatac fără nici o teamă. Unul din lo­curile lui preferate era cimitirul săracilor, aflat în bătaia soarelui şi a ploilor, pe o măgură stearpă, unde îşi aveau sălaşul vulturii gallinazos şi unde muzica dobândea sono­rităţi supranaturale. Ceva mai târziu, când a învăţat cum poate fi stabilită direcţia vânturilor, n a mai avut nici o îndo­ială că mesajul lui ajungea acolo unde trebuia.

În luna august din acelaşi an, întrucât un nou război ci­vil dintre nenumăra­tele care pustiau ţara de peste o jumătate de secol ameninţa să se generalizeze, guvernato­rul a decretat legea marţială şi interdicţia de a mai ieşi pe stradă după ora şase în statele de pe litoralul Mării Caraibilor. Deşi avuseseră loc unele in­cidente, iar militarii co­miteau tot felul de abuzuri sub pretextul unor pedepse exemplare, Florentino Ariza, care umbla aşa de năuc încât habar n avea ce se întâmpla pe lume, a fost surprins de o patrulă militară tulburând în zorii zilei castitatea morţilor cu provocările lui amoroase. A scăpat ca prin farmec de o exe­cuţie sumară, fiind acuzat că e spion şi că trimite me­saje în cheia sol vapoarelor liberale care mişunau în apele din jur.

— Spion pe dracu', s a revoltat Florentino Ariza. Sunt doar un biet îndrăgos­tit.

A dormit trei nopţi cu lanţuri la picioare în carcera garnizoanei locale. Dar când a fost eliberat, s a simţit de­zamăgit de captivitatea prea scurtă, iar la bătrâ­neţe, când amintirile atâtor altor războaie i se învălmăşeau în minte, tot mai cre­dea că era singurul bărbat din oraş şi poate din întreaga ţară care târâse la pi­cioare cătuşe de cinci livre din cauza iubirii.

Trecuseră aproape doi ani de corespondenţă păti­maşă, când Florentino Ariza i a făcut Ferminei Daza pro­punerea solemnă de căsătorie într o scrisoare ce cu­prindea un singur paragraf. În ultimele şase luni, îi tri­misese de mai multe ori o camelie albă, dar ea i o înapoiase de fiecare dată cu scrisoarea următoare, dân­du i de înţeles că era dispusă să i scrie mai departe, dar că nu se gândea la ceva atât de serios precum logodna. La drept vorbind, totdeauna luase acel du te vino al cameliei ca pe o hârjoană între îndrăgostiţi şi nicidecum ca pe un moment de răscruce din viaţa ei. Când a primit însă cererea ofi­cială, şi a simţit pentru prima dată inima sfâşiată de ghea­rele morţii. Cuprinsă de panică, i a povestit totul mă­tu­şii Escolástica, cerându i sfatul, iar aceasta şi a asumat res­ponsabilitatea cu un curaj şi o luciditate pe care nu le avusese la douăzeci de ani, când trebuise să şi hotărască propria soartă.

— Răspunde i că primeşti, i a spus. Chiar dacă eşti moartă de frică, chiar dacă mai târziu o să regreţi, fiindcă, să ştii de la mine, oricum o să te căieşti toată viaţa dacă l refuzi.

Fermina Daza era însă atât de descumpănită încât a cerut un răgaz de gân­dire. A cerut întâi o lună, apoi alta şi alta, iar când s au împlinit patru luni fără să dea un răspuns, a primit din nou o camelie albă, de data aceasta însoţită de notificarea irevocabilă că era ultima: acum ori niciodată. A fost rândul lui Floren­tino Ariza să vadă moartea cu ochii când a primit chiar în aceeaşi zi un plic cu un petec de hârtie rupt dintr un caiet, pe care era scris cu creionul un singur rând: De acord, mă mărit cu dumneata dacă mi pro­miţi că n o să mă sileşti să mănânc vinete.