Dragostea in vremea holerei



Yüklə 1,5 Mb.
səhifə25/34
tarix18.01.2019
ölçüsü1,5 Mb.
#100883
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   34

Toate simptomele reale sau imaginare ale pacienţilor săi mai vârstnici se îngrămădiseră în trupul său. Îşi simţea ficatul cu atâta precizie, încât ar fi putut spune cât era de mare fără să l mai palpeze. Îşi simţea rinichii torcând ca o pisică adormită, simţea strălucirea irizată a vezicii, zumze­tul sângelui în artere. Uneori, se trezea dimineaţa cu sen­zaţia că se înăbuşă ca un peşte pe uscat. Avea apă la inimă. O simţea greşind ritmul, pierzând pasul, ca la marşurile militare de la colegiu, o dată, şi încă o dată, iar la sfârşit, o simţea revenindu şi, căci mare şi milostiv e Domnul. Dar în loc să apeleze la remediile cu care încerca să le alunge bolnavilor teama, el se lăsa pradă deznădejdii, paralizat de groază. Nu se înşelase: chiar şi la cei cincizeci şi opt de ani ai săi, nu avea nevoie în viaţă decât de cineva care să l înţeleagă. S a gândit, aşadar, la Fermina Daza, fiinţa care îl iubea mai mult decât oricine, pe care el o iu­bea cel mai mult în lumea asta şi faţă de care tocmai îşi făcuse datoria, ca să se poată simţi cu cugetul împăcat.

Totul se întâmplase în după amiaza când ea l a între­rupt din lectură cerându i s o privească drept în ochi, iar el a simţit pentru prima oară că cercul său infernal fusese descoperit. Nu ştia cum, fiind cu neputinţă ca Fermina Daza să descopere adevărul doar cu ajutorul mirosului.

Oricum, ştia foarte bine, şi nu de azi, de ieri, că în oraşul ăsta era imposibil să păstrezi un secret. La puţin timp după apariţia primelor posturi particulare de telefon, câteva căsnicii care păreau trainice s au destrămat din cau­za telefoanelor anonime, iar multe alte familii, înspăimântate, au renunţat sau au ezitat ani în şir să şi le instaleze. Doctorul Urbino ştia că soţia lui se respecta prea mult ca să permită o încercare de delaţiune anonimă prin telefon şi nu şi putea imagina pe cineva atât de îndrăzneţ încât s o facă dându şi numele. În schimb, îi era teamă de metoda veche: un bileţel strecurat pe sub uşă de o mână necunoscută putea fi mult mai eficace, nu numai pentru că garanta dublul anonimat al expeditorului şi al destinatarului, dar şi din pricină că obârşia sa legendară permitea să i se atribuie o oarecare legătură cu vrerea Proniei Cereşti.

Gelozia le ocolise căminul: în cei peste treizeci de ani de pace conjugală, doctorul Urbino se lăudase nu o dată în public, şi până atunci spusese adevărul, că el e aidoma chibriturilor suedeze, care nu se aprind decât frecate de propria lor cutie. Nu ştia însă cum ar fi putut reacţiona o femeie atât de orgolioasă ca a lui, cu atâta demnitate ca ea şi cu un caracter atât de puternic, faţă de o infidelitate do­vedită. Aşa încât, după ce s a uitat în ochii ei, nu i a trecut altceva prin minte decât să şi lase din nou privirea în jos, ca să şi ascundă tulburarea, şi să se prefacă mai departe pierdut în dulcile meandre ale insulei Alca, în timp ce şi frământa mintea cum să iasă din încurcătură. Fermina Daza n a mai spus nici ea nimic. După ce a terminat de ţesut ciorapii, a aruncat toate lucrurile de a valma în coşul de cusut, a dat la bucătărie dispoziţiile pentru masa de seară şi s a dus în dormitor.

Dar, în momentul acela, hotărârea lui era luată, aşa încât la cinci după amiază n a mai trecut pe la domnişoara Lynch. Jurămintele de iubire eternă, casa discretă numai pentru ea, unde s o poată vizita fără teamă, fericirea tih­nită până la moarte, toate făgăduielile pe care i le făcuse înfierbântat de patimă au rămas uitate pe veci. Ultimul semn primit de la el a fost o diademă cu smaralde, pe care vizitiul i a înmânat o domnişoarei Lynch fără comentarii, fără nici un mesaj, fără nici o notă scrisă, într o cutiuţă înfăşurată anume în hârtie de farmacie, pentru ca mesage­rul să creadă că era vorba de un medicament urgent. De atunci, n a mai zărit o nici măcar din întâmplare până la sfârşitul vieţii, şi numai Dumnezeu ştie cât a suferit din pricina acestei eroice hotărâri, câte lacrimi amare a trebuit să verse închis în closet, ca să poată supravieţui catastro­fei sale lăuntrice. La ora cinci, în loc să se ducă la ea, şi a mărturisit plin de căinţă păcatele înaintea duhovnicului, iar duminica următoare s a împărtăşit cu inima zdrobită de durere, dar cu sufletul împăcat.

Chiar în seara renunţării, în timp ce se pregătea de culcare, s a jeluit Ferminei Daza, vorbindu i despre in­somniile lui matinale, despre junghiurile subite, despre plânsul care îl podidea pe înserat, simptome cifrate ale iu­birii tăinuite, pe care el i le înşira ca şi când ar fi fost vorba de neajunsurile bătrâneţii. Trebuia să şi descarce sufletul faţă de cineva ca să nu moară, ca să nu fie nevoit să poves­tească adevărul, şi, la urma urmei, atare spovedanii erau de mult consfinţite în ritualul domestic al iubirii. Ea l a ascultat cu atenţie, dar fără să l privească, fără să scoată o vorbă măcar, în timp ce i lua hainele de care se dezbrăca. Mirosea fiecare lucru fără să şi trădeze furia şi l arunca la întâmplare în coşul cu rufe murdare. N a descoperit miro­sul, dar era totuna: nu intraseră zilele în sac. Înainte de a îngenunchea în faţa micului altar din dormitor, ca să şi facă rugăciunea, el şi a încheiat pomelnicul necazurilor cu un suspin trist şi sincer: „Mi e teamă c o să mor." Ea nici n a clipit când i a răspuns:

— Ar fi cel mai bun lucru. Aşa o să ne putem găsi amândoi liniştea.

Cu ani în urmă, fiind bolnav, trecuse printr o criză gravă şi îi vorbise despre posibila sa moarte, iar ea îi dăduse aceeaşi replică brutală. Doctorul Urbino o pusese pe seama firii neîndurătoare a femeilor, graţie căreia pământul continuă să se rotească în jurul soarelui, neştiind la acea vreme că ea se baricada în spatele furiei ca să şi ascundă frica. Şi cu atât mai mult când era vorba de cea mai cumplită dintre toate: spaima că ar putea rămâne fără el.

De data aceasta însă, era sigur că îi dorise din toată inima moartea şi o asemenea constatare l a speriat până la urmă. Ceva mai târziu, a auzit o suspinând prin întuneric, muşcând perna ca să n o simtă el. Întâmplarea l a des­cumpănit de a binelea, fiindcă ea nu plângea uşor, indife­rent dacă era vorba de dureri trupeşti sau sufleteşti. Plângea doar când era foarte furioasă, dar mai ales când mânia ei îşi avea originea în teama de vinovăţie, şi atunci, cu cât plângea mai tare, se înfuria şi mai mult, neputându şi ierta slăbiciunea şi smiorcăielile. El n a îndrăznit s o consoleze, ştiind că ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să mângâie o tigroaică rănită de moarte, nici n a avut curajul să i spună că motivele plânsului ei dispăruseră chiar în acea după amiază, fiind smulse din rădăcină pentru totdeauna până şi din amintirea lui.

Biruit de oboseală, a aţipit câteva minute. Când s a tre­zit, ea aprinsese veioza şi stătea cu ochii deschişi, dar fără să plângă. Ceva definitiv se întâmplase în timp ce el dor­mea: răscolite de chinurile geloziei, toate sedimentele adunate pe fundul vârstei de a lungul atâtor ani se ridica­seră la suprafaţă şi o îmbătrâniseră într o singură clipă. Înduioşat de ridurile ei instantanee, de buzele ei ofilite, de cenuşa din părul ei, încercă s o convingă să doarmă: era trecui de ora două. Ea îi vorbi fără să l privească, dar fără urmă de mânie în glas, aproape cu blândeţe:

— Am dreptul să ştiu cine e.

Atunci el îi povesti totul, simţind că şi lua de pe suflet o povară cât lumea de grea, convins că ea ştia şi nu voia să afle decât amănuntele. Se înşela, de bună seamă, aşa încât, în timp ce el vorbea, ea începu din nou să plângă, lăsând, de data asta, să i curgă în voie lacrimile mari şi sărate care îi şiroiau pe obraz, şi o ardeau pe cămaşa de noapte, şi i pârjoleau viaţa toată, din pricină că el nu se comporta aşa cum aşteptase ea cu inima cât un purice, adică să nege to­tul până la capătul vieţii, să se indigneze de atare calom­nie, să dea dracului rahatul ăsta de societate care calcă în picioare, fără să se sinchisească măcar, onoarea semenilor, să rămână nepăsător chiar şi în faţa celor mai copleşitoare dovezi ale infidelităţii: pe scurt, ca un adevărat bărbat. Când însă i a mai povestit că se spovedise în după amiaza aceea, a crezut c o să orbească de mânie. Încă din şcoală nutrea convingerea că oamenii bisericii sunt lipsiţi de orice har dumnezeiesc. Deşi era vorba de o discrepanţă esenţială în armonia căsniciei lor, cu timpul reuşiseră s o depăşească fără prea mare greutate. Dar faptul că i îngăduise duhovnicului său să se amestece până într atâta într o intimitate care era şi a ei, depăşea orice închipuire.

— Ori îi povesteşti lui, ori unei precupeţe din piaţă, totuna.

Pentru ea, aşa ceva însemna sfârşitul. Era sigură că bârfele pe seama lor umblau din gură în gură mai înainte ca soţul ei să şi fi terminat penitenţa, iar sentimentul de umilinţă pe care i l provoca această convingere i se părea mult mai greu de suportat decât ruşinea, şi furia, şi ne­dreptatea infidelităţii. Şi colac peste pupăză, fir ar al dra­cului să fie: cu o negresă. El o corectă: „Mulatră". Dar atunci orice precizare era de prisos: ea terminase.

— Tot un drac, spuse. Abia acum îmi dau eu seama: era un miros de negresă.

Toate astea s au întâmplat într o luni. Vineri seara, la ora şapte, Fermina Daza s a îmbarcat pe vaporaşul de San Juan de la Ciénaga, doar cu un cufăr, întovărăşită de fina ei şi cu obrazul ascuns sub mantilă, ca să evite orice întrebări şi ca să l scutească de altele asemenea pe soţul ei. Doctorul Juvenal Urbino n a însoţit o în port, pentru că aşa stabiliseră împreună, după o discuţie epuizantă de trei zile, în cursul căreia au mai hotărât ca ea să plece la moşia verişoarei Hildebranda Sánchez din localitatea Flores de María, unde urma să rămână o vreme, pentru a reflecta mai bine înainte de a lua decizia finală. Necu­noscând adevăratele motive, copiii au luat o ca pe o călătorie de nenumărate ori amânată, pe care chiar ei şi o doreau de mult. Doctorul Urbino a aranjat în aşa fel lu­crurile încât nimeni din cercul lor de prieteni perfizi să nu poată face speculaţii maliţioase şi s a descurcat de mi­nune, reuşind să şteargă orice urmă, motiv pentru care Florentino Ariza, deşi avea la îndemână destule mijloace de investigare, n a fost în stare să afle nimic despre dispa­riţia Ferminei Daza. Soţul nu avea nici o îndoială că ea se va întoarce acasă imediat ce îi va trece furia. Ea, în schimb, a plecat convinsă că furia nu i va trece niciodată.

Foarte curând însă, avea să descopere că această hotărâre exagerată nu era atât rodul sentimentelor, cât al nostalgiei. După voiajul din luna de miere, mai fusese de câteva ori în Europa, în ciuda celor zece zile de călătorie pe mare, şi de fiecare dată se simţise fericită. Cunoştea lu­mea, învăţase să trăiască şi să gândească altfel, dar nici­odată nu se mai întorsese la San Juan de la Ciénaga după zborul nereuşit în balon. Călătoria prin ţinutul verişoarei Hildebranda avea pentru ea semnificaţia unei izbăviri, chiar dacă târzie. N o plănuise în urma dezastrului matri­monial: o avea de mult în minte. Chiar şi numai gândul de a şi regăsi locurile dragi unde îşi petrecuse adolescenţa reprezenta o consolare în cumpăna prin care trecea.

Deşi fusese avertizată, când a debarcat împreună cu fi­na ei la San Juan de la Ciénaga, a avut nevoie de tot cal­mul şi tăria sa de caracter ca să l poată recunoaşte. Comandantul civil şi militar al oraşului, căruia îi fusese recomandată, a invitat o la o plimbare cu trăsura oficială până la plecarea trenului spre San Pedro Alejandrino, unde voia să ajungă cu orice preţ, ca să vadă cu ochii ei dacă, aşa cum se povestea, patul în care murise Eliberatorul era la fel de mic ca al unui copil. De data aceasta Fermina Daza şi a revăzut oraşul în lâncezeala amiezii. A revăzut străzile, care arătau ca nişte ţărmuri nisipoase, pline de băltoace înverzite, a revăzut palatele portughezilor, cu blazoane cioplite în piatră deasupra porţilor şi jaluzele de bronz la ferestre, cu saloane unde răsunau, şovăitoare şi triste, aceleaşi exerciţii de pian pe care mama sa, abia căsătorită, le repeta în casele celor bogaţi cu micile ei eleve. A văzut piaţa pustie, fără nici un copac, cu pavajul de silitră dogorind în soare, şirul de trăsuri funebre cu caii moţăind de a npicioarelea, trenul galben de la San Pedro Alejandrino, iar lângă biserică, chiar pe colţ, a văzut casa cea mai mare şi mai frumoasă, cu o verandă boltită, din piatră înverzită, cu o poartă ca de mănăstire, şi fereastra dormitorului unde peste ani, când ea nu va mai avea me­morie ca să şi amintească, se va naşte Alvaro. S a gândit la mătuşa Escolástica, pe care continua s o caute, fără speranţă, în ceruri şi pe pământ, iar în timp ce se gândea la ea, i a apărut în minte Florentino Ariza, în hainele lui de literat, cu cartea de versuri pe genunchi, stând sub migda­lii din parc, aşa cum rareori i se arăta când evoca anii nefe­riciţi de şcoală. Oricât s au învârtit prin oraş, i a fost cu neputinţă să şi regăsească undeva casa copilăriei, căci acolo unde trebuia să se afle, nu era altceva decât o crescătorie de porci, iar după colţ se întindea strada bor­delurilor, cu prostituate din toate colţurile lumii, care ieşiseră la poartă aşteptând să treacă poştaşul. Nu era oraşul ei.

Încă de la începutul plimbării, Fermina Daza şi a aco­perit obrazul cu mantila, nu atât de teamă să nu fie recu­noscută, cât din cauza cadavrelor umflate de căldură care zăceau peste tot, de la gară şi până la cimitir. Comandantul garnizoanei îi spuse: „Holera." Îşi dăduse seama şi ea, pentru că văzuse grunjii albi pe buzele leşurilor arse de soare, dar i se părea ciudat că nici unul nu avea glonţul de graţie în ceafă, ca pe vremea călătoriei în balon.

— Aşa e, spuse ofiţerul. Chiar şi Dumnezeu îşi mai îmbunătăţeşte metodele.

Între San Juan de la Ciénaga şi vechea plantaţie de trestie San Pedro Alejandrino erau doar nouă leghe, dar trenul galben făcea până acolo o zi întreagă, pentru că me­canicul de pe locomotivă era prieten bun cu călătorii obişnuiţi, care îl rugau tot timpul să oprească, şi aşa pu­teau să şi mai dezmorţească picioarele plimbându se pe terenurile de golf ale companiei bananiere, bărbaţii se scăldau în pielea goală în râurile cristaline şi reci ca gheaţa care se rostogoleau de pe povârnişurile munţilor, iar când îi înteţea foamea, coborau să mulgă vacile care păşteau pe imaşuri. Fermina Daza a ajuns îngrozită şi abia dacă a mai avut timp să admire tamarinii homerici de crengile cărora Eliberatorul îşi atârna hamacul de muribund şi ca să constate că în patul în care se spunea că murise nu numai că n ar fi încăput un bărbat atât de slăvit, dar nici măcar un copil născut la şapte luni. Un alt vizitator, care părea să le ştie pe toate, i a povestit că patul era o falsă relicvă, pentru că, de fapt, Părintele Patriei fusese lăsat să moară pe duşumele. Fermina Daza era prea deprimată de tot ce văzuse şi auzise de când plecase de acasă, ca să se mai poată bucura în voie de amintirile din călătoria prece­dentă, şi până la sfârşitul călătoriei a ocolit cu grijă aşezările evocate de atâtea ori cu nostalgie. Doar astfel a izbutit să le ferească şi s a ferit ea însăşi de deziluzie. Pe scurtăturile pe unde se furişa, încercând să scape de dezamăgire, răzbăteau până la ea zvonul acordeoanelor, larma luptelor de cocoşi, salvele de gloanţe de la vreun chiolhan sau, poate, dintr un nou război, iar când nu mai avea încotro şi trebuia să treacă totuşi prin câte o aşezare. Îşi acoperea faţa cu mantila, ca să şi o poată aminti pe mai departe aşa cum o văzuse prima dată.

Într o seară, după ce a ocolit cât a putut trecutul, a ajuns, în sfârşit, la conacul verişoarei Hildebranda, şi când a văzut o în prag, i a venit să leşine: parcă ar fi fost pro­pria ei imagine răsfrântă în oglinda adevărului. Era grasă şi baccelită, înconjurată de o droaie de copii zvăpăiaţi, al căror tată nu era bărbatul visurilor ei fără speranţă, ci un militar în retragere, cu care se măritase din disperare şi care a iubit o ca un nebun toată viaţa. Dar în ciuda trupu­lui ei măcinat de trecerea anilor, în adâncul fiinţei rămăsese aceeaşi. După câteva zile petrecute în aer liber şi după ce au depănat împreună nenumărate amintiri plăcute, Fermina Daza şi a mai venit în fire, dar a evitat să facă plimbări mai lungi, doar duminica mai pleca de acasă, când se ducea la slujba de dimineaţă împreună cu nepoţii tovarăşelor ei de nebunii de altădată, flăcăi călări pe armăsari focoşi şi fete frumoase, gătite de sărbătoare, ca şi mamele lor pe vremuri, care stăteau în picioare în căruţele trase de boi şi o ţineau tot într un cântec până la biserica misiunii din vale. Într una din zile a trecut prin orăşelul Flores de María, pe care nu l vizitase în călătoria precedentă, convinsă că n avea ce face acolo, dar când l a văzut, a rămas încântată. Din nefericire pentru ea, sau poate pentru oraş, n a mai reuşit niciodată să şi l amin­tească aşa cum era în realitate, ci cum şi l imaginase înainte de a l cunoaşte.

Îndată ce a primit raportul episcopului de Riohacha, doctorul Juvenal Urbino s a decis să se ducă după ea. Ajunsese la concluzia că soţia lui îşi prelungea şederea nu pentru că n ar fi vrut să se întoarcă, ci din pricină că nu ştia cum să şi învingă orgoliul. Aşa că s a dus fără s o mai anunţe, după un schimb de scrisori cu Hildebranda, din care a dedus că nevesti sii i se inversaseră nostalgiile: acum nu se mai gândea decât la casa ei. În dimineaţa aceea, pe la unsprezece, Fermina Daza se afla în bucătărie, unde toc­mai pregătea nişte vinete umplute, când a auzit strigătele argaţilor, nechezatul cailor, salvele trase în aer, iar mai apoi, paşii apăsaţi pe coridor şi vocea bărbatului:

— Mai bine să ajungi la timp decât să fii invitat.

A crezut că o să moară de fericire. N a mai stat pe gânduri, s a spălat la repezeală pe mâini, murmurând: „Mulţumesc Doamne, mulţumesc, ce bun eşti !", gândindu se că încă nu făcuse baie din cauza blestematelor de vi­nete pe care Hildebranda o rugase să le pregătească, fără să i spună pe cine invitase la masă, gândindu se că e aşa de bătrână şi de urâtă, cu obrazul aşa de pârlit de soare, încât lui o să i pară rău că venise când o s o vadă în halul ăsta, fir ar al dracului să fie. S a şters la repezeală pe mâini cu şorţul, s a aranjat la repezeală, a apelat la toată semeţia cu care maică sa o adusese pe lume, s a străduit să şi po­tolească bătăile inimii şi i a ieşit bărbatului în întâmpinare cu mersul ei uşor de căprioară, cu capul sus, privirea oţe­lită, nasul de războinic, dar recunoscătoare destinului care îi hărăzise neţărmurita bucurie de a se putea întoarce acasă, deşi lucrurile n aveau să fie chiar aşa de simple cum credea el, bineînţeles, fiindcă, de fericită, era fericită să plece cu el, nici nu mai încape vorbă, dar şi hotărâtă să şi ia revanşa pe tăcute pentru toate suferinţele amare care îi sfâşiaseră viaţa.

La vreo doi ani după dispariţia Ferminei Daza, a avut loc una dintre acele coincidenţe imposibile pe care Tránsito Ariza ar fi socotit o o farsă a lui Dumnezeu. Deşi Floren­tino Ariza nu fusese impresionat în mod deosebit de apa­riţia cinematografului, Leona Cassiani l a convins destul de uşor s o însoţească la spectaculoasa premieră a filmu­lui Cabiria, care îşi datora faima dialogurilor scrise de poetul Gabriele D'Annunzio. Grădina în aer liber a lui don Galileo Daconte, unde, în unele seri, spectacolul ste­lelor de pe firmament era mai încântător decât cel al iubi­rilor mute de pe ecran, fusese asaltată de un public select. Leona Cassiani urmărea cu sufletul la gură întâmplările istorice. În schimb, Florentino Ariza moţăia, toropit de dimensiunile dramei. În spatele lui, o femeie rosti, parcă ghicindu i gândul:

— Dumnezeule, filmul ăsta e mai lung decât o zi de post!

N a mai spus altceva, ruşinată probabil de ecourile stârnite în penumbra din jur de vocea ei, căci obiceiul de a agrementa filmele mute cu acompaniament de pian nu ajunsese până la noi, iar în semiîntunericul grădinii nu se auzea decât ţârâitul ca de ploaie al proiectorului. Florenti­no Ariza îşi aducea aminte de Dumnezeu doar la necaz, dar de data aceasta i a mulţumit din tot sufletul. Chiar şi la douăzeci de stânjeni sub pământ ar fi putut recunoaşte vocea aceea adâncă şi învăluitoare, pe care o purta în su­flet din după amiaza când o auzise rostind sub trâmba de frunze galbene dintr un parc solitar: „Acum vă rog să ple­caţi şi să nu vă mai întoarceţi până ce n o să vă anunţ eu." Ştia că stătea chiar pe scaunul din spatele lui, lângă soţul inevitabil, îi simţea respiraţia caldă şi egală şi aspira cu iu­bire aerul purificat de răsuflarea ei sănătoasă. Nu părea roasă de viermele morţii, cum obişnuia să şi o imagineze în clipele de deznădejde din ultimele luni, şi ca atare, a încercat să şi o amintească aşa cum o zărise, strălucind de fericire, cu pântecul rotunjit de sămânţa primului ei copil sub tunica de Minervă. O vedea de parcă ar fi avut o în faţa ochilor, fără să şi întoarcă privirea, nepăsător la de­zastrele istorice care se revărsau de pe ecran. Aspira cu nesaţ parfumul de migdale care adia dinspre intimitatea ei şi se întreba neliniştit cam cum credea ea că ar fi trebuit să se îndrăgostească femeile din film pentru ca iubirile lor să doară mai puţin decât cele din viaţă. Cu câteva clipe înainte de sfârşit, şi a dat seama într o străfulgerare de bu­curie că niciodată nu se aflase atâta vreme şi aşa de aproape de fiinţa pe care o iubea atât.

Când s au aprins luminile, a aşteptat ca ceilalţi să se ri­dice, s a ridicat şi el fără grabă, s a întors distrat, închein­du se la haină, pentru că totdeauna şi o descheia în timpul filmului, şi, brusc, s au trezit tuspatru atât de aproape, încât, vrând nevrând, trebuiau să se salute. Juvenal Urbino a fost primul care a făcut o. A salutat o mai întâi pe Leona Cassiani, pe care o cunoştea bine, apoi i a strâns mâna lui Florentino Ariza cu obişnuita lui gentileţe. Fermina Daza le a adresat un zâmbet politicos, doar unul, dar, oricum, zâmbetul cuiva care îi văzuse de multe ori, care îi cu­noştea, care ştia cine sunt şi, ca atare, nu avea nevoie să I fie prezentaţi. Leona Cassiani i a răspuns cu graţia ei de mulatră. În schimb, Florentino Ariza a rămas aşa de năucit când a văzut o, încât s a fâstâcit cu totul.

Era alta. Nimic din înfăţişare nu lăsa să se întrevadă că ar fi suferit de teribila boală la modă sau de vreo alta, iar corpul ei îşi mai păstra zvelteţea de pe vremuri, dar era limpede că ultimii doi ani trecuseră pentru ea cât zece, şi încă dintre cei mai chinuiţi. Tunsoarea scurtă, cu un colţ arcuit ca o aripă pe obraz, o avantaja, dar părul nu mai avea culoarea mierii, ci a aluminiului, iar frumoşii ochi lanceo­laţi îşi pierduseră jumătate din strălucire în spatele oche­larilor de bunicuţă. Când o văzu îndepărtându se la braţul soţului prin mulţimea care părăsea cinematograful, Flo­rentino Ariza rămase surprins că ieşise în oraş cu o man­tilă de sărăntoacă şi cu papuci de casă. Mai mult decât orice l a impresionat însă gestul soţului, care a trebuit să o ia de braţ ca să i arate drumul spre ieşire, dar chiar şi aşa, n a calculat bine înălţimea şi a fost gata gata să se împiedice de treapta de la uşă.

Florentino Ariza era foarte sensibil la astfel de potic­neli ale vârstei. Când era tânăr şi şi petrecea vremea citind versuri prin parcuri, îşi întrerupea lectura ca să i observe pe bătrâneii care se sprijineau când traversau strada, lecţii de viaţă care îl ajutaseră să întrevadă cum avea să arate propria sa bătrâneţe. La vârsta pe care o avea doctorul Juvenal Urbino în seara aceea, la cinema, bărbaţii înfloreau într un soi de tinereţe tomnatică, dobândeau mai multă prestanţă odată cu primii ghiocei de la tâmple, deveneau ingenioşi şi seducători, mai ales în ochii tinerelor femei, în timp ce soţiile, ofilite şi neputincioase, trebuia să fie duse de braţ ca să nu se împiedice de propria lor umbră.

După numai câţiva ani însă, bărbaţii se prăbuşeau pe neaşteptate în hăul unei bătrâneţi necruţătoare cu trupul şi cu sufletul, iar atunci venea rândul soţiilor, restabilite între timp, să i ducă de braţ ca pe nişte milogi, şoptindu le la ureche, ca să nu le rănească orgoliul, să bage bine de seamă că erau trei, şi nu două trepte, că era o băltoacă în mijlocul străzii, că mogâldeaţa trântită de a curmezişul trotuarului era un cerşetor mort, ajutându i să traverseze cu chiu cu vai strada, ca pe ultimul vad din ultimul râu al vieţii. Florentino Ariza se privise de atâtea ori în această oglindă, încât nu se mai temea atâta de moarte cât de ziua îngrozitoare când ar fi trebuit să se sprijine de braţul unei femei. Ştia că atunci, doar atunci, va trebui să renunţe pentru totdeauna la Fermina Daza.


Yüklə 1,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   34




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin