Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 15

Pe pajiştea din faţa imensului complex din pădurea Vaclabruck erau

adunaţi, în luminile torţelor, o mie cinci sute de adepţi ai „Frăţiei"
selecţionaţi din sutele de mii de discipoli răspândiţi în toate colţurile
Germaniei. în faţă, la o masă lungă de mai bine de cincisprezece metri,
luaseră loc liderii mişcării, sub steagurile cu zvastică şi scăldaţi în
luminile orbitoare ale reflectoarelor. Pe pupitrul din mijlocul tribunei
erau instalate microfoane de la care porneau fire spre toate difuzoarele
prinse în vârfurile stâlpilor înalţi de care atârnau steagurile. Iar printre
steagurile acestea se aflau şi unele cu totul neobişnuite, cu zvastici
străbătute de fulgere albe. Drapelul celui de-al patrulea Reich.

Penultimul vorbitor veni la pupitru şi îşi plimbă privirile aprinse

peste mulţimea aşezată în coloane perfect ordonate şi începu să vor-
bească pe un ton calm, dar autoritar şi convingător:

— Aţi putut auzi cu toţii implorările pe care ni le adresează din

toată lumea cei care au nevoie de noi, cerându-ne să ridicăm spada
pentru stabilirea unei ordini care să asigure purificarea raselor prin
eliminarea gunoaielor umane. Şi noi suntem pregătiţi s-o facem!

Se dezlănţuiră ropote furioase de aplauze şi izbucniră urale şi

ovaţii care făceau să se zguduie pământul şi copacii din jur. Oratorul
ridică braţul şi aproape instantaneu se lăsă o linişte deplină. Disci-
plina prusacă îşi spunea cuvântul.

— însă pentru asta trebuie să ne conducă cineva. Avem nevoie de um

Führer mai puternic decât ultimul nostru Führer, mai puţin şovăielnic şi
mai neîndurător cu aşa-zişii intelectuali, care sunt pe punctul de a ne
paraliza prin moliciunea lor şi cu tâmpeniile lor despre umanitarism şi

drepturile popoarelor. Noul nostru Fiihrer îi va nimici pe toţi duşmanii]

ideii de progres rasial. Istoria ne-a arătat că dacă cel de-al treilea Reich
ar fi invadat Anglia atunci când marele Adolf Hitler a hotărât asta,
ne-am fi găsit azi într-o lume curată, din care scursurile umane ar fi fost
de mult îndepărtate! Noul nostru conducător nu va ceda nici unei!
intervenţii! Ştiu că toţi aşteptaţi să-i cunoaşteţi numele şi, cu toate că-mi
dau seama că vă provoc o mare dezamăgire, sunt silit să vă spun că încă
nu vi-l pot dezvălui. Nici măcar vouă. Dar îi veţi putea asculta vocea,
rostind mesajul înregistrat pe care îl adresează fiecăruia din cei prezenţi
aici în această noapte istorică!

Şi oratorul ridică într-o mişcare iute şi autoritară braţul drept

executând salutul roman, apoi îl lăsă în jos la fel de brusc. In aceeaşi
clipă, în difuzoare bubui asurzitor o voce profundă, de bariton, am
plificată la maximum: ¡

— Soldaţi! Ne aflăm la începutul unei noi ere şi viitorul ne apar;

ţine nouă şi celor ca noi. Voi ştiţi asta. Voi toţi, fii ai harnicului popor
german, care lucraţi pe întregul cuprins al sacrului nostru Valeriana
sau trudiţi din greu prin ţări străine, aveţi cu toţii ochi ca să vedeţi ce:
se petrece în lume. Vedeţi cu ochii voştri popoarele care biologic,;
structural, nu sunt apte de muncă, popoare care trândăvesc şi con-
sideră că au dreptul să se înfrupte din roadele muncii noastre. Ci
suntem obligaţi să muncim ca să-i întreţinem pe ei, trântorii care nici
măcar nu încearcă să se ridice din starea de animalitate, făpturi infe,
rioare pentru care lenea, hoţia şi murdăria constituie singura raţiune
de a fi şi care încearcă să ne copleşească numeric, înmulţindu-se aşa
cum numai animalele parazite se înmulţesc. Aceşti troglodiţi, aceste
gunoaie se cer măturate de pe faţa pământului, lumea trebuie să fie
curată şi dreaptă, purificată de scursurile şi puroaiele acestei vermini
care trăieşte din aşa-zisele ajutoare umanitare ale ţărilor civilizate, în
realitate un tribut pe care trebuie să li-l plătim ca să nu năvălească
puhoi încoace şi să ceară un aşa-zis azil, sufocându-ne cu numărul
lor şi cu prăsila lor câtă frunză şi iarbă. Pretutindeni toţi duşmanii
noştri sunt cu minţile din ce în ce mai tulburate. Continuaţi-vă mersul
glorios înainte, bravi soldaţi! Viitorul e al nostru şi al celor ca noi, al
celor care suntem apţi să construim! Merităm şi avem datoria sacră
să devenim stăpânii acestei lumi, care e prea minunată spre a fi
lăsată pradă hoardelor de animale murdare şi leneşe... '

Coloanele de membri ai „Frăţiei" stăteau perfect aliniate, neclintiţi

ca nişte ziduri de piatră, ascultând cu religiozitate adâncă. Undeva în

ultimele rânduri ale unei coloane, doi inşi care nu făceau prin nimic notă

discordantă se priveau din când în când fără să bage cineva de seamă.
Unul era agent al serviciilor secrete franceze, celălalt îndeplinea o slujbă
similară în Olanda şi, împotriva regulilor sacre ale muncii din acest
domeniu, se cunoşteau şi colaborau. Situaţia era de aşa natură încât şefii
lor îşi dăduseră consimţământul. Fiecare din cei doi asculta cu urechile
ciulite, încercând să ghicească identitatea Ftihrerului a cărui voce frumos
timbrată, de bariton, umplea cu putere pădurea şi stârnea valuri de urale
care veneau ca un uragan căruia nimic nu i se poate împotrivi. Francezul
avea un minicasetofon ascuns în buzunarul de la piept, cu un microfon
ultrasensibil şi miniaturizat prins lângă un nasture, unde nici cea mai
ageră privire n-ar fi descoperit nimic. Departamentul de specialitate al
lui Deuxième Bureau avea să facă tot posibilul să identifice persoana
noului Führer după amprentele vocale. Olandezul participase la depis-
tarea acestei aşezări conspirative cu ajutorul satelifilor-spion, mare pro-
gres faţă de avioanele care fotografiaseră de la mare altitudine, cu trei-
zeci de ani în urmă, bazele ultrasecrete ale ruşilor în Cuba. Fusese unul
din primii care bănuiseră că zvonurile despre o sectă bogată venită din
Extremul Orient şi aşezată la Vaclabruck n-ar fi chiar în regulă şi inves-
tigaţiile ulterioare îi dăduseră dreptate. Amândoi se strecuraseră aici ca
muncitori constructori, olandezul era dulgher iar francezul electrician.

— Acum să vedem cum facem ca s-o ştergem de-aici, şopti olan-

dezul în franţuzeşte. Numai sârmă ghimpată peste tot, turnuri de pa-
ză cu mitraliere... aduce a lagăr de concentrare, are să fie greu al nai-
bii să ne întoarcem la barăci. Aşteptăm până se termină tot circul ăsta?

— Să vedem, răspunse francezul. Găsim noi o soluţie. Ne fofilăm

tot printre ei şi încercăm să ieşim de aici. Ne vedem la micul dejun, în
cortul numărul zece, să punem la punct planul de plecare definitivă.
Mi s-a şi acrit.

Ieşiră amândoi din coloană şi încercară să se depărteze, dar după

câteva zeci de paşi se treziră în faţa unui semicerc de bărbaţi în uni-
forme cu petliţe cu zvastici străbătute de fulgere albe, emblema celui
de-al patrulea Reich. în faţa lor, un ofiţer aştepta cu mâinile la spate
şi cu un aer sfidător.

— Vă este suficient ce aţi auzit, meine Herren?^ rosti el batjoco-

ritor. Pentru noi e o jignire nemeritată faptul că ne-aţi crezut atât de

Domnilor (germ.)

proşti încât să nu ne dăm imediat seama ce e cu voi. Şi culmea, nici
măcar nu v-aţi dat osteneala să vorbiţi nemţeşte!

Unul din soldaţi ţinea în mână un dispozitiv miniatural de inter-

ceptare de la distanţă, folosit şi de serviciile secrete franceze şi olan-
deze. Cei doi înţeleseră imediat ce se întâmplase.

Witkowski, Drew şi Karin se aflau acasă la colonel, în rue Diane,

aşezaţi în jurul mesei din bucătărie pe care se aflau toate mărunţişu-
rile lui Zero-unu, neonazistul din Bois de Boulogne.

— îmi place, mârâi colonelul. Pot să bag mâna-n foc că nenoro-

citul ăla nici nu se aştepta să dea de ceva care să nu-i placă. El veni-
se la plimbare pur şi simplu.

— Şi ce anume din toate astea te face să bagi mâna chiar în foc$

întrebă Latham.

— Exact, zise şi De Vries. Acte de identitate nu există, aşa că nici

nu ştim cine e... *

— Dacă v-aţi uita mai cu atenţie la ce e pe masă, n-afi mai pune

întrebări de-astea de ageamii.

• 
  M-am uitat, zise Latham întorcându-se cu spatele, şi-ţi spun pe
  

deasupra tot ce e în faţa ta. O cutie de chibrituri cu numele restaurantu-
lui Au coin de la familie, un bon de la o spălătorie chimică de pe AveV
nue Georges, pe numele de André şi o agrafă aurită pentru păstrat
bancnote, pe care e gravat ceva în nemţeşte, n-am înţeles ce anume
A, mai e o chitanţă, pentru emiterea unei cărţi de credit, care mai
mult ca sigur că e pe un nume fals. Ar mai fi şi altceva, colonele?

— Doamnă De Vries, ţi-am mai spus şi altădată că prietenul nostru

nu e prost de tot, rosti pe un ton plin de indulgenţă colonelul. Atâta doar
că ar mai fi două flecuşteţe, un bon de la o cizmărie de lux, pentru o
pereche de cizme, plus un permis de intrare, cam mototolit, la un parc de
distracţii de lângă Neuilly-sur-Seine. Un permis de intrare gratuit.

— Şi cam ce îţi spun lucrurile astea, colonele?

— încălţămintea, mai ales cizmele, înseamnă ceva foarte, foarte
personal. Când cineva îşi face încălţăminte de comandă, de obicei se
duce la acelaşi meşter care i-a mai lucrat şi altădată. Să te bată pan-
toful sau cizma când ţi-e lumea mai dragă e curată nenorocire şi
într-o chestie de-asta nu te dai pe mâna oricui.

— înţeleg, zise Karin. Dar ce e cu parcul de distracţii?

— Aşa e, interveni la Latham, întorcându-se cu paharul plin. De
ce a beneficiat el de bilet gratuit? Fiindcă spun drept că biletul ăsta
nu l-am băgat în seamă. Şi nici bonul de la cizmărie.

— Şi eu ce trebuia să-ţi fac? surâse batjocoritor Witkowski. Să ţi

le pun în mână şi să te invtisă te holbezi bine la ele?

— Mă rog, ai dreptate. înseamnă că mâine pornim cu noaptea-n

cap să dăm de un cizmar de lux şi de cineva care împarte în dreapta
şi-n stânga bilete gratuite pentru parcurile de distracţii... Cu capcana
de la Sacré-Coeur cum a rămas?

— Care capcană? întrebă colonelul, luat prin surprindere.

— Cum care capcană? Curierul numărul şaisprezece, de la staţia
de telecabine!...

— Acum aud de chestia asta!

Amândoi se întoarseră întrebători spre Karin De Vries şi îşi piro-
niră privirile asupra ei.

— Un truc pe care îl întrebuinţam mereu împreună cu Freddie, zise

ea, zâmbind puţin stânjenită. Obişnuia să-mi spună: „Când e vorba să ne
asculte careva, inventăm câte ceva de umplutură, cu cât mai aiurea cu
atât mai bine. Să-i punem pe drumuri, să alerge până le sar pingelele."

— De fapt, zise deodată Witkowski, parcă tresărind, începe să mă

bată un gând. Pot să mă încred că nu v-a urmărit nimeni până aici?
Că de atâta aiureală câtă vă umple capetele...

— Da, răspunse Latham. Am schimbat metroul de cinci ori, nu de

trei. Şi metroul, nu ştiu dacă ai observat, merge pe sub pământ, cu alte
cuvinte orice aparatură electronică de urmărire e vacs în cazurile astea.

Cei patru Blitzkriegeri care fuseseră trimişi la Sacré-Coeur se

întoarseră furioşi. Pierdere de vreme. Ei, luptători de elită, să fie puşi
pe drumuri în asemenea hal! Iar deşteptul lor de şef nu era aici, să le
explice şi lor cum venea asta. Cel mai furios din toţi era Zero-cinci,
care nu era pentru prima oară pus să alerge după cai verzi pe pereţi.

— Curată bătaie de joc! izbucni el, fierbând de furie şi trăgând o

lovitură de cizmă într-unul din scaunele aşezate în jurul mesei.
Nimic, nimic, nimic!

— Şi deşteptul nostru de Zero-unu, şeful nostru preaiubit, pe

unde mama dracului umblă? scrâşni altul. Te pomeneşti că-şi
schimbă izmenele, ca un adevărat luptător pentru cauză! Dacă a fost
cu adevărat o cursă, atunci înseamnă că ne-au identificat pe toţi
patru. Unde e? repetă el.

— Cine, Zero-unu? întrebă obosit şi plictisit Zero-doi, care nu

fusese la Sacré-Coeur. Nu-i aici, n-a venit.

— Ce vorbeşti! ţâşni Zero-cinci spumegând de furie, cum nu-i

aici? Nu trebuia să preia personal un apel telefonic de la Bonn la ora
zece fix? Unde umblă?

— Nu, n-a sosit nici un mesaj de la nici un Bonn. Când am văzut

că se apropie ora zece şi el nu apare, m-am dus în nenorocita aia de
cocină a lui, care cică-i cabinet, şi am aşteptat să sune de la coman-
dament. Nimic. Nu zic, s-ar putea ca Zero-unu al nostru să fie bine
văzut de superiorii noştri pentru devotamentul lui, dar n-ar strica să
se mai spele şi el din când în când. Pute în jegul ăla al lui de cabinet
de te trăsneşte, simţeam că-mi vine să vărs...

— Exclus, mormăi altul. Ca să intre sub duş ar trebui să-şi dea

jos de pe el toate rahaturile alea electronice şi i-ar lua două zile până
să şi le pună la loc.

— Chiar rahaturi! întări altul. Se joacă şi el cu ele, nu ştiu la ce

i-or fi folosind, dar se simte mai şef!

— Ei, ei, camarazi, ce-nseamnă asta? interveni altul mai tempe-

rat, care până atunci nu zisese nimic. Contestarea autorităţii superio-
rului e pedepsită cu asprime, aţi uitat?

— Dar critica justificată nu, se îndârji Zero-cinci. Unde e acum •

şeful nostru? De unde-l luăm, ai? Scrie la regulament că fiecare tre-
buie să poată fi găsit în orice moment? Ai?

— Ne-a trimis într-o misiune periculoasă şi fără rost! ţâfni mai

din spate o voce supărată.

— Aici mai sunt şi fricţiunile dintre voi, răspunse pacifistul. Ar fi;

cazul să le lăsaţi la o parte...

— Am ascultat cu toţii înregistrarea, interveni şi Zero-doi. Era»

clar că operaţiunea Sacre-Coeur avea prioritate, n-am auzit pe^;
nimeni să fie de altă părere.

— Aşa e, dar el, în loc să preia personal conducerea operaţiunii, a

preferat să se ducă la dracu-n praznic în Bois de Boulogne, că trebuie
să fie înapoi aici la ora zece, că trebuie să-l sune de la Bonn, că ches-
tii, că nu ştiu ce. Şi nici vorbă de nici un Bom. Aşa nu mai merge!
Cred că a sosit momentul să ne explice şi nouă.

— Şi totuşi, interveni un alt Blitzkrieger, care până atunci rămă-,

sese tăcut în colţul lui, un telefon tot am primit. De la omul nostru de
la ambasada americană.

Toţi săriră ca arşi.

— Cum asta? tună Zero-cinci. Doar i s-a interzis clar să ne con-'
tacteze direct!

— Informaţia era atât de importantă încât a considerat că e caz de

forţă majoră.

— Omul nostru s-a postat din proprie iniţiativă cu maşina în aşa

fel încât să ţină sub observaţie intrarea blocului unde stă colonelul
Witkowski. Nici el nu poate explica de ce, poate din instinct. A văzut
intrând în graba mare un bărbat şi o femeie. Femeia e sigur De Vries,
care lucrează la ambasada americană, la documentare. Pe tip n-a
reuşit să-l vadă bine, dar are impresia că l-a mai văzut undeva.

— Tipul nu poate fi decât Latham în carne şi oase! strigă entu-

ziasmat Zero-cinci. De Vries e în legătură cu el, altul nu poate fi.
Hai, să mergem! Acum nu ne mai scapă!

— Unde să mergem? întrebă Zero-doi.

— Să-l lichidăm pe Latham. Zero-unu şi-a făcut greşit calculele,
dar uite că noi...

— Eu aş zice, interveni altul, că în absenţa lui Zero-unu trebuie

obţinută aprobarea de la Bonn. E ceva prea important. Colonelul
Witkowski e as în materie de securitate a clădirilor şi n-o să-i sunăm
la uşă... „Cumva domnul Latham se află la dumneavoastră în vizită?
Ne permiteţi să-i oferim o mică atenţie, de exemplu un glonţ în cap?"

— Şi dacă mergem fără nici o aprobare? se îndârji Zero-cinci. Şi

aşa şi tot am făcut un rahat măreţ în seara asta, la Sacre-Coeur, din
cauza deşteptului de Zero-unu. Dacă reuşim acum şi îi mierlim pe
Latham, pe Witkowski şi pe farfuza aia de Karin De Vries, crezi că
are să ne mai zică cineva ceva?

— Bine, rosti Zero-doi cu un ton îngheţat, de comandant. Şase

oameni pentru rue Diane...

în clipa aceea sună telefonul şi Zero-cinci ridică receptorul.

— Porcăria asta de situaţie nu mai poate fi controlată! mugi spume-
gând de furie vocea doctorului Gerhardt Kroger. Am să menţionez în ra-
portul meu că toţi aţi dat dovadă de incompetenţă crasă şi de o reavoinţă
de neimaginat, aţi refuzat să menţineţi contactul cu un membru de grad
superior al „Frăţiei"! Nu se poate tolera aşa ceva şi am să raportez...

— Ar însemna să vă faceţi un mare deserviciu, domnule, răspunse

pe un ton stăpânit Zero-cinci. înainte de a se lumina de ziuă vom fi în
măsură să raportăm la Bonn eliminarea obiectivului, plus două ţinte
suplimentare pentru care conducătorii noştri îşi vor freca mâinile de
mulţumire...

— Chiar că eşti culmea! zbieră doctorul Kroger. Chestia asta o

aud a nu ştiu câta oară, ba că e vorba de ore, ba de minute, ba de
dracu să vă ia... Dă-mi-l la telefon pe cârnatul ăla obraznic care cică
e şeful vostru!

— Mein Herr, aş dori s-o pot face, răspunse Zero-cinci alegân-

du-şi cu grijă cuvintele, dar din nefericire am pierdut legătura cu el.
A preferat să meargă pe o pistă secundară şi până acum nu ne-a*
contactat. Trebuia să se întoarcă de cel puţin două ore.

— Mie mi-a spus că era vorba de ceva deosebit de riscant. Se

poate să i se fi întâmplat ceva?

— O, puţin probabil, domnule. Cel mult ceva din sfera plăcerilor\

curente din Bois de Boulogne.

— Atunci ce Dumnezeu s-a întâmplat la primul amplasament?

— O simplă cursă, mein Herr, dar echipa condusă de Zero-cinci a|
evitat-o cu bine. Şi de acolo am obţinut datele pentru o a treia pistă, pe
care ne pregătim să ne angajăm chiar acum. înainte de răsăritul soarelui |
veţi avea dovezile eliminării definitive a ţintei... mai bine zis a ţintelor.|
Vă garantez eu, Zero-cinci, că le veţi primi chiar la hotelul la care staţi.-

— Tinere, îmi pari mai rezonabil şi mai serios decât măgarul ăla!

de şefuleţ al vostru şi simt că pot avea încredere în dumneata. îmi iei
o piatră de pe inimă.

— E tânăr, domnule, dar să ştiţi că are multă experienţă şi e

foarte capabil.

— Degeaba, dacă n-are capul pe umeri. Ce număr ai zis că ai?|

Zero-cinci, parcă?

— Da, mein Herr.

— Adu-mi fotografiile acelea şi cred că am să raportez la Bonn|
că eşti un tânăr care promite. Sper din tot sufletul să-mi dai ocazia

Stanley Witkowski stătea la fereastră, cu lumina stinsă, şi privea!

în stradă cu binoclul cu infraroşii. Era ceva ce nu-i plăcea deloc. O
maşină cu luminile stinse aştepta într-un loc mai întunecat, cu lumi-
nile stinse. O observase ceva mai înainte, privind din obişnuinţă pe
fereastră: în lumina farurilor unei alte maşini avusese impresia că
înăuntru, la volan, e un bărbat care vorbeşte la telefon. Luase imediat
binoclul cu infraroşii şi începuse să privească atent. Nu se înşelase!
Tipul vorbea foarte însufleţit, părea că vrea să convingă pe un inter-
locutor mai sceptic. Apoi lăsă receptorul şi rămase nemişcat, cu ochii
ţintă spre ferestrele colonelului.

Era limpede. Witkowski ieşi din dormitor şi intră în camera de zi|

unde Drew Latham şi Karin stăteau pe aceeaşi canapea, e drept, dar
la cele două capete, lucru care colonelului îi făcu plăcere. în meseria
asta parantezele sentimentale duceau fără greş la dezastre, şi când mi-

rosea vreo idilă pe cale să se înfiripe între subordonaţi de-ai săi îi se-

para imediat sau de-a dreptul se descotorosea de ei, ca inapţi pentru
o asemenea muncă.

— Mi-ai spus adineauri că n-aţi fost urmăriţi, Latham. Şi chiar

mi-ai explicat că metroul merge pe sub pământ.

— Şi? M-am înşelat?

— A. nu, nici vorbă, doar că un tip şade jos într-o maşină şi vor-
beşte la telefon. Şi tot timpul e cu ochii încoace. E clar că nu cu noi
are el treabă.

Latham sări ca ars şi dădu să se repeadă în dormitor.

— Stai! îl opri Witkowski cu un gest autoritar. Stinge lumina,
altfel se vede dacă intră cineva.

Karin se duse repede şi răsuci comutatorul.

— Bun, acum e-n regulă. Binoclul cu infraroşii îl găseşti pe per-
vazul ferestrei.

Latham trecu în dormitor, lăsând uşa deschisă. Camera de zi era

luminată acum doar de razele slabe care veneau de afară prin uşa
dormitorului.

— Eşti într-adevăr îngrijorat, nu? întrebă Karin.

— Cred că pot avea suficiente motive de îngrijorare. Şi e valabil
şi pentru tine şi pentru Drew.

— Ar putea fi un amant gelos sau un soţ încornorat...

— Sau vreo zână din poveşti care se distrează dând telefoane din
faţa casei mele. M-am gândit şi eu la asta.

— Mie nu-mi arde de glume tâmpite şi cred că nu e momentul să

mă iei peste picior, mai ales dacă lucrurile stau cum zici.

— Nu mai ştiu ce actor celebru a spus cam aşa: „Niciodată nu

m-am întâlnit cu cineva care să-mi displacă". Iar eu pot zice în felul
meu: „Niciodată nu m-am întâlnit cu cineva care să nu-mi miroasă a
suspect." E o deviză. Chestiile astea cu soţi sau cu amanţi geloşi sunt
prea frumoase ca să fie adevărate, nu prind în faţa casei mele, mai
ales când vă am oaspeţi pe voi. Şi mai ales pe Drew, pe care unii îl
cred Harry şi umblă să-i zboare neapărat creierii.

— Freddie avea mare încredere în tine. Şi pe el îl suspectai?

— Oho! Din nefericire, nici în el n-am avut vreodată încredere.
Era ca un fitil care arde şi căruia nu-i mai putem controla flacăra. Ar
fi fost de mirare ca STASI să nu pună laba pe el.

— Dar n-a avut dreptate? Nu tocmai STASI şi cei de teapa lor

reprezintă acum coloana vertebrală a neonazismului german?

— Nu e vorba de asta. Metodele lui nu erau bune. Era prea măci-

nat de furie, era un fanatic. Nu asculta de avertismente şi a plătit cu
viaţa. îmi pare rău de el.

Latham veni repede din dormitor.

— Bingo! exclamă el. Ştiţi cine e tipul din maşină? Reynolds,
Alan Reynolds de la ambasadă, de la telecomunicaţii. E clar, că e
„cârtiţa'" neonaziştilor.

— Care Reynolds? Cine e ăsta?

— Bravo, colonele, îmi placi, să ştii! De câte ori ţi-ai plimbat sti-
matul fund până la subsol, la telecomunicaţii? Aud?

— Nu ştiu. Poate de trei-patru ori pe an.

— Vezi? Dacă te duceai mai des îl recunoşteai şi tu din prima,
clipă. El e, Reynolds, îmi pun capul.

— Dacă se arată aşa, fără frică, înseamnă că urmează să se în-

tâmple ceva şi cred că e cazul să luăm nişte contramăsuri. În primul
rând să vedem de ce arme dispunem.

— Am la mine un revolver şi un încărcător plin, se oferi Latham

scoţând arma de la brâu.

— Bine. îţi mai dau eu unul, plus un încărcător de rezervă.

— E cazul să ne aşteptăm la ce e mai rău, nu?

— Eu mă aştept la aşa ceva cam de când am început să înţeleg ce

e pe lume. Dacă tu nu, atunci nici nu mă mai mir că ţi-au demolat
apartamentul. ;*

— Bun. Acum mă aştept şi eu. Să zicem că avem cu ce ţine piept

musafirilor.

— Eu m-aş bucura mai mult să punem laba măcar pe unul viu

dacă nu pe mai mulţi. Să-i trimit la Washington, în locul tipului pe
care l-au lichidat.

Witkowski dădu la o parte un tablou şi în spatele acestuia apăru

un seif înfundat în perete. Roti discul, deschise uşa grea şi scoase
două revolvere, cu încărcătoare de rezervă. îi dădu unul lui Latham
şi el îşi mai luă un Uzi greu, de asalt, prinzându-l de cureaua lată de
piele. Apoi se duse în bucătărie şi desfăcu rapid căpăcelul robinetului
din mijloc, trăgând afară două fire cu manşoane mici de plastic la
capete. Rupse iute manşoanele, legă capetele firelor şi în aceeaşi cli-
pă se auziră cinci piuituri scurte şi puternice. |

— Până aici e-n regulă, zise el. A intrat în funcţiune sistemul de

pe scara de incendiu. Nişte sârme pe care le atingi fără să le vezi, nu
ai cum le evita. Electricitate statică, la un voltaj care nu te omoară,

drept, dar leşinat te lasă. Simplu, nu? Ceva ci la vivat concurenţa, să

poftească dumnealor dacă le dă mâna!

— Da, dar dacă prietenii noştri au chef să urce pe scara princi-

pală? Sau poate cu liftul?

— Nu-i nimic, avem ac pentru toate cojoacele. Nu ştiu dacă ai

băgat de seamă covorul de pe hol. În zona care duce spre uşa mea
există sub el nişte chestii foarte simpatice...

— Aha, am înţeles. Când calci pe el...

— Da. Se aprind simultan douăzeci de becuri de câte patru sute
de waţi şi încep să urle nişte sirene de trezesc jumătate din Paris.

— Şi? Tipii o iau numaidecât la sănătoasa şi nu mai avem cum

pune mâna pe vreunul.

— A, nu, că nu e gata. Exact în apartamentul de sub mine şade

fix cine trebuie. Dacă nu e acasă, am cheia. Cine coboară în goana
mare de la uşa mea, trebuie să treacă prin faţa uşii lui, care se poate des-
chide tocmai atunci. Şi de acolo cineva se poate trezi cu un glonţ...
sper că la picioare... Hm! Am încredere în calităţile tale de ţintaş. Nu
de alta, dar ţi-am spus că măcar pe unul trebuie să-l avem viu. Sper
că ai reţinut amănuntul ăsta.

— Colonele! strigă Karin din dormitor, a apărut o dubiţă în faţa

maşinii care pândeşte! Coboară nişte tipi... patru, cinci... şase... Da,
şase bărbaţi, toţi îmbrăcaţi în negru... sau în culori închise, în orice
caz. Toţi cu rucsacuri în spinare.

— Vor-să pună laba pe tine cu orice preţ, băiete.

Karin veni alarmată.

— Ce facem?

— Noi vom fi în apartamentul de dedesubt. Tu te încui în dormi-
tor, fii fără grijă, uşa e blindată, pereţii de beton special, ar trebui un
tanc ca s-o forţeze.

— Măcar sună la poliţie sau la ambasada noastră, interveni

Latham, calm dar foarte autoritar.

— Nu e cazul, vecinii mei foarte simpatici au să sune ei la poli-

ţie... dar mai înainte trebuie să încercăm noi să facem o captură.

— înţeleg, zise Karin. Poliţia s-ar putea să facă uz de arme, doar

e caz de forţă majoră, tipii sunt cu siguranţă înarmaţi.

— Să nu te sperii dacă iese cu tevatură mare, alarmă şi alte

chestii de-astea...

— A, nu, sunt învăţată, Freddie făcuse o instalaţie la fel la lo-

cuinţa noastră din Amsterdam. Ştiu la ce să mă aştept.

— Bravo! De la mine avea schema.

Latharn şi colonelul coborâră în grabă scările până la apartamen-
tul de dedesubt, unde gazda era acasă şi acceptă fără nici un comen-
tariu să-i primească. Rămaseră în hol, lăsând uşa uşor crăpată, cât să
poată privi la ce se petrece pe hol, şi se puseră pe aşteptat. După un
timp colonelul mormăi:

— Ei, drăcie! Nu se aude nimic. Ceva nu e-n regulă.

— Asta voiam să zic, şopti Drevv. Nu se aude nimic dinspre scara
de incendiu, nici pe scara principală, nici liftul nu se mişcă... Şi au
trecut vreo opt minute. Poate inspectează clădirea?

— Nu prea au ce inspecta. Blocurile astea vechi sunt construite

foarte economic, să nu ocupe spaţiu, ca nişte cărţi puse în raft, sau ca
bagajele într-o valiză... Valiză sau... Dumnezeule! Rucsacurile tipilo

— Ce e cu ele?

— Ah, da¹ mare tâmpit mai pot să fiu! Omule, în blestematele alea
de rucsacuri ale lor n-are ce să fie decât frânghii de alpinism, cu cârli-
ge... Pot trece de pe o clădire pe alta şi să coboare ca păianjenii. Hai s-o
ştergem, cât nu e prea târziu, urcăm repede la mine... Şi ai grijă să nu
calci cumva pe covor, omule, pentru numele lui Dumnezeu!

Rămasă singură în dormitorul lui Witkowski, Karin De Vries în-

cepuse să-şi piardă răbdarea. Stătea cu revolverul pregătit, cu pie.
dica trasă, dar nu se simţea nici o mişcare de nicăieri, deşi trecuseră
mai bine de zece minute. începu să-şi spună că Witkowski-singur re-
cunoscuse că suspecta pe oricine şi pentru orice, iar asta era un fel de
paranoia care îl putea face oricând să vadă şi ce nu era. Drew, pe de
altă parte, era surmenat în urma atâtor evenimente şi deci nici pe
raţionamentele lui nu se putea conta fără rezerve. Era posibil să se
înşelat toţi trei? Poate că într-adevăr în afurisita aceea de maşină era
un amant gelos sau un soţ care avea şi el motivele lui să stea la pân-
dă. Poate că lui Latham doar i se păruse că individul din maşină e
Reynolds, de la serviciul de telecomunicaţii al ambasadei. Poate că
cei şase tipi care coborâseră cu dubiţa erau nişte studenţi care se în-
torceau de la vreo petrecere sau din cine ştie ce excursie la munte
intraseră în alt bloc, văzându-şi frumos de treburile lor. Doamne, şi
îi era aşa somn... şi era aşa de obosită! Lăsă pistolul pe măsuţa de
lângă fotoliul în care stătea şi se întinse cu poftă, căscând fără să m
ducă mâna la gură... la naiba cu regulile de politeţe şi cu bunele
maniere, oricum, tot n-o vedea nimeni... Ah, ce somn, Doamne!...

în clipa aceea izbucni un zgomot asurzitor şi avu senzaţia tulbure

că afară fulgeră. O ploaie scânteietoare de cioburi de sticlă ţâşni în
dreptul ferestrei şi din ploaia asta răsări brusc un trup omenesc care
se rostogoli scurt pe covor şi ţâşni în picioare într-o fracţiune de
secundă, ca acţionat de un arc de oţel. Karin se ridică iute din fotoliu
şi se retrase din instinct, încercând reflex să se agaţe de ceva cu mâna
dreaptă, cea bandajată. în clipa aceea un al doilea individ veni parcă
în zbor pe fereastră, ţinându-se de frânghie şi aterizând direct pe pat.

— Cine sunteţi? ţipă ea disperată în nemţeşte. Ce vreţi? Ce cău-

taţi aici?

— Ştii bine, se răsti cel care intrase primul. Din moment ce ne

vorbeşti în limba asta înseamnă că ştii cine suntem şi atunci ştii şi ce
vrem şi ce căutăm.

— E limba pe care o ştiu cel mai bine... răspunse ea încercând să

ocolească fotoliul ca să se apropie de măsuţă.

— Unde e Lassiter, stimată doamnă De Vries? mârâi celălalt, să-

rind ca o minge jos din pat. De aici n-ai cum să scapi, ştii bine! Ca-
marazii noştri trebuie să apară din clipă în clipă la intrare, au aştep-
tat doar semnalul, zgomot de geamuri sparte! Zi, te ascultăm!

— Nici nu înţeleg despre ce vorbiţi, zise ea cât putea mai liniştită.

Văd că ştiţi cine sunt şi înseamnă că ştiţi şi ce caut aici. Chiar vi se pare
ceva anormal să am... anumite relaţii cu locatarul acestui apartament?

— Hai, hai, lasă figurile, patul e neatins, nu s-a culcat nimeni în

el şi câinele de Witkowski nici nu e aici.

— Nu e... a... a băut prea mult şi ne-am... ne-am certat... M-a

încuiat aici pe dinafară şi nu ştiu unde a plecat, ticlui ea la repezeală
o minciună, sperând să se prindă.

Ajunsese foarte aproape de măsuţa cu revolverul salvator şi se

ruga în gând să mai poată face un pas, numai unul...

— Voi nu v-aţi certat niciodată cu iubitele voastre? Dacă nu,

înseamnă că sunteţi nişte papă-lapte ... vă mai încheie tot mămica la
nădragi... şi vă şterge la fund...

— Lasă clanţa, putoare nenorocită, că acuma te...

Nici unuia din cei doi nu-i trecuse prin cap să scoată pistolul din
hamul de la subsuoară şi Karin făcu iute ca o pisică ultimul pas, se
aplecă, înhaţă pe întuneric arma de pe măsuţă şi trase fără milă în
primul intrus, care se prăbuşi ca un sac. Al doilea, uluit, dădu să ducă
mâna la revolver, dar ea îl luă imediat la ochi şuierând ameninţătoare:

— O mişcare, găgăuţă, şi rămâi fără ţeastă!

în aceeaşi clipă uşa blindată a dormitorului se izbi de perete şi
Witkowski se năpusti înăuntru, răsucind comutatorul.

— Christoase, Karin a reuşit să pună mâna pe un iepuroi viu!...

Vino încoace să-l jumulim, Latham, şi să...

Nu apucă să-şi termine vorba şi izbucni un muget asurzitor de

sirene care se pare că trezi imediat lumea din împrejurimi, judecând
după ferestrele care începură să se lumineze una după alta.

— Vin ceilalţi, să ne blocheze retragerea, strigă Karin.

— Bravo, îi aşteptăm! răspunse aproape voios Witkowski.

Şi pormi împreună cu Latham, traversând în goană camera de zi şi

postându-se în dreptul uşii de la intrare. Colonelul o descuie şi se;
ascunseră amândoi în spatele ei. Uşa se deschise brusc şi doi inşi năvă-'
liră înăuntru, trăgând foc continuu cu automatele şi ciuruind tot ce era în
încăpere, dar fără să-i treacă vreunuia prin cap să ţintească şi după uşă.
Witkowski şi Latham ochiră cu atenţie şi traseră foc după foc, la ge-
nunchi şi în braţe. Cei doi scăpară automatele şi se prăbuşiră gemând de
durere. Colonelul se repezi în bucătărie şi deconecta alarma şi într-o'
clipă urletul sirenelor încetă, lăsând loc unei linişti punctate doar de
tropăitul de pe scări al celor care se grăbeau să se facă nevăzuţi.

— Leagă-i bine pe porcii ăştia şi du-i în toaleta cea mică, şi pe

porcul capturat de Karin tot acolo. Poliţiştilor francezi li-l dăm pe
nenorocitul din dormitor, care a apucat s-o mierlească.

— Stanley, poliţia are să vrea să ştie ce s-a întâmplat aici. Suntem

pe teritoriu francez, nu-i de glumă.

— Să se descurce cum or şti. Deocamdată mamelucii ăştia trebuie

urcaţi imediat în avion, fără să mai ştie nimeni de chestia asta. Doar
Sorenson. El, eu, tu şi Karin, ăştia ştim. Dacă şi de data asta se în-
tâmplă ceva, aflu imediat cine a ciripit... Avem trei prizonieri şi acum
se pot pune cap la cap o grămadă de lucruri...

• 
  Doi, se auzi vocea lui Karin din uşa dormitorului. îmi pare
  rău, ar fi trebuit să mă gândesc... N-am fost atentă şi a apucat să
  

muşte fiola cu cianură de la guler. Au rămas numai doi...