Dragostea in vremea holerei



Yüklə 1,5 Mb.
səhifə15/34
tarix18.01.2019
ölçüsü1,5 Mb.
#100883
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   34

Într a opta zi de călătorie, vaporul a străbătut o strâmtoare cu ape învolburate, înaintând cu greu printre pereţii înalţi de marmură, iar după prânz, a acostat la Puerto Nare. Acolo coborau pasagerii care îşi continuau drumul spre interiorul provinciei Antioquia, una dintre cele mai afectate de noul război civil. Cele şase colibe din frunze de palmier şi cârciuma de lemn cu acoperiş de tablă care alcătuiau portul erau păzite de câteva patrule de sol­daţi desculţi şi prost înarmaţi, întrucât se zvonise că răscu­laţii aveau de gând să atace şi să jefuiască vapoarele. În spatele caselor, se înălţau până la cer culmile unor munţi prăpăstioşi, cu o cornişă pe unde şerpuia un drum de cai tăiat chiar la marginea prăpastiei. Nimeni n a dormit li­niştit la bord, dar atacul nu s a produs, iar spre dimineaţă, locul arăta ca un iarmaroc, cu indieni care vindeau amu­lete din lemn de palmier ragua şi filtre de amor, printre catârii gata pregătiţi pentru urcuşul de şase zile spre jungla cu orhidee din cordiliera centrală.

Florentino Ariza îşi petrecuse timpul privindu i pe negrii care cărau în spate mărfurile de pe vapor, văzuse cum erau descărcate coşurile cu faianţă chinezească, pia­nele cu coadă pentru domnişoarele din Envigado şi doar foarte târziu a observat că, printre pasagerii rămaşi pe ţărm, se număra şi grupul Rosalbei. Le a zărit tocmai când se pregăteau de plecare, aşezate pieziş în şa, cu cizme de amazoane şi umbreluţe în culori ecuatoriale, şi atunci, cu o îndrăzneală ce i lipsise în zilele precedente, i a făcut Rosalbei un semn de adio cu mâna, iar ele i au răspuns toate la fel, cu o familiaritate care l a răscolit până în măruntaie, făcându l să şi regrete îndrăzneala tardivă. Le a văzut cotind prin spatele cârciumii, urmate de catârii care duceau în spinare cuferele, cutiile de pălării şi colivia co­pilului, apoi le a zărit căţărându se ca un şir de furnici cărăuşe pe marginea abisului şi, în cele din urmă, au pierit din viaţa lui. Atunci, s a simţii singur pe lume, iar amintirea Ferminei Daza, rămasă la pândă în ultimele zile, i a dat lovitura de graţie.

Ştia că urma să se căsătorească chiar în sâmbăta aceea, iar nunta stârnise încă dinainte multă vâlvă, dar fiinţei care o iubea cel mai mult pe lume şi care avea s o iubească în veci nu i mai era îngăduit nici măcar să moară de dragul ei. Înăbuşită până atunci în lacrimi, gelozia a pus dintr o dată stăpânire pe sufletul lui. Se ruga fierbinte ca trăsnetul dreptăţii divine s o doboare pe Fermina Daza chiar în clipa când se va pregăti să jure iubire şi supunere unui bărbat care nu şi o dorea drept soţie decât ca pe un obiect de decor şi, cuprins de extaz, îşi imagina mireasa, a lui sau a nimănui, prăbuşită pe dalele catedralei, cu cununiţa din flori de portocal ninsă de roua morţii şi cu torentul înspu­mat al vălului revărsat peste lespezile de marmură ale ce­lor paisprezece episcopi înmormântaţi în faţa altarului principal. Dar odată împlinită răzbunarea, se căia de pro­pria i răutate şi atunci, o vedea pe Fermina Daza ridicându se teafără de jos, străină, dar vie, căci îi era cu neputinţă să şi închipuie lumea fără ea. N a mai putut dormi, iar dacă uneori se aşeza la masă şi mai ciugulea câte ceva, o făcea imaginându şi că Fermina Daza se afla alături de el sau, dimpotrivă, pentru a i refuza omagiul ajunării. Se consola câteodată cu gândul că, în euforia nunţii şi chiar în nopţile pătimaşe ale lunii de miere, Fermi­na Daza avea să sufere o clipă sau chiar mai multe, dar, în mod sigur, una, când năluca iubitului înşelat, umilit, scui­pat, o să i apară în minte, tulburându i fericirea.

Cu o seară înainte de a ajunge în portul Caracoli, capătul călătoriei, căpitanul a oferit petrecerea tradiţio­nală de rămas bun, cu o orchestră de suflători alcătuită din membrii echipajului şi focuri de artificii colorate lan­sate din cabina de comandă. Ministrul Marii Britanii su­pravieţuise odiseei cu un stoicism exemplar, vânând cu aparatul de fotografiat animalele pe care nu avea voie să le omoare cu puşca, iar seara venea de fiecare dată în su­fragerie îmbrăcat în ţinuta lui impecabilă. Dar la petrece­rea de la sfârşit, şi a făcut apariţia în costumul clanului MacTavish şi a cântat din cimpoi după pofta inimii, învăţându i pe toţi cei care erau amatori dansurile lui naţionale, iar înainte de a se lumina de ziuă, l au dus mai mult târâş în cabină. Copleşit de durere, Florentino Ariza s a retras în ungherul cel mai îndepărtat de pe covertă, ca să nu i ajungă la urechi nici măcar ecourile chiolhanului, şi şi a pus pe el paltonul lui Lotario Thugut, încercând să şi învingă frigul din oase. Se trezise la cinci dimineaţa ca un condamnat în zorii execuţiei şi toată sâmbăta nu făcuse altceva decât să şi imagineze minut cu minut nunta Ferminei Daza. Mai târziu, când s a întors acasă, dându şi seama că încurcase orele şi că totul fusese altfel de cum îşi imagi­nase el, a avut bunul simţ să şi bată joc de propria i fantezie.

A fost, oricum, o sâmbătă a patimilor, care a culminat cu un nou acces de febră, când i s a părut că era momentul în care tinerii căsătoriţi plecau pe furiş de la nuntă, pe o uşă secretă, pentru a gusta deliciile primei nopţi. Văzându l tremurând de friguri, cineva l a anunţat pe co­mandant, care a lăsat petrecerea baltă şi, temându se să nu fíe vorba de un caz de holeră, l a luat cu el şi pe medicul de bord, ca să l consulte, iar acesta i a dat o doză bună de bromură şi l a trimis în cabina de carantină. A doua zi însă, când în zare s au ivit de sub apă colţii de stâncă din dreptul portului Caracoli, febra îi dispăruse şi se simţea plin de speranţe, pentru că în marasmul sedativelor, se hotărâse o dată pentru totdeauna şi fără să stea prea mult pe gânduri, să dea dracului strălucitul viitor al telegrafiei şi să se întoarcă, la bordul aceluiaşi vapor, în străvechea Stradă a Ferestrelor.

Nu i a fost greu să găsească un loc la înapoiere în schimbul cabinei cedate reprezentantului reginei Victo­ria. La început, căpitanul a încercat să l convingă să re­nunţe cu argumentul binecunoscut că telegrafia era ştiinţa viitorului. Exista chiar un proiect, i a mai spus, pentru instalarea unui astfel de sistem de comunicare pe vapoare. Dar el a rezistat oricăror argumente, iar căpitanul n a avut încotro şi, până la urmă, i a făcut pe plac, nu atât din pricina cabinei, cât mai ales pentru că ştia foarte bine care erau adevăratele lui legături cu Compania Fluvială a Caraibilor.

Călătoria în josul fluviului a durat mai puţin de şase zile, iar Florentino Ariza s a simţit din nou acasă când au intrat în laguna Las Mercedes şi a văzut şiragul de lumini de pe luntrile pescăreşti legănându se în siajul vasului. Nu se luminase bine de ziuă când au acostat în micul golf Ni­ño Perdido, aflat la nouă leghe depărtare de oraş şi ulti­mul port pentru vapoarele fluviale mai înainte de a fi fost dragat şi dat din nou în folosinţă vechiul canal de trecere de pe vremea spaniolilor. Călătorii trebuiau să aştepte până la şase dimineaţa şalupele închiriate care urmau să i ducă la destinaţie. Dar Florentino Ariza era atât de nerăbdător, încât a plecat mai înainte cu şalupa poştei, ai cărei funcţionari îl socoteau ca pe unul de ai lor. Înainte de a coborî de pe vapor, a cedat tentaţiei de a face un gest simbolic: şi a aruncat în apă bocceaua cu aşternutul şi a urmărit o cu privirea cum se depărta printre torţele pes­carilor nevăzuţi, până când a ieşit din lagună şi a dispărut în ocean. Era sigur că n o să mai aibă nevoie de ea până la capătul vieţii. Niciodată, pentru că niciodată n avea să mai părăsească oraşul Ferminei Daza.

Golful arăta în zori ca un iaz cu luciul neted. Pe dea­supra negurilor care pluteau peste ape, Florentino Ariza a zărit turla catedralei poleită de primele raze, hulubăriile de pe acoperişuri şi, orientându se după ele. a reuşit să lo­calizeze balconul palatului Marchizului de Casalduero unde şi o imagina pe femeia nenorocirii lui dormind cu capul pe umărul soţului satisfăcut. Această presupunere i a sfâşiat inima, dar n a făcut nimic ca să şi o şteargă din minte, dimpotrivă: s a complăcut în suferinţă. Soarele se înălţase de mult pe cer când şalupa poştei şi a croit drum prin labirintul velierelor ancorate în port, unde mirosurile nenumărate din piaţă se învălmăşeau cu împuţiciunea de pe fundul mării, contopindu se în aceeaşi duhoare. Tocmai sosise goeleta de la Riohacha, iar hamalii cu apa până la brâu luau călătorii de la bord şi îi duceau în cârcă până la ţărm. Florentino Ariza a fost primul care a sărit pe uscat de pe şalupa poştei, iar din clipa aceea n a mai simţit în nări miasmele fetide ale golfului, ci mirosul personal al Ferminei Daza, care îmbălsăma oraşul. Totul mirosea a ea.

Nu s a mai întors la oficiul de telegraf. Singura lui preocupare păreau să fie foiletoanele de dragoste şi volu­mele din colecţia Biblioteca Populară, pe care maică sa i le cumpăra în continuare şi pe care el le citea şi le recitea tolănit în hamac, până când le învăţa pe dinafară. N a întrebat nici măcar unde era vioara. Şi a reluat legăturile cu prietenii mai apropiaţi, cu care juca biliard sau stătea de vorbă pe terasele cafenelelor de sub arcadele Pieţii Catedralei, dar nu s a mai dus la balurile de sâmbătă seara: nu şi le putea imagina fără ea.

În dimineaţa în care s a întors din călătoria netermi­nată, a aflat că Fermina Daza îşi petrecea luna de miere în Europa, iar inima lui îndurerată parcă îi spunea că va rămâne acolo, dacă nu pentru totdeauna, oricum pentru mulţi ani. Această convingere i a dat şi primele speranţe că va putea uita totul. Se gândea la Rosalba, a cărei amin­tire devenea tot mai vie, pe măsură ce se stingeau cele­lalte. Şi tot atunci şi a lăsat să i crească mustaţa cu vârfuri pomădate, la care n avea să renunţe până la sfârşitul vieţii şi care i a schimbat nu numai înfăţişarea, dar şi firea, iar gândul că iubirea putea fi înlocuită oricând cu alta, i a călăuzit paşii pe cărări până atunci nebănuite. Încet încet, mirosul Ferminei Daza deveni mai puţin intens şi frec­vent, iar în cele din urmă, rămase numai în gardeniile albe.

Era derutat, neştiind încotro să şi îndrepte viaţa, când, într o noapte de război, vestita văduvă a lui Nazaret le a cerut înspăimântată adăpost, deoarece casa ei fusese dis­trusă de o ghiulea de tun în timpul asediului generalului rebel Ricardo Gaitán Obeso. Tránsito Ariza a prins oca­zia din zbor şi a trimis o pe văduvă în camera fiului, pretextând că în dormitorul ei nu era loc suficient, dar, în realitate, cu speranţa că o altă iubire îl va putea vindeca de cea care îi făcea viaţa un chin. De când fusese dezvirgi­nat de Rosalba în cabina de pe vapor, Florentino Ariza nu mai făcuse dragoste şi i s a părut firesc ca într o noapte atât de cumplită văduva să doarmă în pat, iar el în hamac. Numai că ea hotărâse dinainte şi pentru el. Aşezată pe marginea patului unde Florentino Ariza stătea întins şi se întreba, descumpănit, ce anume ar fi trebuit să facă, a început să i vorbească despre dorul ei nestins după soţul mort cu trei ani în urmă, în timp ce şi arunca rând pe rând prin odaie vălurile cernite ale văduviei, până când nu i a mai rămas nici măcar verigheta pe deget. Şi a scos mai întâi bluza de tafta brodată cu mărgele şi a aruncat o pe fotoliul din colţ, şi a azvârlit brasiera peste umăr, de cea­laltă parte a patului, apoi şi a tras dintr o singură mişcare fusta lungă, monahală, juponul cu volane, portjartierul de atlaz şi funebrii ciorapi de mătase, risipindu le pe jos ca pe nişte zdrenţe, iar camera s a înnegurat dintr o dată sub ultimele rămăşiţe ale doliului ei. A făcut o cu atâta entu­ziasm şi cu nişte pauze aşa de bine chibzuite, încât fiecare gest părea întâmpinat de trupele de asalt cu salve de tun care zguduiau oraşul din temelii. Florentino Ariza a încercat s o ajute să şi desfacă sutienul, dar ea i a luat o înainte cu o manevră abilă, căci de a lungul a cinci ani de devoţiune matrimonială, învăţase aşa de bine să se des­curce singură în timp ce făcea dragoste, încât nici chiar pentru preambuluri nu mai avea nevoie de vreun ajutor. În cele din urmă, şi a scos pantalonaşii de dantelă, lăsându i să alunece cu o mişcare rapidă de înotătoare, şi a rămas în pielea goală.

Avea douăzeci şi opt de ani şi născuse de trei ori, dar trupul ei îşi păstra nealterat farmecul ameţitor de fe­cioară. Florentino Ariza n avea să înţeleagă niciodată cum de fusese cu putinţă ca nişte veşminte de penitentă să domolească neastâmpărul de iapă sireapă al acelei femei pătimaşe, care l a dezbrăcat sufocată de propria i nerăbdare, aşa cum nu îndrăznise s o facă vreodată cu soţul ei, de teamă să n o ia drept o desfrânată, şi care a încercat să şi potolească într un singur asalt, cu uimirea şi inocenţa celor cinci ani de fidelitate conjugală, dorinţa înăbuşită în timpul doliului. Înainte de această noapte şi din ceasul de graţie în care maică sa o adusese pe lume, nu se culcase niciodată, nici măcar în acelaşi pat, cu alt bărbat în afară de soţul ei.

Nu şi a permis prostul gust de a avea remuşcări. Dim­potrivă. Neputând dormi din pricina mingilor de foc care zburau ţiuind pe deasupra acoperişurilor, a evocat până în zori excelentele calităţi ale soţului ei, fără să i reproşeze altă infidelitate decât aceea de a fi murit fără ea, dar împăcată la gândul că niciodată nu i aparţinuse pe de a ntregul aşa cum era atunci, închis într o ladă cu capacul bătut în douăsprezece cuie de trei ţoli şi la doi metri sub pământ.

— Sunt fericită, i a spus, pentru că numai acum ştiu sigur unde e când nu e acasă.

Din noaptea aceea, când şi a lepădat pentru totdeauna doliul, renunţând la perioada inutilă a bluzelor cu flori­cele gri, viaţa i s a umplut de cântece de iubire şi rochii provocatoare, cu papagali şi fluturi pictaţi, iar toţi cei care pofteau la trupul ei puteau să l aibă oricând doreau. Când, după şaizeci şi trei de zile de asediu, trupele generalului Gaitán Obeso au fost învinse, şi a refăcut casa dărâmată de tunuri şi a construit deasupra stâncilor de pe ţărm o te­rasă unde se spărgeau pe timp de furtună talazurile înfu­riate ale mării. Acesta a fost cuibuşorul ei de nebunii, cum se amuza să spună fără nici o ironie, unde îi primea numai pe cei care îi erau pe plac, când avea chef şi cum avea chef, fără să ceară de la nimeni nici un bănuţ, considerând că, de fapt, bărbaţii îi făceau o favoare. Doar rareori accepta un dar, cu condiţia să nu fie de aur, şi proceda cu atâta dis­creţie, încât nimeni n ar fi putut dovedi că avea o purtare necuviincioasă. O singură dată a fost pe punctul de a stârni un adevărat scandal public, când s a zvonit că arhie­piscopul Dante de Luna nu murise otrăvit din greşeală cu ciuperci, ci le mâncase intenţionat, după ce ea îl ame­ninţase că şi taie gâtul dacă mai insistă cu avansurile lui sacrilege. Nimeni n a întrebat o dacă era adevărat, iar ea n a vorbit niciodată despre această întâmplare, dar nici fe­lul de viaţă nu şi l a schimbat. Era, aşa cum mărturisea chiar ea, moartă de râs, singura femeie liberă din ţinut.

Văduva lui Nazaret n a lipsit niciodată de la întâlnirile sporadice cu Florentino Ariza, oricât de ocupată ar fi fost, şi totdeauna o făcea fără pretenţia de a iubi sau de a fi iubită, deşi totdeauna spera să descopere ceva care să semene cu iubirea, dar fără inconvenientele iubirii. Uneo­ri, când se întâlneau la ea acasă, le plăcea să rămână pe te­rasa de pe ţărmul mării, sub ploaia de spumă sărată, şi să contemple în zare zorii lumii întregi. El s a străduit s o înveţe toate trucurile pe care le văzuse la alţii prin găurile din pereţii cămăruţelor de la hotelul de tranzit, dar şi so­luţiile teoretice trâmbiţate în gura mare de Lotario Thugut în nopţile când era cu chef. A convins o să se lase privită în timp ce făceau dragoste, să schimbe poziţia convenţio­nală a misionarului cu cea a bicicletei de apă, sau cu cea a puilor la frigare, sau a îngerului ciopârţit, iar odată au fost cât pe ce să şi frângă gâtul când, chinuindu se să născo­cească altceva cu totul nou, s a rupt hamacul cu ei. Dar toate s au dovedit până la urmă lecţii inutile, pentru că, deşi era o elevă plină de îndrăzneală, ei îi lipsea orice ta­lent pentru fornicaţia bine controlată. Niciodată n a putut înţelege farmecul seninătăţii în pat, niciodată n a avut o cât de mică inspiraţie, iar orgasmele ei erau inoportune şi epidermice: o dezolantă împreunare şi atâta tot. Mult timp, Florentino Ariza a fost convins că era singurul, iar ea l a. lăsat să trăiască cu această iluzie, până când a avut ghinionul să vorbească în somn. Încet încet, el a reconsti­tuit din frânturi harta de navigaţie a visurilor şi s a strecu­rat printre numeroasele insule ale vieţii ei tainice. Aşa a aflat că nu avea de gând să se mărite cu el, deşi îi purta o vie recunoştinţă pentru faptul că o pervertise. Şi chiar i a mărturisit o de câteva ori:

— Te ador, fiindcă ai făcut din mine o târfă.

Fapt care, exprimat sub o altă formă, nu era lipsit de temei. Florentino Ariza o făcuse să şi piardă virginitatea unei căsnicii convenţionale, mai nocivă decât virginitatea congenitală sau decât abstinenţa văduviei. Îi explicase că nimic din ceea ce fac un bărbat şi o femeie în pat nu este imoral, dacă în acest fel contribuie la perpetuarea iubirii. Şi încă un lucru care avea să devină de atunci temeiul întregii ei vieţi, anume, că fiecare vine pe lume înzestrat cu anumite aptitudini pentru amor, iar cele nefolosite de bună voie sau prin forţa împrejurărilor, din motive de or­din personal sau nu, se pierd pe veci. Meritul ei a fost că i a aplicat sfatul întocmai, fără să schimbe o iotă. Cu toate a­cestea, convins că o cunoaşte mai bine ca oricine, Floren­tino Ariza nu putea înţelege de ce era atât de solicitată o femeie aşa de puerilă, care, pe deasupra, sporovăia întruna în pat despre răposatul ei soţ. După el, singura explicaţie posibilă şi care n a putut fi dezminţită de nimeni, era că tot ce i lipsea văduvei lui Nazaret în materie de arte marţiale îi prisosea în tandreţe. Pe măsură ce ea îşi extin­dea domeniile, iar el şi le explora pe ale sale, încercând să şi găsească alinare pentru mai vechea lui durere în alte inimi risipite ici şi colo, au început să se întâlnească tot mai rar, până când, în cele din urmă, s au despărţit fără suferinţă.

A fost primul amor de pat al lui Florentino Ariza. Dar. În loc să şi lege vieţile într o relaţie statornică, aşa cum visa maică sa, amândoi au profitat de ocazie ca să se arunce în vâltoarea vieţii. Florentino Ariza a dezvoltat metode ce păreau neverosimile la un bărbat ca el, taci­turn, pricăjit şi, pe deasupra, îmbrăcat ca un babalâc din alte timpuri. Avea, în schimb, două calităţi care îl favori­zau. Mai întâi, faptul că putea recunoaşte cu precizie, chiar dintr o mulţime de oameni, femeia care îl aştepta, deşi îi făcea curte cu multă prudenţă, conştient că nimic nu era mai ruşinos şi mai umilitor decât un refuz. Pe de altă parte, şi ele îl identificau imediat ca pe un singuratic care cerşea iubire cu o umilinţă de câine hăituit, şi asta le făcea să cedeze fără condiţii, fără să pretindă nimic, fără să urmărească altă satisfacţie decât sentimentul datoriei împlinite faţă de un milog al străzii. Erau singurele lui arme, dar cu ele a purtat bătălii istorice, deşi învăluite în cel mai mare secret, pe care le a înregistrat cu o scrupulo­zitate de notar într un caiet cifrat, uşor de recunoscut din­tre multe altele după titlul care vorbea de la sine: Ele. Prima însemnare a fost cea privitoare la văduva lui Naza­ret. Cincizeci de ani mai târziu, când Fermina Daza a fost absolvită de sfânta osândă a cununiei, avea vreo douăzeci şi cinci de caiete, unde înregistrase şase sute douăzeci şi două de amoruri de mai lungă durată, fără a mai pune la socoteală nenumăratele aventuri trecătoare, pe care nu le învrednicise nici măcar cu o notă cât de neînsemnată.

După şase luni de amor bezmetic cu văduva lui Nazaret, Florentino Ariza a fost ferm convins că reuşise să su­pravieţuiască chinurilor dragostei pentru Fermina Daza. Atât de convins, încât s a sfătuit şi cu Tránsito Ariza de câteva ori, de a lungul celor doi ani cât a durat voiajul de nuntă, şi a continuat să creadă acest lucru cu o senzaţie de nemărginită uşurare până în duminica blestemată când, fără să fi avut vreo presimţire, a zărit o ieşind de la bise­rică la braţul soţului ei, asaltată de curiozitatea şi admi­raţia noii lumi în care se învârtea. Aceleaşi doamne de nobilă stirpe care o luaseră în derâdere la început, dis­preţuind o pentru că era o venetică fără nume, se între­ceau acum să i câştige bunăvoinţa, ameţite de farmecul ei. Îşi juca atât de bine rolul de soţie mondenă, încât lui Flo­rentino Ariza i au trebuit câteva minute bune ca s o recu­noască. Se schimbase complet: prestanţa şi aerul de femeie matură, botinele cu tocuri înalte, pălăria cu voa­letă, împodobită cu pana unei păsări orientale, totul la ea era diferit, dar atât de firesc, de parcă nici nu dusese altă viaţă de când se născuse. I s a părut mai frumoasă şi mai tânără ca niciodată, dar, ca niciodată, irecuperabilă, deşi n a înţeles motivul decât când i a zărit rotunjimea pântecului sub rochia largă de mătase: era însărcinată în luna a şasea. Mai mult ca orice însă, l a impresionat faptul că alcătuia împreună cu soţul ei o pereche încântătoare, care se purta cu dezinvoltură şi fluiditate, plutind parcă pe deasupra oricăror stavile ale realităţii. Florentino Ariza n a simţit nici gelozie, nici furie, ci un cumplit dispreţ faţă de sine însuşi. Se simţea sărac, urât, inferior, nedemn nu numai de ea, ci de orice altă femeie de pe faţa pământului.

Aşadar, se întorsese. Revenea fără să regrete cotitura din viaţa ei. Dimpotrivă: avea din ce în ce mai puţine mo­tive s o facă, mai ales după ce supravieţuise încercărilor din primii ani. Fapt cu atât mai vrednic de admiraţie în ca­zul unei tinere ca ea, care, până în noaptea nunţii, încă mai bâjbâia prin negurile inocenţei. Începuse să şi o piardă în cursul călătoriei prin ţinutul verişoarei Hildebranda. La Valledupar a înţeles, în sfârşit, de ce cocoşii aleargă găinile, a asistat la nuntirea brutală a măgarilor, a văzut născându se viţeii şi şi a auzit verişoarele comentând ca pe un lucru firesc care dintre rudele lor căsătorite continuau să facă dragoste şi care, de când şi de ce nu se mai culcau împreună, deşi trăiau sub acelaşi acoperiş. Şi tot atunci şi a început iniţierea în amorul solitar, cu ciudata senzaţie că nu era ceva nou pentru instinctele ei: mai întâi în pat, ţinându şi răsuflarea, ca să nu se dea de gol în dormitorul împărţit cu alte şase verişoare, apoi, fără nici o reţinere, tolănită pe pardoseala băii, cu părul despletit şi fumând primele chiştoace de căruţaş. Totdeauna o făcea răscolită de mustrări de cuget şi îndoieli, de care n a reuşit să scape decât după ce s a căsătorit, şi totdeauna în cel mai mare secret, în timp ce verişoarele ei se întreceau care mai de care să povestească nu numai de câte ori pe zi şi cum li se întâmpla, dar şi cât de intense orgasme aveau. În ciuda atracţiei pe care o exercitau asupra ei acele ritualuri iniţiatice, a continuat să fie convinsă că pierderea virgi­nităţii era un sacrificiu sângeros.

Astfel că propria i nuntă, care se anunţa a fi printre cele mai răsunătoare din ultimii ani ai veacului trecut, s a desfăşurat pentru ea sub semnul groazei. Luna de miere o înspăimânta mai mult decât scandalul social stârnit de căsătoria cu un june care nu şi avea seamăn pe lume. Din clipa în care au început strigările de căsătorie la catedrală, Fermina a fost din nou asaltată de biletele anonime, unele cuprinzând chiar ameninţări cu moartea, dar ea abia dacă le lua în seamă, căci, înspăimântată de iminenţa violării, nu mai avea putere să se mai teamă şi de altceva. Chiar dacă ea n o făcea în mod conştient, indiferenţa era cea mai nimerită atitudine pe care o putea adopta faţă de anonime o categorie socială deprinsă, din cauza festelor pe care i le jucase istoria, să şi plece capul în faţa faptului împlinit. Aşa încât, pe măsură ce se răspândea zvonul că nunta era irevocabilă, tot ceea ce până atunci îi fusese po­trivnic părea să treacă de partea ei. Putea constata aceste schimbări în alaiul mereu mai numeros de femei livide, şubrezite de artrită şi resentimente, care, convingându se într o bună zi de inutilitatea intrigilor, îşi făceau apariţia pe neaşteptate şi fără nici o jenă în casa din Parcul Evan­gheliilor, cu braţele încărcate de reţete de bucătărie şi da­ruri augurale. Tránsito Ariza, care cunoştea prea bine lumea aceea, deşi abia atunci a văzut pe propria i piele de ce era în stare, ştia că în ajunul unor evenimente mai im­portante, clientele veneau s o roage să şi dezgroape ul­cioarele şi să le împrumute bijuteriile amanetate, doar pentru douăzeci şi patru de ore, în schimbul unei dobânzi suplimentare. De mult nu se mai întâmplase ca ulcioarele să rămână goale, iar doamnele cu nume răsunătoare să şi abandoneze cuferele în umbră şi să apară surâzătoare, purtându şi propriile bijuterii luate cu împrumut, la o nuntă cum nu se mai văzuse alta în tot veacul şi a cărei încununare glorioasă a fost participarea în calitate de naş a doctorului Rafael Núñez, de trei ori preşedinte al Re­publicii, filozof, poet şi autor al textului imnului naţional, după cum se putea afla încă de pe atunci din unele dicţio­nare mai recente. Fermina Daza a fost condusă la altar de tatăl său, căruia ţinuta de gală i a împrumutat pentru o zi un aer echivoc de respectabilitate. A fost cununată pe viaţă, în faţa altarului principal al catedralei, de trei epis­copi, la unsprezece dimineaţa, în preaînălţata vineri a Sfintei Treimi, iar în tot acest răstimp, n a avut nici un gând milostiv pentru Florentino Ariza, care, la ora aceea, delira de febră, murind de dorul ei, pe puntea bătută de soare şi vânt a unui vapor ce n avea să l poarte spre uitare. În timpul ceremoniei religioase şi mai târziu, la petrecere, a arborat un surâs îngheţat, ca de clovn, gest interpretat de unii drept zâmbetul zeflemitor al victoriei, dar care nu era decât un mijloc de a şi disimula spaima de fecioară abia căsătorită.


Yüklə 1,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin