Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

TRISTEŢEA ÎMPĂRATULUI

- 89 -­

Intrarea triumfală în Ierusalim nu era triumfală deloc. Nu avea nici pic de slavă deşartă în ea. Nici cal alb, nici generali, nici coloane de armată şi nici arcul de triumf. Împăratul: cel mai sărac dintre oameni, care n-avea unde să-şi plece capul, desculţ, cu capul gol, doar două haine că avea şi în loc de şa bătută în aur, haine de împrumut, ale săracilor Săi ucenici, puse pe mânzul unei asine de împrumut.

Dar dacă intrarea în Ierusalim nu era triumfală, în schimb era profetică: împlinea punct cu punct cele prezise prin prooroci. „Împăratul tău (Ierusalime) are să vie la tine blând şi smerit, călare pe mânzul asinei” (Zaharia 9,9).

Dacă intrarea în Ierusalim nu a fost un triumf al slavei deşarte, e pentru că era un triumf al adevărului proorocilor, care se împlinea acum. De aceea a admis Iisus aclamaţiile mulţimii săracilor, ca ale unora ce, într-un entuziasm general, recunosc în Iisus pe Mesia. Cu un an înainte Iisus a respins şi a fugit din mijlocul gloatelor, când acestea voiau să-L pună împărat. Acum osanalele mulţimii nu mai aveau gândul de a-L pune împărat, ci era bucuria de a-I recunoaşte împărăţia. Erau valuri ­valuri de osanale şi încă Iisus nu intrase în Ierusalim. Când s-a apropiat convoiul de Ierusalim „s-a cutremurat Ierusalimul” de fiori. Dar osanalele în cinstea Celui ce vine în numele Domnului,  Împăratul lui Israel, erau tot mai insistente.

Câţiva farisei, arşi la inimă de osanalele mulţimii, Îi atrag atenţia lui Iisus: „Învăţătorule, stăpâneşte-ţi ucenicii !” Dar au primit un răspuns care le-a dat foc: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele Ierusalimului vor striga !”

Şi fariseii au făcut mulţimile să tacă; ba peste trei zile au întors gloatele cu totul pe dos, încât le-au făcut să vocifereze în curtea lui Pilat împotriva lui Iisus, cerându-I răstignirea la rând cu tâlharii. Iată, fariseii, i-au arătat ei lui Iisus model de stăpânire a gloatelor: model de opinie publică, cu îngrozitoarea ei putere a laşităţii şi vociferării. Numai inchiziţia mai stăpânea gloatele în felul acesta. Aceasta însă era fala fariseilor pe chipul mulţimilor.Gloatele se entuziasmează de orice, dar se şi fanatizează: iubirea se strămută în ură. Gloatele neavând o consistenţă proprie se îndoaie după orice vânt, fiindcă gloata poate fi intimidată de pricepuţi, cumpărată de interesaţi, minţită şi trimisă în prăpastie de pomană. Iisus ştia toate cele ce aveau să urmeze. De aceea apropiindu-Se de cetatea Ierusalimului a plâns-o, că nu-şi cunoaşte ziua cercetării sale de Dumnezeu, spre pacea sa. Deci ştiind că mulţimile vor amuţi, din manevra fariseilor, le-a profeţit dărâmarea Ierusalimului, urmând să grăiască şi pietrele, care nu vor mai sta piatră pe piatră. Ca mărturie din slava cetăţii n-a mai rămas decât „Zidul Plângerii”, care-şi adună fiii din toată lumea,  până în ziua de astăzi.   O mai profetică grăire a pietrelor n-a existat niciodată pe pământ, şi nici pustiire ca a Ierusalimului, care să nu se mai poată reface. Şi flăcări au ieşit din pământ, împiedicând pe oricine care a încercat vreodată refacerea cetăţii Ierusalimului. Iată de ce, în toată acea mulţime de oameni cu osanale şi stâlpări, singurul mare întristat era Iisus, fiindcă vedea prin oameni, prin veacuri, până şi prin pietrele Ierusalimului, cele viitoare, încălzite totuşi, de două boabe mari de lacrimi…

Prislop, Luni XXVIII

27.XI.949              Luca 19,37-44