Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Alte lucruri de ştiut: Văd oamenii chinuindu-se, dar mai ales copiii, între a crede în Dumnezeu şi a nu crede. Lupta lor între bine şi rău, de multe ori, e aşa de mare, încât se tem să nu-şi piardă mintea. Iar ei încă sunt copii. De unde vin chinurile acestea? De la părinţii şi bunicii care sunt într-însul. Se aflau între dânşii unii care credeau în Dumnezeu şi alţii care credeau în cel rău. Se moşteneşte atât înclinarea de a crede în Dumnezeu cât şi înclinarea de a nu crede. Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce-i păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii; iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice. Dacă nu este cineva ca să-1 ajute în vremea lui de cumpănă, se poate întâmpla să fie biruită partea cea bună de către cea rea, căci mai întotdeauna imboldurile din afară aşa „ajută”; dacă însă are parte de un sfat la vremea chinuirii sale, îşi mai vede binele, [partea bună]. Cunoaşte deci, că firea părintelui necredincios, cât a moştenit-o, trebuie să o biruie, lipindu-se de Dumnezeu, care nu are de lepădat pe nimeni. Unii ca aceştia trebuie să călătorească în viaţă cu foarte mare grijă şi să nu cadă de la poruncă, la desfrânare, că se pot stârni la bătrâneţe gânduri împotriva lui Dumnezeu, chiar în vremea rugăciunii şi gata-gata să dea în deznădejde de mântuire. Mântuirea se află răbdând însă toată supărarea aceasta. Iată de ce nu e bine nicidecum să-ţi dai copilul în casa necredinciosului, că e chinuire şi pentru el şi pentru urmaşii lui, din neam în neam.

*

Erau multe şi mari pricinile pentru care trebuia un leac puternic ca acesta. Iată-1, dat la îndemâna tuturor - unora spre bucurie mare, altora spre supărare mare. „Cei ce au păzit cu sfinţenie pravila cea sfântă, sfinţise-vor şi cei ce au învăţat-o, vor şti ce să răspundă “(Inţ. 6, 10).

Pentru necredincioşi, după sfatul Părinţilor, n-am nici un cuvânt, iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu.

Păstorul îşi păzeşte oile…, iar lupii îi găsesc vină… nimic nou.

Chemăm însă din nou pe Iisus la nuntă…, căci cei ce se pogoară în lumea aceasta, [copiii], vin în vremea noastră peste măsură de răniţi şi urmările cele mai grele abia de acum vin.

Doamne, ajută-ne să facem voia Ta! Amin.

Sfaturi şi îndemnuri ale
părintelui Arsenie

Căsătoria şi copiii

- Căsătoria e sacul cu păcate, mărită-te şi ia-l în spate.

- Căsătoria a doua, de obicei, este mai rea ca prima.

- Dacă nu alăptaţi copii, veţi alăpta cancer!….

Decât cancer mai bine copii. Iobagii aveau câte 16 copii. Şi erau slugi!

- Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.

- Nu creşteţi câini, creşteii copii. Nu vreiţi copii? Trăiţi ca fraţii.

- Decât fuga de riscurile eredităţii şi decât feririle de a avea copii, mai bine moartea la datorie.

- Căsătoria-i pentru mântuire şi prunci, nu pentru plăceri şi desfrânare.

- Pantalonii la femei - mult mai grav ca lipsa de basma la rugăciune.

- Dacă nu poţi vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.

- Cine face curte nu face carte.

Păcatele - plăceri pierzătoare de suflet

- Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.

- Trupului de noi nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui, ci să le mai ucidem cu postul.

- Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe.

- Paralizia loveşte de obicei pe cei nesătui de avere şi poate fi moştenită.

- Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

- Atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie ce stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, primejdia morţii o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

Faptele credinţei

- Credinţa este o asceză a raţiunii.

- Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

- Mai mare este omul în genunchi, decât în picioare.

- Mai multă rugăciune către Sfântul Înger Păzitor.

- Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.

- Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gândeşti şi ţi le nimiceşte.

- Cel cu un talant, din Sfânta Evanghelie, are numai botezul şi talantul lui i se va da celor fără botez, dar cu fapte.

Sectele. Ecumenismul

- Sectarii au provocat o libertate catehetică care duce la erezie.

- Nu da cu bâta în viespile sectare.

- Se vorbeste de unirea Bisericilor, deci de ajungere la sobornicitate. La sobornicitatea Bisericii ajung cei ce renunţă la confesionalitate…Tendinţa Papei de a atrage în acelaşi staul pe toţi creştinii nu se va realiza niciodată. Papa nu va ajunge niciodată la o turmă şi un Păstor în staulul Romei, deoarece Biserica are un singur Păstor: Iisus Hristos.

- Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi, ale celor 7 sinoade ecumenice, altfel, la iad - cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu.

Vin necazurile!

- Vine timpul, şi e foarte aproape, când toţi preoţii vor repara bisericile, iar alţii vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufletul omului, vor rămâne bisericile goale, cucuvelele vor cânta într­-însele. Roadele slăbirii în dreapta credinţă a teologilor în facultăţi şi seminarii vor fi preoţii, care vor fi şi mai slabi ca învăţătorii lor; mai ales în Transilvania ortodoxia aproape că va dispare, ultima redută va fi Sibiul, dar va cădea şi acesta. Dumnezeu nu forţează mântuirea nimănui. Cine are minte să ia aminte.

-„Nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu” (Rom. 13, 1). Deci primim divinul stăpânirii, dar refuzăm păcatul ei… Să fiţi deci pregătiţi să puneţi capul pe butuc dacă credinţa o va cere.

- Unei stăpâniri de stat (sau şef), care nu se supune lui Dumnezeu, nici Sfânta Biserică (şi slujitorii ei) nu trebuie să i se supună.

- Din toate timpurile se ştie că, atunci când puternicii vremii ridicau mâna asupra slujitorilor lui Dumnezeu, n-a mai dăinuit puterea lor.

- Ungurii vor mai mult decât Ardealul.

- Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului

- Într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa 3 ţări Ungaria, Bulgaria şi Rusia… Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc!

- Munţii Făgăraşului şi dealurile Prislopului vă vor acoperi pe voi.

- Rugăciunile şi jertfa Sfinţilor Brâncoveni m-a adus pe mine pentru ţara aceasta a noastră.

- Va lua ţara foc din Prislop [e vorba de "focul" Duhului Sfânt: Lc.12, 49]

Vine sfârşitul!

- Precum Taina Pocăinţei e un dar al cerului, sub chip smerit, pentru mântuirea fiecărui suflet în parte, aşa Sfânta Liturghie, marea taină, ascunsă iarăşi sub chip smerit, mântuieşte lumea sau o fereşte de urgiile lui Antihrist. Iată de ce, toată lumea ar trebui să vie la Sfânta Liturghie, că pentru dăinuirea lumii e darul acesta pe pământ.

- Sfânta Liturghie mai ţine lumea.

- Când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice ca nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi preoţi, încât va fi sălbăticirea şi nebunia urii (Lc. 6, 11) peste tot pământul, atunci vine sfârşitul.

- Nu suntem din maimuţă, dar mergem cu paşi repezi spre ea.

- Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul (II Regi 24). Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70.000 de oameni - şi doar el greşise, nu poporul (II Regi 24,17). Deci, înaintestătătorii şi deţinătorii puterii au să dea searna, chiar de venirea săbiei după dreptate.

- Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Când şi-1 trădează să se gătească de pedeapsă.

- El e „acela” care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirăni sub ascultarea sa tot pământuL Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împărăţiilor pământului (Mt. 4, 8-9)… Cel rău vrea să ocupe scaunul lui Dumnezeu.

- În ordinea chemării la pocăinţă, Dumnezeu te cheamă mai întâi prin glasul conştiinţei; dacă nu asculţi îţi rânduie după aceea glasul preoţilor; dacă nu asculţi nici de această chemare îţi dă necazuri, boli, suferinţe - le îngăduie. Dacă nici acestea nu te duc la pocăinţă, îţi grăieşte Dumnezeu cu tunul. Unii e drept se fac mai credincioşi, după ce au fost pe front. Alţii nu vor crede nici când Dumnezeu le grăieşte cu tunul. De glasul domol al preoţilor n-au vrut să asculte, de glasul aspru al tunului la fel, atunci le rânduieşte Dumnezeu chemarea a cincea, care este anarhia… unde nu mai este temere de Dumnezeu ci prigonire. Şi cine trece dreptcredincios prin această încercare este mântuit. Căci în acele zile sau eşti cu ei sau cu Dumnezeu.

Aceasta este vremea strâmtorării celei mari. Aşa merg lucrurile în afară, dacă nu-şi dau seama să se îndrepte înăuntru. Apocalipsa e cea mai citită carte în vreme de strâmtorare.

*

- Fraţilor, ascultaţi de Biserică, findcă cei ce ascultă de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dumnezeu ascultă.

-Nu va putea avea omul pace pe pământ de nu va avea pace cu Dumnezeu!(I Tesalonicieni 5,3; Luca 21, 55; Isaia 139, 11). Aşadar în numele lui Hristos vă rugăm ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi: împăcaţi-vă cu Dumnezeu (II Corinteni 5, 20).

Cele 3 cruci

[ N. edit.: Părintele Arsenie a scris într-o predică ("Ziua Crucii"):

"Sfântul Marcu ne spune despre crucea încercărilor, că pentru trei pricini vin asupra noastră:

1.Ca pedeapsă pentru păcatele săvârşite;

2. Pentru ferirea de cele ce altfel le-­am face;

3.Pentru întărirea virtuţii; ... virtutea necercată în necazuri nu este întărită".

Iar din scrierile, cuvintele şi viaţa Părintelui Arsenie deducem că în viaţa pământească omul are trei cruci de purtat:

1. Crucea de prevenire (ferire), prin care Dumnezeu ne ţine departe de ispite şi păcate

2. Crucea de îndreptare (ispăşire, pedeapsă), prin care plătim pentru păcatele făcute sau moştenite;

3. Crucea de întărire (jertfă), prin care ne dăruim aproapelui, prin care trăim şi chiar murim pentru aproapele. Aceasta e crucea creştinului. Numai cine iubeşte pe aproapele este creştin adevărat (In. 13, 35). Iar a ne jertfi pentru aproapele înseamnă a ne înmulţi talanţii pe care ni i-a dat Dumnezeu „spre folosul tuturor" (1 Pt.4, 10), talanţii destinului.  Cine-Şi îngroapă talanţii în pământul inimii (în sub-conştient), în întumericul egoismului (al lenei, indiferenţei şi uitării), nu ajunge la crucea de jertfă, ci din con­tra, tâlhăresc viaţa aproapelui precum cei doi tâlhari răstigniţi în stânga şi în dreapta lui Iisus.

Observăm că aceste trei cruci sunt asemenea unui tratament pe care Dumnezeu ni-1 administrează pentru a ne lecui de bolile sufleteşti şi care are trei trepte: prevenirea apariţei bolii, îndreptarea (însănătoşirea) şi întărirea sufletului].

Rugăciune de dimineaţă

scrisă de Părintele Arsenie

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca astăzi toată ziua să mă lepăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac şi astfel, ţinând la mine, să Te pierd pe Tine.

Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Preasfântului Tău nume să-mi lucreze în minte mai mult decât fulgerul pe cer, că nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, căci iată păcătuiesc în tot ceasul.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întuneric. Patimile au pus tină pe ochii minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind în noi inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, aşa risipind în deşert zilele noastre, umbriţi şi dosădiţi până la pământ.

Doamne, Cel ce vii între oameni în taină, ai milă de noi şi pune foc temniţei, aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre şi fă lumină sufletelor noastre.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt. Căci Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea rămân neputincioase.

Doamne, Cel ce vii în taină, ai milă de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi şi cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât ne depărtăm noi prin păcatele noastre.

Ci luminează lumina Ta peste noi, ca să vedem lumina prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viaţa Ta.

Lumina şi Bucuria noastră, slavă Ţie! Amin.

Despre lepădarea de lume

Lumea este lucrarea lui Dumnezeu. Dar stricăciunea din lume este lucrarea păcatului. Călugării fug de stricăciunea din lume pentru că aceasta desface pe oameni de Dumnezeu. Dar pentru că stricăciunea este aşa de tare ţesută cu lumea, călugării se leapădă de lume. Aceasta pe scurt.

Mai pe larg, fuga de lume se petrece aşa: la vârsta minţii se trezeşte în noi şi conştiinţa de creştini. Conştiinţa aceasta e un însuşi dar al botezului. De acum doi inşi ne cheamă: Dumnezeu şi lumea, fiecare în partea sa. Dumnezeu ne cheamă prin conştiinţă, iar lumea prin trup. Aflându-ne în această cumpănă sufletească, avem prin urmare libertatea de a alege modul nostru viitor de viaţă.

Dacă am avea să trăim o viaţă creştină în lume, vedem împrejur sau chiar în casa noastră că obiceiurile şi îndeletnicirile din lume ne-ar birui şi am sfârşi prin a trăi şi noi ca toată lumea. Dacă însă chemarea conştiinţei către Dumnezeu e mai tare decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de lume, vindem tot ce avem şi venim într-o mănăstire să urmăm lui Hristos.

Lepădarea de lume este, prin urmare, un act de libertate a conştiinţei, o convingere. Nici un alt motiv nu e mai temeinic decât acesta.

Iată primul pas către împărăţia lui Dumnezeu.

Despre lepădarea de sine

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).

Lepădarea de lume are două trepte. Întâi ne lepădăm de lumea din afară şi de tot ce ne-ar putea ţine legaţi de ea. În al doilea rând ne lepădăm şi de toate asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile şi toate slăbiciunile noastre personale.

Dacă am rămâne în lume, ne-am face una cu lumea. Dacă însă vrem să urmăm lui Iisus, atunci trebuie să desăvârşim lepădarea de lume cu lepădarea de sine. Lumea aceasta este eul, egoismul, este iubirea şi încântarea de sine, e suportul plăcerii şi al complacerii în lumea aceasta. Egoismul este rădăcina tuturor patimilor. Iar lepădarea de sine este uscarea acestei rădăcini şi prima condiţie a urmării lui Hristos.

Dacă ieşim din lume, scăpăm de vedere şi de auzire. Cu aceasta mai slăbesc puţin şi patimile noastre. Dar ca să ne desprіndem deplin din puterea lor, trebuie să tăiem odraslele şi rădăcina prin nevoinţa de fiecare zi a lepădării de sine. Aceasta e simţită de firea noastră cea pieritoare ca o cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus decât omorând în tot ceasul patimile noastre.

Pentru început, urmarea lui Iisus chiar rostul acesta îl are: de a ne desprіnde firea de patimi, iar în locul lor a deprіnde virtuţile.

Lepădarea de sine nu este cu neputinţă sau înfrângere. Dimpotrivă, e descătuşarea unei foarte mari puteri sufleteşti. Mărturie la îndemână ne stau însăşi prilejurile. Dacă le cîştigăm, adică ne comportăm prin ele după Duhul lui Dumnezeu, simţim în suflet o pace şi o creştere sufleteasca. Pe când dacă le pierdem, adică ne comportăm după om sau după patimi, simţim o tulburare, o mustrare de conştiinţă şi o împuţinare sufletească. Lepădarea de sine dovedeşte credinţa şi dragostea pe care o avem către Iisus. Din aceasta izvorăşte o mare trăire sufletească. Lepădarea de sine trebuie să ne-o facem a doua natură, ca să ne însoţească toată calea călugăriei şi să caracterizeze călugăria.

În felul acesta seacă izvorul şi rădăcina patimilor.

Despre sfaturile Evangheliei şi
voturile monahale

Iisus a dat porunci şi sfaturi şi pildă cu viaţa Sa. În aceasta a descoperit toată voia lui Dumnezeu către oameni, ca să se mântuiască. Poruncile asigură mântuirea pentru toată lumea, iar sfaturile evanghelice sunt acestea: sărăcia de bună voie, viaţa fără prihană şi ascultarea necondiţionată.

Pe sfaturile evanghelice se întemeiază călu­găria. Cinul monahal urmăreşte deci trăirea creştinismului până la măsurile desăvârşirii. Dar ca să facă firea omenească o cale atât de lungă, trebuie înţelese bine mijloacele şi foarte bine cunoscută calea.

Mai întâi fiţi de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii, dar putem fi nişte ucenici mai smeriţi ai unui slujitor al lui Iisus, cum este duhovnicul. Călugăria nu se învaţă atât din cărţi cât din această ucenicie.

Voturile sau făgăduinţele monahale au rostul de a desprіnde rând pe rând patimile care strică firea noastră şi primejduiesc mântuirea. Primejdia cea mai mare a patimilor de căpetenie este aceasta, că duc sufletul la necredinţa în Dumnezeu prin faptul că prind sufletul şi trupul numai de viaţa aceasta deşartă.

Ştiind Iisus că patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viaţa aceasta, ne-a cerut să ne lepădăm de tot ce avem, să urâm familia, ba să urâm şi propria noastră viaţă în condiţiile lumii acesteia (Luca 14, 26). Călugăria stabileşte o altă înrudire între oameni: rudenia cea după Duh. Căsătoria şi copiii îi părăseşti înainte de a-i avea şi n-o iei pe calea aceasta. Aceasta este voia sfântă pentru propria ta viaţă văzută după chipul veacului acestuia. Aici îşi dovedesc sfaturile evanghelice temeiul. Astfel, sărăcia de bună voie ne izbăveşte de lăcomie, de iubirea de argint şi de lene. Fecioria biruie desfrânarea. Iar ascultarea necondiţionată omoară mândria, invidia, mânia, slava deşartă şi întristarea.

Dintre cele trei făgăduinţe, cea mai grea e ascultarea, pentru că are de biruit mai mult patimile minţii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără discuţie.

Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conştiinţei întărite de voinţă. Din pricina acestei lupte între convingeri şi patimi, călugăria e dătătoare de har şi e numărată la Taina Pocăinţei.

Ascultarea este pretutindeni o temelie a rânduielii în societatea omenească, dar în călugărie ascultarea mai are ceva fundamental deosebit: ca ascultare din convingerea că prin conştiinţa stareţului sau a duhovnicului îţi grăieşte Însuşi Hristos. Orice abatere de la acest greu de ascultare atrage o întărire a patimilor şi o slăbire a sufletului.

Iată înţelesul călugăriei.

Despre post şi rugăciune

Postul e vechi şi începe odată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile punând postul începătură a vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind nepătimaş.

Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejile sale.

Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.

Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simţuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simţuri şi închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile conştiinţei.

Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţărână se subţiază şi se curăţă. Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile.

Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La intrarea în călugărie, rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile ,,Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este: ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus, Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de Însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii.

Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Războiul nevăzut sau despre ispite

Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii, pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte, şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 19), adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale, Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul, învăţându-ne şi pe noi lupta. A întărit firea noastră şi sălăşluindu-Se întru noi prin botez, ne-a făcut făptură nouă, ascultătoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: să punem în lucrare aceste ajutoare.

Tot războiul nevăzut al potrivnicului urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească. Dar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta.

Iar călugărul are către primele: nevoinţele înfrânării pentru dragostea de Dumnezeu, iar către celelalte: lepădarea de sine pentru dragostea de oameni.

Dacă vede vicleanul că nu isprăveşte surparea cu ispitele, atunci aruncă în minte hule împotriva lui Dumnezeu. Covârşirile acestui mândru să nu sperie pe nimeni, căci nu spurcă pe om, nici să nu le băgăm în seamă.

Dar nici o viaţă sporită nu e cruţată de bântuieli: fie cu vederi amăgitoare şi trăgând către slava deşartă, fie cu înfricoşări grozave ducând către ieşirea din minţi. În calea celor dintâi avem lepădarea de vederi, căci mai de folos este a ne vedea păcatele decât a vedea îngerii, iar în calea celorlalte avem lepădarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe puţini credincioşii şi molatecii vicleanul îi scoate din luptă cu evidenţa neputinţei cu care îi aruncă în deznădejde, iar către smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe calea aceasta le macină sufletul între deznădejde şi nemulţumire, de unde ajung la mânia persecuţiei. Adună la conflict, se închid sufleteşte în prejudecăţi şi aşa alunecă din calea sfântă în calea profană sau chiar clinică. La aceştia lepădarea de sine a fost mereu un lucru de silă sau fără convingere.

În urmă, ispitele aleg trebnici de netrebnici. Într-unii, ispitele desăvârşesc în suflet ascultarea şi dragostea de Dumnezeu. Iar în ceilalţi le şterg pe acestea şi pun în loc ascultarea şi dragostea de sine. Ispitele descoperă ceea ce este în inima omului. Drepte sunt căile Domnului şi cei drepţi merg pe ele, dar îndărătnicii pe aceleaşi căi se poticnesc şi cad. Pentru calea călugăriei trebuie, prin urmare, sănătate deplină şi majoritate de minte. Viaţa duhovnicească nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilinţei. Înjosirea în faţa lui Dumnezeu, dispreţul de sine şi lepădarea voinţei proprii, iată calea celor trei arme ale sufletului (Avva Pimen).

De aceea în calea lui Dumnezeu să fii neclintit, neabătut nici de plăcere, nici de durere. Dar să ştii că a rămâne în picioare nu e treaba ta, nici a virtuţii tale, ci a harului Aceluia Care te ţine în braţele Sale ca să nu cazi în întristare. Deplin izbăvit de lupte nu este om pământean, nici nu trebuie să fie. Altfel nu ar mai fi luptă, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui nici Harul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu şi-ar mai cunoaste slăbiciunea şi nici de smerenie nu ar mai avea trebuinţă. E mai de preţ lupta, că vezi ajutorul lui Dumnezeu şi te smereşti şi te umpli de dragoste, căci biruinţa pe mulţi i-a păgubit.

Pe această cale nu poţi călători fără primejdie decât condus de mâna nevăzută a lui Dumnezeu prin conştiinţa unei călăuze.