Drept international privat (dip) cursul 1 Raporturile juridice de drept intl privat

Devoluţiunea testamentară

Testamentul, pt. a fi valabil, trebuie sa indeplineasca anumite conditii de forma / fond.

Aceste conditii sunt supuse unor legi diferite. Din această perspectivă trebuie avute în vedere:

1. 
   reglementarea specială pt. legea aplicabilă moştenirii testamentare
   
2. 
   legea aplicabilă condiţiilor de fond şi de formă ale testamentului
   

1. 
   art. 68 din legea 105/1992 precizează că „testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale unei alte legi decât cea din art. 66, fără a avea dreptul să înlăture dispoziţiile ei imperative”. Normele conflictuale din art. 66 al legii 105/1992, care precizează că moştenirea mobiliară este supusă legii personale a defunctului şi moştenirea imobiliară este supusă legii locului situării imobilului, au un caracter supletiv pentru testament, căci testatorul poate face aplicabilă o altă lege, conform dorinţei sale
   

Fiind un act de voinţă mortis caus, ce beneficiază de un regim de libertate a testatorului, se permite acestuia să supună moştenirea testamentară unei alte legi decât cea din art. 66. Voinţa sa nu este însă absolută, în sensul că nu poate înlătura dispoziţiile imperative ale legii aplicabile conform art. 66.

2. 
   Condiţiile de fond şi de formă ale testamentului
   

Conditii de fond ale testamentului:

1. capacitatea de a dispune prin testament va fi supusa legii care guverneaza capacitatea (lex personalis).

In ceea ce priveste incapacitatile:

- cele absolute (stabilite în considerarea persoanei incapabile) sunt supuse legii personale a testatorului;

- cele relative (stabilite de lege doar într-o relaţie directă a testatorului cu o anumită persoană) sunt supuse legii succesiunii.

Aceleaşi legi guvernează şi sancţiunile în caz de încălcare a incapacităţilor de folosinţă.

2. consimtamantul si viciile de consimtamant, precum si clauzele testamentare, vor fi supuse legii succesiunii. De asemenea, obiectul testamentului va fi supus tot legii succesiunii.
In concluzie, legea succesiunii va guverna in principiu urmatoarele aspecte:

--conditiile de validitate a legatelor

--rezerva si cotitatea disponibila

--limitele de a dispune de bunurile succesiunii

--cauzele de ineficacitate a legatului
Conditiile de formă ale testamentului sunt reglementate de art 68 alin 3 din legea 105/1992, care spune din perspectivă spaţială că „testamentul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă ale uneia dintre legile:

1. 
   legea naţională a testatorului
   
2. 
   legea domiciliului
   
3. 
   legea locului întocmirii testamentului
   
4. 
   legea locului situării imobilului ce face obiectul testamentului
   
5. 
   legea instanţei / organului ce îndeplineşte procesul de transmitere a avuturilor succesorale (lex fori sau auctor regit actum)
   

Dpdv al conflictului mobil de legi, legea 105/1992 prevede că oricare dintre cele 5 legi de mai sus se poate aplica în varianta ei, fie de la data întocmirii testamentului, fie de la data decesului (perspectiva temporală).

2. 
   Calităţile cerute pentru a moşteni:
   

1. 
   capacitatea succesorală – se referă la existenţa calităţii de subiect de drept la data deschiderii succesiunii. Capacitatea succesorală este supusă legii succesiunii şi nu legii personale.
   

Ex.: regimul juridic al comorienţilor este supus legii succesiunii.

prezumţia timpului legal de concepţie - este o problemă de capacitate de folosinţă a copilului, dar este însă supusă legii personale a copilului

2. 
   nedemnitatea succesorală este supusă legii succesiunii
   

3. 
   Exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la de cuius (sezina)
   

Legea succesiunii va determina persoanele care au calitatea de de moştenitori sezinari

Procedura de punere în posesie a legatului este însă supusă legii forului.

4. 
   Condiţiile şi efectele opţiunii succesorale
   

Sunt reglementate de legea succesiunii

1. 
   condiţiile opţiunii succesorale:
   

• 
  subiectele dreptului de opţiune succesorală
  
• 
  posibilităţile avute de succesibilul (de a accepta pur şi simplu, de a renunţa)
  
• 
  termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală (foarte scurt la noi faţă de alte sisteme)
  
• 
  sistemul juridic al succesibilului până la exercitarea dreptului la opţiunea succesorală (posibilitatea de a transmite dreptul de opţiune succesorală)
  
• 
  condiţiile de fond ale opţiunii succesorale (act juridic unilateral) sunt supuse legii succesiunii, în ceea ce priveşte consimţământul, cauza şi efectele. În schimb, capacitatea cerută pentru a opta este supusă legii personale a susceptibilului (fiind o problemă de capacitate de exerciţiu).
  

2. 
   efectele opţiunii succesorale
   

Efectele acceptării, renunţării etc. - supuse legii succesiunii

NU sunt guvernate de legea succesiunii aspectele de procedură (inventarierea bunurilor succesorale – supusă legii locului).

5. 
   Întinderea obligaţiilor moştenitorilor de a suporta pasivul succesoral
   

Legea cuccesiunii guvernează acest aspect (ultra sau inter viris hereditatis)

6. 
   Succesiunea vacantă
   

Art. 67 lit. g din legea 105/1992 precizează că „atât timp cât drepturile statului asupra succesiunii vacante sunt supuse legii succesiunii, acest drepturi sunt calificate d elegea română ca drepturi de moştenire”.

Rezultă că moştenirea vacantă va fi supusă unui anume sistem de drept, după cum este vorba de bunuri mobile sau imobile.

Pentru bunurile mobile, succesiunea vacantă va fi guvernată de legea personală a defunctului, la momentul morţii. Potrivit dreptului român, statul culege bunurile mobile în temeiul dreptului succesoral (de iure hereditas)

Pentru bunurile imobile, succesiunea vacantă va fi guvernată de legea locului unde se situează bunurile. Potrivit dreptului român, statul va culege bunurile imobile în temeiul dreptului de suveranitate (de iure imperii).

V. Normele conflictuale privind actele juridice

Distingem intre:

- Legea aplicabila formei actului juridic

- Legea aplicabila conditiilor de fond al actului juridic

1. 
   Normele conflictuale (legea) referitoare la condiţiile de formă ale actului juridic
   

Art 71 din legea 105/1992 reglementeaza o normă conflictuală principala si mai multe norme conflictuale subsidiare.

Alin (1) precizează că „Norma conflictuală principala e aceea conform careia conditiile de forma ale actului juridic sunt supuse legii fondului actului juridic”. Legiuitorul roman a dorit ca, in principiu, forma si fondul actului juridic sa fie supuse aceleiasi legi. Acest principiu e valabil atat cu privire la actele juridice unilaterale cat si cu privire la contracte.

Soluţia din dreptul român este prevăzută şi de Convenţia de la Roma din 1980, referitoare la obligaţiile contractuale, care în art. 9 alin (1) spune că „ un contract încheiat între persoane aflate în aceeaşi ţară este formal valabil dacă respectă cerinţele de formă prevăzute de legea căreia în este supus contractul, în temeiul prezentei Convenţii, sau condiţiile de formă prevăzute de legea ţării unde s-a încheiat contractul.”

În alin (2) se spune că „un contract între persoane aflate în ţări diferite este formal valabil dacă respectă condiţiile de formă din Convenţie sau condiţiile de formă prevăzute de legea cel puţin uneia dintre cele două ţări”.

Deci, soluţia primordială este aplicarea legii fondului actului.

In subsidiar, art. 71 alin(2) din legea 105/1992 prevede că „ un act juridic este valabil dpdv al formei sale şi atunci când indeplineste conditiile de formă prevazute de una din urmatoarele legi:

A. legea locului unde s-a incheiat actul (locus regit actum). Aceasta constituie o solutie traditionala in dreptul roman.

B. legea nationala (lex patriae) sau de lex domicilii a persoanei care a consimtit la intocmirea actului respectiv (pentru actele juridice unilaterale)

Daca la un contract una din parti e cetatean roman si are domiciliul in Romania si indeplineste conditiile privind forma, el va fi considerat valabil chiar daca a fost intocmit in strainatate si nu indeplineste conditiile locului incheierii.

C. legea autoritatii care a intocmit actul respectiv. Aceasta idee e expresia principiului „auctor regit actum”.
Convenţia de la Roma prevede şi ea în art. 9 alin. (1) şi (2) soluţia alternativă de aplicare a legii locului încheierii actului. Totodată, în art. 9 alin. (6) instituie o normă conflictuală, pe care legea 105/1992 NU o prevede: „ un contract ce are ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de folosinţă asupra unui bun imobiliar este supus dpdv formal normelor imperative ale legii locului situării bunului.

Soluţiile subsidiare sunt:

• 
  acordul juridic este valabil dpdv formal şi atunci când respectă condiţiile de formă ale legii locului întocmirii sale. Aceasta este norma conflictuală clasică din dreptul român
  
• 
  acordul juridic unilateral este valabil dpdv formal dacă este valabil potrivit legii naţionale sau legii persoanei care l-a consimţit
  
• 
  acordul juridic este valabil dpdv formal dacă este valabil potrivit legii autorităţii care a examinat actul respectiv – auctor regit actum (ex.: legea 119/1996 referitoare la actele de stare civilă, unde la art. 42 se precizează: „când actul este întocmit în faţa unei misiuni diplomatice/consulare române din străinătate, se va aplica legea română.”
  
• 
  art. 9 alin.(6) din Convenţia de la Roma (vezi mai sus)
  

Domeniul de aplicare a legii formei actului juridic

Legea, indiferent care ar fi ea, determina urmatoarele elemente in legatura cu forma actului juridic:

1. Forma exterioară a actului juridic, in sensul de negotium.

Din acest punct de vedere legea formei ne va indica:

--daca actul trebuie sau nu sa imbrace o forma scrisa

-- atunci cand trebuie, care e caracterul acelei forme (ad validitatem / ad probationem)

--daca la contractele reale e necesara remiterea materială a bunurilor.
2. Conditiile de redactare a actului juridic in sensul de inscris (instrumentum). Legea ne indica daca inscrisul trebuie sa cuprinda mentiuni speciale (multiplu exemplar, mentiunea bun si aprobat), ce condiţii trebuie să aibă pentru ca să aibă un caracter solemn (să devină autentic), care sunt persoanele competente sa dreseze(sa realizeze) un act solemn.
3. Mijloacele de probă a actelor juridice (se referă la forţa probantă şi admisibilitatea înscrisurilor ca mijloace preconstituite). Aici ne referim la:

- forţa probantă a înscrisului până la înscrierea în fals sau până la dovada contrarie

- condiţiile de obţinere a datei certe

- regimul începutului de dovadă scrisă

4. Admisibilitatea probei testimoniale a actului juridic

Legea formei ne va spune:

- daca e admisa (sau nu) si in ce conditii;

- daca proba cu martori e admisa peste / impotriva continutului unui inscris.

5. Durata de valabilitate a unui act juridic ca instrumentum

Dacă părţile au stabilit că este limitat in timp

6. Condiţiile de formă ale convenţiilor asupra probelor
7. Sanctiunea aplicabila in cazul in care se incalca o conditie de forma

2. 
   Normele conflictuale (legea) referitoare la condiţiile de fond ale actului juridic
   

Ele se referă la:

• 
  încheierea actelor juridice
  
• 
  efectele actelor juridice
  
• 
  exercitarea actelor juridice
  
• 
  transmiterea şi stingerea obligaţiilor din actele juridice
  

Norma conflictuală se numeşte lex actus sau lex contractus. Ea îmbracă 2 forme:

1. 
   dacă părţile au desemnat prin voinţa lor legea aplicabilă fondului actului juridic, se aplică legea autonomiei de voinţă (lex voluntatis). Lex voluntatis e expresia pe planul DIP a principiului autonomiei de vointa a partilor sau a principiului libertatii contractuale
   
2. 
   dacă părţile nu au desemnat legea aplicabilă actului lor, judecătorul ori arbitrul competent să soluţioneze un litigiu va trebui să procedeze la localizarea actului într-un anume sistem de drept, după anumite criterii obiective:
   

1. 
   Lex voluntatis
   
2. 
   Localizarea obiectivă a contractului
   

1. 
   Lex voluntatis (legea autonomiei de voinţă) se determină prin:
   

1. Modalităţile de exprimare a voinţei părţilor:

- alegerea expresă (inserarea în actul juridic a unei clauze de alegere - clauza de electio iuris). Art. 74 din legea 105/1992 precizează că „alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul actului sau din circumstanţe”. Există o legătură între actul principal (contract) şi clauza de alegere, în sensul că aceasta din urmă are o autonomie relativă faţă de primul (ex: în DIP ambele sunt supuse dpdv al valabilităţii aceleiaşi norme conflictuale; anumite clauze de reziliere a contractului principal nu afectează clauza de alegere – de ex. cele pt neexecutarea obligaţiilor).

- alegerea tacită a legii aplicabile actului juridic. Părţile nu şi-au exexprimat direct voinţaref. la legea aplicabilă, dar din alte elemente ale conţinutului contractului sau din împrejurări această voinţă reiese. Organul de jurisdicţie va trebui să aprecieze prin interpretarea indiciilor din contract. Avem astfel:

- indicii intrinseci contractului (cele mai frecvente: utilizarea unor instituţii juridice/noţiuni specifice unui anumit sistem de drept, limba în care este încheiat contractul, alegerea jurisdicţiei);

- indicii extrinseci contractului (atitudinea părţilor după încheierea contractului – referirea la o anumită lege dintr-un act adiţional sau un protocol ulterior)
2.Momentul exprimării voinţei părţilor

Alegerea legii aplicabile poate fi oricând făcută în cuprinsul contractului sau într-un act separat (de ex. compromisul de arbitraj)

3.Întinderea voinţei părţilor

Art. 75 din legea 105/1992: „părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau doar anumitei părţi din contract”. Procedeul de „splitting-up” nu este însă recomandabil, deoarece contractul poate fi invalidat de judecător.

DREPT INTERNATIONAL PRIVAT (DIP)
CURSUL 8 (continuare Lex voluntatis)
4. Modificarea legii aplicabile contractului

Art. 76 din legea 105/1992: „părţile pot modifica, prin acordul lor, legea aplicabilă contractului” – rezultă că modificarea produce efecte retroactive, de la data încheierii contractului. Caracterul retroactiv este totuşi limitat, căci legea nouă nu poate infirma valabilitatea contractului şi nicisă atingă drepturile câştigate (aşa prevede şi art. 3 alin. (2) din Convenţia de la Roma)

5. Limitele libertatii de alegere a legii aplicabile

Art. 73 din legea 105/1992 prevede că „părţile sunt libere să aleagă legea aplicabilă contractului”. Totuşi, această libertate trebuie să se limiteze la unul din sistemele de drept cu care contractul are o lege obiectivă.

Exista anumite limite ale vointei partilor care rezultă din alte principii si pot fi clasificate in:

limite generale care sunt date de principiile generale ce rezulta din ordinea publica si frauda la lege

limite speciale care exprimă două principii fundamentale de drept civil, astfel:

1. 
   când legea aleasă de părţi invalidează contractul în ansamblul său (aceasta însă din eroare)
   
2. 
   când părţile au făcut trimitere la un sistem de drept ce nu reglementaeză problema ivită în litigiu (ex: un contract de vanzare-cumparare intre o societate comercială romana si una din din Grecia, ce are ca obiect livrarea de catre societatea greaca a unei cantitati de masline de o anumita calitate; intre parti poate izbucni un litigiu cu privire la calibrajul maslinelor, iar partile sa fi ales legea romana).
   

2. 
   Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective
   

Daca partile nu au desemnat in mod expres legea aplicabila si nici nu rezulta o alegere tacita, organul de jurisdictie va trebui sa procedeze la localizarea contractului in sfera unui sistem de drept pe baza unor criterii obiective.

Localizarea obiectiva e intotdeauna subsidiara legii alese de parti, astfel incat organul de jurisdictie trebuie sa verifice daca partile si-au manifestat sau nu vointa.
Criterii de localizare obiectivă:

Conform L 105 exista un criteriu principal (I) si mai multe criterii subsidiare (II).

I. Criteriu principal

Conform art .69 (pt actele juridice unilaterale) si art. 77 (pt. contracte), criteriul principal de localizare obiectiva a actului juridic consta in aplicarea legii statului cu care actul juridic are legaturile cele mai stranse.

Aceasta solutie e o solutie noua fiind o influenta a sistemului de drept anglo-saxon (in dreptul anglo-saxon exista teoria legii proprii a contractului).

Trebuie remarcat ca nu exista criterii fixe ci are loc o localizare a contractului pe baza legaturilor cele mai stranse.

Conform art. 77 din legea 105/1992, sunt 2 criterii de calificare a notiunii de „legaturi cele mai stranse”:

alin. (2): „un contract prezinta legaturile cele mai stranse cu legea statului in care debitorul prestatiei caracteristice are la data incheierii contractului, dupa caz, domiciliul / resedinta, respectiv sediul statutar pt. persoanele juridice sau fondul de comert pt. un comerciant”.

alin. (3): „contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinţă temporară asupra unui imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului în care se află situat.”

Notiunea de legea statului cu care contractul are legaturile cele mai stranse se exprima prin notiunea de prestatie caracteristica a debitorului. Conform art. 78, în funcţie de tipul de contracte la care ne referim, legea 105/1992 precizează 4 tipuri de contracte:

• 
  contracte translative de drepturi (contractele de vânzare-cumpărare, contractele de înstrăinare a unui bun etc.) – aici prestaţia caracteristică este a părţii ce înstrăinează bunul mobil (deci locul unde vânzătorul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul statutarfondul de comerţ – lex venitoris
  
• 
  contractele de închiriere sau similare – prestaţia caracteristică este cea a părţii care pune la dispoziţia altei persoane, pe o durată determinată, folosinţa bunului (domiciliul locatorului)
  
• 
  contractele de mandat, depozit, antrepriză, comision sau similare – prestaţia caracteristică este cea îndeplinită de mandatar, depozitar, antreprenor, deci de partea care într-un contract de servicii aduce la îndeplinire acele servicii. Domiciliul prestaţiei caracteristice este cel al mandatarului, antreprenorului, comisionarului, transportatorului etc.
  
• 
  contractele de garanţie, de cauţiune – prestaţia caracteristică este cea efectuată de garant.
  

II. Criteriul subsidiar
Legea locului incheierii contractului

art. 79 din legea 105/1992 prevede ca „un contract care nu poate fi localizat in functie de prestatia caracteristica va fi supus in ceea ce priveste conditiile de fond legii locului unde actul juridic a fost intocmit. Se aplica lex loci actus / lex loci contractus.

Legea 105/1992 procedeaza si la o calificare a notiunii de loc in care se incheie contractul, dar nu se refera la locul incheierii contractului intre prezenti. Intre absenti : daca partile se afla in state diferite, contractul se considera incheiat in tara domiciliului/ sediului partii de la care a pornit oferta ferma de a contracta, oferta ce a fost acceptata.

3. 
   Domeniul de aplicare a legii actului juridic
   

Instituţiile de drept:

1. 
   Condiţiile de fond pentru încheierea valabilă a contractului:
   

1. 
   capacitatea de a contracta NU este supusă legii contractului, ci legii personale a părţilor
   
2. 
   consimţământul este supus legii contractului, Aici intră elementele:
   

- raportul dintre voinţa internă şi cea declarată;

- condiţiile consimţământului

- viciile de consimţământ

- mecanismul formării consimţământului

- inserarea unor clauze specifice (forţa majoră, impreviziunea)

c. obiectul contractului etse supus legii contractului

d. cauza contractului este supusă legii contractului

Forma contractului şi modalităţile (termenul, condiţia, sarcina) sunt supuse legii contractului

2. 
   Interpretarea contractului este supusă legii contractului
   

3. 
   Efectele contractului sunt supuse legii contractului, ce reglementează aspecte precum:
   

- drepturile şi obligaţiile generate de contract

- principile care guvernează efectele (forţa obligaţiilor, relativitatea efectelor)

- efectele specifice ale contractelor sinalgamatice (excepţia de neexecutare, rezoluţiunea)

Riscul contractului este şi el supus legii contractului; nu însă şi riscul lucrului (vezi regimul bunurilor), care este o problemă reală, nu contractuală.

4. 
   Executarea contractului
   

1. 
   pentru unele aspecte se aplică legea contractului:
   

- modalităţile posibile de executare a obligaţiilor contractuale (în natură, prin echivalent)

- executarea voluntară (plata)

- durata în timp a contractului

- regimul punerii în întârziere

2. 
   alte aspecte NU ţin de legea contractului:
   

- art. 80: „modul de executare a obligaţiilor contractuale să se conformeze legii locului de executare” – lex loci executionis (ex: formalităţile pe care un creditor trebuie să le facă pt. punerea în întârziere, recepţia calitativă şi cantitativă a mărfii)

- moneda în care se face plata – legea monedei (art. 126)

5. 
   Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului sunt supuse legii creanţei ocrotite, adică legii contractului şi se referă la:
   

- regimul acţiunii pauliene (revocatorii)

- regimul acţiunii oblice

- regimul acţiunii în declararea simulaţiei

6. 
   Răspunderea contractuală este supusă legii contractului şi se referă la:
   

- condiţiile răspunderii

- consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor

- forţa majoră şi clauze exoneratorii de răspundere

- evaluarea prejudiciului (daunele interese, dobânzile, clauza penală, convenţii asupra răspunderii)

7.