Drum infundat

Omul şi iniţiatul se luptă din greu în capul meu.La urma urmei este doar o grotă despre care oricine putea povesti şi pe care orice observator atent ar fi descoperit-o.Stânca pereţilor este uscată şi uşor gălbuie,cenuşiu-gălbuie.Tavanul scund se apropie mult de creştetul capului şi doar din loc în loc se înalţă întâmplător.Nu găsesc în acest mediu nimic monumental sau spectaculos.Poate tocmai în acest aspect comun stă întreaga magie ?

Pietrişul de pe jos mă supără o vreme.Ce bine ar fi prins acum bocancii ! dar ei rămăseseră la intrare împreună cu căciula şi sumanul magului.Pe măsură ce înaintăm se face tot mai cald.La început am crezut că mi se pare,dar nu era aşa.Lumina începea să se şteargă şi din stânga începe să se prelingă spre noi o dâră de răcoare.Drumul este scurt şi puţin mai strâmt.Intrăm într-o încăpere mică asemeni unei capele naturale.În dreapta,într-o scobitură în stâncă de formă neregulată,licăre o candelă.Privesc altarul şi vreau să-i spun magului cât e de frumos.Dar magul nnu mai e.Era cu o secundă în urmă.Îl urmasem pas cu pas.Îmi amintesc cum la intrare se trăsese puîin în strânga să-mi facă loc să trec.Acum nu mai era.M-am întors în galeria prin care venisem.nici acolo nu era şi nici lumina mierie prin care abia trecusem nu mai era.Era întuneric ,jilăveală şi frig.Ştiam că până afară e foarte puţin şi cu toate astea mă cuprinse o teamă care se transforma în înţepeneală.Simţeam o amorţeală a minţii.Apoi s-a stins.de fapt nici nun pot spune dacă sunt sau nu în subteran.parcă nu coborâsem deloc.Mă trage gândul să ies dar mai vreau să mai văd o dată altarul acela atât de mic şi de încărcat de sfinţenie.Mă întorc.O ceaţă albastră învăluie chiliuţa.Flăcăruia pâlpâie la fiecare respiraţie sau gest dar nnu se stinge.În minte mi se înfiripă convingerea că nu se va stinge nniciodată.Mă uit de jur împrejur.Deodată ochii îmi fug în sus.Tavanul cel scund e plin de stele.Ating tavanul cu mâna dar stelele sunt tot acolo.Ce se ăntâmplă?Simt nevoia să mă aşez şi asta fac,mă aşez jos şi-mi înfund fruntea în palme.E prea mult pentru mine ?Nu ştiu să primesc acest dar ?Coexistenţa realului şi irealului mă derutează.Se aude un fâşâit de frunze uscate.Ceva mi se pare că se schimbă dar nu mă pot ridica.Aştept ca un animal vănat să apară vânătorul.Peretele din faţa mea se schimbă.Totul curge.Stânca de mainainte pare acum un nisip instabil care se scurge la bază şi este absorbit ca apa de pământ.Treptat,mişcarea se amplifică.Toţi pereţii se scurg.Cascade mici de nisip care par că vor curge la nesfârşit.O frică rece şi adâncă mă cuprinde.Intrarea ăn capelă nu mai este.perdeaua de nisip curgător a cuprins totul.Stelele din tavan se rotesc pe nişte traiectorii aiurea care lasă dâre de lumină.

-Oare de când curge ?

Mă trezesc vorbind cu glas tare.Nu-mi răspunde imeni.Pipăi solul de sub mine.Este încă stabil.Cascadele de pe margini par să nu aibă nnimic în comun cu el.În spatele candelei care luminează nestingherită,perdeaua de nisip se subţiază.Parcă zăresc ceva dincolo.Vreau să mă ridic.pot.Rămân faţă în faţă cu candela.Mă tem şi de propria respiraţie.Mi-e simplu şi omeneşte,frică.Tăcere.Curgerea s-a oprit.Stânca nu mai este.În spatele candelei mai plouă praf fin,auriu.Mă uit în jur.Mica încăpere s-a transformat într-un dom imens.Se luminează de peste tot de parcă ar răsări soarele.

-Unde mă aflu,oare ?

Simt o nevoie organică să mă mişc,să fac ceva.Pornesc spre spaţiul din spatele altarului şi mă cufund în pulberea strălucitoare.Aş vrea să nu se mai termine !

Abia acum încep să mi se limpezească gândurile şi devin conştientă că am intrat în altă dimensiune.Sunt vie şi totuşi am parcurs o cale înainte sau înapoi,cine ştie,dar în mod cert se naşte în mine dorinţa de a continua.Pe măsură ce înaintez mă cuprinde un fel de somnolenţă.Praful rămâne în urmă iar în faţă se deschide o sală cu pereţii perfect netezi.Înălţimea nu o pot aprecia,pare nesfârşită.Sala are o lumină proprie care izvorăşte din pereţi.Înaintez cam la întâmplare,oricum la întoarcere nu mă mai pot gândi. De fapt nu mă pot gândi la nimic.Mintea mi se goleşte.Un singur punct de sprijin îmi rămâne între realitate şi vis,între viaţă şi moarte : Kogainon.

Din depăartare,din faţă,răzbate un sunet surd ca de toacă.Ciulesc urechile.Este chiar o toacă.Capăt curaj.Vreau să văd.Vreau să ştiu.Grăbesc pasul.Drumul se naşte sub pas şi mă înţeapă în talpă cu spărtura lui de piatră.Mă doare.Înseamnă că trăiesc.Totul se contractă,dispare,se şterge sau nu mai ştiu ce se petrece.În faţă apare un templu rotund,mic,alcătuit din foarte multe coloane rotunde.Deasupra lui sunt stele.Pe cerul zilei strălucesc stele.Sclipitoare.mari.Dintre coloane apare magul sau omul sau ce-o fi el.Mă proveşte,îşi deschide larg braţele şi spune :

-Ai ajuns !

Mă bucură vederea cuiva şi mai ales a cuiva cunoscut.

-Da,am ajuns dar nu ştiu unde....

Magul mă cuprinde cu mâna dreaptă peste umeri şi zice :

-La capăt.La capătul drumului tău.Vino !

Lucrurile par a se complica.Unde să mă duc,cine mă aşteaptă,cibne este el,care drum ?

Aparent simplificate,căile se pierd în fel de fel de întrebări.

-Te aşteaptă Marele Preot,Zalmoxis,aşa cum ţi-ai dorit.L-ai căutat mereu în gândurile tale,l-ai chemat de atâtea ori şi l-ai întrebat atâtea lucruri.Acum nu trebuie să te temi.Ţi-a sosit timpul tău.

Mă simt depăşită de experienţă şi întreb repezit şi sec :

-Unde ai dispărut din faţa altarului ?

-Nu am dispărut nicăiri.am fost cu tine mereu.Am fost cu tine şi în poiană la urcare când te-ai odihnit,şi în noaptea de veghe dinaintea plecăării dar tu nu m-ai văzut decât în momentele de conştiinţă profundă aşa ca acum.

-Mă simt ameţită şi mi-e somn,asta simt acum.

-Nu te teme,aşa e starea asta confuză,e trecerea care se face destul de greu,dar se va linişti.Eşti tare,ai trecut dincolo în formă materială.Asta e ceva deosebit.Restul s-au pierdut şi de aceea nu s-au mai întors,de fapt nu s-au mai văzut la întoarcecre.Acum te rog să priveşti înainte.Eu trebuie să mă retrag.

Toaca a mai bătut de trei ori şi a tăcut.Dintre coloanele care păreau fără sfârşit a venit către mine un om fără vârstă,înveşmântat în alb.A întins mâna dreaptă şi a spus :

-Vino,copilă !

A pornit apoi spre dreapta şi nu departe s-a aşezat pe un bloc de piatră.

-Şezi !

Apoi şi-a încrucişat mâinile pe genunchi şi a zis :

-Ştii unde eşti ?

-În peştera din Kogainon,cred...-răspund şovăitor.

-Ştii cine sunt ?

-Zalmoxis,Omul –zeu.

Răspunsurile mi-au alunecat de pe buze cum lunecă şarpele prin iarbă.El râde înveselit şi îşi ascunde ochii îbn spatele palmelor deschise.

-Zalmoxis sint,dar nu sunt zeu iar tu nu mai eşti de mult în peştera din Kogainon.

-Dar unde am ajuns.Doamne !

-Ţii minte altarul ?

-Da.

-Ei bine,ţii minte pereţii curgători şi praful de aur ?

-Da.

-Atunci ai trecut în altă dimensiune,în altă falie spaţiu-timp.

Se opreşte şi mă priveşte cu ochii lui verzi şi mari.Pare atent ca pentru a se convinge de ceva,apoi continuă:

-Îţi spun toate astea pentru că ştii despre ce vorbesc eu aici.

Aşteaptă confirmarea mea.Ce să spun ? Ştiu,nu ştiu,ce să ştiu ?Răspund cum mă duce mintea mai bine :

-Am citit despre asta şi mmi-am închipuit cum ar fi dar n-am mai făcut o asemenea călătorie.Şi mă tot gândesc cum am putut trece în formă materială ?

Oftează;îşi sprijină chipul în palmă

-Uite aşa,aşa au trecut mulţi,aşa am trecut şi eu.

Mi-e jenă să mai cer explicaţii unui asemenea Om universal.Îmi caut nişte cuvinte şi cu tremur în glas,articulez :

-Zalmoxis,Marele Înţelept.

Marele Om ridică spre mine o privire smaraldină şi pentru o fracşiune de secundă o lumină o străbate.

-Îmi place cum mă numeşti.

-De multă vreme îmi doresc să fi ajuns aici – am continuat parcă fără să fi auzit aprecierea. –am adunat în suflet întrebări,dorinţe şi speranţe şi am căutat mereu un capăt de drum.

-Cel mai greu ai găsit Kogainonul,aşa-i ? – îmi răspunde el în ritmul alert al vorbirii mele.

Pare că face totuşi un efort oarecare ca să ţină pasul.

Îmi pare nespus de rău pentru repezeala mea.Îmi dau seama că structura lui nu-i permite o asemenea goană.Şi apoi,unde ne grăbim ? Ajunşi până aici,faţă în faţă ,avem tot timpul din lume să discutăm.Nu ne mai presează nimic.

Lumina blândă a unui soare nevăzut ne învăluie şi tot timpul am senzaţia de rotaţie plutitoare.Parcă am gravita amândoi în jurul unui ax nevăzut.

-Axis mundi.... – îmi scapă cuvintele printre buze.

-Da,axis mundi este o idee,o abstractizare.Sper că acum înţelegi că nu poate exista ca loc geometric într-un haos în continuă transformare.

-De4 ce în Carpaţi ? de ce aici ?

Se gândeşte puţin alegându-şi cuvintele.În faţa lui învăţ cu respect şi umilinţă lecţia răbdării.

-Aici,în aceşti munţi se pot deschide mai lesne porţi temporale.De4 când s-au ridicat,Carpaţii au concentrat în adâncul lor energii e care le eliberează în vortexuri.

- La fel ar trebui să fie şi în ceilalţi munţi.

- Nu chiar la fel; în special din cauza curburii lor.

Tace şi abia după câteva secunde de gândire zice blând :

-Uită-te, să vezi.

-Ce să văd ?

-Carpaţii - îmi răspunde liniştit.

-Dar unde suntem ?

-Suntem deasupra lor şi ne depărtămmereu.Uită-te acum dacă vrei să-i vezi,apoi vom pleca mai departe să-ţi arăt începuturile căci pentru asta ai venit la mine.

Am privit în jos şi am văzut o horă de nori,pietre ape şi păduri.Situaţia mă depăşeşte,este foarte mult pentru mine dar trebuie să merg până la capăt.

-E o iluzie ?

-Nu,aici nu-i loc de iluzii.

-Hipnoză ?

-Nu,hipnoza ar fi fost mult prea puţin.

-O realitate ?

-Dar ce poate fi real într-un Univers în continuă mişcare ? Posibil să o percepi ca pe o realitate.

-Şi acum ?

-Acum plecăm spre Sirius,steaua noastră din Constelaţia Pleiadelor.

Se opri şi mă înfăşură în blânda privire care îmi devenise familiară.

-Voi avea voie să povestesc ?

-Vei avea dacă vei putea.

În minte mi se îmfiripă un fir de descântec din negura vremii :

" .....Şarpe Balaur caută dacă

În Valea Neagră

Lacrimă clatină cetină neagră

Şi zămisleşte din nour de stele

Dorinţele mele,

Fă-le Tu stele,înflorite....."

-Stai -sună categoric -de unde ştii descântecul ?

-De nicăieri,vine aşa fir cu fir din adâncul meu.

-Să-l spui tot,aşa cum îţi va veni în minte dar nu acum,când ajungem,e foarte important,e o mantră mai veche decât tot ce-ţi pot eu arăta.

Se cufundă apoi în adâncă meditaţie şi în jurul lui pluteşte un nor de lumină albă,curată.Cu ochii jumătate deschişi,Zalmoxis străbate lumi după lumi şi eu mă duc după el în trena puterii sale care mă poartă pe o rază.Mă gândesc dacă voi putea spune la destinaţie cuvintele pe care nu le ştiu,pe care nu le-am auzit; cuvinte care se nasc spontan pe măsură ce unul face loc celuilalt.Zalmoxis pare un sfinx în flăcări.Simt cum mă încurajează dăruindu-mi viziunea întregii sale măreţii.

In faţă se vede o umbră cenuşie,sferică şi lângă ea o alta cam de aceeaşi dimensiune.Între ele întunericul străpuns ici-colo de stele şi mai departe doi sori.Ridic braţele spre un Înalt atotcuprinzător şi inexistent în egală măsură.

Dintr-o dată ştiu.

-Sirius,Zalmoxis....Sirius !

-Aşa e. Iată,de aici venim noi,aici e casa noastră cea veche sau ceea ce a mai rămas din ea.

Viteza pare să crească vertiginos şi,peste faţă ,încep să simt degete fugare ca de aer.Apoi totul devine confuz,se amestecă susul cu josul şi am senzaţia că mă pierd,că leşin sau că mă descompun.Zalmoxis devine hotărât în gesturi.Mă prinde de mâna stângă şi nu mă lasă pradă iluziei.Pare să fi trecut cu bine când nebunia începe din nou.În adânca sa tăcere şi concentrare,Omul-zeu pare să treacă printr-un impas.Îi simt limita,neputinţa,disperarea că mă va pierde la final.Temperase prin propriile puteri ritmul infernal al deplasării şi acum era epuizat.Mă scăpa printre degete,mă vedea cum mă volatilizez şi ştia că mai avem o frontieră de trecut.Eu nu ştiam.Mă zbăteam fără ţel între nimic şi nimic.La un moment dat mă face să conştientizez ce trebuie să se întâmple.Trecem o falie mare şi trebuie să coborâ pe planetă.Atât a fost destul .Am realizat momentul.M-am mobilizat.Am înţeles într-o fracţiune de secundă cât de mare este puterea gândului,cât de covârşitoare forţa de concentrare pe un scop,cât de viabil încă este programul "explorare " sălăşluit în om.

-Danada,suntem aproape ajunşi,adună-te !

Sunase sobru şi autoritar dar era un glas de lumină şi blândeţe.Eram pe punctul să ântorc capul să văd cu cine vorbeşte dr mi-am dat seama că numai noi doi eram acolo.Ţmi chemase numele de taină,numele de facere pentru a mă fixa în noua realitate pe care aveam să o cunosc.Credeam că acest procedeu nu se mai folosea dar mă înşelasem.Era la fel de puternic şi eficient ca şi alte dăţi când se chemau sufletele rătăcite sau se trimiteau farmece grele pe capul ştiu eu cui.Clipa fugară de surpriză a fost suficientă pentru a-mi reveni total.Simţteam aerul şi îmi devenise clar că ne mişcam spre surafaţa planetei.Totul era cenuşiu şi tonurile de gri vibrau de la argintiu până la negru.

-E atât de trist,atât de stins !

-Toate sunt la fel,doar lumina din noi le face altfel.

-Şi Pământul ?

-Şi el.Lumina din ochii tăi desparte sau nu griurile în culorile pe care le ştii şi pe care le cauţi aici.Aici trebuie să le creezi din nou pentru tine şi pentru cei care din multe cauze le-au pierdut.Trebuie să-i ajuţi.

In alunecare lină am ajuns pe sol.Era pietros şi rece.

-E noapte ?

-Nu, aşa e mereu şi aşa va fi şi dincnolo pe măsură ce soarele se va stinge.

-Şi e frig.

-Încă mai simţi ?

-Simt ca prin vis,ca într-o aducere aminte....

Ne mişcăm fără greutate spre o construcţie.Din urma noastră se ivesc din piatra seacă fir timide de iarbă. Zalmoxis zâmbeşte împlinit.

-Mai sunt oameni aici ?

-Mai sunt nişte atlanţi.Mai stau până ce se vor stinge definitiv cei doi sori,apoi vor veni din nou pe Pământ.

-Din nou ?

Nu prea pot fi atentă.

-Cu mult timp în urmă,cei doi sori roşcaţi pe care îi vezi pe cerul negricios străluceau ca şi soarele Terrei şi Siriusera o planetă dublă plină de viaţă.Dar erele au trecut una după alta şi într-o bună zi nu s-a mai făcut amiază după zori ci doar o seară fără de sfârşit aşa cum o vezi.Planeta era frumoasă şi bogată iar oamenii mai paşnici decât pământenii.Atmosfera s-a stricat,aerul era greu de respirat deşi nu letal pe termen scurt.

- Cum pe termen scurt ?

- Adică au mai putut respira trei-patru generaţii,după care au început să apară mutaţiile genetice de adaptare.Oamenii se urâţeau,se micţorau şi figurile li se schimonoseau.Osiris şi Seth au hotărât plecarea primului eşalon spre alte planete,oriunde condiţiile le-ar fi fost preielnice.

- Dar osiris şi Seth sunt zei !

- Nu sunt,ai să vezi,ai să-i vezi. Aşa trebuia să ştie unii oameni ca să putem dormi liniştiţi.Acum să-ţi spun mai departe până ajungem la sanctuar,căci nu vom putea stamult nici chiar acolo.În Pleiade nu au găsit un alt loc bun pentru trai şi au mers mai departe.

- Nu vreau să te întrerup dar spui lucrurile astea aşa de parcă s-au dus la marginea pădurii să taie nişte lemne.

- Chiar mă întrebam când sesizezi uşurinţa cu care se deplasau şi tehnologia de care dispuneau.

- Ce întrebare ? Ăştia zburau nu glumă.Nimic nu le stătea în cale.Dar de unde ştiau că vor găsi ceva aşa ca Terra?

- Asta-i taina,nu ştiau dar puteau supravieţui un timp mai indelungat şi sperau să găsească.

- Sperau ?

- Păi ce puteau face altceva ?

- Zalmoxis,devii nespus de uman .

- Şi cine te-a făcut să crezi că sunt altceva ?

- Mă sperii,omule. Mii de ani s-a vorbit despre tine şi despre ceilalţi ca despre zei şi acum....... ?

- Şi acum,ce ? Nu poţi crede că suntem doar oameni călători între timpuri galactice ?

-Hopa,hopa,stai că aici sunt nişte chestii.

Între timp am ajuns în faţa uşii sanctuarului.Nu este de fapt un sancttuar dar aşa-mi place să-l numesc şi aşa îl voi numi de aici înainte.Câteva trepte,trrei,cinci,cine le mai ştie ? Uşa de deschide şi intrăm.Mă aşteptam în adâncul fiinţei mele la ceva extraordinar,la o uşă ca-n basme.Când colo,o uşă ca toate uşile pe care le lăsasem în urmă pe Pământ,cu o clanţă obişnuită.Mă rog,câine-câineşte am intrat.

Înăuntru lumină,cald şi culori. Totul,obiectele,pereţii,era frumos colorat şi aşezat în ordine.O sală mărişoară cu mozaic veneţian pe jos şi pe pereţi. M-a zguduit aspectul clasic de palat descoperit de arheologii noştri. Nişte oameni se foiau fără vreo treabă de ici-colo. Toşi purtau haine lungi,albe şi fără tăieturi ca Zalmoxis.Pe lângă pereţi,bănci lungide granit şlefuit sau poate de marmură.N-am apucat să le văd mai bine de aproape pentru că un omuleţ scurt şi grăsuţ venea repejor în întâmpinarea noastră frecându-şi mâinile şi începe să vorbească spre Zalmoxis :

-Ei,cum aţi călătorit ?

-Binişor,nici nu şi-a dat seama că e pe o navă.

-Până la frontiera aerului am vorbit şi a trecut uşor.

-Ei da,da,frontiera e grea. A leşinat ?

-Da,de multe ori,trebuie refăcută şi abia apoi îşi poate descărca programul.

-Radiaţiile ?

-Nu,radiaţiile nu au afectat-o,are o structură foarte puternică dar ştii ceva....?

Toată discuţia se poartă repede,într-un ritm alert şi simultan ne deplasăm spre un culuar spre deapta. Brusc,omuleţul se opreşte şi-mi întinde mâna :

-Îmi pare bine,Seth.

Dacă până acum totul a mai fost cum a mai fost,acum cu siguranţă am murit şi am înviat într-o clipă. Cred că ochii mi s-au făcut cât casa şi am bâlbâit ceva de genul :

-Şi mie...

În timp ce-mi strânge delicat mâna zice :

-Bine,bine,hai,lasă ,vorbim mai târziu.

Apoi priveşte spre Zalmoxis cu aceeaşi ochi negri ,blânzi ca şi ai lui :

-Zalmoxis,repede la odihnă !

Pleacă grăbit înapoi pe unde venise, pe unde venisem toţi trei.Privesc interogativ la ghidul meu.

-Ce-i ? El e. Ţi-am spus,toţi suntem oameni.

-Şi eu ? Ce caut eu aici ?

-Tu aduci în memoria ta lumea nouă şi vie. Noi suntem făoturi deja vechi şi obosite şi nu mai putem înfrunta exteriorul biosistemului nostru.Tu vei proiecta în lumile noastre imagini şi date revigorante şi în acelaşi timp îţi vei răspunde la întrebările despre Creaţie şi Evoluţie ; şi ar mai fi ceva....- şovăie – noi am ajutat la evoluţia culturală a Terrei,tu ne vei ajuta pe noi să supravieţuim încă nişte cicluri cosmice .Tu poţi prin forţa ta umană să străbaţi cu datele întregi bariera de radiaţii care altfel le-ar distorsiona.

Nu mi se pare nimic anapoda în pledoaria lui şi mai mult decât atât strigătul de ajutor este clar şi emoţionant deşi mascat sub modestie.

-În ce navă m-ai adus ? Eu nu-mi amintesc decât că m-am aşezat pe o piatră.

-Oh,nimic spectaculos,ai s-o vezi !

-Şi de ce eu ?

-Tu ai avut răbdarea şi tăria să-ţi învingi teama de necunoscut şi de urmările sale şi să vii la peşteră de atâtea ori cât a fost necesar să te pregătim pentru desprindere.

-Da. Se pare că mare prostie am făcut.

Ironia omenească izbucneşte şi colorează viaţa aceea seacă şi monotonă.Zalmoxis zâmbeşte.Zâmbeşte oare sau se înneacă în fericire ? Dumnezeu ştie ! Eu aflu doar că felul omenesc de a fi este ceea ce lipseşte aici şi mai ştiu că pentru cele ce voi vedea şi auzi merită să le răsfăţ inimile bătrâne cu scântei de veselie.La urma urmei,ce-o fi o fi.Mă mai întorc sau nu.Ce importanţă mai are în asemenea situaţii ?

-Ar trebui să te las să te odihneşti dar aş rămâne cu tine de teamă că neştiind multe vei răsturna totul cu susul în jos.Mă uit la copilul bătrân de ere şi fără vârstă şi zic în cel mai pământean mod :

-Stai omule,stai cu mine şi spune-mi mai departe poveştile tale.

Suntem în faţa unei uşi care se deschide spre o odaie simplă ca o chilie de mânăstire cu o masă şi un pat.Îmi doresc instinctiv să miroase a busuioc şi în clipa următoare se întâmplă.Îmi dau seama că de fapt eu creez din memorie toate astea,nişte holograme într-un spaţiu gol,într-o reţea deschisă .Mă relaxez.Deci ăsta-i jocul.Mă întind pe pat.Omul-zeu rămâne în picioare lângă uşă.

-Nu,nu aşa – zic şi doresc un scaun bun şi moale –acum poţi să şezi.

Marele sfinx se aşează ca pentru o confesiune fără sfârşit.

Nu ştiu cât voi sta în această stare şi nici nu pot spune că mai simt ce înseamnă oboseala dar ştiu că trebuie să-mi păstrez toate caracteristicile umane intacte. O sete grozavă mă răpune.O sete de apă,de apă clară de izvor.Sentimentul nu se potriveşte cu situaţia.Aici n-am văzut pe nimeni preocupat de apă sau hrană.Încerc din răsputeri să-mi înfrâng starea,sau,poate s-o uit.Dar nu trebuie s-o uit.Trebuie să creez apă.Nu trebuie să uit nimic din ceea ce mă face făptură materială.Mai sunt,oare materială ? Ceea ce văd este sau nu este ? Văd cu ochii sau doar în mintea mea se construiesc nişte scenarii stranii ? Totuşi văd.Percep semnale,simt lucruri,atingeri.Am percepţia clară a spaţialităţii.Exist.Sunt în altă dimensiune,aerul e uşor dar vibraţia materială este foarte aproape de a mea. Deci noua lume e tot materială.

Pe măsură ce mă adaptez acestei noi stări îmi dau seama că lipseşte ceva,familiar,odihnitor,Timpul.

Da,îmi lipseşte timpul meu planetar.nu mi-a mai rămas decât ti8mpul biologic pe care îl port cu mine în fiecare celulă.Mă încearcă o uşoară stare de confuzie şi deprimare.Am tot ce vreau,pot avea tot ce-mi imaginez dar......mi-e dor.Mi-e dor de neputinţele şi limitele,de necunoscutele mele terestre; de răsărit şi de asfinţit, de misterul hazardului,al vieţii,al morţii.Aici nu există nici una din aceste spaime şi bucurii.Totul este perfect,plat,aşa cum ne dorim îm prostia noastră să fie.Totul este perfecct pentru fiecare în parte fără a pune la socoteală o linie comună, o armonie.

Fără contrarii,fără alternative,sec şi straniu.Duritatea binelui ?Ameţesc.Se face negru în minte şi aud de departe,departe vocea magului :

-Nu acum,nu acum ; eşti ajunsă prea departe pentru asta.

O zvâcnire caldă îmi deschide ochii şi Zalmoxis îşi ridică mâinile pline de soare de pe faţa mea.Sunt din nou aici,acolo,acum,în prezentul continuu al planetei acesteia oropsite de uiatrea cerului,într-un spaţiu magic.

-Să mergem,hai Danada,ai stat prea mult.Să ne întâlnim cu ceilalţi .

-Da,să mergem –răspund ca prin vis.

Sunt într-o stare incertă,între veghe şi vis.Mă uit în jos şi văd şosetele mele cu care am plecat di peşteră. Asta a fost.Acum mă simt bine pe picioare.

-Nu în jos,nu în jos - îmi spune blând călăuza mea.

-Mi-e sete Zalmoxis ; mi se usucă sufletul.

-Şi....?

Vorba lui trădează o amară neputinţă.Omul care putea atâtea,care putea zbura prin cer,nu putea face apă din vis. Eu trebuia să pot.Eu trebuia să nasc izvorul din dorul meu pământesc.Şi l-am născut.

-Apă Zalmoxis,uite apa,spiritul ei de care vă e dor.

Fâşia de apă se rostogoleşte din perete fără odihnă.Răcoare şi aer curatViaţă.

Din multe părţi se aud glasuri care comentează ceva.

-Au aflat ?

-Da.

-De asta aţi părăsit planeta,nu mai aveaţi apă şi pierduserăţi comuniunea cu spiritul ei.

-Da,era frumos,era la fel ca pe Pământ până în ziua ăn care a dispărut apa.

După apa a dispărut cea mai mare parte din cer ,păsările, florile,vieţuittoarele ,toate s-au stins în chinuri pe care noi le-am văzut şi nu le-am putut evita. Vocea magului ar fi plâns dacă ar mai fi ştiut să plângă.

Se trezise în mine inconştienţa omului de rând care simte că are o annume putere asupra lucrurilor.

-Bătrâne,hai să facem un izvor aşa cum trebuie.

Din faţa noastră s-a înălţat o stâncă,aşa va în Carpaţi şi în jurul ei iarbă şi flori pe solul jilav mustind de la izvor.Apoi altul,altă piatră şi sub ea un licăr de lumină topită a început să curgă tot mai curajos.Pereţii camerei s-au topit şi sanctuarul s-a topit de parcă ar fi fost făcut din ceaţă.Cerul negricios s-a umplut de stele.Imaginea pietrelo,a munţilor,a izvoarelor se multiplica.Viaşa susura peste tot.Lumina s-a făcut vie.cerul s-a născut din nou.Sirius se trezea din moarte printr-un vis omenesc proiectat în afară.L-am privit pe mag şi cu glasul inimii i-am şoptit :