Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 20

Gerhardt Kroger trudea la descifrarea faxului primit de la Bonn,

ţinând în mână cartea de coduri şi aşezând cu multă atenţie literele co-
recte în mesajul codificat. Cu cât se apropia de sfârşit, cu atât era mai
surescitat, dar reuşea să se controleze. îşi spunea că la urma urmei are
suficiente motive de optimism. Informatorul din interiorul ambasadei
americane reuşise acolo unde atât de lăudaţii Blitzkriegeri, măgarii aceia
lăudăroşi, nu făcuseră nici o ispravă. Omul nu-şi deconspirase sursa, dar
scăpase totuşi un amănunt: o femeie. O femeie cumplit de lacomă la
bani, dar care uite că nu toca degeaba banii „Frăţiei". Şi puteau con-
ta pe ea în continuare, femeia avea să-i servească nu numai de dragul
banilor, ci şi din frică: fapta ei o putea duce pe scaunul electric. Pe
scurt, lucrurile nu stăteau chiar aşa rău pe cât se părea.

Un singur lucru îl deranja pe Kroger: convingerea fermă a omului

lor de la ambasadă că nu era vorba de Harry Latham, ci de fratele aces-
tuia, Drew Latham, ofiţerul care lucra pentru Operaţiunile Consu-
lare. Kroger îşi dădea seama că era un punct de vedere ridicol, dar îi
rămânea totuşi un ghimpe în inimă: omul era foarte competent şi
dacă susţinea cu atâta tărie un asemenea lucru însemna că ştia el
ceva. Şi asta se bătea cap în cap cu faptul că omul lui Moreau îl vă-
zuse pe Harry Latham în carne şi oase coborând din metrou şi urcând
repede înapoi când izbucniseră împuşcăturile. Minţea Moreau?
Imposibil, ar fi fost pentru el un risc prea mare, cu „Frăţia" nu se
putea juca, şi-ar fi pierdut gâtul.

Ajunse la sfârşitul mesajului primit de la Bonn. „Sursa mea interioa-

ră de informaţii semnalează că departamentul de documentare a întocmit
documente false pe numele de colonel Webster şi un ordin oficial de re-
ţinere a unui apartament la hotelul Intercontinental de pe rae Castiglione.

Sursa afirmă că a văzut fugitiv o legitimaţie laminată în plastic, cu foto-

grafia fără îndoială trucată: un bărbat cu trăsături care îi sunt cunoscute,
dar care acum e blond şi poartă ochelari. Sursa consideră că individul
este Drew Latham, ofiţer al Operaţiunilor Consulare şi frate cu Harry
Latham. Oficial, Drew Latham e mort şi trupul său neînsufleţit a fost
transportat în Statele Unite, în vederea înmormântării. Am verificat lis-
tele cu încărcăturile avioanelor militare americane din zilele respective'
dar informaţia transportării trupului lui Drew Latham nu se confirmă._;
Singura concluzie pe care o pot trage este aceea că cel care a murit în re- >
staurantul din periferia Villejuif nu e Drew Latham, ci Harry, fratele său.,
împreună cu o femeie pe nume Karin De Vries, de cetăţenie olandeză,
americanii încearcă să întindă o capcană în care să prindă unul sau mai
mulţi membri ai „Frăţiei". Sper să aflu amănunte în seara asta."

Ce porcărie! îşi spuse Kroger. Doi fraţi puteau semăna foarte bine

între ei, aşa că nu exista nicăieri o dovadă. Ce motive ar fi avut ameri-
canii să mintă? Nu, „sursa internă" de la ambasada americană văzuse!
mai mult decât era şi ar fi fost din partea lui o prostie să se ia după orice
părere neverificată. Oricum, Harry Latham urma să moară în cel mult
treizeci de ore. Dar el, Kroger, trebuia să-l lichideze mai înainte de asta.|

Se uită la ceas. Trecuse bine de miezul nopţii, era două şi zece,

era momentul să treacă la fapte. Se îmbrăcă, luându-şi pe deasupra
un fulgarin larg, cu buzunare mari, în care putea pune fără problemă
pistolul de calibru mare, încărcat cu şase gloanţe explozive, care în
zona impactului lăsau o urmă cât un sâmbure de cireaşă iar la ieşire
una cât un pumn zdravăn. Doctorul Gerhardt Kroger avea să recurgă
în orele următoare la soluţia decisivă.

Cam în acelaşi timp, Drew Latham termina de vorbit la telefon cu

colonelul Stanley Witkowski. Nu era deloc mulţumit, dar trebuia să.
urmeze instrucţiunile. îşi făcu la repezeală bagajul - lucru deloc
greu, fiindcă abia se atinsese de valiză - şi se puse pe aşteptat.
aşteptare apăsătoare care îi măcina nervii.

În sfârşit, telefonul sună - Witkowski se dovedea mai promt

decât se aşteptase el.

— Da! zise Drew agitat. Gata? Sper să nu se fi întâmplat vreo.

— Nu, dragul meu, răsună blând în receptor vocea lui Karin.
Ce să se întâmple?

— Oh, Doamne! Credeam că e colonelul, simt că înnebunesc! De

unde suni?

— Am jurat să nu-ţi spun. O simplă măsură de prevedere...

— Ah, lua-l-ar toţi dracii pe ticălosul de Witkowski! După ce că
din cauza lui stau în scârba asta de uniformă...

— Nu cârti. Are dreptate. Şi vreau şi eu să fii prudent. Foarte

prudent, dragul meu.

— Mă rog, mă rog... Ai auzit ce s-a întâmplat aseară?

— Reynolds? Tocmai de asta te rog să fii cu ochii în patru. M-a
pus colonelul la curent şi atunci mi-am dat seama de un lucru. Tipul
ăsta, Reynolds...

— Ei? Ce-i cu el?

— Tot timpul venea pe la documentare sub diferite motive. în
special îmi cerea hărţi şi informaţii despre transporturi.

— Dumnezeule? Şi nu l-a luat nimeni la ochi?

— Spun drept că mie abia acum treaba asta îmi pare cu ochi şi cu
sprâncene, după ce am aflat că tipul nu era curat. Pe atunci îmi
spuneam că e un băiat descurcăreţ, care face rost de datele astea mai
simplu, în loc să se roage de secretarele de la societăţile aeriene sau
să-şi strice ochii pe mizeriile astea de hărţi franţuzeşti, scrise cu litere
cât furnicile. Dar acum stau şi mă gândesc la altceva... Ceva foarte
ciudat...

— Anume?

— Când aveam de mers întruna de la documentare la serviciul de
transporturi, l-am văzut de două ori pe Reynolds ieşind din ultimul
coridor. N-am dat atenţie, presupun că m-am gândit la ceva de genul
uite, tipul îşi aranjează şi el ceva, o ieşire în oraş sau cine ştie ce...

— Şi acum ce crezi că trebuie să fi fost?

— Se poate să mă înşel, dar... Toţi de la documentare avem acces
la documente strict confidenţiale, înţelegi? Multe sunt apă de ploaie,
nu merită să fie ţinute sub cheie, dar în birourile de pe ultimul coridor
se lucrează numai cu date ultrasecrete. Cine are de lucrat cu aşa ceva
se duce acolo, acolo sunt calculatoarele cele mai performante şi
echipamente de telecomunicaţii care permit accesul oriunde...

— Cred că înţeleg. Ai văzut cumva de pe ce latură ieşea sau intra

Reynolds?

— Stânga. De asta sunt sigură, îmi aduc aminte că-mi întorsesem

capul spre stânga.

— Mai ţii minte când a fost asta? în ce zile?

— Ei, asta-i bună! De atunci au trecut câteva săptămâni bune,
poate două luni... N-am nici eu memorie de elefant!

— încearcă totuşi să faci un efort. E extrem de important să ştin

cine lucra acolo atunci, cu cine avea el treabă! Witkowski e sigur că ştie că
la ambasadă mai există o „cârtiţă". Acum înţelegi?

— Bine... Am să mă uit pe calendar şi am să încerc să văd ce'

lucrări pregăteam atunci... Deşi nu garantez...

Drew închise şi formă numărul ambasadei, simţind că i se urcă

sângele la cap când centralista îl întrebă, cu un ton ironic, dacă ştie
cât e ceasul şi dacă, după părerea lui, ambasadorul Statelor Unite pu-
tea fi trezit la o asemenea oră.

— Femeie, răcni el turbat de furie, uite ce e, eu nu dau telefoane

ca să mă distrez şi nici nu umblu cu prostii, aşa că pune mâna ime-
diat pe afurisitele alea de butoane şi fă-mi legătura cu ambasadorul
că te ia mama dracului de nu te vezi! E o chestie legată de securitatea
naţională a Statelor Unite şi acţionez din ordinul Operaţiunilor Consu-
lare, dacă ai auzit de mâncarea asta de peşte! Hai, mişcarea! Şi dă
mai repejor, că n-am timp să stau de fundul tău!

Speriată, centralista îi făcu imediat legătura şi peste câteva mo-

mente în receptor se auzi vocea ambasadorului Courtland.

— Domnule, e un telefon steril? întrebă Drew, vorbind aproape în

şoaptă.

— Nu. Aşteptaţi un moment...

în mai puţin de un sfert de minut, vocea ambasadorului se auzi
din nou:

— Da, acum putem vorbi fără probleme. Vă rog să vă identifi-

caţi, domnule.

— Sunt Drew Latham...

— Dumnezeule! Drew Latham? Care va să zică n-ai murit?
Zău dacă mai înţeleg!

— Nici nu e nevoie, domnule. Pur şi simplu e nevoie doar să daţi

de tipii care lucrează la megacalculatorul de la ambasadă şi să-i
puneţi la treabă.

— Bine, dar s-a anunţat oficial că ai murit!...

— Domnule, uneori lucrurile par al naibii de complicate şi când colo
sunt foarte simple... Vă rog, să nu mai pierdem vremea, e nevoie urgent
de date speciale... Dumneavoastră aveţi puteri practic nelimitate
contactaţi-l în paralel pe Witkowski şi spuneţi-i să mă sune imediat!

— Unde să te sune?

— Ştie el! Dar repede, într-un sfert de oră trebuie să plec de aici
şi nu pot pleca până nu vorbesc cu el.

Ambasadorul Courtland se dovedi şi el foarte operativ: nu trecură

nici trei minute şi telefonul sună imperios.

— Drew? Ce mama dracului e aşa urgent? Mă mir că nu l-ai pus

pe preşedintele S.U.A. să-mi comunice să te caut!...

— Stanley, lasă vorba, uite ce e: neapărat trebuie să ne strecori pe

mine şi pe Karin în clădirea ambasadei!

— Cuuum? în ambasadă? Ei nu, că de data asta chiar că te-ai

ţicnit de tot!

Drew nu se lăsă intimidat şi îi spuse pe scurt tot ce înţelesese de la

Karin.

— Aşa că, stimate colonele, dacă într-adevăr crezi că acolo mai e

încă o „cârtiţă", fă bine şi lasă-ne să dăm de ea, da?

Garda trimisă de Witkowski sosi neaşteptat de repede şi unul din

băieţi îi luă bagajul.

— Coborâţi cu liftul peste patru minute, domnule. Etajul acesta e

supravegheat de ai noştri, noi suntem pregătiţi să vă preluăm în hol.

— Dar... zise al doilea, aş avea o sugestie, domnule: nu mai fiţi

aşa crispat, asta vă distrage atenţia. încercaţi să vă calmaţi.

— Hm! Am senzaţia că nu e pentru prima oară când aud chestia

asta... E un sfat, bănuiesc, nu-i aşa?

— Luaţi-o cum doriţi, domnule. Ne vedem în hol.

Peste trei minute, Latham ieşi pe uşă şi ajunse fără nici un incident la
uşa liftului, coborî singur până la parter şi ajunse în holul aproape
pustiu, unde doar câţiva întârziaţi mai tândăleau în fotoliile largi, învâr-
tind în mână paharele cu whisky sau coniac. Latham se îndreptă cu un
mers cât mai milităros spre ieşire, dar nu făcuse nici zece paşi când din-
spre balconul de la mezanin izbucniră focuri puternice de armă, pe care
pereţii de marmură ai holului larg le amplificau la nesfârşit, făcându-le
de-a dreptul asurzitoare. Nu se mai putea întoarce înapoi, aşa că se
aruncă în mod reflex într-o parte unde avea impresia că e umbră şi în-
tr-adevăr, locul se dovedi a fi mai ferit. Nu erau decât nişte măsuţe de
lemn, însă probabil erau de stejar şi din unghiul din care veneau gloan-
ţele, aproape paralel cu tăbliile, era cu neputinţă să nu ricoşeze în sus.
Zărea din ascunzătoarea lui figurile stupefiate ale celor doi inşi aflaţi în
spatele tejghelei oficiului şi văzu cum pieptul şi abdomenul unuia pur şi

simplu explodează, împroşcând holul cu viscere însângerate. Ca într-un

coşmar, celălalt îşi ridică îngrozit mâinile într-un gest de apărare, dar în
clipa aceea şi capul lui se împrăştie, stropind în toate părţile cu resturi de
creier. Răsună apoi alt rând de împuşcături, urmate de răcnete în engle-
zeşte, cu accent american.

— Gata, l-am atins! urla cineva dinspre mezanin, l-am făcut pi-

cioarele zob!

— Trăieşte! zbieră altcineva. Fiţi atenţi, să nu tragă iar!

— Lăsaţi trăncăneala! rosti aspru o voce deprinsă să comande.
Nu mai poate trage, puneţi mâna pe el şi faceţi ce trebuie!

Drew ieşi din ascunzătoarea lui şi primul lucru pe care îl văzu fu

chipul împietrit de groază al unuia din cei doi recepţioneri. Ca în
transă, acesta întinse mâna, bâjbâind după receptorul telefonului, în
timp ce colegul lui izbucni într-un plâns nervos, cu sughiţuri şi con-!|
vulsii puternice, ca de copil.

La ambasada americană, colonelul, Latham şi Karin De Vries,

fură conduşi la megacomputerul din subsolul ambasadei, adăpostit la
zece metri sub ultimul nivel la care aveau acces în mod obişnuit func-
ţionarii ambasadei. Latham vedea pentru prima oară monstrul acesta
care înfiora prin imensitatea dimensiunilor lui: un perete întreg din
sticlă groasă, în spatele cămia se învârteau sute de discuri mari care
se opreau şi porneau într-un haos absolut, extrăgând în mişcările lor
dezordonate informaţii prin intermediul sateliţilor şi al antenelor care
împânzeau tot globul. Un operator mărunt de statură, cu fire cărunte
la tâmple, deşi nu părea să fie trecut de treizeci de ani, trebăluia la un
pupitru plin de taste lângă gigantul care nu părea dispus să se lase
stăpânit de vreo putere omenească.

— Putem să-i dăm bătaie, da? zise grăbit colonelul.

— Hm,.. îmi pare rău, dar trebuie să mai aşteptaţi puţin, să vină
şi colegul meu... El are al doilea cod, fără el nu pot opera nimic dar
nici el fără mine. Trebuie să pice din clipă în clipă, domnul amba-
sador a ordonat să fie adus de oriunde ar fi...

— Sper să-l vedem cât mai repede la faţă, zise cam nemulţumiit

Witkowski, fiindcă avem nevoie de o treabă al naibii de complicată
care trebuie făcută rapid şi cu mare acurateţe... Şi cu discreţie abso-
lută, asta sper că se înţelege de la sine!

— Aici, domnule colonel Witkowski, vă rog să fiţi convins că

stăm perfect! Eu nu ştiu cine sunteţi dumneavoastră, nici domnul
acesta care lucrează pentru Operaţiunile Consulare şi nici doamna
De Vries, care s-ar putea să ajungă într-o zi comandant suprem al
NATO, aşa femeie cum e...

Witkowski se zbârli, fiindcă nu-i plăcea să fie luat peste picior,

dar tocmai când se pregătea să-l repeadă pe omuleţul acesta cam
obraznic apăru şi al doilea operator, păşind grăbit şi parcă cerându-şi
scuze pentru întârziere. Se postă imediat la pupitrul lui şi se întoarse
cu o privire întrebătoare spre oaspeţi, ca o secretară care aşteaptă ca
şeful să-i dicteze ceva de bătut la maşină.

— Zi, doamnă, se întoarse Drew spre Karin, te poţi concentra

asupra zilelor când zici că l-ai văzut pe individul acela?

Drept răspuns, Karin scoase un petic de hârtie din poşetă şi i-l

întinse primului operator:

— Poftim, domnule Rowe.

— O! O informaţie mai vastă nici că se putea! exclamă numitul
Rowe. Are să fie o bagatelă pur şi simplu.

— Am făcut tot posibilul să le pun în ordine cronologică.

— Asta ne va fi de mare ajutor, doamnă De Vries, zise Rowe,
începând să tasteze în mare viteză. Domnul Greenberg, colegul meu,
va face şi el aceleaşi operaţiuni, transpuse în codul lui, altfel degeaba
mă silesc eu, computerul nu mă ascultă.

— E-n regulă, contaţi pe mine, zise Greenberg aşezându-se mai bine

în scaunul lui pivotant şi lăsându-şi şi el degetele să alerge pe tastatură.

Se auzi un piuit subţire şi imprimanta începu să scoată foile de

hârtie, una câte una. Karin le lua şi le studia cu atenţie pe fiecare,
apoi, când imprimanta se opri, le mai luă o dată la cercetat, încer-
cuind câte o porţiune de text şi făcând semne pe marginea filei.

— Cred că am găsit, zise ea întorcându-se spre cei trei, după un timp

care li se părea acestora că nu se mai sfârşeşte. De două ori m-am dus la
dispeceratul de transport, în două zile diferite. Domnule Greenberg, poţi
identifica numele funcţionarilor de la documentare care în zilele astea
au lucrat în birourile de pe partea stângă a coridorului central?

— încercăm. Colegul meu şi cu mine. Singur cred că ştiţi că n-am

nici o putere.

O nouă probă de virtuozitate a degetelor celor doi şi pe ecran se

ivi un şir de nume, care apărură imediat după aceea şi pe hârtia scoa-
să de inprimantă.

— Doamnă De Vries, nu sunt sigur că treaba asta are să-ţi facă

plăcere, zise Rowe. Ne-ai indicat şase zile şi în trei din ele apare şi
numele dumitale.

— Numele meu? Doamne fereşte! E absurd! Sau calculatorul

vostru face figuri...

— Asta în nici un caz nu. Hai să încercăm, să vedem dacă putem

să vă împrospătăm puţin memoria, da?

Cursorul începu să se deplaseze pe ecranul monitorului, lăsând în

urma lui alte date extrase din memorie. •

— E nemaipomenit! exclamă Karin stupefiată. Ştiu sigur că în^

zilele acelea n-am fost acolo!

— Jucărica asta a noastră nu minte, doamnă De Vries. Asta e

printre puţinele lucruri pe care nu ştie să le facă.

— încercaţi şi la ceilalţi, să vedem ce au introdus în memorie.

Ecranul monitorului se umplu din nou de litere verzi, materiale

care proveneau din alte birouri. Şi, lucru care îi descumpăni pe toţi

lucrările pe care le recunoscuse Karin apăreau de încă două ori în
aceleaşi zile şi la aceleaşi ore.

— Cred că nu mai judec bine, zise ea, cu fruntea uşor transpirată

Cred totuşi că nu se putea să mă aflu în acelaşi timp în trei birouri.
Mai curând aş îndrăzni să zic că la jucărica asta a voastră s-a cam
umblat. Cineva a reuşit s-o penetreze.

— Pfff! făcu dispreţuitor Greenberg. Pentru aşa ceva ar fi nevoie

ca acel cineva să cunoască nişte coduri al naibii de complicate, f|
care cu siguranţă că nici eu nici Rowe nu i le-am dat, şi să fie în stare
să introducă o groază de date suplimentare şi să şteargă în acelaşi
timp altele... Şi nici dacă ar şti de zece ori mai multă informatică
decât noi doi la un loc, tot n-ar fi în stare de aşa ceva.

— Uite ce e, interveni Drew, luaţi la mână tot personalul cu acces

la calculatoare, chiar dacă ar fi să stăm aici trei zile! Vreau să văd pe
ecran tot ce provine de la şeful cel mare în jos.

Minutele începură să curgă din ce în ce mai greu. Imprimanta scotea

filă după filă şi toţi le studiau cu înfrigurare, simţind că se întâmpla ceva
şi că aici aveau să afle dezlegarea atâtor lucruri de neexplicat care se
petrecuseră în ultima vreme, dar totul rămânea încă într-o ceaţă de
nepătruns Date peste date, nume, informaţii, referinţe, titluri de lucrări

— Dumnezeule! exclamă dintr-o dată Greenberg, holbând ochi pe

ecranul din faţa lui. La una ca asta nu m-aş fi aşteptat în ruptul capu-
lui! Parcă nici nu pot să cred!

— La cine anume? întrebă Witkowski, cu tonul omului pregătit să

audă orice.

— Mi-e teamă că are să vă cadă cam greu la stomac, colonele,

răspunse Greenberg. Mai bine citiţi singuri.

— Doamne sfinte! gemu Karin privind datele de pe monitor.

Janine Clunes! Nu se poate!

— Aşa a zis şi colegul meu, întări ironic Rowe. Că nu se poate.

Soţia ambasadorului... Parcă e prea de tot! Sau în sfârşit, actuala
soţie, adică a treia sau a patra... sau a câta o fi, dar orişicât!

— A doua, amice, a doua, atât, i-o reteză fără chef Witkowski.

Lucrează la documentare sub numele ei de fată. Şi acum cred că înţe-
leg de ce.

— Un moment, zise Rowe, extrag imediat datele ei personale...

Witkowski nu mai era atent, fiindcă datele astea le ştia el foarte bine,

avizase personal angajarea doamnei Courtland la serviciul de docu-

mentare al ambasadei. Absolventă a Universităţii din Chicago, îşi luase
imediat după absolvire un doctorat strălucit în informatică şi devenise în
scurt timp unul din numele cele mai prestigioase ale corpului didactic de
la universitatea asta, care nu ducea lipsă de nume sonore. Cu un an şi
jumătate în urmă se măritase cu Daniel Courtland, divorţat de prima lui
soţie, şi venise la Paris, unde devenise în scurt timp cea mai simpatizată
femeie de la documentare. Era, fără îndoială, de o inteligenţă sclipitoare
şi cunoştea arta de a se face plăcută. Dacă vreun coleg sau vreo colegă
avea cine ştie ce problemă, se ducea imediat la soţul ei şi nu se lăsa până
nu-l convingea. Altminteri, ştia întotdeauna să nu profite de poziţia ei,
sau cel puţin nu lăsa nimănui impresia asta. Dacă întârzia cineva de la
program sau se făcea vinovat de cine ştie ce mărunţiş, închidea de
fiecare dată ochii sau, mai mult, încerca să-l acopere, iar când vreunul
rămânea în urmă cu lucrările, Janine Clunes se oferea să-l ajute şi o fă-
cea cu atâta naturaleţe încât tot personalul, de la mic la mare, o îndrăgise
ca pe o camaradă cum rar se poate vedea.

Iar acum... Acum lui Witkowski îi venea să-şi dea cu pumnii în cap

la gândul că nu scotocise bine în trecutul mai îndepărtat al individei
ăsteia. Cum Dumnezeu putuse fi atât de fraier? E drept, asta era treaba
tipilor de la CI.A. şi de la Operaţiunile Consulare, un ambasador era ţi-
nut tot timpul sub lupă şi o nouă nevastă era verificată până la a şaptea
spiţă, dar el, Witkowski, nu se culcase niciodată pe urechea asta, cu ve-
rificări anterioare făcute de alde tipii de la C.I.A., de la F.B.I. şi de la
blestematele alea de Operaţiuni Consulare, verificase şi el tot, de fiecare

dată, dar acum parcă îi luase Dumnezeu minţile şi îşi zisese că nu mai

avea nici un rost... Ei, şi uite că tocmai acum... Extraordinar! Ptiu!
Chiar că îi venea să se dea cu capul de pereţi!

— Până la urmă mi-e să nu-l punem pe listă şi pe Courtland. cât

e el de ambasador, mârâi Drew. Dacă stai să te gândeşti...

— Nu, nu cred, îl întrerupse Witkowski, vânăt la faţă de furie. Dacă

stau să mă gândesc zic că în primul rând nu ne-ar fi dat aprobarea să
venim aici, la jucărica asta. Fără aprobarea lui, era nevoie de autorizaţie
expresă de la CI.A., de la Departamentul de stat, de la Operaţiunile
Consulare, de la Consiliul de Securitate Naţională şi de la şefii de state
majore, plus de la NATO. Dura pe puţin o săptămână până adunam
toate aprobările astea şi Courtland avea tot timpul să-şi ia măsuri,,
dacă era nevoie de aşa ceva. Dar cu nevastă-sa e clar... M-am gândit
că oricum, tot a fost verificată în draci de Washington.

— Aiurea! făcu Greenberg. Acolo toţi nu se gândesc decât cum să

pună mâna pe ecusoane de parcare la Casa Albă, nu le arde lor de
chestii de-astea...

— Şi parcă tot nu-mi vine a crede, gemu Witkowski, cuprins de

disperare.

— Aşa am zis şi eu, sări Greenberg. Nu e de crezut, deşi... În ori-

ce caz, am şi intrat în reţea şi am lansat un apel urgent către Chicago;
pentru date cu privire la Janine Clunes. Fiindcă e totuşi ceva al naibii
de logic: dacă e „cârtiţă", atunci prima ei grijă asta trebuia să fie, să
facă în aşa fel încât bănuielile să pice pe altcineva. Şi le-a îndreptat
asupra doamnei De Vries…

— Cu limbile străine cum stă? întrebă posomorât Drew.

— Foarte bine nemţeşte, bine franţuzeşte, binişor italieneşte,

— Şi de la Chicago ce trebuie să-ţi vină? întrebă şi Witkowski.

— Ceva din banca de date de acolo, să vedem ce găsesc colegii. E
chestie de un minut sau două... Poftim, a apărut!

Ecranul monitorului se umplu din nou de litere verzi, imprimanta

începu să piuie şi filele de hârtie începură iarăşi să iasă, de data asta cu
date despre Janine Clunes. Timp de trei ani fusese şefa catedrei de
informatică de la Universitatea din Chicago, până la căsătoria cu Daniel
Courtland, pe atunci ambasador în Finlanda. Era considerată o somitate
de primă mână, pentru care aşa-zisele taine ale informaticii nu existau
Locuise într-un bloc cu apartamente mici, pentru profesorii nefamilişti
şi avusese câteva aventuri îndelung comentate, dar acestea nu-i afecta-
seră cu nimic poziţia de la universitate. Din punct de vedere politic

fusese foarte activă şi în anii studenţiei şi în cei petrecuţi la catedră, fiind

ferm împotriva mişcărilor studenţeşti şi având curajul să-şi expună lim-
pede poziţia asta, care nu era de natură să-i aducă prea multe simpatii.
Lucru demn de luat în seamă, personalitatea ei cuceritoare o ajutase să
domolească orice reacţie negativă şi nu-şi făcuse deloc duşmani, în ciuda
felului răspicat în care îşi expunea punctul de vedere.

Apoi, nişte lucruri care îl făcură pe Witkowski să simtă că i se

usucă gâtul. Emigrase din Bavaria după război, fiind crescută de
nişte aide, domnul şi doamna Schneider din localitatea Centralia, co-
mitatul Marion, statul Illinois. În anii liceului fusese o elevă străluci-
tă şi imediat după absolvire câştigase prin concurs o bursă de merit
la Universitatea din Chicago. „Asta e tot, Paris - se încheia mesajul.
Salutări de acasă, din Chicago!"

— Nu, nu e chiar tot, zise Witkowski cu o voce lipsită de culoare.

Lipseşte ce e mai important: Janine Clunes e un Sonnenkind.

— Asta ce naiba mai înseamnă? întrebă Latham.

— Un fel de dihanie nemţească şi nazistă, o...

— Ia, atenţie, mai e ceva! strigă Rowe.

Pe ecranul monitorului clipeau nişte steluţe, care apoi fură
înlocuite imediat cu câteva rânduri:

„Paris, notează câteva date suplimentare în legătură cu femeia Janine

Clunes. La foarte scurt timp după ce a fost numită şefa catedrei de
informatică, a luat parte la un miting pronazist în localitatea Skokie din
Illinois. S-a urcat la tribună şi a declarat că mitingul era un act de bar-
barie şi că era ruşinos pentru o societate civilizată să tolereze aşa
ceva. Numai printr-o minune nu a fost linşată de participanţi."

— Alta acuma! zise uluit Rowe. Cum naiba se împacă una cu alta?

— Simplu, zise Karin. Află că cel mai bine îţi maschezi simpatia
faţă de o femeie sau faţă de o mişcare politică vorbindu-le de rău.
Nimeni nu te va bănui şi îţi poţi vedea liniştit de treabă.