Dragostea in vremea holerei

Când Fermina şi Hildebranda au ieşit din studioul bel­gianului, piaţa din faţa Porticului Copiştilor gemea de lume. Uitaseră că aveau obrazul alb de amidon, buzele opsite cu o pomadă de culoarea ciocolatei şi că toaletele lor nu erau deloc potrivite nici pentru ora, nici pentru timpurile acelea. Strada le a primit cu un val de zefle­mele. Erau încolţite şi nu ştiau cum să scape de batjocura mulţimii, când prin învălmăşeală şi a croit drum landoul cu roibii aurii. Zeflemelele au încetat şi grupurile ostile s au împrăştiat. Hildebranda n avea să uite toată viaţa imagi­nea bărbatului care s a ivit pe scara trăsurii, jobenul lui de atlaz, jiletca de brocart, gesturile calme, blândeţea din pri­viri, prestanţa lui.

Deşi nu l mai văzuse până atunci, l a recunoscut ime­diat. Fermina Daza îi vorbise despre el, mai degrabă în treacăt şi fără pic de interes, cu o lună înainte, într o după amiază când refuzase să treacă prin dreptul palatului Marchizului de Casalduero pentru că landoul cu caii de aur era oprit în faţa porţii. Îi povestise cine era stăpânul şi încercase să i explice motivele antipatiei ei, fără a pomeni însă nimic de avansurile lui. Hildebranda uitase tot. Dar când l a recunoscut în pragul trăsurii ca pe o apariţie de basm, cu un picior pe pământ şi altul pe scară, n a înţeles motivele verişoarei.

— Vă rog să mi faceţi plăcerea şi să urcaţi, le a spus doctorul Juvenal Urbino. Vă conduc oriunde doriţi.

Fermina Daza a încercat să schiţeze un gest de refuz, dar Hildebranda apucase deja să accepte. Doctorul Juve­nal Urbino a coborât şi, abia atingând o cu vârful degete­lor, a ajutat o să urce în trăsură. Fermina n a mai avut ce face şi a urmat o, îmbujorată de ruşine.

Nu aveau mult de mers, iar celor două verişoare nu le a trecut nici o clipă prin minte că doctorul Urbino putea fi înţeles cu vizitiul, dar probabil că acesta a fost motivul entru care trăsura a făcut mai mult de o jumătate de oră până în parcul Evangheliilor. Stăteau pe bancheta princi­pală, iar el, în faţa lor, cu spatele la sensul de mers al trăsurii. Fermina privea în gol pe fereastră. Hildebranda, în schimb, era încântată, iar doctorul Urbino şi mai încântat de încântarea ei. Imediat ce trăsura a pornit din loc, impresionată de mirosul învăluitor de piele naturală al canapelelor şi de intimitatea interiorului capitonat, ea i a mărturisit că ar fi putut trăi toată viaţa într un loc atât de minunat. S au împrietenit foarte repede, au început să râdă, să şi arunce unul altuia înţepături, ca între vechi prieteni, şi, ca să se amuze, au început să vorbească într o păsărească uşor de descifrat, intercalând între silabele fiecărui cuvânt o alta stabilită în mod convenţional. Se prefăceau că o ignoră pe Fermina, dar continuau jocul tocmai pentru că ştiau foarte bine că înţelegea tot şi îi urmărea cu atenţia încordată. Foarte curând însă, după ce s au săturat de atâta râs, Hildebranda a mărturisit că o strângeau botinele şi nu le mai putea suporta.

— Nimic mai simplu, spuse doctorul Urbino. Să ve­dem cine termină mai repede.

Şi începu să şi desfacă şireturile ghetelor, iar Hilde­branda acceptă sfidarea. Nu i a fost prea uşor să se aplece, din cauza corsetului, dar doctorul Urbino nu s a grăbit să termine, aşteptând dinadins până când ea şi a scos botinele de sub fustă cu un hohot de râs triumfător, de parcă toc­mai le pescuise dintr un iaz. Când şi au întors privirile către Fermina, i au văzut minunatul profil de mierlă gal­benă, mai ascuţit ca niciodată, desenat pe văpaia amurgu­lui. Era de trei ori furioasă: din cauza situaţiei nemeritate în care se afla, din pricina purtării libertine a Hildebrandei şi pentru că era sigură că trăsura se învârtea fără rost pe străzi, prelungind astfel plimbarea. Dar Hildebranda se dezlănţuise şi nu mai putea fi ţinută în frâu.

— Acum îmi dau eu seama, spuse, că nu pantofii mă jenau, ci colivia asta de sârmă.

Înţelegând că vorbea de malacof, doctorul Urbino prinse ocazia din zbor.

— Nimic mai simplu. Puteţi scăpa de el chiar acum.

Şi cu un gest rapid de prestidigitator îşi scoase batista din buzunar şi se legă la ochi

— Eu, unul, nu mă uit, spuse.

Bandajul alb îi sublinia şi mai mult puritatea buzelor, între barba neagră, rotunjită, şi mustăţile cu vârfurile as­cuţite, iar ea se simţi înfiorată de o răbufnire de panică. Se întoarse spre Fermina, care, de data aceasta n o mai privea furioasă, ci îngrozită la gândul că ar fi fost în stare să şi scoată fusta. Hildebranda redeveni serioasă şi o întrebă pe muteşte, folosindu se de alfabetul mâinilor: „Ce facem ?" Fermina Daza îi răspunse, folosind acelaşi cod, că ea avea de gând să sară din trăsură dacă nu ajungeau mai repede acasă.

— Eu aştept, spuse doctorul.

— Puteţi să vă uitaţi, răspunse Hildebranda.

Când şi a scos batista de la ochi, doctorul Juvenal Ur­bino a înţeles că jocul se sfârşise, şi încă prost. La un semn al său, vizitiul a întors în loc trăsura şi a intrat în parcul Evangheliilor, unde lampagiul tocmai aprindea felinarele. Toate clopotele băteau de vecernie, Hildebranda a co­borât repede, oarecum speriată la gândul că şi supărase ve­rişoara, şi şi a luat rămas bun de la doctor cu o strângere de mână prietenească. Fermina a imitat o, dar când a vrut să şi tragă mâna îmbrăcată în mănuşă de atlaz, doctorul Urbino i a strâns degetul mijlociu, cel al inimii.

— Aştept un răspuns, i a spus.

Fermina s a smucit, iar mănuşa a rămas atârnată în mâna medicului, dar ea nu s a mai întors să şi o recupereze. S a culcat nemâncată. După ce a cinat cu Gala Placidia în bucătărie, Hildebranda a intrat veselă în dormitor, de parcă nu s ar fi întâmplat nimic, şi a comentat cu hazul ei înnăscut întâmplările zilei. Nu şi a ascuns entuziasmul pentru doctorul Urbino, pentru eleganţa şi cordialitatea lui, dar Fermina n a făcut nici un comentariu, deşi îi tre­cuse supărarea. La un moment dat, Hildebranda i a mărturisit: când doctorul Urbino s a legat la ochi şi i a văzut dantura desăvârşită strălucind între buzele trandafirii, a simţit o dorinţă irezistibilă să i le acopere cu sărutări. Fermina Daza s a întors cu faţa la perete şi a pus capăt conversaţiei, fără intenţia de a jigni, mai degrabă zâmbitoare, dar cu glas răspicat:

— Eşti o stricată.

A avut un somn agitat, urmărită tot timpul de imaginea doctorului Juvenal Urbino, care i se arăta pretutindeni, râzând, cântând, scoţând scântei de pucioasă printre dinţi, cu ochii legaţi, luând o peste picior, provocând o cu vorbe fără nici o noimă, într o trăsură necunoscută ce urca spre cimitirul săracilor. S a trezit cu noaptea în cap, extenuată, şi a rămas în pat cu ochii deschişi, gândindu se la anii fără număr pe care îi mai avea de trăit. Apoi, în timp ce Hilde­branda era la baie, a scris la repezeală un bilet, l a împătu­rit în grabă, l a băgat iute în plic şi, înainte ca Hildebranda să se întoarcă în cameră, l a trimis prin Gala Placidia doctorului Juvenal Urbino. Era una din scrisorile ei tipice, fără nici o literă în plus sau în minus, în care nu i spunea decât de acord, domnule doctor, putea vorbi, aşa­dar, cu tatăl ei.

Când Florentino Ariza a aflat că Fermina Daza urma să se mărite cu un medic de. neam nobil şi bogat, educat în Europa şi cu o reputaţie puţin obişnuită pentru anii lui, nimeni şi nimic nu l a putut clinti din starea de deprimare în care se prăbuşise. Când a văzut că i pierise cheful de vorbă, nu mai mânca şi şi petrecea nopţile plângând întruna, Tránsito Ariza a făcut mai mult decât era cu putinţă ca să i aline durerea, consolându l ca o adevărată îndrăgostită, iar după o săptămână a reuşit să l convingă să mănânce din nou. A vorbit atunci cu don León XII Loayza, singurul dintre cei trei fraţi care mai rămăsese în viaţă, şi fără să i mărturisească adevăratul motiv, l a implorat să i dea ne­potului o slujbă oarecare la compania lui de navigaţie, nu­mai să fie cât mai departe, într un port pierdut prin pădurile de pe valea fluviului La Magdalena, unde să nu ajungă nici scrisorile, nici telegramele şi unde să nu se poată întâlni cu nimeni care să i spună ceva despre oraşul ăsta, adevărat loc de pierzanie. Din consideraţie pentru văduva fratelui său, care nu suporta nici măcar ideea exis­tenţei unui bastard, unchiul nu i a dat slujba, dar i a găsit un post de telegrafist la Villa de Leyva, un oraş de vis, aflat la douăzeci de zile de drum şi la aproape trei mii de metri altitudine deasupra nivelului Străzii Ferestrelor.

Florentino Ariza nu şi a dat niciodată seama că era vorba de o călătorie cu efect terapeutic. Avea să şi o amintească mereu, ca tot ce i s a întâmplat în acea perioadă, prin lentilele împăienjenite ale nefericirii. Când a primit telegrama care i anunţa numirea, nu s a gândit nici o clipă s o ia în serios, dar Lotario Thugut l a convins cu argumente nemţeşti că putea face o carieră strălucită în administraţie. „Telegrafia e p meserie de viitor", i a spus. I a dăruit o pereche de mănuşi căptuşite cu blană de ie­pure, o căciulă căzăcească şi un palton cu guler de pluş, care i fusese de mare folos în timpul iernilor geroase din Bavaria. Unchiul León XII i a dat două costume de stofă şi nişte ghete impermeabile ale fratelui său mai mare, dar şi un bilet pentru o cabină la bordul primului vapor ce urma să plece din port. Tránsito Ariza i a ajustat hainele, pen­tru că era mai puţin corpolent decât taică său şi mult mai scund decât neamţul, şi i a cumpărat ciorapi de lână şi iz­mene groase, ca să fie pregătit pentru iernile aspre de pe podişurile înalte. Florentino Ariza, călit la şcoala sufe­rinţei, asista nepăsător la pregătirile de călătorie, întoc­mai ca un mort la propria i înmormântare. N a suflat nimănui nici o vorbă despre plecare, nu şi a luat rămas bun de la nimeni, apărându şi intimitatea cu aceeaşi hotărâre de fier cu care păstrase şi taina iubirii lui înăbuşite, dar, în ajunul plecării, a comis cu bună ştiinţă o ultimă nebunie a inimii, care l ar fi putut costa chiar viaţa. La miezul nopţii, îmbrăcat în hainele lui cele mai bune, a cântat de unul singur sub balconul Ferminei Daza valsul de iubire compus anume pentru ea, ştiut numai de ei doi şi care, timp de trei ani, fusese emblema complicităţii lor. I l a cântat pe strunele viorii scăldate în lacrimi, abia murmurând cuvintele, cu o inspiraţie atât de intensă, încât şi câinii, care, după primele măsuri, se porniseră pe lătrat, mai întâi pe stradă, apoi în tot oraşul, au amuţit sub vraja adâncă a melodiei, iar valsul s a încheiat într o tăcere su­pranaturală. Fereastra de la balcon nu s a deschis, nimeni nu s a arătat prin preajmă, nici măcar paznicul de noapte, care altădată venea să asculte ultimele note ale serenadei. Aventura aceasta a fost ca un descântec de alinare, pentru că din clipa în care Florentino Ariza şi a pus vioara în cutie şi s a îndepărtat pe străzile amorţite fără să mai privească înapoi, n a mai avut senzaţia că pleca în dimineaţa următoare, ci că plecase de mulţi ani, cu hotărârea irevo­cabilă de a nu se mai întoarce în veci.

Vaporul pe care urma să se îmbarce, identic cu alte două, aparţinând Companiei Fluviale a Caraibilor, fusese rebotezat, în amintirea întemeietorului său, Pío Quinto Loayza. Era o adevărată casă plutitoare din lemn, cu două caturi, înălţată pe o carcasă plată din metal, cu un pescaj de cel mult cinci picioare, care i permitea să străbată mai uşor albia denivelată a fluviului. Vapoarele mai vechi, fa­bricate pe la jumătatea veacului la Cincinnati, după mo­delul legendar al celor care făceau cursa între Ohio şi Mississippi, aveau de o parte şi de alta câte o roată propul­soare, pusă în mişcare de un cazan încălzit cu lemne. Ca şi acestea, vapoarele Companiei Fluviale a Caraibilor aveau maşinile cu aburi şi bucătăriile pe puntea inferioară, aproape de suprafaţa apei, iar marile ţarcuri unde echipa­jul îşi atârna hamacele se încrucişau la diferite niveluri. La etajul superior se aflau cabina de comandă, cabina căpita­nului şi cele ale ofiţerilor, un salon şi o sufragerie, unde pasagerii mai importanţi erau invitaţi cel puţin o dată în cursul călătoriei să cineze şi să joace cărţi. La etajul inter­mediar, existau şase cabine de clasa întâi, dispuse pe latu­rile unui culoar care servea drept sufragerie comună, iar la prora, un fel de salon, deschis spre fluviu, cu balustrade din lemn dantelat şi stâlpi de fier, unde noaptea pasagerii de rând îşi atârnau hamacele. Spre deosebire de ambar­caţiunile mai vechi, acest tip de vapoare avea doar o uriaşă roată cu palete orizontale la pupa, sub closetele înăbuşitoare de sub coverta pasagerilor. Florentino Ariza nu se grăbise să exploreze vaporul îndată ce urcase la bord, aşa cum făceau, aproape din instinct, cei care călătoreau prima oară. A devenit conştient de noua realitate care îl înconjura abia spre seară, în timp ce treceau prin dreptul cătunului Calamar, când s a dus să urineze la pupa şi a văzut prin gaura closetului roata uriaşă din scânduri învârtindu se sub picioarele lui cu un vuiet vulcanic de ape înspumegate şi aburi clocotitori.

Nu mai călătorise niciodată până atunci. Îşi luase într un cufăr de tablă hainele groase, foiletoanele ilustrate cumpărate lună de lună, pe care şi le cosea singur între coperţi de carton, şi cărţile cu versuri de dragoste ştiute pe de rost, ferfeniţite de atâta citit. Renunţase la vioară, care se identifica prea mult cu nefericirea lui, în schimb maică sa îl obligase să şi ia nelipsitul petate, atât de practic şi atât de răspândit prin partea locului, o boccea cu o pernă, un cearşaf, o oală de noapte din cositor şi o plasă contra ţânţarilor, toate înfăşurate într o rogojină legată cu două frânghii, din care se putea înjgheba la nevoie un ha­mac. Florentino Ariza nu voia să le ia, convins că n avea ce face cu ele într o cabină cu pal şi aşternuturi, dar încă din prima noapte a trebuit să fie recunoscător simţului practic al mamei sale. Într adevăr, în ultimul moment, la bord a urcat un pasager în ţinută de gală, care sosise chiar în acea dimineaţă din Europa şi pe care îl însoţea guvernatorul în persoană. Voia să şi continue drumul imediat, împreună cu soţia, fiica, servitorul în livrea şi cele şapte cufere cu chenare aurite care abia încăpuseră pe scări. Apelând la sentimentele patriotice ale creolilor, căpitanul, un uriaş din Curaçao, a reuşit până la urmă să i instaleze pe călătorii neprevăzuţi. Lui Florentino Ariza i a explicat într o castiliană stâlcită, presărată cu cuvinte franţuzeşti, că bărbatul în haine de gală era noul ministru plenipo­tenţiar al Angliei, în drum spre capitala republicii, amin­tindu i totodată că regatul pe care îl reprezenta contribuise în mod decisiv la eliberarea noastră de sub do­minaţia spaniolilor, aşa încât nici un sacrificiu nu era prea mare pentru ca o familie de rang atât de înalt să se simtă la noi ca acasă şi chiar mai bine, dacă se putea. Florentino Ariza, fireşte, a renunţat la cabină.

La început, n a regretat, întrucât debitul apelor era foarte bogat în acea perioadă a anului, iar vaporul a înain­tat fără oprelişti în primele două nopţi. Pe la ora cinci, după cină, echipajul distribuia paturi pliante din pânză de cort, pe care pasagerii şi le întindeau pe unde apucau, cu aşternutul şi plasa contra ţânţarilor aduse de acasă în boccea. Cine avea hamac şi l atârna în salon, iar cei care n aveau de nici unele dormeau pe mesele din sufragerie, înveliţi cu feţele de masă, schimbate doar de două ori în tot cursul călătoriei. Florentino Ariza rămânea treaz aproape toată noaptea, convins că desluşeşte glasul Ferminei Daza în briza răcoroasă, amăgindu şi singurătatea cu amintirea ei, auzind o cântând în răsuflarea vaporului ce înainta cu paşi de sălbăticiune uriaşă prin beznă, până când primele dungi trandafirii se desenau în zare, iar noua zi se revărsa dintr o dată peste imaşurile pustii şi mlaştinile înecate în ceaţă.

Călătoria i se părea atunci o dovadă în plus a înţelepciunii mamei sale şi, în cele din urmă, simţind cum creşteau în el noi puteri, îşi spunea că va reuşi să supravieţuiască uitării.

După trei zile însă, călătoria a devenit mai anevoioasă printre bancurile de nisip ivite pe neaşteptate şi bulboa­nele înşelătoare. Apele erau mai tulburi, iar albia se îngus­tase, strecurându se printre păduri cu copaci uriaşi, unde rareori se mai zărea câte o colibă de paie lângă stivele de lemne pregătite pentru cazanele cu aburi de pe vapoare. Larma papagalilor şi hărmălaia maimuţelor nevăzute spo­rea parcă arşiţa amiezii. Dar noaptea, când vaporul era tras la mal, până şi simplul fapt de a fi în viaţă părea de nesuportat. Nu numai din pricina căldurii şi a ţânţarilor, dar şi a duhorii pe care o răspândeau bucăţile de carne sărată puse la uscat pe balustrade. Cei mai mulţi pasageri, şi îndeosebi europenii, abandonau cloaca din cabine şi îşi petreceau noaptea plimbându se pe coverte, alungând gângăniile ce năvăleau de peste tot cu acelaşi prosop cu care îşi ştergeau broboanele de sudoare, iar zorii îi prin­deau sleiţi de puteri şi umflaţi de înţepături.

Pe deasupra, în anul acela începuse încă un episod al războiului civil intermitent dintre liberali şi conservatori, iar căpitanul luase măsuri foarte severe pentru asigurarea ordinii interne şi a securităţii pasagerilor. Ca să evite orice neînţelegeri şi provocări, a interzis vânarea caimani­lor ce se soreau pe ţărmurile nisipoase, una din dis­tracţiile preferate ale celor care călătoreau în acea vreme pe fluviu. Ceva mai târziu, când, în cursul unei altercaţii, o parte dintre călători s au împărţit în două tabere opuse, a confiscat toate armele, promiţând solemn să le restituie la sfârşitul călătoriei. S a arătat neînduplecat chiar şi faţă de ministrul britanic, care încă de la începutul călătoriei apăruse îmbrăcat în costum de vânătoare, cu o carabină şi o puşcă cu două ţevi pentru vânat tigri. Restricţiile s au înăsprit în dreptul portului Tenerife, unde s au încrucişat cu un vapor care avea arborat pavilionul galben, semn al epidemiei. Căpitanul n a putut obţine nici o informaţie, pentru că celălalt vapor n a răspuns la semnale. Dar în aceeaşi zi, s au întâlnit cu altă navă, care încărca vite pentru Jamaica, şi echipajul i a informat că vaporul cu steagul galben avea la bord doi bolnavi de holeră, iar molima făcea ravagii pe toată porţiunea fluviului care le mai rămânea de străbătut. Atunci li s a interzis pasageri­lor să coboare nu numai în porturi, dar chiar şi în locurile nepopulate unde acostau ca să încarce lemne. Astfel că în timpul celor şase zile rămase până la sfârşitul călătoriei, pasagerii au căpătat deprinderi de puşcăriaşi. Printre acestea, contemplarea pernicioasă a unui teanc de foto­grafii pornografice olandeze, care au circulat din mână în mână, fără ca cineva să poată spune de unde apăruseră, deşi orice veteran al fluviului ştia prea bine că reprezen­tau doar o mostră din legendara colecţie a căpitanului. Dar chiar şi această distracţie fără nici un viitor n a făcut altceva decât să sporească plictiseala.

Florentino Ariza a suportat neplăcerile călătoriei cu acea răbdare minerală care o îndurera pe maică sa şi îi exaspera pe prietenii lui. Nu şi a făcut cunoştinţe printre călători, nu a intrat în vorbă cu nimeni. Îşi petrecea zilele privind de pe punte caimanii care se soreau pe nisip şi pândeau cu fălcile căscate fluturii ce roiau în jur, contemplând îngândurat stolurile de stârci care îşi luau zborul speriaţi, pe deasupra mlaştinilor, lamantinii care îşi alăptau puii cu mameloanele lor maternale şi îi uimeau pe călători cu plânsul lor de femeie. Într una din zile, a văzut plutind pe apă trei cadavre umflate şi verzi, deasu­pra cărora se înghesuiau câţiva vulturi gallinazos. Au tre­cut mai întâi cadavrele a doi bărbaţi, unul dintre ele fără cap, apoi cel al unei fetiţe de câţiva ani, ale cărei plete de meduză se unduiau în siajul navei. N a aflat niciodată, pentru că niciodată nu se putea afla, dacă erau victimele holerei sau ale războiului, dar duhoarea lor greţoasă i a pângărit în amintire imaginea Ferminei Daza.

Aşa i se întâmpla de fiecare dată: orice fapt, plăcut sau neplăcut. Îi purta gândul către ea. Noaptea, când vaporul trăgea la ţărm şi cei mai mulţi călători se plimbau ne­consolaţi pe coverte, el răsfoia sub lampa cu carbid din sufragerie, singura care rămânea aprinsă până în zori, foi­letoanele ilustrate, ştiute aproape pe de rost, iar dramele de atâtea ori citite şi răscitite îşi redobândeau puterea ma­gică de la început, când el înlocuia protagoniştii imaginari cu prieteni şi cunoscuţi din viaţa reală, rezervându şi pen­tru sine şi pentru Fermina Daza rolurile îndrăgostiţilor fără speranţă. Alteori, compunea scrisori înflăcărate, pe care le rupea şi le arunca în valurile ce lunecau necontenit spre ea. Aşa îşi petrecea cele mai grele ceasuri, întrupat uneori într un prinţ timid sau într un paladin al iubirii, alteori, în propria i piele, de iubit părăsit, până când se stârneau primele adieri răcoroase şi se ducea să moţăie într un fotoliu de pe punte.

Într o noapte, şi a întrerupt lectura mai devreme ca de obicei şi tocmai trecea adâncit în gânduri prin sufrageria pustie, îndreptându se spre closete, când brusc s a deschis o uşă, iar o mână ca o gheară de şoim l a înşfăcat de mânecă şi l a tras într o cabină. Abia a mai apucat să simtă prin întuneric trupul fără vârstă al unei femei goale, scăldată într o sudoare caldă, cu respiraţia sacadată, care l a trântit cu faţa în sus pe pat, i a desfăcut catarama de la curea, i a descheiat nasturii şi, aruncându se călare peste el, zvârcolindu se şi icnind, l a deposedat fără glorie de virginitate. Amândoi s au prăvălit agonizând într un hău fără fund, mirosind a mâl şi creveţi. Ea rămase o clipă întinsă peste el, respirând cu greu, şi încetă să mai existe în întuneric.

— Pleacă acum şi uită tot, îi spuse. Între noi nu s a întâmplat nimic.

Atacul fusese atât de rapid şi de triumfător, încât nu putea fi vorba de o nebunie subită, efect al plictiselii, ci de un plan elaborat din timp până în cele mai mici detalii. Această certitudine măgulitoare l a neliniştit cu atât mai mult pe Florentino Ariza, cu cât, atingând culmea plăcerii, avusese o revelaţie căreia nu i putea da crezare, pe care refuza s o admită, anume că iubirea iluzorie pentru Fer­mina Daza putea fi înlocuită cu o pasiune lumească. A încercat, aşadar, să afle identitatea violatoarei magistru, în al cărei instinct de panteră ar fi putut afla un remediu pentru nefericirea lui. Dar n a avut sorţi de izbândă. Dim­potrivă, pe măsură ce înainta în cercetări, avea senzaţia că se depărtează tot mai mult dea adevăr.

Asaltul se petrecuse în ultima cabină, care comunica printr o uşă cu penultima, transformându se astfel într un dormitor cu două paturi, foarte potrivit pentru o familie numeroasă. Acolo călătoreau două femei tinere, o alta ce­va mai în vârstă, dar care se ţinea încă bine, şi un copil de câteva luni. Se îmbarcaseră la Barranco de Loba, portul care deservea oraşul Mompox de când nestatornicia flu­viului îl izolase de căile de acces pe apă, iar Florentino Ariza le remarcase numai pentru că duceau copilul ador­mit într o colivie mare.

Erau îmbrăcate ca pasagerele de pe transatlanticele la modă, cu fuste de mătase şi jupoane, cu colerete de dan­telă şi pălării cu boruri mari, garnisite cu flori de etamină, iar cele mai tinere îşi schimbau toaletele de câteva ori pe zi, aducând un aer primăvăratic printre călătorii sufocaţi de căldură. Mânuiau umbreluţele de soare şi evantaiele din pene cu o deosebită iscusinţă, dar şi cu intenţiile in­descifrabile ale momposinelor vremii. Florentino Ariza n a izbutit să descopere ce relaţii existau între ele, deşi nu se îndoia că făceau parte din aceeaşi familie. La început, s a gândit că cea mai în vârstă putea fi mama celorlalte două, dar curând şi a dat seama că era prea tânără şi, în plus, din­tre toate, numai ea purta doliu. Nu putea crede că una dintre ele îndrăznise să facă tot ce făcuse ştiind că to­varăşele ei dormeau în paturile de alături, singura expli­caţie plauzibilă fiind aceea că profitase de un moment întâmplător sau, poate, dinainte aranjat, în care a rămas singură în cabină. Uneori, două dintre ele ieşeau să se răcorească pe covertă, unde rămâneau până târziu, în timp ce a treia avea grijă de copil înăuntru, dar într o noapte mai călduroasă, au ieşit toate, cu copilul adormit în coli­via de răchită acoperită cu un voal.

În ciuda atâtor indicii încâlcite, Florentino Ariza s a grăbit să înlăture posibilitatea ca cea mai în vârstă să fie autoarea asaltului, absolvind o imediat şi pe cea mai tânără, mai fermecătoare şi mai îndrăzneaţă dintre ele. A făcut o fără un motiv întemeiat, numai şi numai pentru că vigilenţa lor neobosită îl îndemna să ia drept reală dorinţa lui fierbinte ca amanta de o clipă să fie mama copilului închis în colivie. Atât de mult l a sedus această idee, încât a început să se gândească la ea mai mult decât la Fermina Daza, fără să ţină seama de faptul atât de evident că acea mamă tânără nu trăia decât pentru copilul ei. Nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani, era zveltă şi aurie, cu nişte pleoape portugheze care o făceau să pară şi mai dis­tantă, şi orice bărbat s ar fi mulţumit numai cu firimitu­rile dragostei cu care îşi înconjura fiul. De la micul dejun până la culcare, se ocupa de el în salonul de pe covertă, în timp ce tovarăşele ei jucau dame, iar când reuşea să l a­doarmă, agăţa colivia de tavan, în locul cel mai răcoros. Dar nici măcar când era adormit nu se depărta de el, legănând colivia, fredonând cântece de îndrăgostită, în timp ce gândurile îi zburau pe deasupra privaţiunilor călătoriei. Florentino Ariza se agăţa de iluzia că, mai de­vreme sau mai târziu, tot avea să se dea de gol, măcar printr un gest. Îi urmărea până şi ritmul respiraţiei în tresărirea medalionului ce i atârna peste bluza de batist, privind o fără jenă pe deasupra cărţii pe care se prefăcea că o citeşte, şi chiar a comis impertinenţa calculată de a şi schimba locul la masa din sufragerie, ca să poată sta în faţa ei. Dar nimic nu i a confirmat bănuiala că era depozi­tara celeilalte jumătăţi a tainei lui. Singura amintire care i a rămas de la ea, şi asta numai pentru că tovarăşa ei mai tânără a strigat o, a fost numele de botez: Rosalba.