Dragostea in vremea holerei

— Ăsta nu e un loc potrivit pentru o zeiţă încoronată.

A întors capul şi a văzut, chiar lângă ochii ei, ceilalţi ochi glaciali, chipul livid, buzele încremenite de spaimă, aşa cum le văzuse prima oară în învălmăşeala din noaptea de Crăciun, numai că de data aceasta, n a mai simţit fiorul iubirii, ci abisul deziluziei. Într o singură clipă a înţeles cât de mult se înşelase, întrebându se îngrozită cum de putuse adăposti în inimă atâta timp şi cu atâta nemăsurată cru­zime o asemenea himeră. Abia a mai avut putere să şi spună: „Dumnezeule mare, bietul de el !" Florentino Ariza zâmbi, încercă să spună ceva, încercă s o urmeze, dar ea îl şterse definitiv din viaţa ei cu un gest al mâinii:

— Vă rog, nu. Uitaţi tot ce a fost.

În aceeaşi după amiază, în timp ce tatăl ei îşi făcea siesta, i a trimis prin Gala Placidia un bilet de două rânduri: Azi, când v am văzut, mi am dat seama că povestea noastră nu e decât o iluzie. Servitoarea i a dus de asemenea telegra­mele, versurile şi cameliile uscate, cerându i totodată să înapoieze scrisorile şi darurile primite: cartea de rugăciuni a mătuşii Escolástica, nervurile de frunze din ierbare, pe­tecul din sutana Sfântului Pedro Claver, medalioanele cu sfinţi, cosiţa împletită de la cei cincisprezece ani ai ei, le­gată cu panglica de mătase a uniformei de şcoală. Aflat în pragul nebuniei, el i a scris în zilele următoare scrisori disperate, insistând pe lângă servitoare să i le ducă, dar aceasta a respectat întocmai instrucţiunile categorice de a nu primi nimic altceva decât darurile care trebuiau îna­poiate. A stăruit cu atâta înverşunare, încât Florentino Ariza i le a trimis pe toate, în afară de coada legată cu panglică, pe care nu voia s o înapoieze decât Ferminei Daza în persoană, pentru a i putea vorbi o clipă. N a reuşit. De teamă să nu ia o hotărâre fatală, Tránsito Ariza a lăsat deoparte orice orgoliu şi a rugat o pe Fermina Daza să i acorde, măcar ei, favoarea unei întrevederi de cinci mi­nute, iar Fermina Daza a primit o la intrare, în picioare, fără s o invite înăuntru şi fără să dea nici cel mai mic semn de şovăială. Două zile mai târziu, după o discuţie aprinsă cu maică sa, Florentino Ariza a dat jos de pe pe­retele din dormitor mica raclă de sticlă, plină de praf, unde păstra cosiţa ca pe o relicvă sfântă, iar Tránsito Ariza în persoană a înapoiat o în etui ul de catifea brodată cu fir de aur. Florentino Ariza n a mai avut prilejul să rămână singur cu Fermina Daza sau să vorbească între patru ochi cu ea, în multele întâlniri din lunga lor viaţă, decât cincizeci şi unu de ani, nouă luni şi patru zile mai târziu, când i a repetat legământul de fidelitate eternă şi de iubire pururi vie în prima ei seară de văduvie.

La douăzeci şi opt de ani, doctorul Juvenal Urbino fu­sese tânărul cel mai râvnit de domnişoarele aflate la vârsta măritişului. Revenea dintr o lungă călătorie la Paris, unde urmase studii superioare de medicină şi chirurgie, iar din clipa în care a păşit din nou pe pământul natal, a dovedit cu prisosinţă că nu şi irosise timpul în zadar. S a întors mai elegant, mai sigur pe sine, iar dintre colegii lui de ge­neraţie, nici unul nu părea mai serios, mai bine pregătit în domeniul lui, nici unul nu ştia aşa de bine dansurile la modă şi nu improviza cu atâta talent la pian. Seduse de aceste haruri personale şi de trăinicia averii familiei, tine­rele din anturajul lui organizau tombole secrete trăgându l la sorţi, aşa cum şi el juca, la rândul său, acelaşi joc de so­cietate, trăgându le la sorţi pe ele, deşi a reuşit multă vreme să se păstreze în stare de graţie, intact şi ispititor, până în clipa în care s a lăsat vrăjit, fără să opună nici o rezistenţă, de farmecele plebee ale Ferminei Daza.

Când îşi amintea, îi plăcea să spună că iubirea aceea fusese urmarea unui diagnostic greşit. Nici el singur nu putea înţelege cum de se întâmplase, mai ales în acel mo­ment al vieţii, când toate resursele lui afective erau absor­bite de preocuparea pentru soarta oraşului natal, despre care afirma prea des şi cu destulă nechibzuinţă că nu şi avea seamăn pe lume. La Paris, când se plimba, toamna târziu, la braţul vreunei iubite întâmplătoare, i se părea de neconceput fericire mai pură decât cea trăită în acele după amiezi aurii, cu mirosul ca de pădure al castanelor coapte, cu acordeoanele languroase şi îndrăgostiţii lacomi, care nu se mai saturau să se sărute pe terasele cafenelelor. Cu toate acestea, îşi spunea cu mâna pe inimă că pentru nimic în lume n ar fi renunţat la Caraibii lui din aprilie. Era încă prea tânăr ca să ştie că memoria inimii evită aminti­rile dezagreabile, exaltându le numai pe cele plăcute, arti­ficiu graţie căruia reuşim să ne suportăm trecutul. Abia când a zărit din nou, de pe puntea vaporului, promonto­riul alb al cartierului colonial, vulturii pleşuvi încremeniţi pe acoperişuri, rufele săracilor întinse la uscat prin bal­coane, a înţeles că fusese o victimă uşoară a capcanelor caritabile întinse de nostalgie.

Când vaporul şi a croit drum în golf despicând stratul de animale înecate care pluteau la suprafaţă, cei mai mulţi pasageri s au retras în cabine alungaţi de mirosurile pestilenţiale. Tânărul doctor a coborât pasarela îmbrăcat într un costum impecabil de alpaca, cu jiletcă şi un pardesiu uşor, cu o barbă ca a lui Pasteur la tinereţe, cu părul des­părţit de o cărare dreaptă şi palidă şi cu suficientă stăpânire de sine ca să şi disimuleze nodul ce i se pusese în gât, nu atât de tristeţe, cât de groază. Pe cheiul pustiu, păzit de soldaţi desculţi şi fără uniforme, îl aşteptau surorile, mama şi prietenii lui cei mai dragi. I s au părut palizi şi lipsiţi de speranţă, în ciuda aerelor mondene, şi deşi vor­beau despre criză şi despre războiul civil ca despre ceva îndepărtat şi străin, cu toţii aveau un tremur evaziv în voce şi o nesiguranţă în pupile care le contraziceau spu­sele. Mai mult decât toţi însă l a impresionai mama sa, o femeie încă tânără, care se impusese în viaţă cu eleganţa şi cu entuziasmul ei social, dar care acum se ofilea încet, sub povara durerii înăbuşite, în adierea de camfor a vălurilor cernite de văduvă. Recunoscându se probabil în tulburarea fiului, s a grăbit să l întrebe, parcă pentru a se apăra pe sine, de ce avea pielea aceea străvezie, ca de parafină.

— Asta e viaţa, mamă, a spus el. La Paris te înverzeşti.

Puţin după aceea, sufocându se de căldură lângă ea în trăsura închisă, n a mai putut suporta cruda realitate care năvălea bezmetică prin fereastră. Marea părea de cenuşă, vechile palate ale marchizilor abia mai puteau rezista pro­liferării cerşetorilor şi era cu neputinţă să regăseşti parfu­mul fierbinte al iasomiei în aburii ucigători ce se înălţau din şanţuri. Totul i se părea mai mic decât la plecare, mai sărăcăcios, mai lugubru, iar printre mormanele de gu­noaie de pe străzi mişunau atâţia şobolani înfometaţi, încât caii de la trăsură se poticneau speriaţi. Pe lungul drum până acasă, în inima cartierului Viceregilor, n a întâlnit nimic vrednic de nostalgiile lui. Copleşit, a întors capul ca să nu l vadă maică sa, şi şi a lăsat lacrimile să curgă în voie.

Vechiul palat al Marchizului de Casalduero, reşedinţa istorică a familiei Urbino de la Calle, nu arăta deloc mai semeţ în mijlocul naufragiului. Doctorul Juvenal Urbino a înţeles asta, cu inima sfâşiată de durere, încă de când, intrând în gangul întunecos, a văzut havuzul plin de praf din curtea interioară, cotropită de bălăriile printre care se plimbau iguanele, şi şi a dat seama că lipseau multe dale de marmură, iar altele erau ciobite pe marea scară cu ba­lustradă de aramă care ducea la încăperile principale. Tatăl lui, un medic mai degrabă plin de abnegaţie decât e­minent, murise în timpul epidemiei de holeră asiatică iz­bucnită cu şase ani în urmă, iar odată cu el pierise şi spiritul casei. Doña Blanca, mama sa, sufocată de un doliu prevăzut a fi etern, înlocuise cu rugăciuni şi slujbe renu­mitele serate lirice şi concertele de cameră organizate de răposatul ei soţ. Cele două surori, în ciuda drăgălăşeniei şi a firii lor vesele, nu păreau să aibă altă cale de ales decât mănăstirea.

Speriat de bezna şi tăcerea din jur, doctorul Juvenal Urbino n a putut închide deloc ochii în noaptea sosirii, încercând să şi alunge teama cu rugăciuni către Sfântul Duh precum şi cu altele pentru izbăvirea de calamităţi, de naufragii sau de atâtea primejdii neştiute ale nopţii, în vreme ce un bâtlan care intrase în dormitor pe uşa rămasă întredeschisă clămpănea ora exactă ca un ceasornic. Îl exasperau ţipetele delirante ale nebunelor de la ospiciul Divina Pastora, aflat în preajmă, ţârâitul nemilos al apei filtrate ce se scurgea în ulcior, ale cărui ecouri răsunau în toată casa, paşii rari ai bâtlanului rătăcit în dormitor, tea­ma lui congenitală de întuneric, prezenţa invizibilă a tatălui mort în vasta casă adormită. La cinci, când bâtlanul a dat ora exactă odată cu cocoşii din vecini, doctorul Juve­nal Urbino s a încredinţat cu trup şi suflet Proniei Cereşti, simţind că nu va mai avea puterea să trăiască nici măcar o zi în patria lui părăginită. Şi totuşi, afecţiunea celor din jur, duminicile petrecute la iarbă verde, în împrejurimile oraşului, atenţiile deloc dezinteresate cu care îl înconjurau tinerele din anturajul său i au mai alinat amărăciunea primelor impresii. Încet încet s a obişnuit cu zăpuşeala din octombrie, cu mirosurile tari, cu judecăţile pripite ale prietenilor, cu veşnicul mai vedem noi, domnule doctor, nu vă faceţi griji, şi n cele din urmă, s a lăsat sub­jugat de farmecele obişnuinţei. Foarte curând a găsit chiar şi o justificare facilă pentru delăsarea în care se complăcea: aceea era lumea lui, şi a spus, lumea tristă şi apăsătoare pe care i o hărăzise Domnul şi căreia îi datora credinţă până la capăt.

Primul lucru pe care l a făcut a fost să ia în stăpânire cabinetul de consultaţii al tatălui său. A păstrat la locul lor mobilele englezeşti, masive şi sobre, care trosneau în di­mineţile geroase, dar a surghiunit în pod tratatele ştiinţei din vremea viceregilor şi pe cele ale medicinii romantice, aşezând în rafturile închise cu geamuri altele, ale noii şcoli din Franţa. A dat jos de pe pereţi stampele decolorate, păstrând o numai pe aceea care reprezenta un medic luptându se cu moartea, pentru a salva o femeie, precum şi jurământul hipocratic, tipărit cu caractere gotice, iar în locul lor a agăţat, lângă diploma tatălui său, nenumăratele diplome pe care el însuşi le obţinuse cu calificative maxime în diferite şcoli din Europa.

A încercat să introducă metode şi criterii moderne la Spitalul Filantropiei, deşi nu i a fost atât de uşor cum îşi imaginase în entuziasmul său juvenil, căci în străvechiul aşezământ de sănătate erau respectate cu sfinţenie tot fe­lul de superstiţii atavice, cum ar fi aceea de a pune picioarele paturilor în vase cu apă, pentru a împiedica bolile să urce, sau obligativitatea ţinutei de gală şi a mănuşilor din piele de căprioară în sala de chirurgie, eleganţa fiind considerată drept o condiţie esenţială a asepsiei. Tuturor li se părea inadmisibil faptul că tânărul de curând sosit gusta urina pentru a detecta prezenţa zahărului, că i cita pe Charcot şi Trousseau de parcă i ar fi fost colegi de ca­meră, că la cursuri atrăgea atenţia asupra riscurilor mor­tale pe care le presupuneau vaccinurile, având în schimb o încredere suspectă în supozitoare, de curând descoperite. Totul îi ieşea pe dos: spiritul lui înnoitor, civismul lui ob­sesiv, umorul lui blajin în ţara veşnicei băşcălii, într un cuvânt, toate virtuţile lui cele mai de preţ stârneau neîncrederea colegilor mai vârstnici şi glumele în doi peri ale celor tineri.

Mai presus de orice însă, îl îngrijora starea precară de igienă a oraşului. A insistat pe lângă cele mai înalte foruri pentru astuparea şanţurilor de scurgere, care erau un imens cuibar de şobolani, şi pentru construirea unor ca­nale îngropate, care să nu mai fie deversate în golful pieţei, cum se întâmpla dintotdeauna, ci într un loc cât mai depărtat. Casele coloniale, bine dotate, aveau haznale septice, dar două treimi din locuitori, înghesuiţi în cocioa­bele de pe marginea smârcurilor, îşi făceau nevoile în aer liber. Excrementele se uscau la soare, transformându se în pulbere, şi erau respirate de toţi cu sărbătorească bucurie odată cu adierile răcoroase, aducătoare de fericire şi pros­peritate din decembrie. Doctorul Juvenal Urbino a încer­cat să i convingă pe membrii Consiliului Municipal de necesitatea organizării unor cursuri obligatorii pentru cei nevoiaşi, în cadrul cărora să li se explice cum să şi construiască propriile latrine. S a luptat, fără succes, pen­tru ca gunoaiele să nu mai fie aruncate în crângurile de mangrove, transformate de veacuri în bălţi puturoase, ci să fie ridicate de cel puţin două ori pe săptămână şi arse pe terenuri virane.

Era conştient că apa de băut putea declanşa oricând epidemii mortale. Chiar şi ideea de a construi un apeduct părea de domeniul fanteziei, întrucât cei care ar fi putut s o pună în practică dispuneau de bazine subterane unde apa de ploaie se aduna de a lungul anilor sub o pojghiţă groasă de mătasea broaştei. Printre mobilele cele mai căutate în vremea aceea erau dulapurile tinajeros din lemn sculptat, cu filtre de piatră care picurau zi şi noapte în chiupurile tinajas, de lut ars. Pentru ca nimeni să nu poată bea din carafa de aluminiu cu care se scotea apa, margi­nile ei erau zimţate ca o coroană de rege de carnaval. Apa era sticloasă şi rece în penumbra lutului ars, cu gust de flori de câmp. Dar doctorul Juvenal Urbino nu se lăsa amăgit de aceste metode de purificare, ştiind foarte bine că, în ciuda atâtor precauţii, fundul vaselor de lut era un ade­vărat sanctuar al viermişorilor. Îşi petrecuse molcomele ceasuri ale copilăriei contemplându i cu o uimire aproape mistică, încredinţat, ca atâţia alţii, că viermişorii erau animes, un fel de spiriduşi, fiinţe supranaturale care, din mâlul de la fundul apelor încremenite, le făceau curte ti­nerelor fete, iar, uneori, se răzbunau cumplit când dragostea le era respinsă. Copil fiind, văzuse cu ochii lui ce stricăciuni provocaseră acasă la învăţătoarea Lázara Conde, care se încumetase să nu i bage în seamă, văzuse puzderia de cioburi pe stradă şi mormanul de pietre cu care aruncaseră trei zile şi trei nopţi la rând în ferestre. A trebuit să treacă mult timp până când a învăţat că vier­mişorii erau de fapt larve de ţânţari anofeli, dar a învăţat acest lucru ca să nu l mai uite niciodată, pentru că, de atunci, a înţeles că nu numai ei, ci şi alte gângănii dăunătoare puteau trece nevătămate prin candidele noas­tre filtre de piatră.

Vreme îndelungată, apa din bazine a fost ţinută la mare cinste, atribuindu i se hernia de scrot pe care atâţia bărbaţi din oraş şi o expuneau nu numai fără pic de pu­doare, dar chiar cu oarecare insolenţă patriotică. În co­pilărie, când se ducea la şcoală, Juvenal Urbino nu şi putea reprima un fior de groază văzând cum cei bolnavi, aşezaţi pe câte o bancă din faţa casei în zilele toride, îşi răcoreau cu evantaiul testiculul enorm, ca pe un copil adormit între picioare. Se povestea că noaptea, pe timp de furtună, hernia scotea un şuierat de pasăre lugubră, iar dacă cineva ardea în preajmă o pană de vultur, se răsucea provocând o durere insuportabilă, dar nimeni nu se plângea de atare neajunsuri, pentru că o hernie mare şi bine tolerată era considerată, mai presus de orice, ca un semn al bărbăţiei. Când doctorul Juvenal Urbino a revenit din Europa, era edificat în ce priveşte netemeinicia acestor credinţe atât de înrădăcinate în superstiţia locală, încât mulţi se opuneau mineralizării apei din bazine de teamă că, în acest fel, avea să şi piardă puterea de a provoca o hernie onorabilă.

La fel de mult ca impuritatea apei, pe doctorul Juvenal Urbino îl îngrijora lipsa de igienă a pieţei publice, un maidan imens pe malul golfului Sufletelor, unde acostau velierele din Antile. Un celebru călător al vremii a de­scris o ca pe una din cele mai variate din lume. Era bogată, e drept, pestriţă şi zgomotoasă, dar poate şi cea mai alar­mantă. Aşezată pe propria groapă de gunoi, era în perma­nenţă supusă nestatorniciei mării furtunoase, exact în locul unde râgâielile golfului înapoiau uscatului dejecţiile din şanţurile de scurgere. Tot acolo erau aruncate rămăşiţele de la abatorul din vecinătate, ţeste hăcuite, măruntaie puturoase, resturi de animale care pluteau zi şi noapte într o baltă de sânge. Vulturii gallinazos şi le dis­putau cu guzganii şi câinii într o încăierare perpetuă, prin­tre cerbii şi delicioşii claponi de Sotavento, atârnaţi de streşinile barăcilor, printre trufandalele de Arjona, înşirate jos, pe rogojini. Doctorul Juvenal Urbino propu­sese asanarea locului, mutarea abatorului în altă parte, construirea unei pieţe acoperite cu cupole de sticlă, aşa cum văzuse în vechile boquerías din Barcelona, unde ali­mentele erau aşa de colorate, strălucitoare şi curate încât nu ţi venea să le mănânci. Dar chiar şi cei mai binevoitori dintre prietenii lui îl compătimeau pentru pasiunea pe care o punea în aceste iluzii. Aşa erau toţi: îşi treceau viaţa împăunându se cu ascendenţa lor, cu meritele isto­rice ale oraşului, cu valoarea neasemuită a vestigiilor pe care le adăpostea, cu eroismul şi frumuseţea lui, dar rămâneau orbi la paragina din jur. Doctorul Juvenal Urbino, în schimb, nutrea pentru locul său natal atât de multă iu­bire, încât se simţea dator să privească adevărul în faţă.

— Cât de nobil trebuie să fie oraşul acesta, spunea, dacă de patru sute de ani ne tot chinuim să l dăm gata şi tot n am reuşit.

Nu mai aveau mult însă. Epidemia de holeră asiatică, ale cărei prime victime au căzut fulgerate în băltoacele din piaţă, făcuse în numai unsprezece săptămâni cele mai multe victime din istoria noastră. Până atunci, cei câţiva morţi iluştri ai oraşului îşi aflaseră odihna sub lespezile din biserici, în compania morocănoasă a episcopilor şi a canonicilor, alţii, mai puţin bogaţi, erau îngropaţi în curţile mănăstirilor. Săracii sfârşeau la cimitirul colonial, pe o măgură bătută de vânturi, despărţită de oraş printr un canal aproape secat, traversat de un pod de mortar pe a cărui copertină trona o inscripţie cioplită în piatră din or­dinul unui primar clarvăzător: Lasciate ogni speranza voi ch'entrate. În primele două săptămâni de la izbucnirea holerei, cimitirul s a umplut până la refuz, iar în biserici n a mai rămas nici un loc liber, deşi rămăşiţele măcinate de vreme ale nenumăraţilor eroi anonimi ai neamului fuse­seră mutate în osuarul comun. Otrăvit de aburii ce se înălţau din criptele prost pecetluite, aerul din catedrală devenise de nerespirat, iar uşile ei nu s au mai deschis decât trei ani mai târziu, cam tot atunci când Fermina Daza l a văzut prima oară de aproape pe Florentino Ariza la slujba din noaptea de Crăciun. Într a treia săptămână, curtea interioară a mănăstirii Sfânta Clara era plină de morminte, chiar şi pe alei, aşa încât a fost amenajat un nou ci­mitir în livada obştii, de două ori mai mare. Au fost săpate gropi adânci, unde morţii erau aşezaţi pe trei nive­luri, în pripă şi fără coşciuge, dar, până la urmă, s a re­nunţat la această soluţie, pentru că pământul prea plin mustea ca un burete, iar de sub picioare ţâşnea un sânge greţos. Atunci s a luat hotărârea ca morţii să fie îngropaţi la Mina Domnului, o fermă pentru creşterea vitelor aflată la mai puţin de o leghe de oraş şi care de atunci a rămas cunoscută drept Cimitirul Universal.

Din clipa în care a fost decretată starea de epidemie, în fortăreaţa garnizoanei locale s a tras cu tunul din sfert în sfert de oră, zi şi noapte, potrivit credinţei atât de răspândite printre civili că praful de puşcă purifică aerul. Holera s a manifestat cu mai multă virulenţă printre negri, populaţia cea mai numeroasă şi mai săracă, deşi, în reali­tate, n a ţinut seama nici de culoarea pielii, nici de rang. A încetat la fel de brusc cum începuse, iar numărul victi­melor n a fost niciodată cunoscut, şi nu pentru că ar fi fost imposibil de stabilit, ci pentru că una din trăsăturile noastre dominante era pudoarea faţă de propriile nenorociri.

Doctorul Marco Aurelio Urbino, tatăl lui Juvenal, a fost un adevărat erou al acelor zile nefaste şi totodată cea mai celebră victimă a lor. Din însărcinarea oficialităţilor, a conceput şi a condus personal strategia sanitară, iar, în cele din urmă, s a implicat într atâta în acţiunile de natură socială, încât în momentele cele mai critice ale epidemiei, mai presus de el nu părea să existe nici o altă autoritate. Mulţi ani mai târziu, revăzând cronica acelor zile, doctorul Juvenal Urbino a avut prilejul să constate că metodele tatălui său, mai degrabă caritabile decât ştiinţifice, erau, sub multe aspecte, lipsite de logică, favorizând, în mare măsură, voracitatea molimei. A constatat toate astea cu acea compasiune a fiilor pe care viaţa îi transformă pe ne­simţite în părinţii propriilor părinţi, şi pentru prima dată a regretat că nu i a putut sta alături în singurătatea greşe­lilor. Dar nu i a tăgăduit meritele: strădania, abnegaţia, dar mai ales curajul, răsplătite cu nenumărate onoruri când oraşul s a refăcut după dezastru, şi graţie cărora nu­mele lui a rămas înscris, pe bună dreptate, alături de mulţi alţi eroi din alte războaie mai puţin onorabile.

N a mai apucat să se bucure de partea lui de glorie. Când a recunoscut la el însuşi schimbările ireparabile pe care le constatase şi compătimise la alţii, a renunţat la orice bătălie inutilă şi s a izolat de lume pentru a nu contamina pe nimeni. Retras într o cameră de serviciu de la Spitalul Filantropiei, surd la apelurile colegilor şi la rugăminţile fierbinţi ale familiei, ignorând, îngrozit, agonia bolnavilor care zăceau de a valma pe coridoare, a scris pentru soţie şi copii o scrisoare de iubire febrilă, în care le mulţumea că existaseră şi care lăsa să se întrevadă cât de mult şi cu cât nesaţ iubise viaţa. A fost un sfâşietor rămas bun de douăzeci de file, de a lungul cărora efectele evo­luţiei bolii puteau fi desluşite în treptata deformare a scrisului, şi nu era nevoie să l fi cunoscut pe autorul lor ca să ţi dai seama că semnătura fusese aşternută odată cu ultima suflare. Potrivit propriilor dispoziţii, trupul de cu­loarea cenuşii a fost aruncat în groapa comună şi nimeni dintre cei care l au iubit nu l a mai văzut vreodată.

Trei zile mai târziu, când a primit telegrama la Paris, doctorul Juvenal Urbino, care tocmai lua cina cu nişte a­mici, a închinat o cupă de şampanie în memoria tatălui său, spunând: „A fost un om bun." Mai târziu, avea să şi reproşeze lipsa de maturitate: ocolea adevărul ca să nu iz­bucnească în plâns. După trei săptămâni însă, când a primit copia scrisorii postume, a trebuit să se plece în faţa rea­lităţii. Şi, dintr o dată, a descoperit adevăratul chip al omului pe care îl cunoscuse până atunci ca pe nimeni al­tul, care îl crescuse şi l educase, cu care maică sa dormise în acelaşi pat şi făcuse dragoste timp de treizeci şi doi de ani, dar care niciodată până la această scrisoare nu şi dezvăluise tainele trupului şi ale sufletului din pură şi simplă timiditate. Până atunci, doctorul Juvenal Urbino şi familia lui priviseră moartea ca pe o nenorocire care îi loveşte pe alţii, pe părinţii celorlalţi, pe fraţii şi soţii alto­ra, dar nu pe ai lor. Erau oameni cu vieţi domoale, pe care nu i vedeai îmbătrânind, îmbolnăvindu se sau murind, se stingeau pe nesimţite în propriul lor timp, ajungând năluci înceţoşate din alte vremuri, până ce îi înghiţea uitarea. Scrisoarea postumă, mai mult decât telegrama cu vestea cea proastă, l a pus, într un chip brutal, faţă în faţă cu rea­litatea morţii. Şi totuşi, una din primele lui amintiri, de la nouă sau, poate, de la unsprezece ani, era, într o anume privinţă, un semn prematur pe care moartea i l trimitea prin tatăl său. Era o după amiază ploioasă şi amândoi se aflau în birou, el desenând cu cretă colorată ciocârlii şi la­nuri de floarea soarelui pe dalele pardoselii, iar tatăl său citind la lumina ce pătrundea prin fereastră, cu jiletca des­cheiată şi mânecile strânse cu gumilastic. Pe neaşteptate, a pus cartea deoparte şi a început să se scarpine pe spate cu o mică mână de argint, prinsă la capătul unui mâner lung. N a reuşit şi şi a rugat fiul să l scarpine cu unghiile, iar el i a îndeplinit rugămintea, uimit că nu şi simţea propriul corp în timp ce era scărpinat. La sfârşit, tatăl lui l a privit peste umăr cu un zâmbet trist.