Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

Făclia

Făclia nu este o simplă luminiţă sau simplă candela aprinsă. Însemnătatea ei în rânduiala călugăriei e mult mai cuprinzătoare şi vrea să spună că noi înşine trebuie să ne transformăm într-o făclie. Noi suntem pietrele, lemnele sau jertfa de bună voie pe altarul lui Ilie, altarul de dovedire al adevăratului Dumnezeu. Iar de foc se va îngriji Dumnezeu. Dovezile existenţei Celui Preasfânt - cele mai strălucite dovezi - sunt sfinţii în lumina dumnezeiască. Aceşti biruitori asupra firii, asupra zidului, a vălului necunoştinţei de Dumnezeu, aduc irezistibil pe oameni să dea slavă şi să cunoască pe Dumnezeu. Aşa au strălucit ca soarele: Avva Sisoe, Avva Pamvo, Avva Siluan, Avva Simeon Noul Teolog, Sfântul Serafim de Sarov, ca să nu pomenim decât pe cei mai cunoscuţi.

După ce noul monah a primit toată îmbrăcă­mintea şi uneltele de ostaş al Duhului, preotul îl binecuvântează. „Aceştia sunt binecuvântaţii Tatălui Meu”, binecuvântaţii Sfintei Treimi. Preotul, iconomul Tainelor lui Dumnezeu, se roagă pentru noul monah să fie numărat în ceata cuvântătorilor de Dumnezeu şi scris în Cartea Vieţii, să străbată în lumea aceasta toată calea ascetică, prezentată în icoana călugărului răstignit pe cruce, interiorizat, cu făcliile aprinse, deşi în afară patimile îi strigă toate: „Dă-te jos de pe cruce!”. Cu acestea, noul monah este dus într-o strană. Aşa i se dă un loc în Biserica luptătoare. Şi continua Sfânta Liturghie în care se iveşte rugaciunea pentru noul luptător al Duhului: să fie acoperit de către săgeţile potrivnicului şi ajutat de Dumnezeu ca să petreacă în smerenie, dreaptă credinţă şi neprihănire, ca să biruie firea cea veche a patimilor şi să crească într-însul omul cel nou, Hristos. Ectenia continuă: „… şi pentru iertarea păcatelor lui”. Călugăria e dătătoare de Har, şterge tot trecutul păcatelor, e Taină a Pocăinţei. Avva Moise Arapul „cel dintre tâlhari” a ajuns preot. Sfânta Liturghie se orientează şi ea cu atenţie către noul mărturisitor al Jertfei, care acum e un nou botezat. Trisaghionul - cântarea Sfintei Treimi - e al Tainei Botezului sau a praznicelor împărăteşti: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”. Bucurie în cer s-a făcut, bucurie împărătească. Stihurile Apostolului sunt profetice: „Domnul este luminarea, Domnul şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este sprijinitorul vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?”.

Până aici nu s-a arătat şi latura de primejdie a războiului. Pot apare lupte ascuţite, răniri, amăgri, curse, înfricoşări, vedenii mincinoase, năluci, halucinaţii, spăimântări. Mulţimea curselor o trece smerenia, ea nici măcar atinsă nu e. Vedenii nu primi, în primejdii atârnă-te de Dumnezeu. Apostolul călugăriei aminteşte încă o dată simbolul îmbrăcăminţii de război. Toţi sunt îndrumaţi de Apostolul Pavel să-şi întărească curajul, înte­meindu-se pe tăria puterii lui Dumnezeu. Firea noastră trebuie să o îmbrăcăm cu toate armele cu care 1-a bătut Iisus pe potrivnic. Căci nu suntem împotriva firii, ci împotriva duhurilor răutăţii care au abătut firea de la Dumnezeu. Cu armele lui Dumnezeu vrăjmaşul spiritual poate fi biruit. Ca începători avem a ne lupta cu patimile noastre şi cu deprinderea sau învăţarea smereniei, care e o nouă armă. Pentru curse mai grele, războiul cu diavolul e al celor mai sporiţi şi desăvârşiţi. Aceasta e prin îngăduinţa lui Dumnezeu, fie ca prin om să-1 judece Dumnezeu pe diavolul, fie ca pe om să­-1 smerească prin potrivnic. A sta drept în luptă nu e a firii omeneşti, nici a virtuţii tale, ci a Harului lui Hristos şi a tot ajutorul lui Dumnezeu. Apostolul se încheie cu un stih de smerenie din Psalmi, după care luptătorul prin firea sa e sărac, un neputincios, dar care poate striga în conştiinţa sa către Dumnezeu şi e auzit şi izbăvit din toate necazurile lui. De la cunoaşterea acestei sărăcii din fire, a sărăciei noastre de duh, de aici începe îmbogăţirea noastră în Dumnezeu.

Evanghelia călugăriei reaminteşte pe scurt că unui ucenic Iisus îi cere: capacitate sau putere de dragoste, capacitate sau putere de suferinţă, mai exact spus de jertfă, îi cere o încredere neclintită în biruinţa asupra patimilor şi asupra puterii potriv-nice, iar ca o încununare îi cere curajul smereniei sau al umilirii. Cu aceste însuşiri sufleteşti se ajunge la odihna sufletului sau nepătimirea. Acestea se pot ajunge încă în veacul acesta, iar în veacul viitor ucenicul va intra în ziua cea neînserată a odihnei.

Sfânta Liturghie continuă, iar la vremea dumnezeieştii Împărtăşiri vine şi noul monah, căci după cum la primul Botez e rânduită şi Sfânta Împărtăşanie, aşa şi la al urmării lui Hristos. „Cu sufletul şi cu trupul să mă sfinţesc, Stăpâne, să mă luminez şi să fiu Ţie casă prin împărtăşirea Sfintelor Taine, să Te am pe Tine cu Harul vieţuind întru mine, cu Tatăl şi cu Duhul, mult-Milostive, Făcătorule de bine”. „Ca focul şi ca lumina să-mi fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia păcatului şi mistuind spinii patimilor şi luminându-mă întreg pe mine, care mă închin dumnezeirii Tale”. Aceasta este taina unirii cu Hristos, unul din rosturile Liturghiei.

În vremea rugăciunii Amvonului de la sfârşitul Liturghiei, noul călugăr primeşte o Evanghelie în mâini, ca bine să-şi întipărească în suflet acest tes­tament nou pe care 1-a primit şi el din darul lui Dumnezeu. Făgăduinţa lui către Dumnezeu o sărută toată obştea, sărutând şi ei Evanghelia şi crucea noului monah, întrebându-1 cum îl cheamă. Noul monah îşi spune numele său nou şi fiecare îi urează să se mântuiască, să sfinţească şi el numele acesta şi să fie primite la Dumnezeu şi rugăciunile lui pentru obşte, pentru creştinătate şi pentru toată făptura.

Cu aceasta se încheie Sfânta Liturghie, iar noul ales, cu lumânarea aprinsă, cu sufletul luminat, iese şi el din biserică şi merge la stareţ sau egumen pentru blagoslovenie şi dulce povăţuire. Acesta îl învaţă iarăşi despre însuşirile sufleteşti cu care se realizează călugăria: ascultarea de Hristos, lepădarea de voia proprie, smerenia şi celelalte, din care 1-a luminat şi pe el Duhul lui Dumnezeu în calea aceasta. Îi adânceşte în suflet statornicia şi dragostea de această prea-aleasă cale: „Aşa să-ţi fie toate zilele vieţii tale în călugărie ca ziua cea dintâi”.

De acum, fiule, înfloreşte unde te-a chemat şi te-a sădit Dumnezeu. Amin.

Concepţia Părintelui Arsenie
despre monahism

Am văzut şi răsăritul, şi apusul multor mănăstiri.

Răsar, când grăiesc conştiinţei poporului prin simplă existenţa lor; şi apun, când această existenţă e pătată de nevrednicia vieţuitorilor lor. De răsăritul sau apusul acestora atârnă încrederea sau neîncrederea ce le mai rămâne oamenilor în forţa de creaţie a creştinismului. E destul să pomenim bisericile şi mănăstirile din Ardeal, înfiinţate de ctitorii de peste munţi, ale căror vieţuitori au ţinut trează în conştiinţă unitatea ortodoxă a neamului. Iar când vitregiile trecutului - urzite de Vatican - le-a dărâmat şi ars, s-au arătat mucenicii.

E un apus frumos.

Acesta ne-a ferit de cel ruşinos, al decadenţei actuale, când mănăstirile şi le desfiinţează călugării.

Aci e cazul de popas. Ce reînfiinţăm, care situaţie?

E frumoasă iniţiativa şi trebuie apreciată, dar fără oameni îndeajuns formaţi, care să conducă cuminte ceea ce se adună la întîmplare, nu se ajunge decât la o situaţie decadentă.

Iată câteva decadenţe:

Sărăcia, cu care uneori se începe o mănăstire, determină cerşetoria, umblatul cu „pantahuza”, pretarea la slujbe pe rufărie, taxe pe slujbe - ruşini.

Din diferenţa de zestre, pe care şi-o aduce fiecare, se nasc în obşte atitudini umilitoare, întâietăţi nedrepte - destrămare sufletească.

Oamenii din afară, care ajută prin donaţii mai de seamă, ba şi care n-ajută cu nimic, dacă nu li se are grija, încep să se amestece în treburile interne ale mănăstirii, să învrăj-bească obştea şi să se învrăjbească şi între ei înafară - smintelile.

Sănătatea fizică a fiecărui ins în parte trebuie medical şi dinainte ştiută. Aci e un punct gingaş, care nu mai trebuie neglijat. Nu pot fi primiţi în această nevoinţă de o viaţă a sfaturilor evanghelice, decât oameni perfect sănătoşi cu plămânii, inima, dar mai ales cu sistemul nervos, sângele şi glandele endocrine. Acestea din urmă, pricinuind oarecare jenă, rămân de obicei la voia întâmplării şi pradă unei păreri cu totul pe dos, mai ales între femei, că încetarea mai devreme a unor funcţii de natură endocrină ar fi o învrednicire, un preludiu al sfinţeniei. De fapt e o tragedie care bate la uşă: dezorganizarea mintală, în diferite grade, de unde înclinaţia spre exagerări, denaturări, habotnicii, închipuiri, năluciri - toate tulburări psihice din cauze netratate. De multe ori, „înclinaţia spre mănăstire” nu e de fapt o înclinaţie, ci o infirmitate de adaptare, din cauze organice sau din alte cauze. Adevărata chemare însă nu are nimic cu infirmitatea. Curajul de a alege liber acest mod de mântuire nu aruncă ponoase pe celălalt mod de mântuire, al familiei. Infirmii văd în mănăstire: vis, uşurare, litanie, ca să sfârşească în decepţii şi sminteli. Adevăraţii chemaţi văd limpede eroica nevoinţă a desăvârşirii, fără ispita sfinţeniei.

De asemenea e foarte bine să se ştie de la început care e punctul de vedere al fiecărui ins asupra răului. Multe structuri psihice sunt pradă obsesiei răului, a păcatului, a diavolului, manihei asupra trupului şi osânditori ai familiei - obsesii şi interpretări nesănătoase ca obiecte de cugetare, dovedind un climat nesănătos al minţii sau ducând la el. Speriaţii aceştia se dedau de capul lor la nevoinţe care le ruinează amândouă sănătăţile - nu sunt de nici o treabă în mănăstiri. Iar dacă totuşi sunt primiţi, sub influenţa structurii lor, obştea poate ajunge pradă mâncătoriei, lucrăturilor, viciilor, străini la trapeză şi rugăciune, ba chiar duşmani. Infirmii se fixează pe îngustimi neesenţiale creştinismului, ca de pildă pe amănunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravilă, îngustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai supărări.

Întotdeauna se găsesc vieţuitori de mănăstire, dar foarte arareori se nasc povăţuitorii: stareţii şi duhovnicii. Aceştia trebuie să fie minţi luminate, vederi largi, buni cunoscători ai omului: limpezi în doctrină, îmbunătăţiţi în smerenie şi iscusiţi în dreapta socoteală şi, pe deasupra, structuri cu o fericită îmbinare între iubire şi autoritate. Din câte au ei de făcut pomenesc doar una:

Unificarea sufletească a obştii, ca toţi să fie într-un cuget. E atât de anevoios lucrul acesta, dar şi atât de mare, încât atrage prezenţa nevăzută a lui Iisus într-o atare obşte. Iubirea de Dumnezeu şi de oameni, într-o obşte de un cuget, e ridicată de Noul Testament la valoarea de argument al existenţei lui Dumnezeu. Aceasta este ultima Lui definiţie, poruncă şi rugăciune. Iată rostul şi sarcina povă­ţuitorilor. Ziduri se pot face uşor, gospodărie la fel, adunare de vieţuitori foarte uşor - greutatea-i la ales. Căci mulţi par buni, luaţi în parte, dar devin răi adunaţi laolaltă - devin ceea ce erau de fapt.

Obştile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povăţuitori cu calităţi, cu cât sunt mai mari, cu atât au o viaţă mai scurtă. Fiecare ins e o lume de necunoscute. De aceea, a face unire între oameni, chiar puţini, e o dovadă de lucrare dumnezeiască şi, desăvârşit, numai El o poate face.

Deci, ca încheiere a părerilor: decât realizări sortite decadenţei, sub raportul aşezării, al înzestrării şi al componenţei personalului, mai bine fără ele. Căci pietrele, păstrate aşa: moment de culme al trecutului, grăiesc mai bine conştiinţei poporului, decât realizările prezente fără nădejde. Nu multe mănăstiri, ci puţine: cât mai puţine, dar cu atât mai bune, şi nu prea mari.

Sora noastră Frăsina

Am citit cele comunicate de dincolo. Ţi le trimit îndreptate după gramatică şi pe unde era nevoie şi după conţinut.

Îţi preţuiesc darul ce ţi-a dat Dumnezeu, însă grijă trebuie să avem amândoi. Din învăţătura Părinţilor reiese că trebuie să ne ferim de fapte neobişnuite, precum sunt vedeniile, comunicările şi altele. De ce? Pentru că în ele se pot strecura şi înşelăciuni. Diavolul ia un chip şi zice că-i Hristos şi aşa mai departe. Părinţii ştiu slăbiciunea firii omeneşti uşor de amăgit.

Preoţii au datoria de a cerceta duhurile. Şi pe ce vom cunoaşte? Pe roade. Deci, dacă în sufletul tău sporeşte smerenia, dragostea de Biserică, iubirea de oameni, ascultarea de preoţi, nu eşti în înşelare, ci în adevăr.

Dacă însă încolţeşte în sufletul tău o părere de sine, precum că eşti sfântă, eşti aleasă, de tine trebuie să asculte oamenii, darul tău a alunecat în înşelăciune.

Aşa mi se pare din câte mi-au spus chiar preoţii, că ar fi alunecat şi Petrache (Lupu n.n.) de la smerenie. Deci sora noastră, vezi să fii cu grijă asupra cugetului inimii tale, că mulţi cu dar s-au pierdut ieşind de sub povaţa cea după dreptate. Nu te bănuiesc de astea, dar faptul că Maica Domnului te laudă şi te numeşte că vei fi sfântă şi sfânta sfintelor - chiar dacă acolo vei ajunge, cum a ajuns şi Maria Egipteanca  totuşi mă pune pe gânduri. Lauda pe mulţi i-a făcut să se afume la minte cu mândrie. Deci ori de câte ori vei mai auzi cuvântul acesta de laudă, adă-ţi aminte de păcatele tale şi te apără de primejdia părerii de sine.

Văd că şi eu mă pomenesc lăudat. Îmi roşeşte obrazul de ruşine ştiindu-mi căderile şi dând din căderi în căderi. Dacă nu fac slujbă, după cum vedeţi - e şi de pe urma faptului că mi-am pierdut omenia înaintea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Şi cel puţin în faţa conştiinţei să nu mă făţărnicesc.

Cuvintele pe care mi le-ai trimis sunt o aspră dojană şi pentru mine şi de tare mult folos, tocmai prin faptul că mă laudă pe nedrept.

Apără-te şi tu aşa.

Nu dau sfaturi şi porunci Stăpânei, dar strig neputinţa noastră, a mea şi a ta, şi mărturisim că primejdia dă târcoale şi sfinţilor, de cum nouă păcătoşilor.

Fugi chiar de lauda Maicii Domnului.

(Dacă îndreptarea asta, din părintească purtare de grijă, te bucură, e semn bun - dacă te înţeapă puţin, e părerea de sine - mândria - care se dă de gol.)

Dorul şi ţinta noastră e mântuirea şi nu vedenia. Sufletul e aşa de înclinat după bucurii, încât se lipeşte de bucuria vedeniei - chiar bună - şi nu învaţă că liberarea e a nu dori nimic, decât mila sau iertarea lui Dumnezeu.

Cu îndreptări de felul acesta - dupa poveţele Părinţilor - darul tău se va desăvârşi încât să-ţi placă tot ceea ce vine din părintească purtare de grijă.

Saul L-a văzut pe Domnul pe drumul Damascului, totuşi 1-a trimis la o slugă smerită a Sa din Damasc, acoperind darul cu smerenie. După 14 ani de osteneală, după răpirea în Rai, acelaşi Pavel a simţit trebuinţa să arate propovăduirea sa celorlalţi Apostoli, nu cumva „să fi alergat în deşert”. Aceasta nu era o îndoială a sa, ci era o ocrotire a lui Dumnezeu, era dulama smereniei, care păzeşte de cădere.

De cădere s-au temut toţi sfinţii. Prin urmare, vezi şi tu să nu iei sus lauda şi să te trezeşti pe jos. Asta ţi-o spune un slujitor mai păcătos al Maicii Domnului.

Suntem înjugaţi cu neputinţa tocmai ca să nu cădem. Deci cu cât te vei vedea şi mai nevrednică în cugetul şi-n viaţa ta, cu atât eşti mai aproape de adevăr şi mai ferită de primejdii. Întru cunoştinţa neputinţei se săvârşeşte darul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, vorbind cu oamenii, să nu faci caz cu neputinţele tale. Nici cu neputinţele nu e bine să ne prea lăudăm. Şi asta e o plăcere păcătoasă, dovedind iubire de sine.

N-am răgazul să-i scriu mai pe larg şi Părintelui Grovu, de aceea du-i scrisoarea asta şi vezi ce părere are. L-aş ruga să lucreze pe faţă şi sub ştirea Mitropolitului. El nu se prea învoieşte la lucrul lui Petrache, nici la cel de aici, deşi nu se opune, însă când e vorba de a vorbi pe la adunările Oastei, cred că s-ar învoi. Deci să-ţi ceară Părintele Grovu încuviinţarea de la Vlădica de a vorbi la Oaste. În Biserică scrie că femeia să tacă. Deci nu stricăm cele scrise. V-a motiva cererea cum va şti şi, pe căile rânduite, îţi va aduce încuviinţarea.

Am vrut să te cruţ de îngrămădirea oamenilor, fiindcă ei doresc să afle viitorul ăsta pământesc, ce-o mai fi, ce-o mai veni, şi cu asta tot samă de nimica e. Să-i îndrumi la Biserică, la căile curăţiei de păcate. Să nu li se pară destul că au vorbit cu tine sau cu mine.

Transformarea omului e ceea ce trebuie, din rău - bun, din păcătos - mai curat, din slab la minte - mai cuminte, din om vechi - om nou, - omul lui Dumnezeu, smerit, iubind pe toţi oamenii şi iubind pe Dumnezeu şi toată lumea sfinţilor mai mult decât viaţa sa.

Cu părintească iubire şi purtare de grijă,

Arsenie.
Roagă-te pentru toată lumea.
18. II. `46

Scrisoare adresată Maicii

Teoctista Rusalim

Suferinţa acceptată, smerită, face din Lazării acestei lumi un Lazăr din Sânul lui Avraam încă din lumea aceasta.

Numai când vei ieşi din trup şi când va suna trâmbiţa de judecată, atunci vei vedea pentru câţi şi pentru cine ai răbdat şi atunci se va sfârşi orice durere şi orice suferinţă.

Prin aceste ce rabzi îţi împlineşti făgăduinţele şi îţi faci iadul de aici de pe pământ de care te va scăpa Dumnezeu dincolo pe tine şi pe toţi din neamul tău.

Ţi-am spus că altcineva murea de mult în locul tău, dar dacă tu rămâi în viaţă e semn sigur că ai un rost nevăzut de tine în viaţă şi în aceste condiţii de necrezut - şi asta e călugăria ta.

Prin secetă sufletească au trecut şi sfinţii, a trecut şi Iisus pe Cruce când a zis despre părăsire, dar nimeni nu a fost părăsit. Uscăciunea sufletească nu e o deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie care cu mult mai mult spală sufletele cu ostenelile cele fără de voie.

Şi nu uita că Iisus a fericit pe săraci, pe Lazări şi pe smeriţi.

TÂNĂRUL BOGAT

- 1 -

­

Un tânăr frământat de întrebări; de cea mai mare întrebare: ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică ? Auzise de „Proorocul”. Se apropie de Mântuitorul cu cuviinţă, ca unul ce era de neam bun:

- „Învăţătorule bune, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică ?” Mântuitorul îi întrerupe întrebarea: „Ce mă numeşti «bun» - singur Dumnezeu e bun”. - Ca şi când ar fi vrut să-1 corecteze de mai înainte în părerea ce-o avea tânărul despre bunătate sau chiar despre bunătatea sa. (Sunt oameni care se bat în piept că-s cinstiţi. Aşa o fi; dar să nu creadă că cinstea e numai atâta câtă o au ei. Cinstea şi bunătatea câtă o avem noi e o măsură prea mică faţă de mărimea ei adevărată, cum sunt acestea numai la Dumnezeu). Iată cum îl ridică dintr-o dată la o înţelegere mai adevărată despre bunătate. Mântuitorul ştia sigur că tânărul nu-L cunoaşte, ci-L socoteşte numai ca pre un Prooroc în Israel.

- „Ştii poruncile Legii ?” (Şi i le spune Mântuitorul pe scurt: să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi şi celelalte; începe cu porunca ce 1-ar primejdui mai mult - tânăr fiind.) Deci dacă vrei să intri în viaţă, ţine poruncile. Tânărul „voind să se îndrepteze” - unii din părinţi spun: vrând să se laude înaintea Mântuitorului, mărturiseşte că toate acestea le-a păzit din tinereţele sale. E de crezut; familiile alese păzesc poruncile legii. Totuşi tânărul acesta, deşi împlinesc poruncile, stăruia în el nemulţumirea cu sine însuşi şi cu omeneasca sa bunătate.

- „Vrei să fii desăvârşit ? Mergi vinde-ţi averile tale şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer, şi vino urmează-Mi Mie !”

La nimeni până aci n-a cerut Iisus să-şi vândă averile ! Tânărul voia mai mult decât intrarea în viaţă., de pe urma împlinirii poruncilor.

„Vrei să fii desăvârşit ?” - împlineşte sfaturile !

Pe cuvântul acesta se întemeiază călugăria !

Deci iată ce făgăduinţă dau călugării: că împlinesc mai mult decât poruncile; se făgăduiesc să împlinească sfaturile: al sărăciei, al vieţuirii curate şi al urmării Mântuitorului, ascultători făcându-se lui Dumnezeu şi povăţuitorilor lor.

Aci tânărul, luat oarecum pe neaşteptate, nu şi-a dat seama Cine îl cheamă şi la ce îl cheamă. N-a adâncit răspunsul Mântuitorului şi a plecat întristat.

Mântuitorul, dând din cap, a văzut că era lipit cu inima de bogăţie şi n-a cugetat destul de adânc. Şi a zis ucenicilor cuvântul acesta: „Cât de anevoie vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu” - gândindu-se la ispitele şi primejdiile bogăţiei. Atunci au zis ucenicii: „Doamne, dar cine poate să se mântuiască ?” Era credinţa la cei vechi că bogaţii se pot mântui mai uşor, ca unii ce au miei şi boi şi pot aduce jertfe, pe când cei săraci n-au de unde aduce jertfe.

„Ceea ce la oameni e cu neputinţă, e cu putinţă la Dumnezeu !” Jertfele oamenilor nu pot să-i mântuiască, ci numai jertfa de pe Cruce a Mântuitorului ne este dată spre mântuire.

Înţelesul bogăţiei:

Nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte; precum nici bogăţia nu te mântuieşte, nici sărăcia nu te osândeşte, ci cum ai sufletul tău şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie. Eşti sărac şi zorit cu gândul după avere, iată că nu te mântuieşte sărăcia ta. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Cum stai cu sufletul şi faţă de una şi faţă de alta, de la asta atârnă mântuirea sau osânda ta.

Iată împăraţi care s-au mântuit: sfântul împărat Constantin şi maica sa, Elena; împărăteasa Irina; sfântul Ioan Gură de aur era de neam înalt şi având bogăţie; sfântul Vasile avea bogăţie, dar avea inima dezlipită de ea şi trăia ca şi cum n-ar fi avut-o. Sfântul Vasile a întemeiat din averea sa primul spital.

Maica Domnului nu era o cerşetoare. Sfântul Marcu avea case în Ierusalim. Pescarii aveau oameni angajaţi.

Mai departe ştim din predanie despre tânărul acela, că după Răstignirea Mântuitorului şi după Înviere, dovedindu-şi dumnezeirea Sa, după Înălţare şi după Pogorârea Duhului Sfânt, a auzit şi el despre toate acestea şi abia atunci şi-a dat seama cine era Cel cu care vorbise el şi nu L-a înţeles. Iar când a văzut uciderea lui Ştefan şi liniştea lui cerească, precum şi propoveduirea pe faţă şi fără nici o frică a Apostolilor, a venit acasă şi   s-a mărturisit creştin, lepădându-se de toate, aşa cum îl sfătuise Iisus.

Sâmbăta, Rezumat după omilia

25.XL1946              I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan

„MÂNAŢI MAI ADÂNC !”

- 2 -

Cu aceste cuvinte a sfârşit Iisus zdroaba de toată noaptea a unor pescari, întorcându-o întru o aşa bucurie, încât printr-însa au cunoscut că Iisus e Dumnezeu, Stăpânul mărilor şi al vietăţilor dintr-însa.

Oricine dintre noi poate ca s-ar mulţumi cu atâta; cu bucuria că Dumnezeu i-a ajutat la necaz, cu recunoştinţa pentru un moment.

Simon pescarul a mai făcut ceva: şi-a simţit toată nevrednicia sa de om în preajma lui Dumnezeu, şi, neputând scăpa de simţământul nevredniciei, a spus o vorbă, care poate fi şi potrivită şi nepotrivită:

,,Doamne, ieşi de la mine, ca om păcătos sunt !”

Domnul, nu numai că nu 1-a ascultat să se ducă de la el, dar 1-a chemat la Sine, printre primii ucenici. L-a chemat din marea peştilor, unde n-a avut necaz decât o noapte, în marea societăţii omeneşti: apostol, pescar de oameni, unde „necazurile Evangheliei” ţin toată viaţa.

Ca pescar de oameni, ca vestitor al Evangheliei lui Dumnezeu, s-a îndoit de câteva ori în misiunea sa. Odată - dorind el - Iisus 1-a chemat pe valuri. În curtea lui Pilat de trei ori s-a lepădat de Iisus. Iar ultima dată - spune o predanie - Petru, văzând urgia prigoanei lui Neron­Cezarul, a fugit, vrând să scape. Atunci, spune predania, Iisus i s-a arătat mergând spre cetate. Petru-,,pescarul”, cum îl numeau creştinii în ascuns - L-a întrebat: „Unde mergi Doamne ?” Iar Iisus i-a răspuns: „Merg la Roma să mă răstignesc a doua oară !” Petru şi-a înţeles greşala şi dojana pe care i-a făcut-o Iisus.

Întors de Dumnezeu iarăşi la misiunea sa, la necazurile morţii pentru Viaţă, sigur că, - după cuvântul ce-1 auzise odinioară: „mână mai adânc” - a simţit din nou nevrednicia sa de om şi bucuria pe care i-a făcut-o Dumnezeu, bucurie care a covârşit necazul firii, cu adâncurile rostului dumnezeiesc. În necazurile, pline de bucurie, ale Evangheliei, mult mai multă roadă a adus creştinătăţii moartea sa mucenicească pentru Iisus, decât dacă şi-ar fi cruţat viaţa pentru sine.

Iată ce rosturi au avut cuvintele lui Iisus „mână mai adânc”, în viaţa şi misiunea ucenicului Său Petru-,,Pescarul”.

*

Ce învăţămite putem desprinde noi din cuvântul lui Iisus: ,,mânaţi mai adânc” ?

- Că în toată strădania noastră bună, să mânăm mai adânc. Necazul, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubaşi.

- Încercările de tot felul sunt binecuvântate de Dumnezeu şi trimise oamenilor, cu rostul ca din prilejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobişnuită, care întoarce necazul în bucurie.

- Că întotdeauna, ori de câte ori ne întâlnim cu Dumnezeu în necazuri, toate sunt chemări de a-I fi mai aproape, de a-I fi ucenici, de-a nu tăcea binefacerile Sale către noi.  Că mare trebuinţă au oamenii, confraţii noştri, de mărturia noastră, precum că în încercări e mai aproape Dumnezeu de noi şi noi de El.

- Să mânăm deci mai adânc rosturile vieţii acesteia şi ale tuturor încercărilor ei, că sfârşitul lor e moartea păcatului şi întâlnirea nedespărţită cu Dumnezeu.

- Că fără găsirea lui Dumnezeu în încercările vieţii, viaţa noastră ar fi o noapte de zdroabă zadarnică, mai zadarnică decât odinioară cea a lui Simon pescarul.

Nu pricepem viaţa fără Dumnezeu. Dar Îl pricepem pe Dumnezeu din necazurile vieţii - bune toate - şi din ele propoveduim pe Dumnezeu.

- Şi propoveduiţi-L şi voi !

Sâmbăta

5.IX.948    Duminecă; Luca 5,1-11.