Dragostea in vremea holerei

Florentino Ariza nu se aştepta la acest răspuns, dar maică sa era pregătită pentru o asemenea posibilitate. Cu şase luni în urmă, când el îi mărturisise pen­tru prima dată că are de gând să se căsătorească, Tránsito Ariza începuse demer­surile pentru a închiria în întregime casa, pe care o împărţeau cu încă două fami­lii. Era o clădire din secolul al XVII lea, cu două niveluri, care adăpostise pe vre­mea spaniolilor Regia Tutunului şi ai cărei proprietari actuali, ajunşi la sapă de lemn, fuseseră nevoiţi s o închirieze, nemaiavând cu ce s o întreţină. Aripa unde fusese debitul de tutun dădea spre stradă, o alta, în care funcţionase înainte fa­brica, se afla în fundul unei curţi pavate, iar între ele se întindea un grajd încăpă­tor, folosit în comun de chiriaşi ca spălătorie şi uscătorie. Tránsito Ariza ocupa aripa din faţă, cea mai practică şi mai bine conservată, dar şi cea mai mică. În ve­chea tutungerie se afla merceria, cu o uşă mare spre stradă, iar alături, în ve­chiul depozit, aerisit printr o lucarnă, dormea Tránsito Ariza. În partea din spate a prăvăliei, despărţită de aceasta printr un grilaj de lemn, fusese amenajată o odăiţă, unde se afla o masă cu pa­tru scaune, folosită şi ca birou, şi unde Floren­ti­no Ariza îşi atârna hamacul când zorii nu l prindeau scriind. Era un spaţiu toc­mai potrivit pentru ei doi, dar insuficient pentru încă o persoană, şi cu atât mai puţin pentru o domnişoară de la colegiul Intrarea Preacuratei în Biserică, al cărei tată renovase din temelii o casă dărăpănată, în vreme ce mulţi alţii, cu titluri şi nume răsunătoare, se culcau seara cu groaza că acoperişurile palatelor aveau să se prăbuşească peste ei în timp ce dormeau. Aşa că Tránsito Ariza l a convins pe proprietar să i închirieze şi galeria din jurul curţii interioare, obligându se în schimb să întreţină casa în bună stare timp de cinci ani.

Avea cu ce s o facă. Pe lângă venitul sigur pe care i l aduceau merceria şi câlţii hemostatici, suficient pentru traiul ei modest, îşi sporise economiile împru­mutând bani unei clientele de nobili scăpătaţi, care, stingheriţi de si­tuaţia lor, acceptau dobânzile exagerate în schimbul dis­creţiei. Doamne cu aere de regină, neînsoţite de dădace sau servitori incomozi, coborau din caleşti în faţa merce­riei şi, prefăcându se că vor să cumpere dantele de Olanda sau paspoaluri, îşi ama­ne­tau printre hohote de plâns ulti­mele tinichele strălucitoare ale paradisului lor pierdut. Tránsito Ariza le scotea din încurcătură cu atâta conside­raţie pentru obârşia lor înaltă, încât multe plecau de la ea mai recunoscătoare pentru respec­tul arătat decât pentru ajutorul primit. În mai puţin de zece ani, ajunsese să re­cu­­noască, de parcă i ar fi aparţinut, bijuteriile de atâtea ori răscumpărate şi ia­răşi amanetate printre lacrimi, iar câştigurile astfel obţinute, preschimbate în aur curat, se aflau puse la păstrare într un ulcior îngropat sub pat când fiul a luat hotărârea să se însoare. Atunci şi a făcut socotelile şi a descoperit nu numai că avea cu ce întreţine casa străină timp de cinci ani, dar ar fi putut chiar şi s o cumpere, înainte de a muri, pentru cei doisprezece nepoţi pe care şi i dorea. La rândul său, Florentino Ariza fusese numit, cu titlu provizoriu, prim ajutor de tele­grafist, iar Lotario Thugut intenţiona să l lase în loc, ca şef al oficiului, când el avea să devină director la Şcoala de Telegrafie şi Magnetism, prevăzută să ia fiinţă în anul următor.

Viaţa tinerei familii era, aşadar, asigurată sub aspect material. Cu toate acestea, Tránsito Ariza a socotit de cu­viinţă să pună două condiţii. Mai întâi, trebuia aflat cine era de fapt Lorenzo Daza, a cărei pronunţie nu lăsa nici un dubiu asupra obârşiei lui, dar despre care nu se ştia ni­mic sigur în privinţa identităţii şi a resurselor de existenţă. Apoi, logodna trebuia să fie lungă, pentru ca viitorii soţi să se poată întâlni şi cunoaşte mai bine, păstrând însă cea mai mare discreţie, până ce amândoi se vor simţi foarte si­guri de sentimentele lor. Atât din motivele expuse de maică sa, dar şi datorită ermetismului firii lui, Florentino Ariza a fost de acord cu păstrarea secretului absolut. A acceptat chiar şi propunerea privind prelungirea logod­nei, dar termenul i s a părut nerealist, întrucât, în peste o jumătate de veac de viaţă independentă, ţara nu cunos­cuse nici măcar o singură zi de pace civilă.

— O să îmbătrânim tot aşteptând, a mai spus.

Naşul lui, homeopatul, aflat de faţă din întâmplare, a fost de părere că răz­boaiele nu trebuiau luate în conside­raţie, nefiind altceva decât înfruntări între calicii mânaţi de la spate de moşieri şi nişte bieţi soldaţi desculţi împinşi în luptă de guvern.

— Războiul se poartă de obicei în plin câmp sau prin cine ştie ce coclauri. Noi, ăştia de la oraş, nu murim de gloanţe, pe noi ne omoară decretele.

În orice caz, amănuntele privitoare la logodnă au fost stabilite în scrisorile din săptămâna următoare. Sfătuită de mătuşa ei, Fermina Daza a acceptat ter­menul de doi ani şi condiţia de a păstra o discreţie absolută, sugerând tot­odată ca Florentino Ariza să i ceară mâna în vacanţa de Crăciun, când ea urma să termine liceul. La momentul po­trivit, se va găsi şi modalitatea de a încheia lo­godna, în funcţie de răspunsul primit de la tatăl ei. Între timp, au continuat să şi scrie cu aceeaşi înflăcărare şi la fel de des, dar fără spaimele de până atunci, scrisorile lor căpătând pe nesimţite tonul familiar obişnuit între soţi. Nimeni nu le mai tulbura visele.

Viaţa lui Florentino Ariza se schimbase cu totul. Iubi­rea împărtăşită îi dădu­se o siguranţă de sine şi o forţă ne­cunoscute lui mai înainte, muncea acum cu atâta spor încât Lotario Thugut i a obţinut fără eforturi numirea cu drep­turi de-pli­ne în postul de locţiitor al său. Proiectul Şcolii de Telegrafíe şi Magnetism căzu­se, iar neamţul îşi consa­cra tot timpul liber singurei ocupaţii care i făcea plăcere: să se ducă în port, să cânte la acordeon, să bea cot la cot cu marinarii şi să şi în­cheie ziua la hotelul de tranzit. Mult mai târziu, Florentino Ariza a înţeles că in­flu­enţa lui Lotario Thugut în acel lăcaş al plăcerilor se datora faptului că ajunsese nu numai proprietarul stabilimentului, dar şi impresarul păsărilor de noapte. Îl cum­pă­rase treptat, din economiile strânse de a lungul anilor, dar cel care îi slu­jea drept paravan era un omuleţ sfrijit şi chior, cu părul ca o perie şi atât de cum­secade, încât nimeni nu pri­cepea cum de putea fi un bun administrator. Şi totuşi, era şi una şi alta. Cel puţin aşa gândea Florentino Ariza, căruia administratorul i a oferit, fără ca el să i o fi cerut, o cameră permanentă la hotel, nu doar pentru a şi potoli poftele de bărbat tânăr, dacă se va hotărî vreodată să le aibă, dar şi ca să poată citi în voie sau să şi compună ne­tulburat scrisorile de dragoste. Aştep­tând, aşadar, să treacă lungile luni care îl mai despărţeau de încheierea lo­godnei, îşi petrecea mai mult timp acolo decât la birou sau acasă, iar uneori se întâmpla ca, zile în şir, Tránsito Ariza să nu l zărească decât când venea să se schimbe.

Cu timpul, lectura devenise pentru el un adevărat vi­ciu. De când îl învăţase să citească, maică sa îi cumpăra tot felul de cărţi ilustrate scrise de autori nor­dici, vândute drept povestiri pentru copii, dar care, în realitate, erau de o cruzime şi de o perversitate nemaiîntâlnite nici chiar în literatura pentru adulţi. La cinci ani, Florentino Ariza le ştia pe de rost şi le recita fie la lecţii, fie la serbările de la şcoală, dar familiaritatea cu ele nu l ajuta să şi învingă spaima. Dimpotrivă, i o sporea. Iată de ce, întâlnirea cu poezia a însemnat pentru el descoperirea unei oaze de li­nişte şi pace. Încă de la vârsta pubertăţii, citise în între­gime, în ordinea apariţiei, volumele din Biblioteca Populară, pe care Tránsito Ariza le cumpăra de la antica­rii din Porticul Copiştilor şi care cuprindeau de toate, de la Homer până la cel mai neînsemnat poet local. El însă nu alegea: citea volumul căruia îi venea rândul, ascultând parcă de o poruncă a fatalităţii, şi, în pofida nenumăraţi­lor ani de lectură, n a reuşit să deosebească niciodată ce era bun de ce era rău în mal­dă­re­le de cărţi pe care le ci­tise. Nu ştia altceva decât că prefera prozei versurile, iar dintre acestea, îi plăceau îndeosebi cele de dragoste, pe care le reţinea chiar de la a doua lectură, cu atât mai uşor cu cât erau mai melodioase şi mai sfâşie­toa­re.

Aceasta a fost sursa de inspiraţie pentru primele scri­sori trimise Ferminei Daza, în care amesteca la întâmplare paragrafe întregi din romanticii spanioli, şi a continuat să fie până când realitatea l a silit să se ocupe de probleme mai pro­zaice decât suferinţele inimii. Încă de pe atunci mai făcuse un pas, descoperind foiletoanele lacrimogene şi alte proze mult mai profane ale vremii. Se obişnuise să plângă şi el odată cu maică sa când îi citeau pe poeţii locali, ale căror plachete de versuri se vindeau prin pieţe şi por­taluri pentru două centime. Dar tot atât de bine era în stare să recite pe dinafară cele mai alese poezii castiliene din Secolul de Aur. Citea, de fapt, tot ce i cădea în mână, fără vreo ordine anume, aşa încât, chiar şi mai târziu, când anii zbuciumaţi ai primei iubiri trecuseră de mult, iar el nu mai era tânăr, avea să citească din scoarţă în scoarţă toate cele douăzeci de volume din seria Comoara Tinereţii, ope­rele complete ale clasicilor editate de Fraţii Garnier, în traducere, şi unele romane de duzină publicate de don Vicente Ibáñez în colecţia Prometeo.

În orice caz, anii petrecuţi la hotelul de tranzit nu s au limitat doar la lecturi şi la redactarea scrisorilor febrile, ci l au iniţiat deopotrivă în tainele amorului fă­ră iubire. Viaţa începea acolo după prânz, când prietenele lui, păsările de noapte, se sculau şi ieşeau din camere, fiecare cum o făcuse maică sa, iar când se întor­cea de la birou, Florentino Ariza se trezea într un palat populat de nimfe despuia­te, care comentau în gura mare secretele oraşului, divulgate chiar de protago­nişti. Multe dintre ele îşi etalau pe trupul gol urmele trecutului: răni vechi de pum­nal pe pântec, semne ca nişte stele, lăsate de gloanţe, crestături de cuţit drept mărturie a iubirii, cusături de cezariene făcute de măcelari. Unele îşi adu­ceau în timpul zilei copiii de vârste fragede, roade nefericite ale unor decepţii sau ale unor neglijenţe din tinereţe, şi i dezbrăcau de cum păşeau pragul casei, ca să nu se simtă stingheri în paradi­sul nudităţii. Fiecare gătea separat şi nimeni nu mânca mai bine ca Florentino Ariza, care îşi alegea tot ce era mai bun de la fieca­re. Era o sărbătoare reînnoită zilnic, care se sfârşea spre seară, când despuiatele defilau cântând până la baie, îşi împrumutau săpunul, periuţa de dinţi, for­fecuţa, îşi aranjau una alteia părul, şi l tundeau, îşi schim­bau între ele rochiile, se su­leme­neau ca nişte paiaţe lugubre şi ieşeau la vânătoare, pândindu şi prima pradă a nopţii. Din acel moment, viaţa casei devenea imperso­nală, dezumanizată, şi era cu neputinţă să participi la ea fără să plăteşti.

Florentino Ariza nu se simţea nicăieri atât de bine, pentru că, de când o cu­noscuse pe Fermina Daza, era sin­gurul loc unde nu se simţea stingher. Mai mult chiar: cu timpul ajunsese să fie singurul loc unde o simţea alături.

Tot acolo trăia, poate din aceleaşi motive, o femeie în vârstă, elegantă, cu un minunat păr argintiu, care nu parti­cipa la viaţa firească a despuiatelor şi căreia acestea îi arătau un respect sacru. Un logodnic cam pripit o adusese acolo când era tânără şi, după ce şi făcuse poftele cu ea, o lăsase în voia soartei. În pofida stigmatului care o marca, făcuse până la urmă o căsătorie reuşită. La bătrâneţe, când a rămas singură, doi băieţi şi trei fete şi au disputat plăce­rea de a o avea alături, dar ei i s a părut că n ar fi putut trăi în altă parte decât în acel hotel de deşucheate tandre. Odaia permanentă de care dispunea era singurul ei cămin, iar amănuntul acesta a identificat o imediat cu Florentino Ariza, despre care spunea că va ajunge un înţelept vestit în lumea întreagă pentru că era în stare să şi îm­bo­găţească sufletul dedicându se lecturii în paradisul destrăbălării. La rândul său, Florentino Ariza îi purta atâta afecţiune, încât o ajuta să şi facă tânguielile în piaţă, iar uneori, îşi petrecea după amiezile stând de vorbă cu ea. Era încredin­ţat că ştia multe despre dragoste, pentru că îi dăduse multe sfaturi, fără să fie nevoie să i dezvăluie taina lui.

Dacă înainte de a cunoaşte dragostea pentru Fermina Daza nu căzuse în mul­tele ispite din jur, cu atât mai puţin avea s o facă acum, când era logodnica lui. Astfel că Flo­rentino Ariza convieţuia cu fetele, le împărtăşea bucuriile şi neca­zurile, dar nici lui, nici lor nu le ar fi trecut prin minte să meargă mai departe. O întâmplare neprevăzută a dovedit cât de neclintită îi era hotărârea. Într o bună zi, la şase seara, când fetele se îmbrăcau pentru a şi primi clienţii din noaptea ace­ea, în camera lui a intrat femeia de serviciu: o tânără îmbătrânită înainte de vre­me şi ofilită, care arăta, în hainele ei obişnuite, ca o penitentă îmbrăcată, rătăcită în raiul despuiatelor. El o zărea zi de zi, fără a se simţi privit: umbla prin camere cu mătura, cu un coş de gunoi şi o cârpă cu care strângea de pe jos pre­zervati­ve­le folosite. A intrat în odăiţa unde Florentino Ariza citea, ca de obicei, şi, tot ca de obicei, a măturat cu deosebită grijă, ca să nu l tulbure. Pe neaşteptate, s a apro­piat de pat, iar el i a simţit mâna caldă şi moale pe crucea pântecului, a simţit o căutându l, a simţit o găsin­du l, a simţit o descheindu i nasturii, în timp ce ră­suflarea ei umplea toată încăperea. El s a prefăcut că citeşte, până când, nemai­putând suporta, şi a ferit trupul într o parte.

Ea s a speriat, fiindcă prima condiţie pusă la angajare fusese să nu încerce să se culce cu clienţii. Nu mai trebuia să i se atragă atenţia, pentru că era con­vinsă, ca şi alte fe­mei, că prostituate nu sunt cele care se culcă pentru bani, ci acelea care o fac cu necunoscuţi. Avea doi copii, fiecare de la un alt bărbat, şi nu pentru că ar fi fost aventuri întâmplătoare, ci pentru că nu reuşea să facă dragos­te cu cineva care revenea a treia oară. Fusese până atunci o fe­meie fără dorinţe năvalnice, pregătită, prin temperament, să aştepte fără să dispere, dar viaţa din casa aceea era mai puternică decât virtuţile ei. Îşi începea lucrul la şase seara şi şi petrecea toată noaptea trecând din cameră în cameră, dând de câteva ori cu mătura, adunând prezervativele, schimbând cearşafurile. Nu era deloc uşor de imaginat câte lucruri puteau lăsa în urma lor bărbaţii după ce făceau dragoste. Lacrimi şi resturi de vomă, ceea ce, întrucâtva, pare de înţeles, dar şi multe alte enigme ale intimităţii: băltoace de sânge, pete de excremente, ochi de sticlă, cea­suri de aur, proteze dentare, medalioane cu şuviţe aurii de păr, scrisori de dra­goste, de afaceri, de condoleanţe, scri­sori de toate felurile. Unii se întorceau după lucrurile uitate, dar cele mai multe rămâneau acolo, iar Lotario Thugut le ţinea sub cheie, convins că, odată şi odată, acel palat decăzut avea să ajungă un mu­zeu al iubirii.

Era o muncă grea şi prost plătită, dar ea o făcea bine. O istoveau mai mult hohotele de plâns, scârţâitul paturilor, toate acele zgomote care i se adunau în­cet încet în sânge, cu atâta pojar şi atâta chin, încât în zori, abia îşi putea stă­pâni dorinţa de a se culca cu primul cerşetor care i ieşea în cale sau cu un beţiv rătăcit care să i facă pe plac fără alte pretenţii sau întrebări. Apariţia unui bărbat sin­gur ca Florentino Ariza, tânăr şi curat, i s a părut un ade­vărat dar ceresc, de­oarece şi a dat seama încă din primul moment că era ca şi ea: o fiinţă care tânjea după dragoste. Dar el a rămas insensibil la toate insistenţele ei. Se păstrase ne­pri­hănit pentru Fermina Daza şi nu exista forţă nici raţiune pe lumea asta care să i poată schimba hotărârea.

Aşa arăta viaţa lui cu patru luni înainte de data prevăzută pentru încheierea logodnei, când, într o bună zi, la ora şapte dimineaţa, Lorenzo Daza şi a făcut apariţia la oficiul de telegraf şi a întrebat de el. Cum nu sosise încă, s a aşezat pe bancă şi l a aşteptat până la opt şi zece, schimbându şi de pe un deget pe altul ghiulul de aur încu­nunat de un opal nobil, iar când l a văzut intrând, şi a dat seama imediat că era telegrafistul pe care îl căuta şi l a luat de braţ.

— Vino cu mine, tinerelule, i a spus. Noi doi avem ceva de vorbit, numai cinci minute, ca de la bărbat la bărbat.

Florentino Ariza, palid ca un mort, nu s a împotrivit. Nu era pregătit pentru această întâlnire, căci Fermina Da­za nu găsise nici prilejul, nici modalitatea de a l preveni. Totul se întâmplase cu o sâmbătă în urmă, când maica Franca de la Luz, directoarea colegiului Intrarea Preacu­ratei în Biserică, se strecurase pe ne­sim­ţite, ca un şarpe, în clasă, la ora de Noţiuni de Cosmogonie, şi spionând peste umăr elevele, descoperise că Fermina Daza, în loc să ia notiţe, scria un bileţel de dragoste. Conform regulamentului şcolii, abaterea era pedepsită cu exmatricula­rea. Che­mat de urgenţă la direcţie, Lorenzo Daza a descoperit fisura din regimul de fier aplicat fiicei. Cu fermitatea şi onestitatea ce i erau proprii, Fermina Daza şi a recunos­cut vina, dar a refuzat să dezvăluie identitatea logodnicu­lui tainic, repetându şi refuzul şi în faţa consiliului de disciplină, care, din acest motiv, a confirmat verdictul de exmatriculare. Tatăl însă a percheziţionat dormitorul, un sanctuar inviolabil până atunci, şi a descoperit într un cufăr cu fundul dublu un pachet cu toate scrisorile pri­mite timp de trei ani, ascunse cu aceeaşi iubire cu care fu­seseră scrise. Semnătura era foarte clară, dar Lorenzo Daza n a putut cre­de nici atunci, nici mai târziu că fata lui nu ştia nimic altceva despre logodnicul ei secret decât că era telegrafist şi că îi plăcea să cânte la vioară.

Convins că o relaţie atât de dificilă n ar fi fost cu pu­tinţă fără complicitatea surorii lui, nu i a acordat acesteia nici măcar favoarea unei disculpe şi a îmbar­cat o fără drept de apel pe goeleta care mergea la San Juan de la Ciénaga. Fermi­na Daza a purtat toată viaţa în suflet a­mintirea dureroasă a despărţirii, când, ar­zând de febră în straiele ei monahale, trasă şi cenuşie la faţă, mătuşa Escolástica şi a luat rămas bun în pragul casei, dispărând pen­tru totdeauna în burniţa din parc, cu singura avere ce i mai rămânea pe lume: bocceaua de fată bătrână şi banii cu care putea supravieţui o lună de zile înfăşuraţi într o ba­tistă strânsă în pumn. Imediat ce s a eliberat de sub tutela tatălui, a pus să fie căutată în toate provinciile de pe lito­ralul Mării Caraibilor, întrebând de ea pe oricine ar fi pu­tut o cunoaşte, dar nu i a dat de urmă decât treizeci de ani mai târziu, când a primit o scrisoare ce trecuse prin multe mâini şi în care i se aducea la cunoştinţă că muri­se aproape centenară în lazaretul Apa Domnului. Lorenzo Daza nu şi imaginase că fiica lui avea să reacţioneze cu atâta ferocitate la pedeapsa nedreaptă a cărei victimă fu­sese mătuşa Escolástica, identificată dintotdeauna de ea cu mama pe care abia dacă şi o amintea. S a zăvorât în dormitor, refuzând să mănânce şi să bea, iar când el a reuşit, într un târziu, s o convingă să i deschidă, mai întâi cu ameninţări, apoi cu rugăminţi prost disimulate, s a tre­zit faţă n faţă cu o panteră rănită, care niciodată n avea să mai aibă cincisprezece ani.

A încercat s o îmbuneze cu vorbe dulci, amăgitoare. S a străduit să i explice că, la vârsta ei, iubirea era un vis înşelător, a încercat s o convingă cu duhul blândeţii să îna­poieze scrisorile şi să le ceară celor de la colegiu iertare în ge­nunchi, făgăduindu i sub jurământ că el va fi cel dintâi care o va ajuta să şi gă­sească fericirea alături de un pre­tendent demn de ea. Dar parcă vorbea cu un mort. Nepu­tincios, până la urmă şi a ieşit din sărite la masa de prânz de luni, icnind un potop de sudălmi şi măscări, dar ea şi a pus cuţitul de tăiat carne la gât, fără dramatism, fără să i tremure mâna, cu o privire năucă pe care el nu s a încumetat s o înfrunte. Atunci şi a asumat riscul unei discuţii de numai cinci minute, ca între bărbaţi, cu blestematul ăla de venetic, pe care nu şi amintea să l fi văzut vreodată şi pe care ceasul rău i l scosese în cale. Înainte de a pleca, şi a luat, din obişnuinţă, şi revolverul, dar a avut grijă să l as­cundă sub cămaşă.

Florentino Ariza nu şi venise încă în fire când Lorenzo Daza l a apucat de braţ şi l a condus prin Piaţa Catedralei până la galeria cu arcade din faţa Cafene­lei Parohiei, invitându l să ia loc pe terasă. Erau singurii clienţi la ora aceea, doar o negresă trupeşă spăla pe jos în salonul imens, cu vitrinele crăpate şi prăfuite, unde scaunele zăceau cu picioarele în sus pe mesele de marmură. Flo­rentino Ari­za îl zărise deseori acolo pe Lorenzo Daza, jucând ce se nimerea şi cinstindu se cu vin de la butoi, cot la cot cu asturienii din piaţă, în timp ce se ciorovăiau în gura mare din pricina unor războaie care n aveau nimic de a face cu ale noastre. Conştient de fatalismul iubirii, se întrebase de nenumărate ori cum va fi întâlni­rea pe care, mai curând sau mai târziu, trebuia s o aibă cu el, convins că nimeni pe lume n o putea împiedica, pentru că fusese rânduită dintru început în desti­nul fiecăruia dintre ei. Şi o imagina ca pe o dispută inegală, nu numai din pricină că Fermina Daza îl avertizase în scrisori asupra tempera­mentului violent al tată­lui său, dar şi pentru că el însuşi ob­servase că avea o privire furioasă chiar şi a­tunci când râdea în hohote la masa de joc. Întreaga lui făptură părea un tri­but adus grosolăniei: burdihanul dizgraţios, vocea bubui­toare, perciunii de linx, mâi­nile butucănoase cu inelarul sufocat de piatra de opal. Singura trăsătură înduio­şă­toare, pe care Florentino Daza a recunoscut o de îndată ce l a văzut umblând, era mersul de căprioară, acelaşi cu cel al fiicei lui. Şi totuşi, când l a poftit să se aşeze pe un scaun, întrebându l dacă nu voia să guste un păhărel cu rachiu de anason, nu i s a mai părut atât de fioros cum îşi închipuia şi chiar şi a mai venit în fire. Deşi până în ziua aceea nu băuse niciodată alcool la opt dimineaţa, Flo­rentino Ariza a acceptat plin de recunoştinţă, pentru că simţea nevoia să dea pe gât ceva tare.

Aşa cum făgăduise, Lorenzo Daza n a pierdut mai mult de cinci minute pen­tru a se explica şi a făcut o cu o sinceritate dezarmantă, care, până la urmă, l a des­cumpănit pe Florentino Ariza. La moartea soţiei, îşi pro­pusese, ca unic ţel în viaţă, să facă din fata lui o adevărată doamnă. Era un drum lung şi greu pentru un negustor de catâri care nu ştia nici să scrie, nici să citească, şi a cărui reputa­ţie de geambaş, chiar dacă nu pe deplin dovedită, era răspândită în toată provin­cia San Juan de la Ciénaga. Îşi aprinse o ţigară ordinară de foi şi se lamentă: „În afară de boală, nimic nu e mai rău pe lume decât faima proastă." În realitate, con­tinuă el, adevăratul secret al averii pe care o strânsese stătea în faptul că nici unul din catârii lui nu trudea atâta şi cu atâta râvnă ca el însuşi, chiar şi în vre­murile cumplite de război, când satele erau prefăcute peste noapte în scrum, iar ogoarele pustiite. Deşi n a fost niciodată la curent cu premeditarea propriu­lui destin, fata lui se comporta ca un partener plin de en­tuziasm. Era inteligentă şi atât de metodică, încât imediat ce a învăţat să citească, l a învăţat şi pe el, iar la doispre­ze­ce ani ştia atâtea lucruri si se descurca asa de bine, încât ar fi fost în stare să gospodărească singură casa, fără aju­torul mătuşii Escolástica. „E o ca­târcă de aur", spuse oftând. Când fata a terminat şcoala primară, cu media cinci la toate materiile şi o diplomă de onoare la serbarea de sfârşit de an, el a înţeles că lumea de la San Juan de la Ciénaga era prea îngustă pentru năzuinţele lui. Şi a vândut pământul şi animalele, şi a luat cei şaptezeci de mii de pesos în aur strânşi cu atâta trudă şi, însufleţit de noi elanuri, s a mutat în oraşul ăsta pără­ginit, cu gloria de mult spulberată, unde însă o femeie frumoasă, cu o edu­caţie aleasă, putea oricând să înceapă o viaţă nouă, dacă avea norocul să facă o căsă­to­rie reuşită. Apariţia lui Florentino Ariza era un obstacol neprevăzut în acel plan înverşunai. „Aşa că am venit să ţi fac o rugăminte", spuse Lorenzo Daza. Îşi în­muie capătul ţigării în paharul cu rachiu, trase din ea fără să scoată fum şi în­che­ie abătut: