Dragostea in vremea holerei

Şi a căutat un refugiu în copilul abia născut. Îl simţise ieşind din trupul ei cu un sentiment de uşurare, de parcă s ar fi eliberat de ceva ce nu i aparţinea, şi se îngrozise constatând că nu simţea nici cea mai mică afecţiune pen­tru viţeluşul acela de lapte pe care moaşa i l a arătat gol, mânjit de grăsime şi de sânge, cu cordonul ombilical înfăşurat în jurul gâtului. Dar în singurătatea palatului, a învăţat să l cunoască, s au cunoscut unul pe celălalt şi ast­fel a descoperit că părinţii îşi iubesc copiii nu pentru că sunt copiii lor, ci pentru că, purtându le de grijă, între ei se înfiripă o adâncă prietenie. În afară de el, nu mai suporta nimic şi pe nimeni în casa care îi adusese nefericirea. O deprimau singurătatea, grădina ca un cimitir, urmele ne­cruţătoare lăsate de trecerea vremii în enormele iatacuri fără ferestre. Simţea că şi pierde minţile în nopţile dila­tate de ţipetele nebunelor de la ospiciul din preajmă. O exaspera obiceiul de a pune masa în sufragerie, cu feţe de masă brodate, tacâmuri de argint şi candelabre ca la înmormântare, pentru ca cinci fantome să mănânce gogoşi şi să bea câte o ceaşcă de cafea cu lapte la cină. Detesta rugăciunile rostite pe înserate, sclifoselile de la masă, eternele comentarii răutăcioase despre felul cum ţinea tacâmurile, despre mersul ei aproape mistic, cu paşii aceia mari de femeie simplă, despre rochiile de circăreasă, lea­curile băbeşti cu care îşi trata bărbatul şi obiceiul mi­tocănesc de a i da copilului să sugă fără să şi acopere sânul cu scutecul. Când şi a invitat prima dată prietenele la ceaiul de la cinci după amiază, pentru care avea de gând să pregătească biscuiţi imperiali şi dulceaţă de flori, după o modă recentă, venită din Anglia, doña Blanca s a opus ca­tegoric ca în casă la ea să fie servite medicamente pentru febră, în loc de ciocolată, brânză topită şi pâine de manioc. Nici măcar visurile n au scăpat de cenzura ei. Într o dimi­neaţă, când Fermina Daza a povestit că visase un necunos­cut care se plimba în pielea goală prin odăile palatului, împrăştiind pe unde trecea pumni de cenuşă, doña Blanca a întrerupt o brusc:

— O femeie decentă nu poate avea asemenea visuri.

Senzaţiei că se afla într o casă străină i s au adăugat alte două nenorociri şi mai mari. Una era dieta aproape zilnică de vinete preparate în toate felurile posibile, la care doña Blanca nu admitea să renunţe din respect pen­tru răposatul ei soţ şi pe care Fermina Daza refuza să le mănânce. Ura vinetele încă din copilărie, chiar înainte de a le fi gustat, pentru că îi aminteau de culoarea veninului. De data aceasta însă, a trebuit să admită că în viaţa ei se schimbase totuşi ceva în bine, pentru că pe vremuri, când avea cinci ani, spusese acelaşi lucru la masă, iar taică său o obligase să înghită toată mâncarea pregătită pentru şase persoane. A crezut că o să şi dea duhul, mai întâi când a vărsat vinetele mistuite, iar apoi din cauza ceştii cu ulei de ricin, pe care i l au băgat pe gât cu sila, ca s o vindece de pedeapsă. Gustul acesta şi spaima de otravă i au rămas de atunci întipărite în minte ca un singur purgativ, iar la prânzurile abominabile de la palatul Marchizului de Ca­salduero, îngreţoşată de amintirea uleiului de ricin, tre­buia să şi întoarcă privirea de la farfuria cu care era îmbiată, ca să nu comită necuviinţa de a voma peste ea.

Cealaltă nenorocire a fost harfa. Într o bună zi, doña Blanca spusese cu subînţeles: „Nu cred că pot exista femei decente care să nu ştie să cânte la pian." A fost un ordin pe care chiar şi fiul ei a încercat să l discute, ca unul care şi petrecuse cei mai frumoşi ani ai vieţii osândit la caznele lecţiilor de pian, deşi la maturitate a recunoscut că îi prin­seseră bine. Nu şi o putea imagina însă pe soţia sa supusă aceloraşi chinuri la douăzeci şi cinci de ani şi cu un carac­ter ca al ei. N a reuşit să obţină de la maică sa altă conce­sie decât înlocuirea pianului cu harfa, aducându i argumentul pueril că acesta este instrumentul îngerilor. Au comandat, aşadar, la Viena o harfă superbă, care arăta şi chiar suna de parcă ar fi fost din aur şi care a reprezen­tat una din relicvele cele mai preţioase de la Muzeul Oraşului până când au mistuit o flăcările cu tot ce avea înăuntru. Fermina Daza s a supus acestui supliciu de lux, încercând să împiedice naufragiul cu un sacrificiu final. A început lecţiile cu un maestru al maeştrilor adus special din oraşul Mompox, dar care s a prăpădii pe neaşteptate după numai cincisprezece zile, şi a continuat încă mulţi ani după aceea cu capelmaistrul de la seminar, a cărui răsuflare de gropar distorsiona arpegiile.

Chiar şi ea era surprinsă de obedienţa pe care o arăta. Căci deşi nu voia să recunoască în forul său interior şi nici în disputele surde pe care le avea cu soţul ei în ceasurile hărăzite până atunci iubirii, se încurcase mai repede decât credea în plasa convenţiilor şi a prejudecăţilor noii sale lumi. La început, obişnuia să şi afirme libertatea de opi­nie cu o frază rituală: „Ia mai dă l dracului de evantai, că acum bate vântul." Dar mai târziu, de teamă să nu şi piardă privilegiile câştigate pe merit şi să ajungă în gura lumii, s a arătat dispusă să suporte orice umilinţă, cu spe­ranţa că, până la urmă, Dumnezeu o să asculte rugile do­ñei Blanca şi o s o ia la el mai repede.

Doctorul Urbino îşi justifica propria slăbiciune cu ar­gumente de criză, uitând să se întrebe dacă nu cumva erau împotriva rânduielilor bisericii căreia îi aparţinea. Nu ad­mitea că neînţelegerile dintre ei şi ar fi putut avea origi­nea în aerul rarefiat al casei şi le punea numai pe seama naturii căsătoriei: o invenţie absurdă, care nu putea exista decât graţie bunătăţii neţărmurite a lui Dumnezeu. Era împotriva oricărei raţiuni ştiinţifice ca două persoane care abia se cunoşteau, neînrudite, cu caractere diferite, cu educaţii diferite şi chiar de sex diferit, să fie obligate dintr o dată să trăiască împreună, să doarmă în acelaşi pat, să şi unească destinele, uneori, opuse. Avea obiceiul să spună: „Partea proastă într o căsnicie e că se sfârşeşte în fiecare noapte după ce faci dragoste şi trebuie s o iei de la capăt în fiecare dimineaţă, înainte de micul dejun." În ce i privea pe ei, lucrurile stăteau şi mai rău, căci prove­neau din două clase antagonice şi locuiau într un oraş care tot mai visa la întoarcerea viceregilor. Singurul liant posibil era, atunci când exista, ceva atât de improbabil şi nestatornic precum dragostea, dar în cazul lor, nu existase când s au căsătorit, iar destinul nu făcuse altceva decât să i oblige să înfrunte realitatea când tocmai erau gata să l descopere.

Aşa arăta viaţa lor în anii harfei. Fuseseră de mult ui­tate momentele încântătoare când ea intra din întâmplare peste el în timp ce făcea baie şi, în ciuda certurilor, a vine­telor veninoase, în ciuda surorilor ţicnite cu mama care le făcuse cu tot, el îi mai purta destulă dragoste încât s o roage să l săpunească. Ea accepta, cu fărâmele de iubire care îi mai rămăseseră din Europa, şi, lăsându se amăgiţi de amintiri, cedând fără să vrea, iubindu se fără să şi o spună, până la urmă se tăvăleau, topiţi de dragoste, pe pardoseală, în timp ce le auzeau pe servitoare vorbind despre ei în spălătorie: „Cum să mai aibă copii dacă nu mai fac dragoste." Uneori, după ce se întorceau de la o petrecere nebună, nostalgia ghemuită în spatele uşii îi do­bora dintr o lovitură şi atunci se petrecea o explozie mira­culoasă în care totul era din nou ca mai înainte, iar pentru cinci minute, redeveneau amanţii deşănţaţi din luna de miere.

Dar în afară de aceste rare ocazii, unul dintre ei era totdeauna mai obosit decât celălalt când se culcau. Ea întârzia în baie, răsucindu şi ţigările de hârtie parfumată, fumând singură, recidivând în amorul ei de consolare, ca atunci când era tânără, liberă în casa ei şi stăpână pe pro­priul său corp. Totdeauna o durea capul sau era prea cald, totdeauna, sau se prefăcea că doarme, sau avea ciclul din nou, ciclul, mereu ciclul. Până ntr atâta încât doctorul Urbino îndrăznise să spună la cursuri, numai ca să şi poată uşura sufletul fără a se mai spovedi, că, după zece ani de căsni­cie, femeile ajung să aibă ciclul chiar şi de trei ori pe săptămână.

Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, Fermina Daza a trebuit să se confrunte în cel mai cumplit an din viaţa ei cu ceea ce, mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să afle: adevărul despre afacerile fabuloase şi niciodată cunoscute ale tatălui său. Guvernatorul provinciei, care l a convocat pe Juvenal Urbino la cabinetul său ca să l pună la curent cu ticăloşiile socrului, le a rezumat într o sin­gură frază: „Nu există lege divină sau omenească pe care ipochimenul ăsta să n o fi încălcat." Unele din matrapazlâcurile cele mai grave le făcuse la umbra autorităţii de care se bucura ginerele şi ar fi fost greu de crezut că acesta şi soţia sa nu erau la curent. Preocupat să şi protejeze propria reputaţie, singura care mai rămânea în picioare, doctorul Juvenal Urbino a uzat de întreaga sa influenţă şi a reuşit să înăbuşe scandalul punându şi cuvântul de onoare în joc. Aşa că Lorenzo Daza s a îmbarcat pe pri­mul vapor şi nu s a mai întors niciodată. A plecat în ţinu­tul său de baştină ca şi cum ar fi fost vorba de una din acele călătorii de plăcere pe care le faci când şi când pen­tru a amăgi nostalgia, dar, în fond, în spatele acestei apa­renţe se ascundea un sâmbure de adevăr: de câtăva vreme se urca la bordul vapoarelor din ţara lui numai ca să bea un pahar cu apă din rezervoarele navei, umplute la izvoa­rele din satul său natal. A plecat fără să se dea bătut, clamându şi inocenţa şi încercând până în ultima clipă să şi convingă ginerele că fusese victima unei intrigi politice. A plecat plângând după fetiţa lui, cum îi spunea Ferminei Daza de când se căsătorise, plângând după nepot, după ţara unde ajunsese bogat şi liber şi unde reuşise să facă din fiica lui o doamnă distinsă, după ce biruise toate stavilele cu a­jutorul unor afaceri destul de tulburi. Când a plecat, era bătrân şi bolnav, dar a trăit mult mai mult decât şi ar fi do­rit oricare din victimele sale. Fermina Daza nu şi a putut înăbuşi un oftat de uşurare când a aflat că murise şi nici n a ţinut doliu, ca să evite orice întrebare stânjenitoare, dar luni în şir, ori de câte ori se închidea să fumeze în baie, plângea pe înfundate, cu o furie surdă, fără să ştie de ce: de fapt, plângea după el.

Partea cea mai absurdă a situaţiei celor doi soţi era că niciodată nu au arătat mai fericiţi în public ca în acei ani de restrişte. În realitate, au fost anii celor mai mari victo­rii asupra ostilităţii înăbuşite a unui mediu care nu se re­semna să i accepte aşa cum erau: diferiţi, moderni şi, ca atare, uzurpatori ai ordinii tradiţionale. Pentru Fermina Daza însă, a fost cea mai uşoară bătălie. Viaţa mondenă, care îi stârnea atâta îngrijorare înainte de a o cunoaşte, nu era altceva decât un sistem de pacte atavice, de ceremonii banale, de cuvinte dinainte stabilite cu care se amăgeau în societate unii pe alţii ca să nu se sfâşie între ei. Nota domi­nantă a acestui paradis al frivolităţii provinciale era teama de necunoscut. Ea găsise o definiţie mai simplă: „Ca să te poţi descurca în viaţa publică, nu trebuie decât să ţi învingi teama, iar ca s o scoţi la capăt în viaţa conjugală, trebuie să ţi învingi plictisul." Descoperise acest lucru brusc, cu claritatea unei revelaţii, încă din clipa în care şi a făcut in­trarea, târând după ea imensa trenă a rochiei de mireasă, în vastul salon al Clubului Social, cu aerul rarefiat de miresmele învălmăşite ale atâtor flori, de învolburarea strălu­citoare a valsurilor, de învălmăşeala bărbaţilor transpiraţi şi a femeilor care o priveau înfricoşate, neştiind cum anume ar fi putut îndepărta ameninţarea aceea orbitoare pe care le o trimitea lumea din afară. Tocmai împlinise douăzeci şi unu de ani şi aproape că nu ieşise din casă decât ca să se ducă la şcoală, dar i a fost de ajuns să şi rotească privirea în jur, ca să şi dea seama că adversarii ei nu erau împie­triţi de ură, ci paralizaţi de frică. În loc să i înspăimânte şi mai mult, aşa cum era chiar ea, le a făcut favoarea de a i ajuta să o cunoască. Nimeni n a fost altfel de cum a vrut ea să fie, la fel cum i se întâmpla, de pildă, cu oraşele, care nu i se păreau mai frumoase sau mai urâte, ci numai aşa cum şi le imagina ea în inimă. Parisul, în ciuda ploii ne­contenite, a prăvăliaşilor sordizi, în ciuda grosolăniei ho­merice a birjarilor, avea să i rămână în amintire ca cel mai frumos oraş din lume, şi nu din pricină că era astfel în rea­litate, ci pentru că acolo îşi petrecuse cei mai fericiţi ani din viaţă. La rândul său, doctorul Urbino s a impus cu aju­torul aceloraşi arme care fuseseră folosite împotriva sa, numai că manevrate cu mai multă inteligenţă şi cu o so­lemnitate calculată. Nimic nu se întâmpla în oraş fără ei: defilările, Jocurile Florale, evenimentele artistice, tombo­lele filantropice, festivităţile patriotice, prima călătorie cu balonul. Erau prezenţi peste tot şi aproape totdeauna se aflau la originea şi în fruntea tuturor acţiunilor publice. Nimeni nu şi imagina, în anii lor de mare cumpănă, că pu­tea exista pe lume cineva mai fericit decât ei sau o căsnicie mai armonioasă decât a lor.

Casa abandonată de tatăl ei a fost pentru Fermina Daza limanul unde fugea să se ascundă de atmosfera înăbuşitoare din palatul familiei Urbino. De câte ori putea scăpa de privirea iscoditoare a celor din jur, se ducea pe ascuns acolo, primind când şi când vizita prietenelor mai noi sau mai vechi, printre care se numărau câteva din fos­tele colege de şcoală şi de la lecţiile de pictură: un substi­tut inocent al infidelităţii. În părculeţul Evangheliilor trăia timp de câteva ceasuri viaţa tihnită a unei mame celi­batare, depanând nenumăratele amintiri din copilărie. A cumpărat alţi corbi parfumaţi, a adunat pisici de pe stradă şi a lăsat toată casa în grija Galei Placidia, care, deşi bătrână şi şubrezită de reumatisme, mai avea destulă vi­goare ca să reînvie atmosfera de altădată. A deschis din nou camera de cusut unde Florentino Ariza o zărise pri­ma oară, iar doctorul Juvenal Urbino o pusese să scoată limba ca să i poată cunoaşte inima, şi a transformat o într un sanctuar al trecutului. Într o după amiază de iarnă, când a vrut să închidă fereastra de la balcon înainte de a se dezlănţui grindina, l a văzut pe Florentino Ariza aşezat sub migdalii din parc, pe banca dintotdeauna, îmbrăcat în hainele tatălui, ajustate pe măsura lui, cu car­tea deschisă pe genunchi, arătând aidoma imaginii de odi­nioară pe care o păstra în amintire, dar fără nici o asemănare cu înfăţişarea lui din ultima vreme, când îl zărise cu totul întâmplător. S a gândit cu teamă că vedenia aceea era o prevestire de moarte şi s a întristat. A îndrăznit chiar să şi spună că poate ar fi fost fericiţi împreună, numai ei doi în casa pe care o pregătise pentru el cu aceeaşi iubire cu care el o pregătise pe a lui pentru ea, iar această simplă presupunere a speriat o, pentru că numai astfel a ajuns să înţeleagă cât de nefericită era. Atunci, luându şi inima în dinţi, şi a obligat soţul să dis­cute deschis, să se confrunte cu ea, să se certe, să plângă împreună după paradisul pierdut, până când s au auzit cântând ultimii cocoşi, şi s a făcut lumină printre perdelele dantelate ale palatului, şi s a aprins soarele pe cer, iar soţul, buhăit de atâta vorbit, istovit de nesomn, cu inima oţelită de atâta plâns, şi a strâns şireturile de la ghete, şi a strâns cureaua, şi a strâns bruma de bărbăţie care i mai rămânea şi i a spus da, draga mea, o să plece amândoi să caute iubirea pe care o pierduseră în Europa: chiar mâine şi pentru totdeauna. A fost atât de neclintit în hotărârea luată, încât a făcut demersurile necesare pentru ca Banca Tezaurului, care îi administra toate bunurile, să lichideze imensa avere a familiei, risipită încă de la începuturi în tot felul de afaceri, investiţii, bonuri şi hârtii inviolabile şi lente, dar despre care nu ştia altceva decât că nu era atât de fabuloasă pe cât se povestea: suficientă însă ca să nu fie nevoit să se gândească la ea. Oricum, puţină sau multă, trebuia convertită în aur marcat, care urma să fie transfe­rat treptat la băncile din străinătate unde avea cont des­chis, până când nici lui, nici soţiei sale nu le mai rămânea nici măcar un colţişor unde să şi dea obştescul sfârşit în ţara asta neîndurătoare.

Ei bine, în ciuda presupunerilor Ferminei Daza, Flo­rentino Ariza mai exista pe lume. Se afla chiar pe cheiul unde era acostat transatlanticul ce urma să plece spre Franţa, când ea a sosit, împreună cu soţul şi copilul, în landoul tras de caii aurii, şi i a văzut coborând aşa cum îi zărise la atâtea festivităţi: perfecţi. Îl luau cu ei şi pe băiat, care primise o educaţie ce permitea încă de pe atunci să se întrevadă cum avea să fie la maturitate: întocmai aşa cum a fost. Juvenal Urbino şi a scos pălăria şi l a salutat vesel pe Florentino Ariza: „Ne ducem să cucerim Flandra." Fermina Daza a dat uşor din cap, iar Florentino Ariza s a descoperit şi a făcut o reverenţă, dar ea l a privit fără să schiţeze nici cel mai mic gest de compasiune pentru rava­giile calviţiei lui premature. Era chiar el, fără îndoială, dar aşa cum îl vedea ea: umbra unui bărbat pe care n a reuşit să l cunoască niciodată cu adevărat.

Nici Florentino Ariza nu trecea prin cele mai fericite momente din viaţă. Nu erau de ajuns tracasările de la bi­rou, pânda sâcâitoare de vânător furişat, apatia care îl cu­prinsese odată cu trecerea anilor, mai avea de înfruntat şi criza finală a maică sii, a cărei memorie sfârşise fără amin­tiri: era aproape o foaie albă. De multe ori, când îl vedea aşezat în jilţul în care obişnuia să citească, îl întreba sur­prinsă: „Da' tu al cui eşti ?" Deşi o lămurea de fiecare dată, ea îl întrerupea din nou:

— Da' ia spune, dragul meu băiat, eu cine sunt ?

Se îngrăşase atât de mult, încât nu se mai putea mişca şi şi petrecea tot timpul în merceria unde nu mai era nimic de vândut, dichisindu se şi sulemenindu se de când se scula, odată cu primii cocoşi, până târziu, mult după miezul nopţii, căci dormea foarte puţine ceasuri pe zi. Îşi punea ghirlande de flori pe cap, se ruja, se pudra pe obraz şi pe braţe, iar la sfârşit, întreba pe oricine se afla din întâmplare în preajmă cum îi stătea. Vecinii ştiau că aştep­ta mereu acelaşi răspuns: „Parcă ai fi Libarca Martínez." Această identitate, uzurpată personajului dintr o poveste pentru copii, era singura care o mulţumea. Continua să se legene, făcându şi vânt cu un mănunchi de pene trandafirii, până când o lua iar de la capăt: coroana de flori din hârtie, moscul pentru pleoape, carminul pe buze, pudra ca o crustă de var pe obraz. Şi din nou nelipsita întrebare: „Cum îmi stă ?" Când şi a dat seama că maică sa ajunsese bătaia de joc a car­tierului, Florentino Ariza a demontat într o noapte tej­gheaua şi dulapurile cu sertare din vechea mercerie, a bătut în cuie uşa dinspre stradă şi a aranjat localul aşa cum îi po­vestise chiar ea că arăta dormitorul Libărcii Martínez, iar de atunci, n a mai întrebat niciodată cine era.

La sugestia unchiului León XII, căutase o femeie în vârstă care s o îngrijească, dar sărmana umbla mai mult a­dormită decât trează, iar câteodată lăsa impresia că şi ea uita cine era. Aşa încât, după ce ieşea de la birou, Floren­tino Ariza rămânea acasă până când reuşea s o adoarmă pe maică sa. Nu s a mai dus să joace domino la Clubul Co­merţului, iar pentru o vreme a renunţat la întâlnirile cu cele câteva prietene vechi pe care le frecventase până atunci, căci ceva se schimbase în adâncul inimii lui după cumplita întâmplare cu Olimpia Zuleta.

Fusese ca un trăsnet. Florentino Ariza tocmai îl condusese pe unchiul León XII acasă, pe o furtună îngro­zitoare, cum se dezlănţuie de obicei în octombrie, lăsându ne pentru multă vreme în convalescenţă, când a zărit din trăsură o tânără mărunţică şi vioaie, îmbrăcată într o ro­chie cu volane de organdi, care arăta mai degrabă ca o ro­chie de mireasă. Alerga buimăcită de colo colo, încercând să prindă umbreluţa de soare pe care vântul i o smulsese şi i o purta în zbor pe deasupra mării. A invitat o în trăsură şi s a abătut din drum ca s o conducă acasă, un schit vechi, transformat în locuinţă, cu faţa spre zarea mării şi o curte înţesată de căsuţe pentru porumbei, care se vedeau din stradă. Pe drum, i a povestit că era măritată de aproape un an cu un tarabagiu din piaţă pe care Florentino Ariza îl văzuse de multe ori descărcând de pe navele companiei lăzi pline cu tot felul de boarfe şi mărunţişuri şi cu o droaie de porumbei într o colivie aidoma acelora folosite de tinerele mame pentru a şi duce bebeluşii când călăto­resc la bordul vapoarelor fluviale. Olimpia Zuleta părea să facă parte din familia viespilor: avea şoldurile înalte şi late, bustul îngust, părul sârmos, de culoarea aramei, obrajii pistruiaţi, ochii rotunzi, vioi şi foarte depărtaţi, şi un glas piţigăiat cu care rostea numai lucruri inteligente şi amuzante. Lui Florentino Ariza i s a părut mai degrabă nos­timă decât atrăgătoare şi a uitat o imediat ce a lăsat o a­casă, unde locuia cu soţul ei, cu tatăl acestuia şi cu alţi membri ai familiei.

Câteva zile mai târziu, l a văzut din nou pe bărbatul ei în port, de data aceasta îmbarcând marfă, iar când vaporul a ridicat ancora, Florentino Ariza a auzit foarte limpede în urechi glasul diavolului. În aceeaşi zi, după ce l a condus pe unchiul León XII, a trecut ca din întâmplare prin dreptul casei Olimpiei Zuleta şi a văzut o în curte dând de mâncare porumbeilor, care zburătăceau în jurul ei. I a strigai peste gard, din trăsură: „Cât costă un porumbel ?". Ea l a recunoscut şi i a răspuns veselă: „Nu sunt de vânzare.". Atunci, el o întrebă: „Şi cine vrea să aibă unul ce trebuie să facă ?". Ea îi răspunse fără să şi întrerupă treaba: „O ia în trăsură pe stăpână când o găseşte rătăcită prin ploaie". Aşa se face că în seara aceea Florentino Ari­za s a întors acasă cu un dar din partea Olimpiei Zuleta, în semn de recunoştinţă: un porumbel mesager, cu un inel de metal la picior.

A doua zi după amiază, la ceasul când împărţea ca de obicei mâncarea în curte, frumoasa stăpână a hulubăriei a văzut că porumbelul dăruit în ajun se întorsese printre ceilalţi şi s a gândit că probabil scăpase. Dar când l a prins şi s a uitat mai bine la el, a găsit o hârtiuţă înfăşurată pe inel: o declaraţie de dragoste. Era prima oară, şi nu avea să fie ultima, când Florentino Ariza lăsa o urmă scrisă, deşi de data aceasta a avut prudenţa să nu se semneze. A doua zi, era într o miercuri, tocmai se pregătea să intre în casă, când un copil de pe stradă i a dat porumbelul închis într o colivie şi i a turuit dintr o răsuflare că asta i de la doamna cu porumbeii şi mi a zis să vă zic că vă roagă să l închideţi bine în colivie, că altfel iar o să scape şi dup aia nu vi l mai dă înapoi. N a ştiut ce să creadă: sau porumbe­lul pierduse scrisoarea pe drum, sau stăpâna lui făcea pe proasta, ori, poate, îi trimisese porumbelul pentru ca el să i l trimită iarăşi înapoi.

Sâmbătă dimineaţa, după o îndelungată chibzuinţă, Florentino Ariza a dat din nou drumul porumbelului, cu altă scrisorică nesemnată. De data aceasta, n a trebuit să aştepte până a doua zi. După prânz, acelaşi copil i l a adus din nou, în altă colivie, spunându i că uite, domnule, iar vă trimite porumbelul care v a scăpat, că alaltăieri vi l a dat înapoi din bună cuviinţă şi acum vi l trimite aşa, de milă, da' dacă mai scapă o dată, chiar că nu vi l mai dă înapoi. Tránsito Ariza s a jucat până târziu cu porumbelul, l a scos din colivie, l a legănat în braţe şi, tot încercând să l adoarmă cu cântece pentru copii, a descoperit deodată că avea prins de inel un bileţel cu un singur rând: Nu primesc anonime. Florentino Ariza l a citit cu inima înnebunită de fericire, de parcă ar fi fost încununarea primei sale aven­turi, şi abia a putut dormi în noaptea aceea de nerăbdare. A doua zi, s a sculat dis de dimineaţă şi, înainte de a ple­ca la birou, a dat din nou drumul porumbelului, cu un bileţel de dragoste semnat, prins de inel împreună cu trandafirul cel mai proaspăt, mai aprins şi mai parfumat din grădină.

N a fost chiar atât de simplu cum îşi închipuise. După trei luni de asedii, frumoasa stăpână a hulubăriei dădea in­variabil acelaşi răspuns: „Eu nu sunt dintr alea." A conti­nuat totuşi să primească mesajele şi chiar a acceptat să se ducă la întâlnirile pe care Florentino Ariza le aranja în aşa fel încât să pară întâmplătoare. Cât despre el, ajunsese de nerecunoscut: amantul care nu şi asumase niciodată vreun risc, cel mai avid de dragoste, dar şi cel mai meschin, cel care nu dădea nimic, dorindu şi, în schimb, totul, cel care nu îngăduise nimănui să i lase o urmă cât de mică în inimă, vânătorul care îşi pândea ghemuit prada n a mai ţinut seama de nimic, aruncându se orbeşte într o viitoare de scrisori semnate, de cadouri galante, dând imprudent târcoale casei cu porumbei, chiar şi atunci când ştia foarte bine că stăpânul nu era plecat nici în călătorie, nici la piaţă. Pentru prima oară din anii tinereţii lui zbuciumate, inima îi era din nou străpunsă de lancea iubirii.