Fermina Daza se apucase să facă ordine în dormitorul devastat de pompieri, iar cu puţin timp înainte de ora patru, îi pregăti soţului obişnuitul pahar de limonadă cu bucăţele de gheaţă, amintindu i totodată că trebuie să se îmbrace ca să se ducă la înmormântare. Pentru acea după amiază, doctorul Urbino îşi luase din bibliotecă două cărţi: Omul, fiinţă necunoscută de Alexis Carrell, şi Cartea de la San Michele de Axel Munthe. Cea din urmă nu avea încă paginile tăiate, aşa încât a rugat o pe Digna Pardo, bucătăreasa, să i aducă un coup papier de fildeş pe care îl uitase în dormitor. Dar când i l a adus, el tocmai citea Omul, fiinţă necunoscută, la pagina însemnată cu un plic: mai avea foarte puţin până la sfârşit. Citea fără grabă, croindu şi drum prin meandrele unui început de migrenă pe care a pus o pe seama coniacului băut la sfârşitul mesei. La răstimpuri, îşi întrerupea lectura şi sorbea din limonadă sau ronţăia câte o bucăţică de gheaţă. Era în ciorapi, cu cămaşa fără guler fals, bretelele elastice cu dungi verzi îi atârnau de o parte şi de alta, iar gândul că trebuia să se îmbrace ca să se ducă la înmormântare devenea tot mai sâcâitor. A renunţat repede la carte, a aşezat o peste cealaltă şi a început să se legene alene în balansoarul de răchită, contemplând cu ochi îndureraţi tufele de banani pitici din curtea inundată, copacul desfrunzit, furnicile zburătoare ivite după ploaie, splendoarea efemeră a încă unei după amieze care pierea pentru vecie. Nici nu şi mai amintea că avusese un papagal din Paramaribo, la care ţinea ca la un prieten drag, când l a auzit deodată: „Papagal regal." L a auzit foarte aproape, chiar lângă el, şi în aceeaşi clipă l a zărit pe creanga cea mai de jos a copacului.
— Neruşinatule, i a strigat.
Papagalul îi răspunse îngânându l:
— Mai neruşinat eşti tu, doctore.
I a vorbit în continuare, fără să l piardă din ochi, în timp ce şi punea ghetele şi şi trăgea bretelele pe umeri, cu multă băgare de seamă, ca să nu l sperie, apoi s a îndreptat spre curtea plină de noroi, pipăind pardoseala cu bastonul, ca să nu se împiedice de cele trei trepte ale terasei. Papagalul nici nu s a clintit din loc. Era aşa de aproape, încât i a întins bastonul, ca să se aşeze pe măciulia de argint, cum făcea de obicei, dar papagalul s a ferit. A sărit pe creanga de alături, ceva mai înaltă, dar mai uşor de ajuns, de care era rezemată o scară încă înainte de sosirea pompierilor. Doctorul Urbino calculă înălţimea şi se gândi că de pe a doua stinghie putea să l prindă mai uşor. Se urcă pe prima, fredonând în tot acest răstimp un cântec vesel pentru a păcăli pasărea îndărătnică şi sperioasă, care îl îngâna, repetând însă numai cuvintele, şi se depărta pe creangă cu paşi laterali. S a suit pe a doua stinghie fără nici o greutate, ţinându se cu amândouă mâinile de scară, iar papagalul a început să cânte şi el, fără a se mai mişca din loc. A urcat pe a treia stinghie şi imediat pe a patra, fiindcă socotise greşit înălţimea la care se afla creanga, apoi, apucându se cu mâna stângă de scară, încercă să prindă papagalul cu dreapta. Digna Pardo, bătrâna servitoare, care venea să i amintească de înmormântare, a văzut bărbatul urcat pe scară şi parcă nu i venea să şi creadă ochilor că era cine era, de n ar fi recunoscut dungile verzi ale bretelelor elastice.
— Sfinte Isuse Cristoase! ţipă ea. O să vă frângeţi gâtul.
Doctorul Urbino a înşfăcat papagalul cu un oftat biruitor: ça y est. Dar i a dat drumul numaidecât, pentru că scara i a alunecat de sub picioare, iar el a rămas o clipă suspendat în aer, dându şi seama, abia atunci, că murise neîmpărtăşit, fără să aibă răgaz să se căiască de ceva sau să şi ia rămas bun de la cineva, la ceasurile patru şi şapte minute după amiază, în Duminica Rusaliilor.
Fermina Daza era în bucătărie şi tocmai gusta supa pentru cină, când a auzit ţipătul îngrozit al Dignei Pardo şi gălăgia servitorilor din casă, urmată imediat de zarva din vecini. A aruncat lingura şi s a grăbit într acolo atât cât îi îngăduia povara de neînvins a anilor, ţipând ca o disperată, deşi nu ştia ce se întâmplase sub ramurile arborelui mango, iar inima i s a frânt de durere când şi a văzut bărbatul întins pe spate în noroi, un mort încă în viaţă, încercând să se împotrivească o ultimă clipă loviturii de pe urmă a morţii, pentru ca ea să aibă timp să ajungă până la el. A izbutit s o recunoască în învălmăşeala din jur, prin perdeaua de lacrimi stârnite de durerea irepetabilă de a muri fără ea, şi atunci, dăruindu i pentru ultima oară şi pe vecie privirea cea mai luminoasă, mai tristă şi mai recunoscătoare din câte îşi amintea ea să i fi văzut vreodată într o jumătate de veac de trai împreună, a mai apucat să i spună cu o ultimă suflare:
— Numai Cel de Sus ştie cât de mult te am iubit.
A fost o moarte care a stârnit vâlvă, şi nu fără temei. Îndată ce şi a terminat studiile de specialitate în Franţa, doctorul Juvenal Urbino s a făcut remarcat în ţară datorită metodelor moderne şi drastice prin care a reuşit să stăvilească ultima epidemie de holeră asiatică abătută asupra ţinutului. Cea precedentă, izbucnită pe când el se mai afla în Europa, secerase în mai puţin de trei luni un sfert din populaţia urbană, doborându l chiar şi pe tatăl său, un medic deosebit de apreciat. Datorită prestigiului dobândit aşa de repede şi, în bună parte, graţie unei substanţiale contribuţii a patrimoniului familiei, a reuşit să înfiinţeze Societatea Medicală, prima şi, vreme de mulţi ani, singura din regiunea Caraibilor, fiind totodată preşedintele ei pe viaţă. Mulţumită strădaniilor sale, au fost construite primul apeduct, primul sistem de canalizare şi halele acoperite ale pieţei, ceea ce a făcut posibilă salubrizarea haznalei din Golful Sufletelor. A fost, totodată, preşedintele Academiei de Limbi şi al Academiei de Istorie. Patriarhul latin al Ierusalimului l a învestit cu titlul de cavaler al ordinului Sfântului Mormânt pentru serviciile aduse Bisericii, iar guvernul Franţei i a acordat Legiunea de Onoare cu gradul de comandor. A fost un animator neobosit al tuturor asociaţiilor religioase şi civice existente în oraş şi, în mod deosebit, al Uniunii Patriotice, alcătuită din cetăţeni influenţi, lipsiţi de orice interese politice, care exercitau presiuni asupra guvernelor şi a comercianţilor, promovând idei progresiste mai mult decât îndrăzneţe pentru vremea aceea. Dintre toate, cea mai răsunătoare a fost testarea unui aerostat, care, în zborul inaugural, a dus o scrisoare până la San Juan de Ciénaga, cu mult înainte ca poşta aeriană să fie luată în considerare ca o posibilitate raţională. Tot de la el a pornit şi ideea Centrului Artistic, care a înfiinţat Şcoala de Belle Arte, în aceeaşi clădire unde funcţionează şi astăzi, şi care a patronat mulţi ani la rând Jocurile Florale din aprilie.
Numai datorită lui a fost posibilă împlinirea unui vis ce păruse irealizabil vreme de un secol: restaurarea Teatrului de Comedie, transformat încă de pe vremea stăpânirii spaniole în arenă pentru luptele de cocoşi. A fost încununarea unei spectaculoase campanii civice, care a angrenat, fără excepţie, toate categoriile sociale, într o mobilizare de masă, considerată de mulţi demnă de o cauză mai bună. Cu toate acestea, inaugurarea a avut loc înainte ca noul teatru să dispună de fotolii şi de un sistem de iluminat, astfel încât spectatorii erau nevoiţi să şi aducă de acasă scaune şi lămpi. A fost impusă eticheta de la marile premiere din Europa, prilej pentru doamne să şi etaleze rochiile lungi şi hainele de blană în canicula din regiunea Caraibilor, dar, totodată, a trebuit să fie autorizat şi accesul servitorilor, care cărau scaunele, lămpile, precum şi mâncarea necesară pentru a putea rezista la programele interminabile, prelungite uneori până la ceasul liturghiei din zori. Stagiunea a fost deschisă de o companie franceză de operă, care a stârnit senzaţie pentru că orchestra cuprindea, pe lângă instrumentele obişnuite, şi o harfă. Dar faima de neuitat a trupei se datora glasului cristalin şi talentului dramatic al unei soprane din Turcia, care apărea desculţă pe scenă şi purta inele incrustate cu pietre preţioase la degetele de la picioare. După primul act, scena abia se mai putea zări, iar cântăreţii au răguşit din pricina lămpilor cu ulei de palmier care fumegau, dar cronicarii oraşului au avut grijă să treacă peste aceste neajunsuri, elogiind doar clipele de neuitat. A fost, fără îndoială, iniţiativa cea mai contagioasă a doctorului Urbino, căci febra operei a cuprins chiar şi zonele cele mai neaşteptate ale oraşului, dând naştere unei întregi generaţii de Isolde, Othello, de Aide şi Sigfrizi. Niciodată însă nu s a ajuns până ntr acolo încât admiratorii operei italiene şi wagnerienii să se încaiere cu bastoanele în pauze, aşa cum şi ar fi dorit doctorul Urbino.
Deşi i au fost propuse de nenumărate ori şi fără nici o condiţie, doctorul Urbino n a acceptat niciodată funcţii oficiale, fiind un critic necruţător al medicilor care profitau de prestigiul lor profesional pentru a şi asigura ascensiunea politică. În ochii multora trecea drept liberal, iar la alegeri îi vota pe candidaţii acestui partid, deşi o făcea mai degrabă din tradiţie decât din convingere, fiind, poate, ultimul reprezentant al marilor familii care îngenunchea în plină stradă la trecerea caleştii arhiepiscopului. Se definea pe sine însuşi ca pe un pacifist înnăscut, adept al reconcilierii definitive dintre liberali şi conservatori, întru binele patriei. Atitudinea sa în viaţa publică era atât de independentă, încât nici o grupare nu şi l revendica: liberalii îl considerau un troglodit de reacţionar, conservatorii spuneau că nu mai lipsea decât să fie mason, iar masonii îl repudiau ca pe un popă aflat în solda Sfântului Scaun. Criticii lui cei mai înverşunaţi credeau că nu era altceva decât un aristocrat care se delecta cu Jocurile Florale, în timp ce naţiunea sângera într un necurmat război civil.
Existau totuşi două episoade în viaţa sa care păreau să dezmintă aceste impresii. Mai întâi, faptul că se mutase într o casă nouă dintr un cartier de parveniţi, renunţând la vechiul palat al Marchizului de Casalduero, care fusese reşedinţa familiei vreme de peste un secol. Celălalt a fost căsătoria cu o frumuseţe din popor, fără nume şi avere, de care şi au tot bătut joc pe la spate doamnele cu titluri multe şi răsunătoare, până când, vrând nevrând, s au convins că le întrecea cu mult în distincţie şi caracter. Conştient că era ultimul protagonist al unui nume pe cale de a se stinge, doctorul Urbino a ţinut întotdeauna seama de aceste şi multe alte neajunsuri pe care le avea de înfruntat imaginea sa publică. Copiii lui, lipsiţi de orice strălucire, erau cele din urmă vlăstare ale neamului. Marco Aurelio, medic ca şi el şi ca toţi întâii născuţi din fiecare generaţie, nu fusese în stare să facă nimic deosebit, nici măcar un copil, deşi trecuse de cincizeci de ani. Ajunsă la vârsta menopauzei, Ofelia, singura lui fiică, măritată cu un înalt funcţionar de la banca din New Orleans, avea trei fete, dar nici un băiat. Oricât l ar fi mâhnit gândul că seminţia avea să i se piardă în şuvoiul istoriei, când cugeta la propria i moarte, pe doctorul Urbino îl preocupa mai mult viaţa însingurată a Ferminei Daza fără el.
În orice caz, tragica întâmplare i a cutremurat nu numai pe cei apropiaţi, afectându i prin contagiune pe toţi muritorii de rând, care au ieşit pe străzi cu speranţa că vor putea cunoaşte îndeaproape fie şi numai strălucirea legendei. Au fost proclamate trei zile de doliu, instituţiile publice au coborât drapelul în bernă, iar clopotele de la toate bisericile au bătut fără încetare până în clipa în care a fost pecetluită cripta din cavoul familiei. Un grup de elevi de la Şcoala de Belle Arte a realizat o mască mortuară care urma să fie folosită drept model pentru un bust în mărime naturală, dar până la urmă s a renunţat la proiect, întrucât nimănui nu i s a părut decentă fidelitatea cu care rămăsese întipărită spaima ultimei clipe. Un artist celebru, aflat din întâmplare în oraş, în drum spre Europa, a pictat un tablou uriaş, de un realism patetic, în care doctorul Urbino putea fi văzut urcat pe scară, în clipa fatală când a întins mâna să apuce papagalul. Singurul amănunt ce contravenea crudului adevăr era că în tablou nu purta cămaşa fără guler şi bretelele cu dungi verzi, ci pălăria melon şi redingota de stofă neagră cu care apăruse într o litografie publicată de un ziar în anii holerei. La câteva luni după tragedie, tabloul a fost expus, ca să nu rămână nimeni fără să l vadă, în vasta galerie de la Sârma de Aur, un magazin cu articole de import, pe unde se perinda de obicei oraşul întreg. A poposit pe pereţii tuturor instituţiilor publice şi particulare care s au simţit datoare să aducă un omagiu memoriei concetăţeanului ilustru, iar în cele din urmă, a fost atârnat, în ziua când s a făcut şi o slujbă de pomenire, la Şcoala de Belle Arte, de unde, mulţi ani mai târziu, l au azvârlit în stradă chiar studenţii de la pictură, ca să l ardă în Piaţa Universităţii ca pe un simbol al unei estetici şi al unor vremuri detestate.
Încă din prima clipă a văduviei, s a văzut limpede că Fermina Daza nu era chiar atât de neajutorată pe cât se temuse doctorul Urbino. S a arătat neînduplecată, neîngăduind ca rămăşiţele pământeşti ale soţului ei să fie folosite în slujba vreunei cauze anume, şi tot astfel a reacţionat la telegrama oficială de condoleanţe din partea Preşedintelui Republicii, care hotărâse ca trupul neînsufleţit să fie expus pe catafalc în salonul de ceremonii al guvernului provincial. Cu acelaşi calm s a împotrivit rugăminţii personale a arhiepiscopului de a depune sicriul la catedrală, acceptând să l lase acolo numai în timpul serviciului divin ce urma să fie oficiat în memoria defunctului. Chiar şi în faţa insistenţelor fiului ei, năucit de atâtea solicitări venite din cele mai diverse părţi, Fermina Daza şi a păstrat neştirbită credinţa, atât de răspândită în popor, că morţii nu aparţin nimănui altcuiva decât familiei, drept care răposatul avea să fie privegheat acasă, cu cafea şi gogoşi, după datină, fiecare fiind liber să l plângă aşa cum credea el de cuviinţă. Nici vorbă de priveghiul tradiţional de pomenire, care ţinea nouă seri la rând: uşile s au închis după înmormântare şi nu s au mai deschis decât pentru prietenii foarte apropiaţi.
Casa a rămas sub stăpânirea morţii. Toate obiectele de valoare au fost ascunse vederii, iar pe pereţii dezgoliţi se mai puteau zări, ici colo, urmele tablourilor date jos. Scaunele din casă şi cele împrumutate de la vecini se înşiruiau pe lângă ziduri din salon până în dormitoare, spaţiile goale păreau imense, iar glasurile căpătau rezonanţe spectrale, căci toate mobilele voluminoase fuseseră scoase afară, doar pianul de concert veghea în colţul lui dintotdeauna, acoperit cu un cearşaf alb. În mijlocul bibliotecii, întins pe biroul tatălui său, zăcea cel care fusese Juvenal Urbino de la Calle, cu spaima de pe urmă întipărită pe chip, cu mantia neagră şi spada de război a cavalerilor Sfântului Mormânt. La căpătâiul lui, îmbrăcată în mare doliu, cutremurată de durere, dar păstrându şi cumpătul, Fermina Daza a primit condoleanţele fără dramatism, fără să se mişte aproape, până a doua zi, la ceasurile unsprezece dimineaţa, când şi a petrecut soţul până la portic şi şi a luat rămas bun de la el fluturând o batistă.
Nu i a fost deloc uşor să şi recapete acea stăpânire de sine din clipa în care a auzit o ţipând pe Digna Pardo în curte şi l a găsit pe bătrânul vieţii ei agonizând în noroi. A crezut pentru o clipă că nu era totul pierdut, fiindcă avea ochii deschişi, iar în pupile îi juca un licăr de lumină pe care nu i l mai văzuse niciodată până atunci. S a rugat lui Dumnezeu să i l mai lase măcar o clipă, ca să i poată spune cât de mult îl iubise, dincolo de îndoielile care i încercaseră pe amândoi, şi a simţit nevoia de nestăvilit de a lua viaţa de la capăt alături de el, ca să şi poată mărturisi tot ceea ce rămăsese nerostit şi să înfăptuiască din nou, aşa cum se cuvenea, tot ceea ce le ieşise prost în trecut. A trebuit însă să se plece în faţa intransigenţei morţii. Durerea i s a topit, făcând loc unei furii oarbe împotriva lumii întregi şi chiar împotriva propriei sale persoane, ceea ce i a redat stăpânirea de sine şi curajul de care avea nevoie pentru a şi putea înfrunta de una singură singurătatea. De atunci n a mai avut nici o clipă de linişte, dar s a ferit de orice gest ce putea fi interpretat ca o manifestare exagerată a durerii. Singurul moment de oarecare patetism, de altfel involuntar, s a petrecut în seara de duminică, la ora unsprezece, când a fost adus sicriul episcopal, încă mirosind a grund de vapor, cu mânere de aramă şi căptuşii cu mătase matlasată. Doctorul Urbino Daza a hotărât să fie închis numaidecât, căci aerul greu din casă, amestecai cu mirosul răspândit de atâtea flori în căldura înăbuşitoare, devenise de nerespirat, iar el avea impresia că desluşise primele umbre vineţii pe gâtul tatălui său. O voce distrată răsună în tăcerea din jur: „La vârsta asta începi să putrezeşti de viu." Înainte ca sicriul să fie acoperit, Fermina Daza şi a scos verigheta şi i a pus o în deget răposatului ei soţ, apoi şi a lăsat mâna peste a lui, aşa cum făcea de câte ori îl surprindea divagând de faţă cu alţii, şi i a spus:
— O să ne revedem foarte curând.
Pierdut undeva, în mulţimea atâtor notabilităţi, Florentino Ariza a simţit un fier roşu în inimă. Fermina Daza nu l remarcase în învălmăşeala primelor condoleanţe, deşi nimeni nu avea să se dovedească mai săritor şi mai util în situaţiile neprevăzute din noaptea aceea. El a fost cel care a pus capăt harababurii din bucătărie, astfel încât pe plitele unde se îngrămădeau de a valma tot felul de oale să poată fi pregătită cafea suficientă pentru cei veniţi la priveghi. Tot el a făcut rost de alte scaune când cele din vecini n au mai fost de ajuns şi a pus să fie scoase în curte coroanele care nu mai aveau loc înăuntru. A avut grijă să nu lipsească nici coniacul pentru invitaţii doctorului Lácides Olivella, care, aflând trista veste când nunta de argint era în toi, se grăbiseră să continue bairamul aşezaţi roată sub mango. A fost singurul care a reacţionat la timp când papagalul fugar şi a făcut apariţia la miezul nopţii în sufragerie, cu capul înălţat şi aripile întinse, ca într un legământ de penitenţă, stârnind un fior de groază printre cei prezenţi. Florentino Ariza l a înşfăcat de gât, fără a i mai lăsa răgaz să şi turuie lozincile nesăbuite, l a băgat în colivia acoperită cu o pânză şi l a dus în grajd. Aşa a procedat de fiecare dată, cu atâta discreţie şi eficacitate, încât nimănui nu i a trecut prin cap să l acuze că se amesteca în treburile altora, socotind cu toţii că, dimpotrivă, un astfel de ajutor era de nepreţuit la ceasul de restrişte prin care treceau ai casei.
Era întocmai aşa cum îl arăta înfăţişarea: un bătrânel îndatoritor şi sobru. Uscăţiv şi osos, încă drept pentru anii lui, avea o faţă smeadă şi spână, privirea scrutătoare în spatele ochelarilor cu ramă de metal alb şi o mustaţă cu vârfurile pomădate, romantică, dar cam desuetă pentru acele timpuri. Rarele şuviţe de păr ce i mai creşteau pe tâmple şi le pieptăna în sus, lipindu le cu briantină pe creştetul lucios, singura soluţie pe care o mai avea la îndemână pentru a şi ascunde calviţia absolută. Gentileţea lui înnăscută şi gesturile molatece te cucereau pe loc, deşi unii le socoteau cam suspecte la un burlac convins ca el. Irosise mulţi bani, multă ingeniozitate şi multă voinţă ca să şi ascundă cei şaptezeci şi şase de ani împliniţi în luna martie a aceluiaşi an, iar în singurătatea sufletului nutrea convingerea că iubise în tăcere mult mai mult decât o făcuse cineva pe lumea asta.
În seara morţii doctorului Urbino era îmbrăcat aşa cum îl surprinsese vestea şi cum umbla mereu, în pofida căldurilor infernale din iunie: în costum de stofă de culoare închisă, cu jiletcă, o lavalieră de mătase la gulerul de celuloid, o pălărie de fetru şi o umbrelă de atlaz negru, care ţinea loc şi de baston. Dar când afară a început să se lumineze de ziuă, a dispărut de la priveghi şi s a întors după două ore, fercheş şi proaspăt ca primele raze de soare, bărbierit şi mirosind a loţiuni de toaletă. Îşi pusese o redingotă de stofă neagră, cum se mai purtau doar la înmormântări şi la slujbele din Săptămâna Patimilor, un guler înalt cu colţurile răsfrânte, lavaliera de artist în chip de cravată şi o pălărie melon. Îşi luase şi umbrela, de data aceasta nu doar din obişnuinţă, ci pentru că era sigur că o să plouă înainte de prânz, convingere pe care i a împărtăşit o şi doctorului Urbino Daza, sfătuindu l să grăbească înmormântarea. Au încercat, e drept, pentru că Florentino Ariza aparţinea unei familii de armatori, fiind el însuşi preşedintele Companiei Fluviale a Caraibilor, ceea ce presupunea că se pricepea la prognoze meteorologice. Le a fost însă cu neputinţă să prevină la timp autorităţile civile şi militare, organizaţiile publice şi particulare, fanfara militară şi cea de la Belle Arte, şcolile şi congregaţiile religioase, care fuseseră anunţate pentru ora unsprezece, aşa încât înmormântarea, prevăzută a fi un adevărat eveniment istoric, s a sfârşit într o debandadă totală. Puţini s au mai încumetat să înoate prin noroaie până la cavoul familiei, adăpostit sub un arbore bătrân de ceiba, de pe vremea stăpânirii spaniole, ale cărui ramuri se întindeau dincolo de zidul cimitirului. La umbra aceluiaşi copac, dar în parcela exterioară, destinată sinucigaşilor, refugiaţii din regiunea Caraibilor îl înmormântaseră în ajun pe Jeremiah de Saint Amour, cu câinele alături, conform ultimei sale dorinţe.
Florentino Ariza s a numărat printre puţinii care au rezistat până la capăt. Când, ud leoarcă, a ajuns acasă, a fost cuprins de spaimă la gândul că ar putea face o pneumonie după atâţia ani de îngrijiri minuţioase şi precauţii excesive. A cerut să i se pregătească o limonadă fierbinte, cu un strop de coniac în ea, pe care a băut o în pat, a înghiţit două tablete de fenaspirină şi a transpirat din belşug, înfofolit într o pătură de lână, până ce şi a regăsit temperatura plăcută a corpului. Când s a întors la priveghi, se simţea plin de vigoare. Fermina Daza luase din nou frâiele gospodăriei în mână, casa era măturată şi pregătită să primească oaspeţi, iar pe altarul improvizat în bibliotecă, se afla un portret pictat în pastel al soţului mort, cu o banderolă neagră prinsă pe ramă. La ora opt, se strânsese tot atâta lume ca şi în seara precedentă, iar căldura era la fel de înăbuşitoare, dar după ce s au rostit rugăciunile rozariului, cineva le a sugerat discret celor aflaţi de faţă să se retragă mai devreme, pentru ca văduva să se poată odihni, în sfârşit, după nenorocirea din după amiaza zilei de duminică.
Fermina Daza şi a luat rămas bun de la cei mai mulţi stând în picioare lângă altar, doar la sfârşit şi a însoţit câţiva prieteni buni până la ieşire, ca să închidă uşa cu mână ei, aşa cum avea obiceiul. Tocmai se pregătea s o facă şi de data aceasta, cu ultimele puteri, când l a zărit în mijlocul salonului pustiu pe Florentino Ariza, îmbrăcat în doliu. S a bucurat, pentru că trecuseră mulţi ani de când îl alungase pentru totdeauna din viaţa ei şi pentru prima oară îi apărea în altă lumină, parcă purificat de uitare. Însă înainte de a i putea mulţumi pentru vizită, el îşi puse pălăria în dreptul inimii şi, înfrigurat, dar plin de demnitate, sparse buba al cărei venin îi hrănise întreaga existenţă.
— Fermina, îi spuse, am aşteptat prilejul acesta mai bine de o jumătate de veac, ca să ţi pot jura din nou fidelitate eternă şi iubire de a pururi vie.
Fermina Daza şi ar fi putut închipui că bărbatul din faţa ei se smintise de a binelea, de n ar fi avut motive suficiente să creadă că, în clipa aceea, prin gura lui Florentino Ariza vorbea însuşi Sfântul Duh. Era gata să l blesteme pentru că îi pângărea casa când trupul neînsufleţit al soţului ei nici nu se răcise bine în groapă, dar a oprit o demnitatea mâniei. „Pleacă, i a spus. Şi să nu te mai arăţi în faţa mea câţi ani o să ţi mai rămână de trăit." Apoi, deschizând din nou uşa pe care tocmai se pregătea s o închidă, adăugă:
Dostları ilə paylaş: |