Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 16

Cu genunchii şi cu braţele bandajate, cu gulerele de la cămăşi smulse

şi legaţi burduf, Zero-doi şi Zero-cinci zăceau printre bagaje în avionul
supersonic care se îndrepta spre Washington. Era prea puţin probabil să
fie executaţi, îşi spunea Zero-cinci. Dacă ar fi fost vorba de asta

Witkowski şi Lassiter i-ar fi împuşcat de la început, fără să mai fie

nevoie de un zbor peste Atlantic doar pentru aşa ceva. De altfel, ştia
sigur că americanii erau extraordinar de creduli şi se lăsau legaţi imediat
la gard dacă ştiai cum să-i iei, să-ţi smulgi părul plin de căinţă în faţa lor
şi să juri că n-ai ştiut despre ce e vorba, că alţii te-au atras, că tu nu şi
nu... Proşti, ce mai vorbă! Tâmpiţi! Corcituri degenerate!

Făcu un efort să se mişte şi îl înghionti cât putu pe Zero-doi, care

aţipise.

— Ai? Ce e? tresări acesta.

— Trezeşte-te! Ţi-ai şi găsit când să dormi, deşteptule! Nu ţi se pare
că ar fi cazul să stabilim o strategie comună? Că doar n-au să ne aştepte
cu masa întinsă, să ne pună în fruntea bucatelor! Ai vreo idee?

— Oarecum da, răspunse Zero-doi căscând. Tu?

— Mă gândesc că americanii au înclinaţia să vadă în toate părţile
numai conspiraţii, chestiile astea prind la ei mai tare ca orice. Poate
ar trebui să le turnăm cât mai multe gogoşi, au să le ia de bune pe
toate, sau măcar pe unele. De exemplu că noi facem parte din elita
„Frăţiei""... ceea ce nici n-ar fi prea departe de adevăr, de altfel, nu?

— Şi? Până aici nu mi-ai spus nici o strategie.

— Păi tocmai asta e: să-i facem să creadă că noi suntem nişte
personalităţi, piese grele din comandamentul „Frăţiei'", că suntem în
legături strânse cu şefii cei mari de la Bonn, că suntem adevărate
trupe de şoc...

— Auzi? Idiot ai fost de când te ştiu, dar acum am impresia că

te-ai tâmpit de-a binelea! Adică tu chiar îţi închipui că are să stea ci-
neva de vorbă cu tine cum stăm noi acuma, tu să-i îndrugi la verzi şi
uscate şi el să stea să te creadă ca prostul? De sedative şi de psiho-
trope ai auzit, boule? Când ţi-or administra o porţie, spui ca pe apă
tot ce-or avea ei chef să ştie. Şi chiar şi aşa, fără droguri, cum crezi
tu că am putea să-i fraierim? Ce ştim noi despre comandamentul de
la Bonn? Sau chiar despre ai noştri, de la Paris? Nici numele măcar,
doar nişte coduri, atât, care se schimbă mereu. Nu te gândeşti că s-ar
putea ca americanii să ştie mai multe decât noi?

— Rahat! De unde să ştie? Şi pe urmă nici drogurile nu sunt prea

sigure. Există oameni programaţi să le reziste...

— Şi? Suntem noi programaţi pentru chestia asta?

— Nu, dar ei n-au de unde să-şi dea seama. Când o să le servim
nişte numere de coduri au să fie foarte impresionaţi. Nu-i crede mai
deştepţi decât sunt, să ştii că americanii sunt taraţi congenital din
cauza excesului de încrucişări sangvine succesive...

— Nu mai face pe deşteptul cu mine, vorbeşte ca oamenii, că

nu-nţeleg păsăreasca ta nenorocită.

— Stai puţin, ascultă aici la mine. Trebuie să-i punem puţin pe

jar. Le spunem că avem la dispoziţie fonduri nelimitate, vile de lux,
femei ca-n vise, câte vrem şi când ni se scoală, cu chestia asta chiar
că-i lovim în moalele capului... toţi americanii ăştia puritani sunt în
realitate nevropaţi şi subminaţi de dorinţe sexuale acute refulate bru-
tal din considerente de ordin...

— Iar faci pe nebunul, savantule? Vezi că un picior îl am teafăr şi

dacă mă răsucesc cumva şi-ţi ard un toc de cizmă peste gura aia
deşteaptă...

— Bine, atunci uite cum e, îi scoatem din minţi cu minunile pe

care le avem noi şi atunci au să ne creadă că un tânăr e în stare să
moară pentru cauza care i-a dăruit asemenea viaţă de vis... Nu se
poate să nu ne creadă, înţelegi?

— Aha!

— Pe urmă le-o tragem p-aia cu conspiraţia la scară internaţio-
nală. Că noi suntem cineva, că suntem consultaţi în permanenţă, că
fară noi nu mişcă nimic, mai ales că trebuie să fim permanent în con-
tact cu omologii noştri din alte ţari...

— Cu omologi? Adică cu americani, nu?

— Vezi? Şi când o să începem să le turnăm nume de personalităţi
şi să ne jurăm că sunt de-ai noştri, îi lăsăm pe toţi tâmpiţi! Chiar
dacă ştiu ei câte ceva, tot n-au cum să controleze ce le îndrugăm noi
Abia aştept să dau ochi cu ei... Las' pe mine!

Zero-patru şi Zero-şapte, scăpaţi ca prin urechile acului din rue

Diane, năvăliră cu sufletele la gură în sediul de la Depozitele Avigno,
unde cei doi camarazi rămaşi de serviciu îşi petreceau timpul în modul
cel mai paşnic cu putinţă, unul stând la masă cu tâmplele prinse în
palme iar celălalt turmându-şi tocmai atunci o ceaşcă de cafea.

— Gata, ne-a luat mama dracului! zbieră Zero-patru prăbuşin-

du-se istovit pe un scaun. Un dezastru!

— Adică cum un dezastru? exclamă speriat cel cu cafeaua, scă-

pând ceaşca din mână. Ce vrei să spui cu asta? ;

— Nu e vina noastră, interveni ferm Zero-şapte, preferând să

rămână în picioare. Ni s-a întins o cursă şi Zero-cinci şi Zero-doi au
intrat în panică. S-au repezit în apartament şi au început să tragă foc
automat...

— Da, şi pe urmă s-au auzit alte împuşcături, ale ălora, adăugă

Zero-patru, cu privirea rătăcită. Precis că i-au curăţat pe amândoi!

— Şi camarazii care au coborât pe frânghii ca să intre pe geam?

— Nu ştim nimic de soarta lor.

— De la Zero-unu aveţi vreo veste? întrebă liniştit Zero-şapte

trecând la ofensivă.

— Nimic.

— Nu putem rămâne aşa, zise cel cu cafeaua. Unul din noi
trebuie să preia conducerea şi să ceară instrucţiuni de la Bonn.

— Exclus! săriră într-un glas ceilalţi trei.

— Vom fi executaţi, zise Zero-patru cu voce stinsă. Eu unul spun
drept că n-am nici un chef să mor din cauza greşelilor altora. Dacă aş
fi eu de vină, atunci da, aş înghiţi cianura fără să-mi mai spună cine-
va. Dar pentru prostiile unor deştepţi...

— Bun, şi atunci ce e de făcut? îl întrerupse grăbit Zero-şapte.

Urmă un conciliabul scurt şi foarte operativ, lipsit de divergenţe se-
rioase de opinii. Şi mai ales urmat de o hotărâre de maximă importanţă
pentru viitorul mişcării. Camaradul cel amator de cafea, casierul şi păs-
trătorul codurilor bancare ale grupului, luă legătura cu comandamentul
de la Bonn, cerând, în termeni nu lipsiţi de o anumită ambiguitate, vira-
rea imediată a sumei maxime de care se putea dispune în acel moment,
pentru mituirea grasă a unor personalităţi de prim rang, printre care pri-
mul ministru şi, din cât se lăsa să se înţeleagă, însuşi preşedintele

Franţei. Era ora patru iar Banca Algeriană deschidea ghişeele pentru

public abia la ora nouă. Până atunci trebuia evitat cu orice preţ un nou
contact cu comandamentul, care în scurt timp după primirea mesajului
lor s-ar fi putut dezmetici, cerând lămuriri suplimentare, mai ales fiind
vorba de o sumă pe care tinerii noştri combatanţi n-o puteau aprecia
decât în linii foarte generale, dar care în orice caz trebuia să fie enormă.
Zero-şapte instală la centrala telefonică un cip care producea pe linia
directă cu Bonnul semnalul de avarie şi chestiunea fu rezolvată în modul
cel mai delicat posibil. Acum comandamentul putea să sune până n-o
mai putea, ar fi constatat că intervenise ceva pe circuit şi, neputând cere
amănunte, urma să meargă la risc şi să le satisfacă cererea. Între timp,
ceilalţi trei începură să scoată documentele din arhivă - puţine, ca în
orice organizaţie clandestină - şi le dădură foc în nişte tomberoane de
tablă, având grijă să nu scape nici un colţ de hârtie.

Apoi rămaseră în aşteptare, uitându-se întruna la ceas şi încer-

când să-şi stăpânească nerăbdarea şi neliniştea. La ora nouă aveau să

meargă la bancă să ridice banii viraţi de comandamentul de la Bonn,

apoi, schimbând câteva taxiuri şi alternându-le cu metroul, la aero-
portul Orly, să ia primul avion spre Argentina. Sau, şi mai bine, spre
Venezuela. Acolo nimeni nu le mai putea da de urmă. În orice caz,
hotărârea definitivă aveau s-o ia la faţa locului, în funcţie de circum-
stanţele concrete.

Cel puţin din punctul lor de vedere, slujirea cauzei sacre a celui

de-al patrulea Reich era, pentru moment, amânată.

La proprietatea lui din Virginia, Knox Talbot, directorul CI.A., îi

deschise personal lui Wesley Sorenson. începuse să se însereze şi
domnea o atmosferă parcă anume făcută pentru un păhărel şi mai
ales pentru o discuţie strict confidenţială între doi oameni care au de'
discutat lucruri importante.

— în chestia calculatoarelor AA-zero n-am dat de nimic de care

să mă pot agăţa, începu Talbot lăsându-se pe canapeaua largă de pe
verandă şi scoţând un dosar cu chenar negru. Nu vreau să spun că
m-aş îndoi de capacitatea lui Harry Latham sau de seriozitatea sursei'
lui, dar dacă le iau de bune pe amândouă înseamnă că e ceva atât de*,
bine ascuns încât spun drept că ne depăşeşte total.

— Trebuie să le luăm de bune pe amândouă, Knox. Te înţeleg,,

dar n-avem încotro. Ar fi un risc prea mare.

— Am schimbat toată echipa de operatori, sub cuvânt că e bine

să mai lucreze şi alţii cu tehnologia de vârf, să se mai rodeze.

— Şi? Au înghiţit pastila?

— Ei, au cam mârâit ei, dar nu cât mă aşteptam eu. Şi bineînţeles
că pe toţi din prima echipă am pus lupa cum scrie la carte.

— Despre Gerhardt Kroger ai reuşit să afli ceva?

— Mare lucru nu, dar ce am aflat mă pune pe gânduri. Tipul era
cunoscut până nu demult ca un talent de excepţie în chirurgia pe
creier. Unii îl considerau un geniu. Era unul din cei câţiva inşi de pe
glob care eliminau cu ochii închişi „presiunile subcutanate", ce sunt
alea nu ştiu, dar prin operaţia asta se pot recupera mulţi indivizi care
o iau razna.

— Era? întrebă încruntat Sorenson. De ce vorbeşti la trecut?

— Fiindcă omul pur şi simplu s-a evaporat. Nu mai ştie nimen
nimic de el, la patruzeci şi trei de ani a demisionat de la spitalul unde
lucra, la Niirenberg. Spunea că şi-a pierdut elanul şi nu mai e apt din
punct de vedere psihic să mai opereze. S-a însurat cu o infirmieră foarte

capabilă, Greta Frisch, şi nu se mai ştie nimic de ei. Doar că s-ar fi

stabilit în Suedia, dar s-au făcut săpături şi acolo şi n-au fost de găsit.

— I-ai căutat şi în Suedia?

— Da. Acum patru ani li s-a pus viza de intrare la Goteborg, viză
turistică. De acolo le-am dat de urmă la un hotel unde au dormit două
nopţi şi cu asta basta. Pista se înfundă. S-au evaporat. .

— Aşi! S-au materializat în Germania. Probabil că l-a tentat mai

mult să slujească nenorocita aia de „Frăţie" decât să facă bine
oamenii bolnavi. Sau poate că acum îi face bine pe alţii. Tot bolnavi
şi ei. Şi cu boli tot de creier...

Drew Latham fusese nevoit să rămână în dormitorul colonelului -

o fereastră spartă e o tentaţie pentru orice hoţ. Witkowski plecase cu
câţiva puşcaşi marini americani să-i ducă la aeroport pe cei doi
prizonieri şi întârzia. Iar lipsa geamurilor făcea ca zgomotul de afară
să-i râcâie timpanele.

Se ridică de pe pat, îşi trase pantalonii pe el şi deschise uşa care

dădea spre camera de zi, unde dădu cu ochii de stăpânul casei şi
Karin De Vries, care îşi beau liniştiţi cafeaua.

— Va să zică eu vă aşteptam să vă întoarceţi şi voi îmi stăteaţi

aici ca huhurezii?

— Te-am lăsat să te odihneşti în linişte, dragul meu, răspunse

blajin colonelul. Dar dacă tot te-ai trezit, ia loc şi Karin are să fie aşa
de drăguţă să facă onorurile casei şi să-ţi aducă o cafea.

— Cum a mers? întrebă morocănos Latham aşezându-se la masă.

— Şnur! I-am urcat la bordul unui supersonic şi singurul care va
fi pus în temă e Sorenson.

— Cum adică „va fi"? N-ai vorbit cu el?

— Nu, nu l-am găsit. Am vorbit cu nevasta lui, i-am spus să-i
transmită să preia coletul de la Peter Pan doi la ora patru şi zece, ora
lor. Peter Pan doi înseamnă baza aeriană Andrews.

— Hm! Mi-e teamă că nu e suficient. Trebuie să confirme el.

Witkowski dădu să răspundă, dar în clipa aceea sună telefonul.

Ridică receptorul, ascultă câteva secunde şi zise doar atât:

— Bine.
Şi închise.

— Ei? făcu întrebător Latham.

— Sorenson era. A primit mesajul şi la ora asta baza Andrews
forfoteşte de puşcaşi marini, plus o grămadă de agenţi de-ai lui. Pe
pistă, pe acoperişuri, la ferestre, pe peste tot. Mai pofteşti ceva ca să
fii liniştit?

— Da. Ce facem cu celelalte două fire, cizmarul de lux şi parcul

de distracţii? Sau renunţăm la ele?

— Dacă ar fi după mine, eu n-aş renunţa, zise Karin.

— Aşa mă gândesc şi eu, zise Drew. Optez pentru parcul de
distracţii.

— Cred că n-ai să optezi pentru nimic, amice, i-o reteză colonelul'

Doar ştii că urâţii ăia îţi vor capul, sau îl vor pe al lui Harry, ceea ce
la urma urmei e acelaşi lucru, din punctul nostru de vedere.

— Bun, înţeleg. Şi ce trebuie să fac eu în situaţia asta? Să deschid

o gură de canal şi să-mi pierd urma printre şobolani?

— Nu chiar, dar rămâi aici. Trimit pază discretă dar tare şi pe'

cineva să repare fereastra. Scurt şi cuprinzător.

— Te deranjează dacă vreau să fiu şi eu util cu ceva? mormăi-

Latham, vizibil nemulţumit. Dacă dormitez aici...

— A, nici o grijă, ceva vei avea de făcut. Vei fi omul nostru de'

contact, aici va fi centrul nostru de comandă.

— Contact cu cine anume?

— Cu persoanele indicate de mine.

— Şi eu? întrebă Karin. .

— Te instalez în biroul meu de la ambasadă, cu pază serioasă la uşă
Sorenson ştie cine eşti, Knox Talbot la fel, aşa că dacă mă sună vreunul
din ei pe linia cu scrambler, preiei mesajele şi le transmiţi lui Drew
prin intermediul lui mesajele ajung la mine. Numai că partea proastă e
alta: cum te scot de aici. Dacă jos mai aşteaptă cine ştie ce băieţi răi...

— A, nici o grijă, la asta m-am gândit de mai înainte, surâse

Karin şi se îndreptă spre dormitor. îţi arăt imediat.

Witkowski se uită întrebător spre Latham, dar acesta ridică din

umeri şi răspunse:

— Nu sunt sigur că ştiu despre ce e vorba. Cred că am ghicit, dar

să aşteptăm puţin.

Şi, peste numai câteva minute, în uşa dormitorului apăru o blondă

platinată, cu ochelari cu lentile fumurii, fardată ţipător şi îmbrăcată
cu o fustiţă care nu acoperea mare lucru, la care se adăuga un
decolteu adânc şi teribil de apetisant.

— Cam ce ar dori băieţii să facă? întrebă ea într-un susur plin de

senzualitate şi schimbându-şi greutatea trupului de pe un picior pe
altul, cu mişcarea specifică a prostituatei pornite la agăţat.

— Ei nu, că praf m-ai făcut! izbucni Witkowski făcând ochii mari

şi plesnindu-şi palmele una de alta. La aşa ceva chiar că nu mă
aşteptam. Eşti maestră, maestră, nu alta! Ca să zic aşa, nu se...

Ţârâitul strident al telefonului îl întrerupse.

— Să răspund eu? zise Karin. Pot spune că sunt menajera.

— Chiar ai face bine. Pe la ora asta trebuie să sune băiatul de la

spălătorie. Dacă e el, să»vină încoace, apeşi la interfon pe butonul
şase şi îi spui să urce.

— AU6? C 'est la risidence du colonel Witkowski}

Ascultă câteva secunde, apoi acoperi receptorul cu mâna şi se
întoarse spre stăpânul casei.

— E ambasadorul Courtland, şopti ea. Zice că trebuie să vorbeas-

că neapărat cu tine.

Witkowski lăsă imediat paharul, sări de pe scaun şi veni cu pas

grăbit la telefon.

— Bună dimineaţa, domnule ambasador.

— Ascultă-mă cu atenţie, colonele. Eu nu ştiu ce s-a întâmplat
azi-noapte la dumneata acasă şi nici pe urmă, pe pista specială de la
Orly... şi de fapt nu sunt sigur nici că aş vrea să aflu chestiile astea,
înţelegi? Dar dacă ai anumite planuri pentru dimineaţa asta, le laşi
baltă. E un ordin.

— Să înţeleg că poliţia v-a pus în temă, domnule?

— Da, din plin. Şi, colac peste pupăză, m-a sunat şi ambasadorul
Germaniei, care cooperează fără rezerve cu noi în chestiunea asta.
Tipii de la Quai d'Orsay, departamentul pentru problemele germane,
l-au sunat cu noaptea-n cap ca să-i spună de un incendiu izbucnit la
nişte antrepozite, Avignon mi se pare că le spune... S-au găsit acolo
tot felul de porcării neonaziste şi se pare că s-au ars multe hârtii... de
nerecuperat, bineînţeles.

— Şi de la hârtiile alea a izbucnit incendiul?

— Da, dar cu cântec. Cineva a lăsat deschise o groază de ferestre
acolo şi s-a făcut un curent numai bun ca să ducă focul în toate păr-
ţile. Le-a uitat deschise, bineînţeles, nu poate spune nimeni că a fost
cu intenţie. S-a declanşat imediat alarma automată, au început să

Alo? Aici e reşedinţa colonelului Witkowski. (fr.)

funcţioneze aspersoarele, dar nu ştiu ce efect au avut. Important e să
ajungi acolo cât mai repede, colonele Witkowski.

— înţeleg, domnule ambasador. Şi cam în ce zonă a Parisului se

găsesc antrepozitele astea?

— Pe naiba, de unde vrei să ştiu eu? Habar n-am, acum am auzit şi

eu de ele! Dar tu ştii bine franţuzeşte, întrebi şi nimereşti, te descurci tu.

— înţeleg şi asta, domnule ambasador. Caut în cartea de telefon şi

aflu. Dar aş prefera să nu mă duc cu maşina mea şi nici cu taxiul. Aş
, avea rugămintea ca secretara dumneavoastră să sune la dispeceratul
de transporturi şi să ceară să-mi trimită echipament sigur. Ei îmi ştiu
bine adresa.

— Asta ce naiba mai e, echipamentul ăsta sigur?

— Un vehicul blindat, domnule, şi o escortă.

— Ah, Doamne Dumnezeule, gemu ambasadorul Courtland, de

ce nu sunt eu acum în Suedia!

Sediul neonaziştilor era într-o stare jalnică. Pereţii scorojiţi, perdelele .

şi mobilele arse, totul inundat de apa şi spuma împrăştiate din belşug în
toate părţile de aspersoarele declanşate automat. Într-un birou ticsit de
aparatură electronică, probabil bârlogul şefului, au dat de un imens fişet
metalic încuiat pe care nu l-au putut desface decât cu lampa de sudură.
înăuntru au găsit un adevărat arsenal, de la carabine grele, cu lunetă,
pentru vânat mare, până la grenade de mână şi aruncătoare de flăcări de
mici dimensiuni, laţuri subţiri de oţel de mare flexibilitate, pentru stran''
gulat, tot felul de pistoale şi stilete care de care mai sofisticate, mascate
sub forma unor bastoane sau umbrele care n-ar fi stârnit nici o bănuială
Drew Latham avusese dreptate. <

Poliţiştii se ocupau de resturile de hârtie .carbonizată, tratându-l

cu un spray anume care împiedica sfărâmarea lor la cea mai uşoară
atingere şi aşezându-le apoi cu infinită grijă între gemuleţe, pentru ca_;
la laborator să poată fi citite la lumina becurilor cu cuarţ.

— Au smuls toate prizele de la telefoane şi le-au făcut praf, zise

un inspector care dăduse o raită prin toate încăperile.

— Şi cablurile? întrebă Witkowski.

— Cablurile nu. Pe-alea au uitat să le smulgă. Sau poate erau
prea grăbiţi, n-au mai stat şi de ele. Au anunţat la telefoane şi vine

imediat cineva. Dacă restabileşte circuitele, putem identifica toate

numerele de telefon cu care s-a vorbit.

— Nu chiar, mârâi Witkowski. Numai pe cele formate de aici şi

cred că i-a învăţat cineva pe nenorociţii ăştia să transfere semnalele
pe contorul cine ştie cărei babete care primeşte în fiecare lună nişte
bani nu se ştie de unde.

— Ca în cazul traficanţilor de droguri, domnule?

— Cam aşa.

— Totuşi, eu zic că nişte instrucţiuni primite sau transmise ar

trebui să fie undeva, nu?

— Da, dar m-aş mira să le putem da de urmă. Se operează prin

intermediul unor bănci din Elveţia sau din Insulele Cayman, cu
conturi ininteligibile. Nici cei mai ai naibii experţi în finanţe n-au
cum să le dibuie. Pricepi? Ăsta e marele avantaj al civilizaţiei mo-
derne, dai cu tifla cui vrei şi nu te poate prinde nimeni.

— Domnule colonel, în cazul ăsta ar trebui să apelaţi la cineva de

la Departamentul pentru străini de pe Quai d'Orsay. Pe noi vă spun
sincer că ne depăşeşte. N-am lucrat niciodată cu chestii de genul ăsta,
vreau să spun cu implicaţii internaţionale...

— Bine, am să apelez.

Latham, în uniformă militară, şi Karin De Vries travestită se
apropiară de colonel cu mare grijă să nu calce pe bucăţelele de hârtie
carbonizată.

— Ei? Ţi-ai făcut o părere? întrebă încet Drew.

— Nu prea. Dar de un lucru sunt sigur, aici era inima opera-
ţiunilor lor, indiferent de acoperire.

Un poliţist sosi grăbit dintr-o altă încăpere, întinzându-i inspec-

torului o bucată de hârtie cam mototolită.

— Ia să vedem, zise omul legii şi îşi miji ochii. Meine Libeste...

nu, hibe... sau Liebste... ei drăcie, n-am ochelarii la mine...

— îmi daţi voie să vă ajut, domnule inspector? zise Karin surâzând

şi luându-i politicoasă scrisoarea din mână. „Scumpa mea, trecem prin-
tr-o noapte hotărâtoare. Trebuie să plecăm de aici imediat cu toţii, cauza
noastră e în pericol dacă rămânem şi riscăm să fim executaţi fiindcă
nişte incapabili care n-au fost în stare să îndeplinească misiunile
încredinţate. Nimeni de la Bonn nu trebuie să afle, dar tu trebuie să
ştii că plecăm în America de Sud, până vom găsi un moment propice
să ne întoarcem ca să putem lupta din nou pentru cauză. Acum vreau
să închei..." Şi uite că n-a mai încheiat, conchise Karin.

— Era ascunsă sub perna unui scaun, întări poliţistul care o adusese.

— Da, e limpede, făcu inspectorul, probabil a venit cineva, tipul {
a pitit scrisoarea sub perna scaunului de sub el, cu gând s-o termine
pe urmă, dar a trebuit să plece şi n-a mai putut-o lua... ]

— La aeroport! strigă Drew surescitat. Le luăm urma acolo!

— Fii serios, mormăi Witkowski. E deja zece şi un sfert şi cel pu- ■
ţin o duzină de companii aeriene operează de la ora şapte şi au zbo-
ruri spre treizeci de oraşe din America de Sud, aşa că hai să căutăm
acul în carul cu fân! Important e altceva, băiete, gaşca de aici, de la |
Paris, s-a spart, indivizii cei mari de la Bonn nu ştiu nimic de chestia
asta şi până afle ei. să trimită alţii, să-i organizeze, să-i pună pe di-
recţie, să demareze alte tâmpenii de acţiuni de-ale lor... Până atunci
mai durează şi putem respira şi noi puţin.

Gerhardt Kroger simţea că e pe punctul de a-şi pierde minţile. În

ultimele şase ore telefonase de zeci de ori la Depozitele Avignon,
dând parola corectă, dar operatoarea îl informa după câteva secunde
că interiorul la care dorea el să ajungă nu funcţiona.

— Calculatorul arată prezenţa unor deranjamente, domnule, îl

informa ea de fiecare dată cu aceeaşi voce neutră.

Degeaba protestase el, operatoarea nu avea cum să-l ajute. Se

întâmplase ceva şi Gerhardt Kroger îşi spunea întruna că trebuie să
se stăpânească, dar îi era peste putinţă. Zero-cinci vorbise cu multă
siguranţă, ca un om care ştie ce vorbeşte, şi îi inspirase încredere. De
data asta nu se putea să nu reuşească. Şi totuşi, fotografiile care
trebuiau să fie dovada atingerii obiectivului nu sosiseră...

Nu avea de ales. Trebuia să-l contacteze imediat pe doctorul Hans

Traupmann, la Nürnberg, altă soluţie nu întrevedea şi nu era timp de
aşteptat. Când se gândea că din clipă în clipă nemernicul de Harry-
Latham putea să moară şi fără discuţie că aveau să-i facă o autopsie
amănunţită...

— E o imprudenţă să mă suni aici, spuse supărat Traupmann

Telefonul ăsta nu e deloc sigur.

— Nu aveam nici o altă soluţie. înţelegeţi în ce situaţie mă aflu,»

mi se cere să dau cu orice preţ de^obiectiv, mi se recomandă insistent,']
adică de fapt mi se ordonă să recurg la serviciile unei firme de înaltă,
specializare...

— Şi? Ce mai vrei?

— Cred că ar trebui să înţeleg şi eu ce se întâmplă! Măgarii ăştia
s-au purtat cu mine ca nişte... ca nişte... şi am impresia că sunt de
sus până jos nişte tembeli care habar n-au de specialitatea asta...
Mi-au promis marea cu sarea şi nici vorbă, obiectivul e la locul lui şi
caut să dau de ei şi nu reuşesc, de ore întregi!

— Uite ce e, trebuie să foloseşti nişte metode mai aparte când e

vorba de contactarea unei firme specializate într-un grad atât de...

— Ah, Dumnezeule! Am folosit toate metodele, cele recomandate

de ei, dar centralista îmi spune mereu că e ceva pe circuit,
calculatorul arată o întrerupere! Nu ţi se pare că asociaţii ăştia ai
noştri ne-au tras clapa?

De data asta Traumpann ezită un timp înainte de a răspunde.

— Cred că... zise el dregându-şi vocea, cred că dacă lucrurile chiar
aşa stau, atunci e grav. Bănuiesc că eşti în continuare la hotel, nu?

— Exact.

— Rămâi acolo. Mă duc imediat la mine acasă, îi sun pe ceilalţi
şi vedem ce e de făcut. În orice caz, îţi recomand să nu te pierzi cu
firea, s-ar putea să dureze mai mult de o oră până să te sun.

— Acum nu mai are importanţă. În orice caz, sună-mă neapărat,

indiferent de ce se întâmplă!

Avu totuşi de aşteptat aproape două ore, timp în care se sili în fel

şi chip să se stăpânească, să nu-şi piardă minţile.

— Kroger! Din nefericire ai avut dreptate, se auzi în receptor vo-

cea sfârşită a lui Traupmann. E un dezastru. Singura persoană din
Paris care cunoştea locul unde se află sediul firmei s-a deplasat acolo
de urgenţă şi a dat de pompieri şi de poliţişti care forfoteau în toate
părţile _x De specialiştii firmei nici urmă.

— înseamnă că asociaţii noştri au dispărut? Aşa, în neant?

— Da, Kroger. Şi încă asta n-ar fi nimic. În dimineaţa asta la patru
şi jumătate casierul lor a contactat departamentul financiar de la Bonn şi
a cerut virarea imediată a unei sume colosale. Era vorba de femei, ado-
lescenţi, droguri, înalţi demnitari francezi... şi urma să prezinte ulterior
documentele justificative. Suma i-a speriat pe toţi şi au cerut aprobarea
comandamentului, a Numărului Unu personal, în regim de urgenţă.
Numărul unu a vrut să discute şi el cu tipii de la Paris, să se asigure., dar
n-a mai reuşit să intre în legătură cu ei, intervenise ceva pe circuit. înţe-
legi? Şmecherii distruseseră reţeaua, tocmai în vederea eventualităţii...

-Şi?

— Şi Numărul unu a hotărât să meargă la risc şi să aprobe trans-
ferul. îţi dai seama? Nişte trădători! O să-i vânăm până dăm de ei,
şi-n gaură de şoarece dacă s-ar ascunde, tot îi...

— Şi? Ne ţine chestia asta de cald cu ceva? Obiectivul de aici a

intrat de mult în faza critică, pe mine asta mă interesează, cum fac ca
să-l localizez!

— Comandamentul a analizat şi asta, aşa se explică întârzierea cu

care te-am sunat...

— Ah, cu asta trebuia să începi, nu cu...

— Fii atent, e o soluţie de risc extrem, dar e un caz de forţă ma-
joră. îl cauţi pe Moreau, de la Deuxicme Burectu... El ştie absolut tot
ce e legat de serviciile secrete franceze şi în bună parte şi americane.
şi engleze...

— Aşa, şi? Cum ajung la el?

— îl cunoşti? L-ai văzut vreodată?

"— Numai în fotografii. Dar îl pot recunoaşte! \

— Faci pe dracu-n patru să te apropii de el, fără telefoane sau;
alte chestii de-astea, vezi cum îl contactezi între patru ochi, undeva;
pe stradă sau... sau vezi cum te descurci. Nu avem o parolă cu el
pentru cazuri de-astea, dar dacă foloseşti cuvântul „Frăţia" are să-ţi
dea atenţie. Chiar dacă te repede sau se face că n-a înţeles despre ce
e vorba... Până la urmă îţi stabileşte el un punct de întâlnire. \

— Şi dacă totuşi refuză să discute? ^;

— Exclus, doar nu e nebun. A păpat de la noi zeci de milioane
oricând îl putem face să nu mai vadă lumina soarelui. Bineînţele
argumentul ăsta i-l serveşti doar dacă nu mai ai încotro... t