Dragostea in vremea holerei

În Duminica Rusaliilor, când a ridicat pătura ca să vadă cadavrul lui Jere­miah de Saint Amour, doctorul Ur­bino a avut o revelaţie ce i fusese refuzată până atunci chiar şi în explorările sale cele mai lucide de medic şi de creştin. După atâ­ţia ani de familiaritate cu moartea, după ce se războise atâta cu ea, după ce o în­tor­sese pe toate părţile, avea senzaţia că abia acum îndrăznea s o pri­vească pen­tru prima dată în faţă, aşa cum îl privea şi ea la rândul ei. Nu era frica de moarte. Nu: frica se cuibărise în sufletul lui de multă vreme, convieţuia cu el, era o altă umbră peste umbra lui, încă din noaptea în care se trezise răscolit de un vis urât şi devenise conştient că moartea nu era doar o probabilitate permanentă, aşa cum simţise din­totdeauna, ci o realitate imediată. De data aceasta însă, întreză­rise imaginea concretă a ceea ce până atunci nu fusese altceva decât o certitudi­ne a închipuirii. S a bucurat la gândul că, pentru a i face o asemenea cutremură­toare dez­văluire, Cel de Sus se folosise de Jeremiah de Saint Amour, pe care el îl socotea un sfânt ce şi ignora starea de graţie. Dar când scrisoarea i a dezvăluit adevărata lui identitate, trecutul sinistru, nebănuita sa putere de disimulare, a simţit că ceva definitiv şi irevocabil se petrecuse în pro­pria i viaţă.

Fermina Daza nu s a lăsat molipsită de gândurile lui sumbre. El a încercat, fireşte, s o convingă, în timp ce l ajuta să şi pună pantalonii şi i încheia nenu­măraţii nasturi de la cămaşă. Dar n a reuşit, pentru că Fermina Daza nu putea fi impresionată cu uşurinţă, şi cu atât mai puţin de moartea unui bărbat pe care nu l iubea. Nu aflase mare lucru despre Jeremiah de Saint Amour, ştia doar că era un invalid în cârje, pe care nu l văzuse niciodată, care scă­pase de plutonul de execuţie într una din multele insurecţii izbucnite într una din nenumăratele insu­le din Antile, că se făcuse fotograf de copii împins de nevoie, ajungând, în cele din urmă, cel mai solicitat din tot ţinutul, şi că reuşise să l învingă la şah pe un oarecare Torremolinos, după câte îşi amintea ea, dar care, în realitate, se nu­mea Capablanca.

— Ei bine, află că nu era decât un evadat din Cayenne, condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru o crimă atroce, spuse doctorul Urbino. Închipuie ţi că, la viaţa lui, a mâncat chiar şi carne de om.

Apoi, i a întins scrisoarea, ale cărei taine avea de gând să le ia cu sine în mor­mânt, dar ea nu şi a aruncat nici măcar o privire peste foile împăturite şi le a încuiat în sertarul măsuţei de toaletă. Se obişnuise cu insondabila capacitate de uimire a soţului ei, cu judecăţile lui exage­rate, care deveneau, o dată cu trecerea anilor, tot mai de neînţeles, cu acea obtuzitate ce nu corespundea imaginii lui pub­lice. De data aceasta însă, îşi depăşise chiar şi pro­priile limite. Credea că so­ţul ei nu l aprecia pe Jeremiah de Saint Amour pentru ceea ce fusese mai înainte, ci pen­tru ceea ce începuse să fie de când sosise în oraş, fără altă avere decât ra­ni­ţa lui de pribeag, şi nu putea înţelege de ce îl uimise atâta târzia dezvăluire a identităţii lui. Nu înţele­gea de ce i se părea de condamnat faptul că avusese o iu­bită neştiută de nimeni, de vreme ce acesta era un nărav atavic al tuturor bărba­ţilor de aceeaşi condiţie cu ei, chiar şi al lui, într un moment mai delicat din viaţa lor. Mai mult chiar, faptul că femeia aceea îl ajutase să şi ducă la capăt hotărârea de a muri i se părea o sfâşietoare dovadă de iubire. Spuse: „Dacă şi tu te ai hotărî s o faci din mo­tive la fel de întemeiate ca ale lui, datoria mea ar fi să mă comport la fel ca ea." Doctorul Urbino rămase des­cumpănit, prins în capcană de o lipsă de înţelegere care l exasperase timp de o jumătate de veac.

— N ai priceput nimic, îi spuse. Pe mine nu mă indig­nează ce a fost sau ce a făcut, ci felul în care ne a înşelat buna credinţă atâta amar de ani.

Ochii i se umeziră uşor, dar ea, prefăcându se că nu observă, îi replică:

— Şi bine a făcut. Dacă ar fi spus adevărul, nici tu, nici nefericita aia de fe­meie, nimeni din oraşul ăsta nu l ar fi iubit atâta cât l au iubit.

Îi prinse lanţul ceasului de butoniera jiletcii. Îi potrivi nodul cravatei şi i pu­se acul cu piatră de topaz, îi stropi batista cu apă de colonie şi după ce îi şterse lacrimile şi barba plânsă, i o aranjă în buzunarul de la piept, cu colţurile înfoiate ca petalele unei magnolii. În aerul neclintit al casei răsunară deodată cele un­spre­zece bătăi ale pendulei.

— Grăbeşte te, spuse ea, luându l de braţ. O să întârziem.

Aminta Dechamp, soţia doctorului Lácides Olivella, şi cele şapte fiice ale lor, una mai harnică decât alta, prevăzuseră totul pentru ca banchetul să se constitu­ie în evenimentul social al anului. Locuiau în plin centru isto­ric, în vechea clădire a Monetăriei, denaturată de un arhi­tect florentin care trecuse prin oraş ca o vije­lie înnoitoare, transformând în bazilici veneţiene câteva vestigii din seco­lul al XVII lea. Casa avea şase dormitoare şi două saloane mari şi răcoroase, dar neîn­că­pătoare pentru invitaţii din oraş, fără a i mai pune la socoteală pe distinşii oas­peţi care urmau să vină din alte părţi. Curtea interioară, unde susura un havuz de piatră şi înfloreau heliotropi ce îmbălsămau casa pe înserat, era aidoma claus­trului unei abaţii, dar spaţiul galeriilor boltite era prea mic pentru atâtea nume răsunătoare. Drept care au hotărât să organi­zeze banchetul în împrejurimile oraşului, la zece minute de mers cu automobilul pe şoseaua naţională, unde se afla conacul familiei, cu o curte imensă, de câteva mii de ari, umbrită de dafini înalţi şi străbătută de un râu cu ape line, pe care pluteau flori de nufăr. Sub îndrumarea doamnei de Olivella, angajaţii de la Hanul lui don Sancho au pus tende colorate în locurile neumbrite şi au aranjat sub da­fini un dreptunghi alcă­tuit din măsuţe pentru o sută douăzeci şi doi de invitaţi, acoperite cu feţe de in, şi bu­chete de trandafiri proaspeţi pe masa de onoare. Au insta­lat, de asemenea, o estradă pentru o fanfară care urma să interpreteze un program restrâns de con­tra­dansuri şi val­suri naţionale şi pentru un cvartet de coarde de la Şcoala de Bel­le Arte, o surpriză pregătită de doamna de Olivella pentru venerabilul magistru al soţului ei, care urma să prezideze banchetul. Deşi data nu corespundea întru to­tul cu aniversarea absolvirii, au ales Duminica Rusaliilor pentru a da şi mai mul­tă solemnitate evenimentului.

Începuseră pregătirile cu trei luni în urmă, de teamă că nu vor putea termi­na totul din lipsă de timp. Au trimis tocmai la Ciénaga de Oro după găini vii, ves­tite pe întreg litoralul nu doar pentru carnea lor gustoasă, dar şi pentru că, pe vremea spaniolilor, cum ciuguleau prin mâlul adus de ape, li se găseau în pipotă pietricele de aur curat. Doamna de Olivella în persoană, însoţită de una din fiice şi de servitorii casei, urca la bordul transatlanticelor de lux şi alegea tot ce era mai bun din lumea largă pentru a omagia meritele soţului. Deşi prevăzuse totul până în cele mai mici amănunte, pierduse din vedere faptul că sărbăto­rirea cădea într o duminică de iunie dintr un an cu ploi târzii. Şi a dat seama de atare risc chiar în ziua respectivă, când, ieşind din casă ca să se ducă la slujba de diminea­ţă, s a speriat de umezeala din aer şi de norii grei care acope­reau zarea mării. În ciuda acestor semne rău prevesti­toare, directorul observatorului astronomic, cu care s a întâlnit la biserică, i a amintit că, în istoria plină de pe­ripeţii a oraşului, niciodată, nici chiar în iernile cele mai aspre, nu se întâmplase să plouă de Rusa­lii. Cu toate aces­tea, la ora douăsprezece, când mulţi dintre invitaţi se adu­naseră în curte, unde îşi luau aperitivele, bubuitul unui tunet stingher a făcut să se cu­tre­mure pământul, un vânt aprig, stârnit dinspre mare, a răsturnat mesele şi a ridicat în văzduh tendele, iar cerul s a prăvălit peste lume într un torent pustii­tor.

Doctorul Juvenal Urbino, care izbutise cu chiu cu vai să înfrunte furtuna şi să ajungă o dată cu ultimii invitaţi întâlniţi pe drum, a încercat să li se alăture şi să străbată distanţa de la maşini până în casă sărind pe pietrele înşirate prin curtea inundată, dar, până la urmă, a trebuit să accepte umilinţa de a fi purtat pe braţe de oamenii de la Don Sancho, sub un baldachin de pânză galbenă. De bine de rău, mesele din curte fuseseră aşezate înăuntru, chiar şi prin dormitoare, dar invitaţii arătau de parcă li se înecaseră corăbiile şi nimeni nu făcea nici un efort ca să şi ascundă proasta dispoziţie. Era o zăpuşeală ca într un ca­zan cu a­buri, căci ferestrele fuseseră închise ca să nu intre în casă ploaia bătută de vânt. La mesele din curte, în drep­tul fiecărui tacâm se afla un cartonaş cu numele in­vitatu­lui, fiind prevăzută o latură pentru bărbaţi şi alta pentru femei, conform uzanţelor vremii. Între timp însă, carto­naşele se rătăciseră, aşa încât fiecare s a aşezat pe unde s a nimerit, într o promiscuitate de forţă majoră, care a încălcat, cel puţin o dată, prejudecăţile noastre sociale. În toată această harababură, A­minta de Olivella, prezentă parcă pretutindeni în acelaşi timp, cu părul ud şi superba ei rochie mânjită de noroi, înfrunta urgia cu zâmbetul de nebiruit de­prins de la soţul său pentru a sfida restriştea. Ajutată de fiicele ei, croite după acelaşi calapod, s a străduit, atât cât a fost cu putinţă, să păstreze cel puţin lo­curile de la masa de onoare, cu doctorul Juvenal Urbino

În mijloc şi arhiepiscopul Obdulio y Rey la dreapta lui. Fermina Daza s a aşezat, ca de obicei, alături de soţul său, de teamă să nu l apuce somnul în tim­pul mesei ori să şi verse supa pe rever. În faţa lor şedea doctorul Lácides Olivella, un bărbat cu trăsături feminine, care se ţinea foarte bine la cei cincizeci de ani ai săi şi a cărui joviali­tate nu avea nimic în comun cu diagnosticele lui exacte. Cele­lalte locuri erau ocupate de notabilităţile provinciale şi municipale şi de regina frumuseţii din anul precedent, pe care guvernatorul în persoană a condus o de braţ şi a aşezat o lângă el. Deşi în invitaţii nu se specifica de obicei obligativitatea unei ţinute anume, şi cu atât mai puţin pentru o masă câmpenească, doamnele purtau toalete de seară şi bijuterii cu pietre preţioase, iar majoritatea bărbaţilor aveau haine de culoare închisă şi cravată neagră, câte unii chiar redingote din sto­fă. Numai cei mai mondeni, printre care se număra însuşi doctorul Urbino, pur­tau costume obişnuite. Lângă fiecare tacâm se afla câte un exemplar al me­niu­lui, tipărit în franceză şi cu viniete aurite.

Îngrijorată de zăpuşeala care i toropise pe toţi, doam­na de Olivella a stră­bătut casa rugându i pe domni să şi scoată haina ca să se poată simţi în largul lor la masă, dar nimeni n a îndrăznit să dea exemplu. Arhiepiscopul i a atras atenţia doctorului Urbino că, într un anume fel, acela putea fi considerat un dejun istoric: pentru prima dată, se aflau reunite la aceeaşi masă, odată cicatri­zate rănile şi uitate toate vechile duşmănii, cele două tabere din războaiele civile care însângeraseră ţara după cucerirea in­dependenţei. Această idee coincidea cu entuziasmul liberalilor, mai ales al celor tineri, care reuşiseră să aleagă un preşe­dinte din rândurile lor după patruzeci şi cinci de ani de hegemonie conservatoare. Doctorul Urbino nu împărtăşea aceeaşi părere: după el, un preşedinte liberal era totuna cu un preşedinte conservator, dar mai prost îmbrăcat. N a vrut, totuşi, să l contrazică pe arhiepiscop. Deşi i ar fi plăcut să i atragă atenţia că invitaţii nu se a­flau acolo pentru ceea ce gândeau, ci graţie obârşiei lor, iar aceasta fusese întotdeauna mai presus de jocurile ne­prevăzute ale politicii şi de ororile războiu­lui. Astfel pri­vite lucrurile, într adevăr, nu lipsea nimeni.

Ploaia a încetat pe neaşteptate, aşa cum începuse, iar soarele a început să strălucească din nou pe cerul fără nori, dar furtuna fusese atât de violentă încât smulsese din rădăcină câţiva copaci, iar râul cu ape molcome, ieşit din matcă, preschimbase curtea într o adevărată mocirlă. Cele mai mari stricăciuni erau la bucătărie. În spatele casei fu­seseră amenajate sub cerul liber câteva vetre din cărămidă, iar bucătarii abia avuseseră răgaz să pună oalele la adăpost de ploaie. Au pierdut ceva vreme ca să scoată apa din bucătăria inundată şi să improvizeze la repezeală alte plite în veranda din dosul casei. Dar la ora unu situaţia era re­zol­vată şi nu mai lipsea decât desertul, încredinţat călugăriţelor aparţinând ordi­nului Sfintei Clara, care pro­miseseră să l trimită înainte de ora unsprezece. Exis­tau temeri că pârâul peste care trecea şoseaua naţională se revărsase, cum se întâmpla în ierni mai puţin aspre, or, în acest caz, desertul n ar fi putut ajunge mai devreme de două ore. Îndată ce s a înseninat, au fost deschise feres­trele şi casa s a înviorat sub aerul purificat de pucioasa furtunii. Dar când fanfara şi a început programul de valsuri pe terasa din portic, starea de încordare a crescut, pentru că ecourile stârnite de alămuri între pereţii casei îi obliga pe invitaţi să strige ca să se poată face auziţi. Obosită de atâta aşteptare, gata să izbucnească în plâns, dar zâmbitoare, Aminta de Olivella a dat ordin să fie servit prânzul.

Formaţia de la Şcoala de Belle Arte şi a început concertul într o tăcere poli­ticoasă, care n a durat decât primele măsuri din La Chasse de Mozart. În ciuda glasuri­lor tot mai stridente şi confuze, a forfotei servitorilor negri de la Don San­cho, care abia aveau loc să se strecoare printre mese cu platourile aburinde, doc­torul Urbino a izbutit să menţină un canal deschis pentru muzică până la sfârşi­tul programului. Puterea lui de concentrare scădea an de an, până ntr atâta în­cât trebuia să şi noteze pe o hârtie fiecare mutare la şah ca să n o uite. Cu toate acestea, mai era în stare să susţină o conversaţie serioasă, fără să piardă şirul unui concert, chiar dacă nu se putea lăuda cu perfor­manţele unui dirijor german, bun prieten de al său pe vre­mea când se afla în Austria, care citea partitura la Don Giovanni în timp ce asculta Tannhäuser interpretată cu un dramatism facil. În timp ce se chinuia să desluşească melodia prin larma stârnită de zăngănitul tacâmurilor în farfurii, nu şi desprindea privi­rea de la un tânăr cu obrajii îmbu­joraţi, care îl salută cu o înclinare a capului. Îl mai văzuse undeva, de asta era sigur, dar nu şi putea aduce aminte unde anume. Nu era ceva neobişnuit, i se întâmpla destul de des, mai ales cu numele persoanelor, chiar şi ale celor mai cunoscute, sau cu o melodie din alte vremuri, ceea ce îi provoca o stare de ten­siune atât de copleşitoare, încât într o noapte ar fi preferat să moară decât s o mai suporte până la ziuă. Era pe punctul de a fi cuprins de aceeaşi senzaţie de nelinişte, când o străfulgerare binefăcătoare îi lumină mintea: băiatul îi fu­sese student cu un an în urmă. Era surprins să l vadă în împărăţia celor aleşi, dar doctorul Olivella îi aminti că era fiul Ministrului Sănătăţii şi că venise în oraş ca să şi pregătească o teză de medicină legală. Doctorul Juvenal Urbino i a făcut a­tunci un semn vesel cu mâna, iar tânărul s a ridicat în picioare şi i a răspuns la salut cu o plecăciune adâncă. Dar nici atunci, nici mai târziu, nu şi a dat seama că era chiar medicinistul cu care se întâlnise mai devreme în casa lui Jeremiah de Saint Amour.

Bucuros că repurtase încă o victorie asupra bătrâneţii, se lăsă în voia liris­mu­lui diafan şi fluid al ultimei piese din program, pe care n a fost în stare s o identifice. Mai târziu, tânărul violoncelist din formaţie, întors de curând din Franţa, i a explicat că era vorba de cvartetul pentru coarde de Gabriel Fauré, de care doctorul Urbino nici măcar nu auzise, în pofida faptului că totdeauna se ară­tase foarte receptiv la noutăţile venite din Europa. Preocupată, ca de obicei, de starea lui, şi cu atât mai mult când îl vedea tăcut şi adâncit în gânduri, Fermina Daza a lăsat deoparte mâncarea şi, punându şi mâna terestră peste a lui, i a spus: „Nu te mai gândi la asta." Doctorul Urbino i a zâmbit de pe celălalt tărâm al extazului şi abia atunci s a gândit din nou la ceea ce credea ea că l preocupă. Şi a amintit de Jeremiah de Saint Amour, aşezat la ceasul acela în sicriu, cu cal­pa lui uniformă de soldat şi decoraţiile de tinichea, sub privirile acuzatoare ale copiilor din fotogra­fii. Se întoarse atunci spre arhiepiscop ca să i dea vestea sinu­ciderii, dar acesta aflase deja. După slujbă, se vorbise mult despre cele întâmpla­te şi chiar fusese rugat de colo­nelul Jerónimo Argote, în numele refugiaţilor din regiu­nea Caraibilor, să le îngăduie să l îngroape în pământ sfinţit. Şi ţinu să pre­cizeze: „Solicitarea în sine mi s a părut o necuviinţă." Apoi, pe un ton mai blând, întrebă dacă motivul sinuciderii era cunoscut. Doctorul Urbino îi răspunse cu un cuvânt corect, pe care îşi închipuia că l inventase chiar în clipa aceea: gerontofo­bie. Doctorul Olivella, antrenat într o discuţie cu vecinii de masă, i a neglijat pen­tru un moment şi a intervenit în conversaţia maestrului: „Ce păcat că mai sunt oameni care se sinucid din alte motive decât din dragoste." Doctorul Urbino n a fost surprins să şi recunoască propriile gânduri în spusele discipolului preferat.

— Mai mult decât atât, spuse el. A făcut o cu cianură de aur.

Şi rostind aceste cuvinte, şi a dat seama dintr o dată că sentimentul de com­pasiune fusese din nou mai puternic decât amărăciunea pricinuită de scrisoare, dar n a pus această izbândă pe seama soţiei sale, ci pe cea a puterii mi­raculoase a muzicii. Încercă să i vorbească arhiepiscopu­lui despre sfântul mirean pe care îl cunoscuse în molcomele după amieze de şah, despre arta sa închinată fericirii copiilor, despre extraordinara sa erudiţie, despre obiceiurile sale spartane, iar la sfârşit, când termină tot ce avea de spus, rămase uimit de seninătatea şi buna­cre­­dinţă cu care izbutise să l desprindă dintr o dată şi pentru totdeauna de tre­cutul lui. Îi explică apoi primarului cât de binevenită ar fi fost cumpărarea colec­ţiei de fotografii, pentru a păstra imaginile unei generaţii care, poate, nu va mai fi fericită decât în acele poze şi în mâinile căreia se afla viitorul oraşului. Arhiepis­copul era indignat că un catolic militant şi cult cutezase să se gândească la sfin­ţe­nia unui sinucigaş, dar aproba iniţiativa de a colecţiona negativele. Primarul voi să ştie de la cine trebuia să le cumpere. Deşi secretul îi ardea buzele, doctorul Urbino reuşi să se stăpânească şi să n o dea în vileag pe moştenitoarea clan­des­tină a arhivelor. Se mulţumi să spună: „O să mă ocup eu de tot." Şi se simţi izbă­vit prin harul propriei loialităţi faţă de femeia pe care o repudiase cu numai cinci ore în urmă. Observând schimbarea, Fermina Daza îi ceru în şoaptă să i promită că se va duce la înmormântare. Bineînţeles c o s o facă, răspunse el uşurat, asta ar mai lipsi.

Discursurile au fost scurte şi spontane. Fanfara a înce­put să cânte o melodie populară, neprevăzută în program, în timp ce invitaţii se plimbau pe terase, aş­tep­tând ca oamenii de la Hanul lui Don Sancho să termine de scos noroiul şi apa din curte, unde cei dornici ar fi putut dansa. În salon nu mai rămăseseră decât invitaţii de la masa de onoare, care sărbătoreau faptul că, la toastul final, docto­rul Urbino golise dintr o răsuflare o jumătate de păhărel de coniac. Nimeni nu şi amintea să l fi văzut închinând decât cu un pahar de vin bun şi doar pentru a însoţi un fel de mâncare mai special, dar, în acea după amiază, simţise ne­voia să se abată de la obiceiurile lui, iar clipa de slăbiciune îi era răsplătită din plin: după ani şi ani, avea iarăşi chef să cânte. Şi fără îndoială că ar fi făcut o, la insistenţele tânărului violoncelist, care s a oferit să l acompanieze, dacă n ar fi apărut pe ne­aş­teptate un automobil nou şi modern, care, după ce a străbătut în goană curtea plină de noroi, stropindu i pe muzicanţi şi stârnind raţele din ogrăzi cu măcăitul de răţoi al claxonului, s a oprit în faţa casei. Doctorul Marco Aurelio Urbino Daza şi soţia sa au coborât foarte amuzaţi, ducând în fiecare mână câte o tavă acope­ri­tă cu un şerveţel de dantelă. Alte tăvi asemă­nătoare se aflau pe celelalte scaune şi chiar pe jos, lângă şofer. Era desertul tardiv. Când au încetat aplauzele şi glu­mele cordiale, doctorul Urbino Daza a explicat, de data aceasta cu toată seriozita­tea, că măicuţele îl rugaseră să aducă desertul încă înainte de a se stârni furtu­na, dar tre­buise să se întoarcă din drum când aflase că a luat foc casa părinţilor săi. Doctorul Juvenal Urbino a intrat în panică, fără să mai aştepte ca fiul său să şi termine relatarea. Soţia i a amintit însă la timp că el însuşi hotărâse să fie chemaţi pompierii ca să prindă papagalul. Aminta de Olivella, toată numai zâm­bet, dădu ordin să fie servit desertul pe terase, chiar şi după cafea. Dar doctorul Juvenal Urbino şi soţia lui au plecat mai înainte, deoarece abia dacă mai avea timp, până la înmormântare, să şi facă siesta, care, pentru el, era sfântă.

A dormit, dar puţin şi prost, pentru că, odată ajunşi acasă, au descoperit că pompierii provocaseră stricăciuni aproape la fel de mari ca un incendiu. Încer­când să sperie papagalul, desfrunziseră un copac cu tulumba, iar un jet de apă pătrunsese din greşeală prin ferestrele dormitoru­lui principal, distrugând câteva mobile şi portretele unor strămoşi necunoscuţi atârnate pe pereţi. Când au auzit clo­potul maşinii de pompieri, vecinii s au adunat grămadă, crezând că luase foc casa, iar dacă nu s au întâmplat tul­burări şi mai mari a fost pentru că duminica şcolile erau închise. Când şi au dat seama că nu vor putea prinde pa­pagalul nici cu ajutorul scărilor de incendiu, pompierii s au apucat să taie crengile şi numai apariţia oportună a doc­torului Urbino Daza i a împiedicat să mutileze copacul până la capăt. Promiseseră să revină după ora cinci, ca să l ciopârţească de tot, dacă erau de acord, bineînţeles, dar la ple­care, au murdărit cu noroi terasa inte­rioară şi salonul, sfâşiind şi covorul preferat al Ferminei Daza. Dezastre inutile, de altfel, întrucât impresia generală era că papaga­lul profitase de învălmăşeală şi fugise într una din curţile vecine. Într adevăr, doctorul Urbino a încercat să l de­sco­pere printre frunze, dar n a primit răspuns în nici o limbă străină, nici chiar la fluierături sau la cântece, aşa încât l a socotit pierdut şi s a dus să se culce a­proape de ora trei. Înainte însă, i a fost dat să se delecteze cu mireasma in­stan­tanee, ca de grădină secretă, a propriei urine purifi­cate de sparanghelul fiert.

S a trezit copleşit de tristeţe. Nu era tristeţea pe care o resimţise de dimi­neaţă în faţa trupului neînsufleţit al prietenului, ci ceaţa nevăzută care i învăluia sufletul după siestă şi pe care el o interpreta ca pe un semn divin că şi trăia ulti­mele înserări. Până la cincizeci de ani, nu fusese conştient de dimensiunile, greu­tatea şi starea propriilor viscere. Cu vremea însă, începuse să şi le simtă, una câte una, în timp ce zăcea cu ochii închişi după siesta zilnică, simţindu şi inima neadormită, ficatul misterios, pancrea­sul enigmatic, descoperind astfel că până şi cei mai bătrâni dintre cunoscuţi erau mai tineri decât el, singurul supra­vieţuitor din legendarele fotografii de grup ale generaţiei sale. Când şi a dat seama pentru prima dată că a început să uite, a apelat la o metodă recomandată de unul din profesorii pe care îi avusese la Şcoala de Medicină: „Cine nu are memorie îşi con­fecţionează una din hârtie." A fost însă o iluzie efemeră, fiindcă ajunsese să uite până şi ce voiau să spună însemnările rătăcite prin buzunare, bântuia prin casă în căutarea ochelarilor agăţaţi pe nas, răsucea din nou cheia după ce încuia uşile şi pierdea şirul lecturii pentru că nu şi mai amintea premisele întâmplărilor sau filiaţia personajelor. Dar mai mult decât orice, îl îngrijora neîncrederea în prop­ria i raţiune: avea senzaţia că îşi pierdea treptat, într un naufragiu inevitabil, chiar şi simţul dreptăţii.

Din experienţa lui de o viaţă, deşi fără vreun temei ştiinţific, doctorul Juve­nal Urbino ştia că majoritatea bo­lilor mortale au un miros aparte, nici unul însă atât de pregnant ca cel al bătrâneţii. Îl simţea la cadavrele spinte­cate pe masa de disecţie, îl recunoştea chiar şi la acei pa­cienţi care reuşeau de minune să şi as­cundă vârsta, dar şi în sudoarea îmbibată în propria i rufărie sau în răsuflarea neajutorată a soţiei sale în timpul somnului. De n ar fi fost ceea ce era în fond, anume un dreptcredincios de modă veche, poate că i ar fi dat dreptate lui Jere­miah de Saint Amour când spunea că bătrâneţea este o stare indecentă care trebuie oprită la timp. Singura consolare, chiar şi pentru un bărbat ca el, care se dovedise bun la pat, era pierderea treptată şi binefăcătoare a apetitului veneric: pacea sexuală. La optzeci şi unu de ani, îşi mai păstra sufi­cientă luciditate ca să şi dea seama că firele care l legau de această lume erau atât de firave încât se puteau rupe fără durere, în somn, la cea mai mică mişcare, dar motivul pentru care făcea tot ce i stătea în putere ca să le păstreze era spaima că nu l va întâlni pe Dumnezeu în beznele morţii.