Drumul către tine însuţi o nouă psihologie a iubirii, a valorilor tradiţionale şi a creşterii spirituale Traducere de lucian popescu bucureşTI, 2001 Descrierea cip a Bibliotecii Naţionale
Yüklə 1,14 Mb.
|
32 Disciplina caracter nu îndeajuns de multe. Cînd nevroticii sînt în conflict cu lumea, presupun în mod automat că ei sînt de vină. Cele două persoane tocmai descrise aveau tulburări de caracter: sergentul simţea că pentru beţia lui era de vină oraşul Okinawa şi nu el, iar femeia de asemenea nu se vedea pe sine jucînd vreun rol în propria-i izolare. O femeie nevrotică, pe de altă parte, suferind de asemenea de singurătate şi izolare în oraşul Okinawa, s-a plîns: „Mergeam cu maşina la Clubul soţiilor de ofiţeri pentru a-mi căuta prieteni, dar acolo nu mă simţeam în largul meu. M-am gîndit că celelalte soţii nu mă plac. Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine. Ar trebui să fiu capabilă să-mi fac prieteni mult mai uşor. S-ar cuveni să fiu mai prietenoasă. Vreau să ştiu ce e cu mine, de sînt atît de nepopulară." Această femeie îşi asumă întreaga responsabilitate pentru singurătatea ei, simţind că doar ea este de vină. în cursul terapiei, a descoperit că este o persoană neobişnuit de inteligentă şi de ambiţioasă şi că devenea cu uşurinţă nefericită alături de celelalte soţii de sergenţi, ca şi cu soţul ei, pentru că era considerabil mai inteligentă şi mai ambiţioasă decît ceilalţi. A putut astfel să-şi dea seama că singurătatea şi prin urmare problemele ei nu se datorau în mod necesar unei greşeli sau unui defect personal. în cele din urmă, a divorţat, a absolvit o facultate în timp ce-şi creştea copiii, a devenit redactor la o revistă şi s-a căsătorit cu un editor de succes. Chiar şi tiparele de vorbire ale nevroticilor şi ale persoanelor cu tulburări de caracter sînt diferite. Discursul unui nevrotic se remarcă prin expresii precum: „S-ar cuveni să...", „Ar trebui..." şi „N-ar trebui...", indicînd că imaginea de sine a individului reprezintă un bărbat sau o femeie inferiori, care totdeauna dau greş, totdeauna fac alegeri greşite. Discursul unei persoane cu tulburare de caracter se bazează mult pe expresii precum: „Nu pot...", „Nu aş putea...", „E nevoie să..." şi „A fost necesar să...", demonstrînd imaginea de sine a unei fiinţe care nu are puterea de a alege, al cărei comportament este în întregime condus de forţe exterioare aflate cu totul în afara controlului său. Aşa cum se poate imagina, comparativ cu persoanele cu tulburări de caracter, cu nevroticii se poate lucra mai uşor prin psihoterapii, pentru că ei îşi asumă responsabilitatea pentru dificultăţile pe care le au şi-şi dau seama astfel că au probleme. Cu cei cu tulburări de ca- NEVROZELE ŞI TULBURĂRILE DE CARACTER
racter este mult mai dificil, dacă nu imposibil, de lucrat, pentru că nu se văd pe ei înşişi ca sursă a propriilor probleme; ei cred că lumea are nevoie să fie schimbată şi nu ei înşişi şi astfel eşuează în a recunoaşte că e necesar să se analizeze pe sine, în realitate, multe persoane sînt nevrotice şi în acelaşi timp au şi tulburări de caracter; astfel, vorbim de „nevrozele de caracter" pentru a indica faptul că, în anumite zone ale vieţii lor, aceste persoane sînt dominate de vinovăţie în virtutea faptului că şi-au asumat o responsabilitate care nu este tocmai a lor, în timp ce în alte zone ale vieţii eşuează în a-şi asuma cu realism responsabilitatea. Din fericire, odată ce unor astfel de persoane le-a fost restabilită credinţa şi încrederea în sine, în cadrul procesului psihoterapeutic, prin ajutorarea lor în ceea ce priveşte partea nevrotică a personalităţii, deseori este posibil să-i angrenăm într-o examinare şi corectare a indisponibilităţii de a-şi asuma responsabilitatea cuvenită. Puţini dintre noi scapă fără nevroze sau tulburări de caracter, cel puţin într-o anume măsură (de aceea, în mod esenţial, oricine poate beneficia de psihoterapie dacă el sau ea este serios dispus/ă să participe la acest proces). Motivul acestui fapt este că problema de a distinge pentru ce sîntem şi pentru ce nu sîntem responsabili este una dintre cele mai mari din existenţa umană. Ea nu a fost niciodată complet soluţionată; pe întreg parcursul vieţii noastre trebuie să evaluăm şi să reevaluăm continuu pentru ce sîntem responsabili în acest mereu schimbător curs al evenimentelor. Nici această evaluare şi reevaluare nu sînt lipsite de durere, dacă sînt îndeplinite în mod adecvat şi conştient. Pentru a îndeplini fiecare dintre aceste procese în mod adecvat trebuie să fim dispuşi şi capabili să suferim o continuă examinare de sine. Iar această disponibilitate nu este inerentă nici unuia dintre noi. într-un sens, toţi copiii au tulburări de caracter vizibile în tendinţa lor instinctivă de a-şi nega responsabilitatea în multe dintre conflictele în care se găsesc ei înşişi. Astfel, doi fraţi care se bat se vor acuza întotdeauna unul pe celălalt pentru declanşarea bătăii şi fiecare dintre ei va nega cu totul că el ar fi vinovatul. în mod similar, toţi copiii au nevroze datorate faptului că, instinctiv, îşi vor asuma responsabilitatea pentru anumite privaţiuni pe care le trăiesc, dar nu le înţeleg încă. 34 Disciplina întotdeauna copiii care nu sînt iubiţi de părinţi mai degrabă îşi vor asuma ei înşişi acest lucru, decît să vadă că părinţii sînt deficitari în capacitatea lor de a iubi. Sau tinerii adolescenţi care nu au încă succes la fete sau în sport mai degrabă se vor vedea pe sine ca fiinţe umane deficitare decît ca boboci ce înfloresc mai tîrziu sau chiar la timp şi perfect normal, cum se în-tîmplă de obicei. însă printr-o vastă experienţă şi printr-o îndelungată şi reuşită maturizare vom dobîndi capacitatea de a vedea lumea şi locul nostru în ea aşa cum sînt în realitate şi astfel vom fi în stare să stabilim în mod realist responsabilitatea ce ne revine nouă şi cea care revine lumii. Sînt multe lucruri pe care părinţii le pot face pentru a-şi sprijini copiii în acest proces de maturizare. Ocaziile apar singure de mii de ori pe măsură ce copilul creşte, părinţii putînd să-şi confrunte copilul cu tendinţa lui de a evita sau de a scăpa de asumarea răspunderii pentru propriile-i acţiuni să-1 asigure că în unele situaţii nu e vina lui. Dar pentru a sesiza aceste oportunităţi, aşa cum am spus, părinţii trebuie să fie sensibili la nevoile copilului şi dispuşi să le împlinească. Iar acest lucru solicită dragostea şi dorinţa lor de a-şi asuma responsabilitatea pentru creşterea copiilor. Dimpotrivă, chiar dincolo de simpla insensibilitate sau neglijenţă, părinţii pot face multe pentru a împiedica acest proces de maturizare. Nevroticii, din cauza disponibilităţii lor de a-şi asuma responsabilitatea, pot fi părinţi excelenţi dacă nevroza lor e relativ uşoară şi nu sînt copleşiţi de responsabilităţi inutile, care să sece energiile necesare responsabilităţilor părinteşti. Oamenii cu tulburări de caracter sînt părinţi de-zastruoşi, complet inconştienţi de faptul că deseori îşi tratează copilul cu o atitudine distrugătoare. Se spune că: „nevroticii se fac pe ei înşişi să se simtă mizerabil, cei cu tulburări de caracter îi fac pe ceilalţi să se simtă mizerabil". îndeosebi părinţii cu tulburări de caracter îşi fac copiii să se simtă mizerabil. La fel ca şi în alte zone ale vieţii lor, ei eşuează şi în misiunea de părinţi, în a-şi asuma responsabilitatea ce li se cuvine. Tendinţa lor este mai degrabă de a scăpa de copii într-o mie de feluri decît să le dea atenţia de care au nevoie. Cînd copiii sînt delincvenţi sau au dificultăţi la şcoală, părinţii cu tulburări de caracter vor arunca imediat vina pe sistemul şco- NEVROZELE ŞI TULBURĂRILE DE CARACTER
Iar sau pe alţi copii, care, vor insista ei, au o „influenţă rea" asupra propriului copil. Această atitudine, bineînţeles, ignoră problema reală. Pentru că ocolesc responsabilitatea, părinţii cu tulburări de caracter servesc ca modele pentru iresponsabilitatea copiilor lor. în cele din urmă, în efortul de a evita responsabilitatea în vieţile lor, deseori părinţii cu tulburări de caracter vor arunca această responsabilitate pe umerii copiilor lor: „Voi, copii, o să mă înnebuniţi" sau: „Singurul motiv pentru care rămîn căsătorit/ă cu mama/tatăl vostru sînteţi voi, copiii" sau: „Mama voastră şi-a distrus nervii din cauza voastră" sau: „Aş fi putut să fac şi eu o facultate şi să reuşesc în viaţă dacă n-ar fi trebuit să vă întreţin." în acest fel, aceşti părinţi îi spun de fapt copilului lor: „Tu eşti responsabil pentru calitatea mariajului meu, a sănătăţii mele mintale şi pentru lipsa mea de succes în viaţă." Deoarece copiilor le lipseşte capacitatea de a-şi da seama cît de nepotrivite sînt aceste lucruri, ei vor accepta deseori această responsabilitate, şi în măsura în care o acceptă, vor deveni nevrotici. Aşa ajung părinţii cu tulburări de caracter să crească, aproape invariabil, copii nevrotici sau cu tulburări de caracter. Părinţii înşişi îşi aruncă păcatele asupra copiilor lor. Aceşti indivizi cu tulburări de caracter nu sînt ineficienţi şi distructivi doar în rolul de părinţi; aceleaşi trăsături de caracter acţionează de obicei asupra căsniciei lor, a prietenilor şi a înţelegerilor de afaceri — asupra oricărei zone a existenţei în care nu reuşesc să-şi asume responsabilitatea pentru calitatea vieţii lor. Acest lucru este inevitabil, pentru că, aşa cum am spus, nici o problemă nu poate fi soluţionată pînă cînd individul nu-şi asumă responsabilitatea de a o soluţiona. Cînd indivizii cu tulburări de caracter dau vina pe altcineva — soţie, copil, prieten, părinte, patron — sau pe altceva — influenţe rele, şcoala, guvernul, rasismul, sexismul, societatea, //Sistemul" — pentru problemele lor, problemele persistă. Nimic nu se împlineşte. Debarasîndu-se de responsabilitate, poate că se simt mai confortabil cu ei înşişi, dar au încetat să-şi rezolve problemele vieţii, au încetat să se dezvolte spiritual şi au devenit o greutate lipsită de viaţă pentru societate. Ei au aruncat propria durere pe umerii societăţii. O vorbă din 36 Disciplina anii '60 (atribuită lui Eldridge Cleaver) se adresează nouă tuturor, celor din toate timpurile: „Dacă nu eşti parte din soluţie, eşti parte din problemă." Fuga de libertate Un psihiatru pune diagnosticul de tulburare de caracter atunci cînd tiparul evitării responsabilităţii este relativ unul bine conturat în individul diagnosticat. Totuşi, aproape oricare dintre noi încearcă uneori să evite — în feluri care pot fi foarte subtile — durerea de a-şi asuma responsabilitatea pentru propriile probleme. Pentru tratamentul propriei mele subtile tulburări de caracter, la vîrsta de 30 de ani, îi sînt dator lui Mac Badgely. La vremea aceea, Mac era directorul clinicii de psihiatrie unde îmi completam perioada de reziden-ţiat. în această clinică, eu şi colegii mei rezidenţi ne distribuiam pacienţii prin rotaţie. Poate pentru că eram mai devotat pacienţilor mei decît colegii mei rezidenţi, datorită educaţiei mele, m-am descoperit lucrînd mai multe ore decît ei. In mod normal, ei îşi vedeau pacienţii o dată pe săptămînă. Deseori, eu îi vedeam de două, trei ori pe săptămînă. Ca urmare, îi priveam pe colegii mei rezidenţi părăsind clinica la ora patru şi jumătate în fiecare după-amiază şi ducîndu-se acasă, în timp ce eu îmi programam întîlniri pînă la ora opt, nouă seara, iar sufletul îmi era plin de resentimente. Pe măsură ce deveneam mai resentimentar şi mai epuizat, mi-am dat seama că trebuia făcut ceva. Aşa că m-am dus la doctorul Bodgely şi i-am explicat situaţia. L-am întrebat dacă nu pot fi exceptat pentru cîteva săptămîni atunci cînd îmi va veni rîn-dul să accept noi pacienţi, pentru a avea timp să-i prind din urmă pe colegii mei. Credea el oare că aşa ceva e cu putinţă? Sau poate avea o altă soluţie la această problemă? Mac m-a ascultat foarte atent şi receptiv, fără să mă întrerupă. Cînd am terminat, după un moment de tăcere, mi-a spus cu simpatie: „Ei bine, văd că ai într-adevăr o problemă." M-am luminat la faţă, simţindu-mă înţeles. „Mulţumesc", i-am spus. „Ce crezi că ar trebui să fac în situaţia asta?" La în- FUGA DE LIBERTATE 37 trebarea aceasta, Mac a răspuns: „Iţi spun, Scott, că tu eşti cel care are o problemă." Nu prea era răspunsul pe care îl aşteptam. „Da", am spus uşor enervat. „Ştiu că am o problemă. De aceea am venit să te văd. Ce crezi că s-ar cuveni să fac în situaţia asta?" Mac mi-a răspuns: „Scott, pari să nu fi ascultat ceea ce am spus. Eu te-am auzit şi am fost de acord cu tine. Tu eşti cel ce are o problemă." „Pentru Dumnezeu", i-am spus, „ştiu că am o problemă. Ştiam asta cînd am intrat aici. întrebarea este ce am să fac în situaţia asta?" „Scott", a replicat Mac, „vreau să mă asculţi. Ascultă atent ce am să-ţi mai spun o dată. Sînt de acord cu tine. Tu eşti cel ce are o problemă. Anume, tu ai o problemă cu timpul. Timpul tău. Nu al meu. Nu este problema mea. Este problema ta cu timpul tău. Tu, Scott Peck, ai o problemă cu timpul tău. Este tot ce pot să spun despre acest lucru." M-am întors şi am ieşit cu paşi mari şi furios din biroul lui Mac. Şi am rămas furios. L-am urît pe Mac Badgely. Trei luni l-am urît. Simţeam că are o tulburare de caracter urîtă. Cum altfel ar fi putut să fie atît de crud? Eu mă dusesem la el cu umilinţă, cerîndu-i un mic ajutor, un mic sfat şi nenorocitul nu fusese dispus să-şi asume atîta responsabilitate cît să încerce măcar să mă ajute, cît să-şi facă treaba lui de director al clinicii. Dacă în calitatea lui de director al clinicii nu trebuia să ajute la descurcarea unor astfel de probleme, ce naiba trebuia să facă altceva? Dar după trei luni, am ajuns cumva să-mi dau seama că Mac avea dreptate, că eu, şi nu el, aveam o tulburare de caracter. Timpul meu era responsabilitatea mea. Depindea de mine şi numai de mine să decid cum vreau să-mi folosesc şi să-mi ordonez timpul. Dacă voiam să-mi investesc timpul mai mult decît colegii mei rezidenţi în munca pe care o făceam, atunci era alegerea mea şi consecinţele acestei alegeri erau responsabilitatea mea. Se poate să fi fost dureros pentru mine să privesc cum colegii mei plecau de la birou cu două, trei ore înaintea mea şi se poate să fi fost dureros să-mi aud soţia plîngîndu-se că nu sînt îndeajuns de devotat familiei, dar aceste dureri erau consecinţa alegerii pe care o făcusem. Dacă aş fi vrut să nu le suport, atunci eram liber să aleg să nu 'ucrez atît de mult şi să-mi structurez timpul în alt fel. Mun- 38 Disciplina ca mea grea nu era o sarcină aruncată pe umerii mei de soarta necruţătoare sau de necruţătorul director al clinicii, era modul în care eu alesesem să-mi trăiesc viaţa şi să-mi ordonez priorităţile. Cînd mi-am dat seama de aceasta, am ales să nu-mi schimb stilul de viaţă. Dar mi-am schimbat atitudinea şi astfel resentimentul faţă de colegi s-a evaporat. Pur şi simplu nu mai avea sens să-i acuz pe ei pentru faptul că aleseseră un stil de viaţă diferit de al meu, cînd eu fusesem complet liber să aleg să fiu ca ei, dacă aş fi dorit. A fi supărat pe ei însemna a fi supărat pe propria-mi alegere de a fi diferit de ei, o alegere de care, de fapt, eram mulţumit. Dificultatea de a accepta responsabilitatea pentru comportamentele noastre rezidă în dorinţa de a evita durerea consecinţelor acestui comportament. Cererea adresată lui Mac Badgely de a-şi asuma responsabilitatea pentru structura timpului meu era o încercare de a evita durerea de a lucra multe ore, chiar dacă lucratul timp de mai multe ore era o consecinţă inevitabilă a alegerii mele de a mă dedica mai mult pacienţilor şi formării mele. Totuşi, acţionînd astfel, căutam fără să-mi dau seama să cresc autoritatea lui Mac asupra mea. îi ofeream puterea mea, libertatea mea. Practic, îi spuneam: „Ia comanda de la mine. Fii tu şeful!" De cîte ori căutăm să evităm responsabilitatea pentru propriul nostru comportament, încercăm astfel să dăm responsabilitatea altor indivizi, organizaţii sau altei entităţi. Dar acest lucru înseamnă să transferăm puterea noastră asupra acelei entităţi, fie ea „soartă" sau „societate", guvern, corporaţie sau şefului nostru. Acesta este motivul pentru care Erich Fromm şi-a intitulat atît de nimerit studiul despre nazism şi autoritarism: Escapefrom Freedom (Fuga de libertate). în încercarea de a evita durerea responsabilităţii, milioane şi chiar miliarde de oameni încearcă zilnic să fugă de libertate. Am o cunoştinţă, un om inteligent dar posac, care, atunci cînd îl las, vorbeşte despre forţele agresive din societatea noastră: rasism, sexism, industria de armament, poliţia care i-a arestat pe el şi pe prietenii lui din cauza părului lor lung. De multe ori am încercat să-i arăt că el nu este copil. Cînd sîn-tem copii, datorită dependenţei extinse şi reale, părinţii au o putere extinsă şi reală asupra noastră. Ei sînt, în fapt, în mare FUGA DE LIBERTATE 39 măsură responsabili de bunăstarea noastră, iar noi sîntem, în fapt, în mare măsură la mila lor. Cînd părinţii sînt despotici, aşa cum sînt deseori, noi, ca şi copii, nu avem prea multă putere să facem ceva în această privinţă; alegerile noastre sînt limitate. Dar ca adulţi, cînd sîntem sănătoşi fizic, alegerile noastre sînt aproape nelimitate. Asta nu înseamnă că sînt ne-dureroase. De multe ori, dintre două rele trebuie să-1 alegem pe cel mai mic, dar tot în puterea noastră stă să facem aceste alegeri. Da, sînt de acord cu acea cunoştinţă a mea, că există forţe opresive în lume. Noi avem totuşi libertatea de a alege fiecare pas al felului în care vom răspunde şi vom trata aceste forţe. A trăi într-o zonă a ţării unde poliţiei nu-i plăceau „tipii cu părul lung" era alegerea lui şi totuşi şi-a lăsat părul lung. El avea libertatea de a se muta într-un alt oraş sau de a-şi scurta părul sau chiar să ducă o campanie împotriva biroului de poliţie. Dar în ciuda inteligenţei sale, nu şi-a recunoscut aceste libertăţi. A ales să se lamenteze din cauza lipsei de putere politică, în loc să accepte şi să se bucure de imensa sa putere personală. Vorbea de dragostea sa de libertate şi de forţele care o contracarează, dar de fiecare dată cînd vorbea de felul în care este victimizat de aceste forţe el îşi ceda de fapt libertatea. Sper că într-o zi, curînd, va înceta să fie iritat pentru faptul că alegerile sale sînt dureroase*. Dr. Hilde Bruch, în prefaţa cărţii ei Learning Psychotherapy (învăţînd psihoterapie), arată că în mod fundamental toţi pacienţii vin la psihiatru cu „o problemă comună: sentimentul de neajutorare, de frică şi convingerea intimă că nu sînt capabili să «se descurce» şi să schimbe lucrurile"**. Una dintre rădăcinile acestui „sentiment de neputinţă" la majoritatea pacienţilor o reprezintă o anume dorinţă de a fugi de durerea libertăţii, iar unii nu reuşesc, în mod parţial sau total, să ac- * Nicăieri, după ştinţa mea, problema libertăţii ca alegere între două rele nu este descrisă mai elocvent şi mai poetic decît în capitolul „Freedom and Necessity" („Libertate şi necesitate") din cartea psihiatrului Allen Wheelis: How People Clwnge (Cum se pot schimba oamenii), Harper & Row, New York, 1973. Am fost tentat să citez ca-PUolul în întregime şi îl recomand oricui doreşte să exploreze mai mult această chestiune. ** Harvard University Press, 1974, Cambridge, Mass., p. ix.
Disciplina cepte responsabilitatea pentru problemele şi viaţa lor. Se simt neputincioşi pentru că, în fapt, au renunţat la putere. Mai devreme sau mai tîrziu, dacă e să fie vindecaţi, trebuie să înveţe că viaţa întreagă a unui adult este o serie de alegeri personale, de decizii. Dacă pot accepta acest fapt cu totul, atunci vor deveni oameni liberi. Reciproc, dacă nu vor accepta acest fapt, se vor simţi pentru totdeauna victime. DEVOŢIUNEA FAŢĂ DE REALITATE 41
Cel de-al treilea instrument sau tehnică de a trata durerea soluţionării problemelor, ce trebuie folosit continuu dacă vrem ca vieţile noastre să fie sănătoase, iar spiritul nostru să crească, este devoţiunea faţă de adevăr. Chiar la nivel superficial, acest lucru ar trebui să fie evident. Ceea ce e adevărat e real. Ceea ce e fals e ireal. Cu cît vedem mai puţin clar realitatea lumii — cu cît minţile noastre sînt mai îmbătate de falsitate, percepţii greşite şi iluzii —, cu atît sîntem mai puţin capabili să determinăm cursul corect al acţiunilor şi să luăm decizii înţelepte. Viziunea noastră asupra realităţii este ca o hartă după care ne orientăm viaţa. Dacă harta este adevărată şi precisă, vom şti în general unde ne aflăm, iar dacă ne decidem unde vrem să mergem, vom şti în general ce vom găsi acolo. Dacă harta este falsă şi imprecisă, ne vom rătăci. Deşi acest lucru este clar, cei mai mulţi oameni aleg să-1 ignore. Ei îl ignoră pentru că drumul nostru spre realitate nu este uşor. Mai întîi de toate, nu sîntem născuţi cu hărţi gata întocmite, ci trebuie să le facem noi înşine, iar pentru aceasta e nevoie de efort. Cu cît depunem mai mult efort pentru a preţui şi a percepe realitatea, cu atît hărţile noastre vor fi mai mari şi mai precise. Dar mulţi nu vor să facă acest efort. Unii se opresc să-1 mai facă spre sfîrşitul adolescenţei. Hărţile lor sînt mici şi abia schiţate, perspectiva lor asupra lumii este îngustă şi prost direcţionată. Spre sfîrşitul vîrstei de mijloc, mulţi oameni renunţă la acest efort. Sînt convinşi că hărţile lor sînt complete şi că Weltanschaaung-ul lor este corect (sau chiar sacrosant) şi nu mai sînt interesaţi de o nouă informaţie. E ca şi cum ar fi obosiţi. Doar cîţiva norocoşi continuă pînă în momentul morţii explorarea misterului realităţii, lărgindu-şi, nuanţîndu-şi şi redefinindu-şi înţelegerea asupra lumii şi asupra a ceea ce e adevărat. Dar cea mai mare problemă în realizarea hărţilor nu constă în faptul că trebuie să pornim de la o mîzgălitură, ci în acela că ele trebuie revizuite mereu pentru a fi precise. Lumea însăşi este într-o schimbare constantă. Gheţari noi apar, gheţari se topesc. Culturi noi apar, culturi dispar. Există prea puţină tehnologie, există prea multă tehnologie. Chiar mai dramatic, punctul din care privim lumea este într-o rapidă şi constantă schimbare. Cînd sîntem copii, sîntem dependenţi şi lipsiţi de putere. Ca adulţi, putem fi puternici. Totuşi, cînd sîntem bolnavi sau bătrîni infirmi se poate să devenim iarăşi fără putere şi dependenţi. Cînd avem copii de care să avem grijă, lumea pare diferită faţă de vremea cînd nu-i aveam; cînd copiii sînt sugari, lumea pare diferită faţă de cum va fi atunci cînd copiii vor ajunge adolescenţi. Cînd sîntem săraci, lumea arată altfel decît atunci cînd sîntem bogaţi. Zilnic sîntem bombardaţi cu informaţii noi despre natura realităţii. Dacă vrem să încorporăm această informaţie, trebuie să ne revizuim continuu hărţile şi uneori, cînd s-a acumulat suficient de multă informaţie nouă, trebuie să facem revizii majore. Procesul de a face revizuiri, în special cînd e vorba de revizuiri majore, este dureros, uneori groaznic de dureros. Aici se găseşte sursa principală a multor boli ale umanităţii. Ce se întîmplă cînd cineva trudeşte mult şi din greu să dezvolte o perspectivă funcţionabilă asupra lumii, o hartă evident utilă şi eficientă, iar apoi e confruntat cu o informaţie nouă care sugerează că această perspectivă este greşită, iar harta are nevoie să fie în bună parte retrasată? Efortul dureros care ni se cere pare înspăimîntător, uneori copleşitor. Ceea ce facem deseori, şi de obicei inconştient, este să ignorăm informaţia nouă. Deseori acest act de ignorare nu este doar unul pasiv. Se poate să denunţăm noua informaţie ca fiind falsă, periculoasă, eretică, lucrare a diavolului. Putem chiar lupta împotriva ei şi chiar să încercăm să manipulăm lumea pentru a face să arate conform punctului nostru de vedere. Mai degrabă decît să încerce să schimbe harta, individul poate încerca să distrugă noua realitate. Din păcate, pînă la urmă 0 astfel de persoană poate cheltui mai multă energie pentru a apăra perspectiva demodată asupra lumii, decît i-ar fi trebuit pentru a o revizui şi a o corecta de la bun început. 42 Disciplina Transferul: harta expirată Procesul activ de menţinere a unei perspective desuete asupra realităţii constituie fundamentul multor boli mintale. Psihiatrii denumesc acest proces „transfer". Există probabil tot atîtea subtile variaţii ale definiţiei transferului cîţi psihiatri există. Propria mea definiţie este următoarea: transferul este acel ansamblu de moduri de a percepe lumea şi de a răspunde lumii dezvoltat în copilărie şi care este de obicei adecvat în întregime mediului înconjurător al copilăriei (într-adevăr, deseori de folos pentru supravieţuire), dar care este inadecvat odată transferat în mediul înconjurător al adultului. Căile prin care se manifestă transferul, deşi totdeauna penetrante şi distrugătoare, sînt deseori subtile. însă cele mai clare exemple nu trebuie să fie subtile. Un astfel de exemplu este cel al unui pacient al cărui tratament a eşuat din cauza transferului său. E vorba de un tehnician în computere, inteligent, dar lipsit de succes, de 30 şi ceva de ani, care a venit să mă vadă pentru că soţia lui îl părăsise, luîndu-i cu sine pe cei doi copii ai lor. El nu se simţea în mod deosebit nefericit pentru că o pierduse pe ea, dar era devastat de pierderea celor doi copii, de care se ataşase profund. în speranţa recîştigării lor a început psihoterapia, pentru că soţia sa declarase ferm că nu se va întoarce pînă cînd el nu va urma un tratament psihiatric. Principala ei nemulţumire în ceea ce-1 privea era faptul că el era continuu şi iraţional gelos şi, în acelaşi timp, distant faţă de ea, rece, necomunicativ şi lipsit de afecţiune. Ea se mai plîngea şi de desele lui schimbări de slujbă. Viaţa lui, înce-pînd din adolescenţă, fusese una accentuat instabilă. De-a lungul adolescenţei, fusese implicat în altercaţii minore cu poliţia şi de trei ori fusese închis pentru consum de droguri, ofensă, „vagabondaj" şi „împiedicarea unui ofiţer de poliţie să-şi exercite datoria". A părăsit facultatea de electrotehnică pentru că, aşa cum spunea el: „Profesorii mei erau o adunătură de ipocriţi, nu prea diferiţi de poliţişti." Datorită inteligenţei şi creativităţii lui în domeniul tehnologiei computerelor, serviciile sale erau foarte cerute în industria respectivă. Dar el nu a fost niciodată în stare să avanseze sau să-şi ţină o slujbă mai mult de un an şi jumătate, uneori fiind concediat, mult TRANSFERUL: HARTA EXPIRATĂ Yüklə 1,14 Mb. Dostları ilə paylaş:
|