După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Asta nu se poate, sire, zise contele.

— Cum adică nu se poate?! Şi ce vă împiedică? strigă Carol I.

— Maiestatea-voastră ştie bine că am încheiat armistiţiu cu armata engleză, răspunse contele.

— Dacă există un armistiţiu, atunci armata engleză l-a călcat ieşind din oraş împotriva înţelegerii. Şi vă spun: trebuie să treceţi cu mine prin rîndurile ei şi să ajungem în Scoţia, iar dacă n-o fa­ceţi, ei bine, alegeţi între cele două nume care aduc oamenilor dis­preţul şi stîrnesc scîrba celor din jur faţă de ei: sau sînteţi laşi, sau sînteţi trădători!

Ochii scoţienilor azvîrliră flăcări, şi aşa cum se întîmplă adesea în asemenea împrejurări, trecură de la culmea ruşinii la culmea neruşinii. Doi dintre comandanţi înaintară de o parte şi de alta a regelui.

— Ei bine, da, spuseră ei. Am făgăduit să eliberăm Scoţia şi Anglia de cel care de douăzeci şi cinci de ani suge sîngele şi aurul Angliei şi Scoţiei. Am făgăduit să ne ţinem cuvîntul. Rege Carol Stuart, eşti prizonierul nostru.

Şi amîndoi întinseră mîna în aceeaşi clipă asupra regelui. Dar mai înainte să-l fi atins, amîndoi se prăvăliră la pămînt, unul fără cunoştinţă, celălalt mort.

Athos lovise pe unul cu mînerul pistolului, iar Aramis îl stră­punse pe celălalt cu spada.

Apoi, cum contele de Loeven şi celălalte căpetenii se dădeau înapoi în faţa acestui ajutor neaşteptat, venit parcă din cer în spri­jinul celui pe care ei îl şi socoteau prizonierul lor, Athos şi Aramis îl tîrîră pe rege afară din cortul trădării, unde intrase cu atîta lipsă de prevedere şi, sărind pe caii ţinuţi la îndemînă de către valeţi, porţiră tustrei în goană spre cortul regal.

În trecere îl zăriră pe de Winter, care galopa în fruntea regi­mentului său. Regele îi făcu semn să-i întovărăşească.

XIV

RĂZBUNĂTORUL
Pătrunseră toţi patru în cort. Nu aveau nici un plan şi trebuiau să ia o hotărîre.

Regele se lăsă să cadă într-un jilţ.

— Sînt piredut, spuse el.

— Nu, sire, rosti Athos. Sînteţi doar trădat.

Regele suspină din adîncul pieptului.

— Trădat, trădat de scoţieni, în mijlocul cărora m-am născut şi pe care i-am iubit întotdeauna mai mult decît pe englezi! Oh, ticăloşii!

— Sire, vorbi Athos. Nu-i ceasul învinuirilor. E momentul să arătaţi că sînteţi rege şi gentilom. Sus, sire, sus! Aveţi aici cel puţin trei oameni care nu va vor trăda, nu vă temeţi! Ah, barem de-am fi fost cinci! şopti Athos, cu gîndul la d'Artagnan şi Porthos.

— Ce spui? întrebă Carol, ridicîndu-se.

— Spun, sire, că nu mai există decît o singură cale. Lordul de Winter răspunde de regimentul său, ori aşa se pare cel puţin, ca să folosim cuvîntul potrivit: el se pune în fruntea oamenilor săi, noi, de o parte şi de alta a maiestăţii-voastre, facem o spărtură în armata lui Cromwell şi ajungem în Scoţia.

— Mai există o cale, interveni Aramis. Unul dintre noi să ia hainele şi calul regelui, şi în timp ce duşmanul se va arunca să-l prindă, regele poate că va trece.

— Sfatul e bun, zise Athos, şi dacă maiestatea-sa vrea să facă unuia dintre noi această cinste, noi îi vom fi adînc recunoscători.

— Dumneata ce părere ai, de Winter? întrebă regele, uitîndu-se cu admiraţie la aceşti doi oameni, a căror singură grijă era să atragă asupra lor toate primejdiile ce-l ameninţau.

— Cred, sire, că dacă există vreo cale de a salva pe maiestatea-voastră, domnul d'Herblay tocmai ne-a arătat-o. Vă implor deci să alegeţi imediat, căci n-avem timp de pierdut.

— Dacă primesc, asta înseamnă moartea, ori cel puţin temniţa pentru cel care se va afla în locul meu.

— Înseamnă cinstea de a-şi fi salvat regele! exclamă de Winter. Regele îşi privi vechiul prieten cu lacrimi în ochi, apoi desfăcu încet cordonul Sfîntului-Spirit, pe care îl purta spre a cinsti pe cei doi francezi aflaţi în prejma sa, şi-l anină la gîndul lui de Winter, care primi în genunchi această zguduitoare dovadă de prietenie şi încredere din partea suveranului său.

— I se cuvine, zise Athos. Îl slujeşte de mai mult timp decît noi.

Regele auzi aceste cuvinte şi se întoarse cu ochii în lacrimi.

— Domnilor, zise el, aşteptaţi o clipă. Am cîte un cordon pen­tru fiecare dintre dumneavoastră.

Şi, ducîndu-se la un scrin, unde ţinea propiile sale ordine, luă cordoane ale ordinului Jartierei.

— Aceste distincţii nu pot fi pentru noi, zise Athos.

— Şi de ce nu, domnule? întrebă Carol.

— Sînt ordine aproape regale şi noi nu sîntem decît simpli gen­tilomi.

— Priviţi la toate tronurile de pe lume, rosti regele, şi găsi­ţi-mi undeva inimi mai mari ca ale voastre. Nu, nu sînteţi drepţi cu dumneavoastră, domnilor, dar eu mă aflu aici să vă fac dreptate. În genunchi, conte!

Athos îngenunche, regele îi petrecu cordonul pe după gît, de la stînga spre dreapta, aşa cum cerea obiceiul şi, ridicînd spada, în locul formulei dintotdeauna: „Te fac cavaler, fii vitez, cinstit şi cre­dincios", spuse:

— Eşti viteaz, cinstit şi credincios, te fac cavaler, conte.

Apoi, întorcîndu-se spre Aramis, zise:

— E rîndul dumitale, cavalere.

Ceremonia fu luată de la capăt, însoţită de aceleaşi cuvinte. În acest timp, de Winter, ajutat de aghiotanţi, îşi scotea armura de aramă, spre a fi asemuit şi mai mult cu regele.

Cînd Carol isprăvi cu Aramis, întocmai ca şi cu Athos, îi îm­brăţişă pe amîndoi.

— Sire, glăsui de Winter, care în faţa unui atît de mare devota­ment îşi recăpătase toată stăpînirea de sine şi tot curajul. Sîntem gata!

Regele se uită la cei trei gentilomi:

— Aşadar, trebuie să fugim?

— A fugi prin mijlocul unei oştiri, sire, zise Athos, se cheamă în toate ţările de pe lume a ataca.

— Prin urmare, voi muri cu spada în mînă, zise Carol. Dom­nule conte, domnule cavaler, dacă vreodată voi mai fi rege...

— Sire, ne-aţi cinstit şi aşa mai mult decît se cuvenea unor simpli gentilomi, încît recunoştinţa e de partea noastră. Dar să nu mai pierdem vremea, am zăbovit destul.

Regele le întinse mîna pentru ultima oară, schimbă pălăria cu cea a lui de Winter şi ieşi din cort.

Regimentul lui de Winter se afla pe un platou care domina tabăra: regele, urmat de cei trei prieteni, se îndreptă într-acolo.

Tabăra scoţiană părea că, în sfîrşit, se trezise: ostaşii ieşiseră din corturile lor şi se aşezară în rînduri ca pentru lupta.

— Uitaţi-vă, zise regele. Poate că se căiesc şi sînt gata de atac.

— Daca se căiesc, sire, atunci ne vor urma, spuse Athos.

— Bun! încuviinţă regele. Şi noi ce facem?

— Să observăm armata duşmană, fu de părere Athos.

Ochii micului grup se aţintiră îndată asupra dungii pe care în zori o luaseră drept ceaţă şi care, sub primele raze de soare, trădase o armată aşezată în linie de bătaie. Văzduhul era limpede şi străve­ziu, ca de obicei în pragul dimineţii. Desluşeau cum nu se poate mai lămurit regimentele, steagurile, ba pînă şi culoarea uniforme­lor şi a cailor.

Deodată, pe culmea unui deluşor, un pic în faţa frontului duş­man, se ivi un bărbat mic de stat şi îndesat, înconjurat de cîţiva ofiţeri. El îndreptă un ochean către grupul regelui.

— Omul acesta cunoaşte personal pe maiestatea-voastră? în­trebă Aramis.

Carol surîse.

— Omul acesta e Cromwell, zise el.

— Trăgeţi-vă pălăria pe ochi, sire, să nu-şi dea seama de cele petrecute.

— Ah, am pierdut mult timp, făcu Athos.

— Atunci, să se dea ordinul şi plecăm, hotărî regele.

— Maiestatea-voastră dă ordinul? întrebă Athos.

— Nu, te numesc locotenentul meu, zise regele.

— Ascultă, milord de Winter, rosti Athos. Vă rog să vă de­părtaţi, sire: ceea ce vom discuta nu priveşte pe maiestatea-voastră.

Regele, zîmbind, se trase înapoi trei paşi.

— Iată ce propun, urmă Athos. Împărţim regimentul în două escadroane. Dumneata te aşezi în fruntea primului, maiestatea-sa şi cu noi în fruntea celui de-al doilea; dacă nimic nu ne împiedică, atacăm toţi o dată pentru a forţa liniile duşmanului şi a trece rîul Tyne, fie prin vad, fie înot; dacă, dimpotrivă, întîlnim vreo oprelişte în cale, dumneata şi oamenii dumitale muriţi pînă la unul, iar noi şi regele ne urmăm drumul: odată ajunşi pe malul rîului, fie el vrăj­maşul aşezat şi pe trei rînduri, dacă escadronul dumitale îşi face datoria, restul rămîne în seama noastră.

— Pe cai! zise de Winter.

— Pe cai! repetă Athos. Am prevăzut şi hotărît totul.

— Atunci, înainte, domnilor! rosti regele. Şi să ne amintim de vechiul strigăt de luptă al Franţei: „Montjoie şi Sant-Denis!" Strigătul Angliei stă azi în gura prea multor trădători.

Încălecară îndată, regele pe calul lui de Winter, de Winter pe calul regelui. De Winter se aşeză în fruntea primului escadron, iar regele, cu Athos în dreapta şi cu Aramis în stînga, în fruntea celui de-al doilea.

Întrega oştire scoţiană urmărea aceste pregătiri fără să se clin­tească, în tăcerea ruşinii.

Cîteva căpetenii ieşiră din rînduri şi îşi frînseră spadele.

— Haidem! zise regele. Asta mi-aduce mîngîiere în suflet. Nu-s toţi trădători.

În clipa, aceea răsună glasul lui de Winter:

— Înainte! strigă el.

Primul escadron se puse în mişcare, al doilea îl urmă şi coborî de pe platou. Un regiment de cavalerişti în cuirase, numărînd aproape tot atîţia oameni, se desfăşura în spatele dealului şi-i venea în mare grabă în întîmpinare.

Regele arătă lui Athos şi Aramis ce se petrecea.

— Sire, zise Athos. Am prevăzut împrejurarea şi, dacă ostaşii lui de Winter îşi fac datoria, manevra inamicului ne salvează, în loc şi ne piardă.

În acea clipă, peste tropotul şi nechezatul asurzitor al cailor, tună vocea lui de Winter:

— Mîna pe spadă!

Spadele smulse din teacă zvîcniră ca nişte fulgere.

— Domnilor, strigă regele la rîndul său, îmbătat de tumultul şi priveliştea din jur. Haide, domnilor, mîna pe spadă!

Dar acestei porunci, însoţită de pilda regelui, numai Athos şi Aramis îi dădură ascultare.

— Sîntem trădaţi, şopti el.

— Să mai aşteptăm, interveni Athos. Poate că n-au recunoscut vocea maiestăţii-voastre şi aşteaptă ordinul comandantului de es­cadron.

— Nu l-au auzit ei nici pe-al colonelului! Ia priveşte! exclamă regele, oprindu-şi dintr-o smucitură calul, care aproape îngenunche şi apucînd frîul lui Athos.

— Ah, laşii! Ah, ticăloşii! Ah, trădătorii! striga de Winter, a cărui voce se auzea desluşit, în timp ce oamenii săi, rupînd rîndurile, se risipeau în cîmpie.

Abia vreo cincisprezece se adunaseră roată în jurul lui şi aştep­tau şarja ostaşilor în zale ai lui Cromwell.

— Să mergem să murim alături de ei! zise regele.

— Să mergem! spuseră Athos şi Aramis.

— Toţi cei ce-mi sînt credincioşi, la mine! strigă de Winter.

Cuvîntul lordului ajunse pînă la cei doi prieteni, care îşi stru­niră caii într-acolo.

— Nici o milă! tună cineva în franţuzeşte, drept răspuns la spu­sa lui de Winter, şi glasul acesta îi făcu să tresară.

Cît despre de Winter, el se făcu alb ca varul la faţă şi rămase înmărmurit.

Era glasul unui cavaler aflat pe un murg falnic, care ataca în fruntea regimentului englez şi care, într-o pornire nestăvilită, o luase cu vreo zece paşi înaintea oamenilor sai.

— El e! murmura de Winter, privindu-l ţintă şi lăsînd spada să-i atîrne în mînă.

— Regele! Regele! răcniră vreo cîţiva, înşelaţi de cordonul al­bastru şi de calul şarg al lordului. Prindeţi-l viu!

— Nu, nu-i regele! strigă cavalerul. Nu vă lăsaţi amăgiţi. Nu-i aşa, milord de Winter, că nu eşti regele? Nu-i aşa că eşti unchiul meu?

Şi în aceeaşi clipă, Mordaunt, căci el era, îndreptă ţeava pisto­lul către de Winter. Glonţul porni şi străpunse pieptul bătrînului gentilom, care zvîcni în şa şi se prăvăli în braţele lui Athos, şoptind:

— Răzbunătorul!

— Aminteşte-ţi de mama! urlă Mordaunt, trecînd înainte, în goana nebunească a calului.

— Ticălosule! strigă Aramis, apăsînd aproape numaidecît pe trăgaciul pistolului, chiar cînd Mordaunt trecea pe lîngă el. Dar numai capsa luă foc şi glonţul nu porni.

În clipa aceea, întreg regimentul se năpusti asupra celor cîţiva rămaşi să lupte şi cei doi francezi fură înconjuraţi, încolţiţi, co­pleşiţi. Athos, după ce se încredinţa că de Winter era mort, lăsă leşul din braţe şi, tragînd spada, strigă:

— Înainte, Aramis, pentru onoarea Franţei!

Doi englezi aflaţi în prejma lor căzură la pămînt loviţi de moarte.

În acelaşi rnoment izbucniră nişte urale asurzitoare şi treizeci de spade scînteiară deasupra capetelor celor doi prieteni.

Deodată, un bărbat se avînta în mijlocul englezilor, croindu-şi drum printre ei, sări asupra lui Athos, îl înlănţui cu braţele sale vînjoase şi-i smulse spada din mînă, şoptindu-i la ureche:

— Taci! Predă-te. Mi te predai mie şi asta nu înseamnă să te predai.

Un uriaş încleştase de asemenea mîinile lui Aramis, care încer­ca zadarnic să se smulgă din acea nemaipomenită strînsoare.

— Predă-te! îi spuse el, privindu-l în ochi.

Aramis ridică iute capul, Athos se întoarse.

— D'Artag...! strigă Athos, dar gasconul îi şi astupă gura cu palma.

— Mă predau! zise Aramis, întinzînd spada lui Porthos.

— Foc! Foc! ţipa Mordaunt, întorcîndu-se la grupul în care se aflau cei doi prieteni.

— De ce să tracă? rosti colonelul. Toţi s-au predat.

— E fiul lui milady, zise Athos către d'Artagnan.

— L-am recunoscut.

— E călugărul, zise Porthos către Aramis.

— Ştiu.

În acest timp, rîndurilc începură să se tragă în lături. D'Artagnan ţinea de frîu calul lui Athos, Porthos pe al lui Aramis. Fiecare dintre ei încerca să-şi ducă prizonierul departe de cîmpul de lupta.

Această mişcare descoperi locul unde zăcea de Winter. Călă­uzit de ură, Mordaunt îl regăsise şi acum îl privea din şa, cu un zîmbet hidos.

Athos, oricît de liniştit era din fire, duse mîna la coburi, unde mai avea încă pistoalele.

— Ce ai de gînd? întrebă d'Artagnan.

— Lasă-mă să-l omor.

— Nu face nimic care să-i dea de bănuit că-l cunoşti, altfel sîntem pierduţi toţi patru.

Apoi se întoarse către tînăr:

— Straşnică pradă! îi strigă el. Straşnică pradă, prietene Mordaunt! Domnul du Vallon şi cu mine avem fiecare partea noastră: cavaleri ai ordinului Jartierei, nici mai mult, nici mai puţin!

— Păi ăştia mi se pare că-s francezi, nu? exclamă Mordaunt, uitîndu-se cu ochi sîngeroşi la Athos şi la Aramis.

— Habar n-am, pe legea mea! Dumneata eşti francez, dom­nule? îl întrebă el pe Athos.

— Da, rosti grav acesta.

— Ei bine, scumpul meu domn, iată-vă prizonierul unui com­patriot.

— Dar regele? murmură Athos cu mare nelinişte. Regele?

D'Artagnan îi strînse mîna cu putere şi zise:

— Ei, l-am prins şi pe rege!

— Da, replică Aramis. Printr-o trădare mîrşavă.

Porthos aproape că sfărîmă pumnul prietenului său în strînsoare şi zise zîmbind:

— Ehei, domnule, războiul cere deopotrivă vicleşug şi forţă: ia te uită!

Într-adevăr, în acea clipă, escadronul care trebuia să acopere retragerea lui Carol înainta în întîmpinarea regimentului englez, ducîndu-l în mijloc pe rege, care păşea singur, pe jos, înconjurat de departe. Prinţul părea liniştit, dar se vedea cît suferă spre a-şi păstra calmul. Sudoarea îi curgea de pe frunte şi el îşi ştergea tîmplele şi buzele cu o batistă pe care o lua de fiece dată însîngerată de la gura.

— Uite-l pe Nabucodonosor! strigă unul dintre călăreţii în zale ai lui Cromwell, un bătrîn puritan, şi ochii i se aprinseră la vederea celui care era numit tiranul.

— De ce-i spui Nabucodonosor? zise Mordaunt, cu un surîs cumplit. Nu, e regele Carol I, bunul rege Carol, care îşi jefuieşte supuşii ca să-i moştenească.

Carol ridică ochii către neruşinatul ce vorbea astfel, dar nu-l recunoscu. Măreţia calmă şi cucernică de pe chipul său îl făcu pe Mordaunt să lase privirile în pămînt.

— Bună ziua, domnilor, rosti regele, adresîndu-se celor doi gentilomi, pe care îi văzu prizonieri, pe unul în mîinile lui d'Artagnan, pe celălalt în mîiniie lui Porthos. Ziua de astăzi ne-a adus destule nenorociri, dar asta nu-i vina dumneavoastră, mulţumesc lui Dumnezeu! Unde-i bătrînul meu de Winter?

Cei doi gentilomi întoarseră capul, fără să scoată o vorbă.

— Caută-l unde-i şi Strafford ţipă glasul piţigăiat al lui Mordaunt.

Carol tresări: demonul acesta lovise în plin. Strafford era veşni­ca remuşcare a lui Carol, umbra ce-i întuneca zilele, năluca ce-i cutreiera nopţile.

Se uită în jur şi văzu un trup neînsufleţit la picioarele sale. Era de Winter.

Nu scoase nici un strigăt, nu vărsă nici o lacrimă, dar păli şi mai mult: puse un genunchi la pămînt, ridică încet capul lui de Win­ter, îl sărută pe frunte şi, deschizîndu-i cordonul Sfîntului-Spirit, pe care i-l petrecuse pe după gît, i-l aşeză cu evlavie pe piept.

— Aşadar, de Winter a fost ucis? întrebă d'Artagnan, aţintindu-şi ochii asupra cadavrului.

— Da, adeveri Athos. Ucis de către nepotul său.

— Eh! E cel dintîi dintre noi care se duce, şopti d'Artagnan. Odihnească-se în pace, era un vitez.

— Carol Stuart, glăsui în clipa aceea colonelul englez, înaintînd spre rege, care tocmai luase înapoi însemnele puterii regale. Te predai?

— Colonele Thomlisom, rosti Carol. Regele nu se predă. Omul se pleacă în faţa forţei, asta-i tot.

— Spada dumitale.

Regele trase sabia din teacă şi şi-o frînse pe genunchi.

Pe neaşteptate, un cal fără călăreţ, acoperit de spumă, cu ochii învăpăiaţi şi cu nările fremătînde, se apropie în goană, şi, recunoscîndu-şi stapînul, se opri lîngă el, nechezînd de bucurie: era Arthus.

Regele zîmbi, îl mîngîie şi-l încălecă sprinten.

— Haidem, domnilor, spuse el. Duceţi-mă unde vreţi.

Şi, întorcîndu-se cu o mişcare bruscă, adăugă:

— Staţi puţin. Mi s-a părut că de Winter a mişcat. Dacă mai trăieşte, va cer pe ce aveţi mai sfînt să nu-l părăsiţi aici pe acest nobil gentilom.

— Oh, n-ai grijă, rege Carol, spuse Mordaunt. Glonţul i-a străpuns inima.

— Să nu scoateţi o vorbă, să nu faceţi o mişcare, să nu aruncaţi nici o privire spre mine sau spre Porthos, şopti d'Artagnan lui Athos şi lui Aramis. Milady n-a murit. Sufletul ei trăieşte în corpul acestui demon!

Detaşamentul se îndreptă spre oraş, ducînd cu el regeasca-i pradă. Dar, pe la jumătatea drumului, un aghiotant al generalului Cromwell transmise colonelului Thomlison ordinul să-l ducă pe regeja Holdenby-Castle.

În acelaşi timp, curierii plecau în toate părţile pentru a vesti Angliei şi întregii Europe ca regele Carol Stuart era prizonierul generalului Cromwell.

XV

OLIVER CROMWELL

— Nu vă duceţi la general? zise Mordaunt către d'Artagnan şi Porthos. Ştiţi că v-a chemat la el după luptă.

— Mai întîi vrem să ne ducem prizonierii într-un loc sigur, răspunse d'Artagnan. Ştiţi dumneavoastră, domnule, că aceşti gen­tilomi valorează cîte o mie cinci sute de pistoli fiecare?

— Oh, nici o teamă! îl linişti Mordaunt, privind prizonierii cu o cruzime pe care o căuta zadarnic să şi-o stăpînească. Au să-i păzească oamenii mei şi-au să-i păzească bine. Răspund de ei.

— Eu am să-i păzesc şi mai bine, i-o întoarse d Artagnan. De altfel, ce mare lucru ne trebuie? O odaie cu străji, ori numai cuvîntul lor că nu vor încerca să fugă. Mă îngrijesc de toate astea şi-apoi vom avea cinstea să ne prezentăm generalului, să aflăm ce ordine are pentru Eminenţa-Sa.

— Credeţi deci că veţi pleca curînd? se interesă Mordaunt.

— Misiunea noastră s-a sfîrşit şi nimic nu ne mai opreşte în Anglia decît bunul plac al marelui om pe lîngă care am fost trimişi.

Tînărul îşi muşcă buzele şi, aplecîndu-se la urechea sergentu­lui, îi şopti:

— Urmăreşte-i pe aceşti oameni, fără să-i scapi din ochi şi, după ce vezi unde se duc, întoarce-te şi aşteaptă-mă la porţile oraşului.

Sergentul îl încredinţă printr-un semn că va face întocmai.

În loc să urmeze grosul prinşilor, care erau duşi spre oraş, Mordaunt se îndreptă spre dealul de unde Cromwell urmărise lupta şi unde hotărîse să i se ridice cortul.

Cromwell poruncise să nu se îngăduie nimănui să-l tulbure: dar santinela, care îl cunoştea pe Mordaunt ca pe unul dintre cei mai apropiaţi oameni de încredere ai generalului, se gîndi că un asemenea consemn nu-l privea cîtuşi de puţin.

Mordaunt ridică pînza cortului şi-l văzu pe Cromwell aşezat la o masă cu faţa ascunsă în palme. Stătea cu spatele la el. Fie că-l auzise intrînd, fie că nu, Cromwell nu se întoarse.

Mordaunt rămase în picioare, în prag. În sfîrşit, după un răstimp, Cromwell îşi ridică fruntea împo­vărată de gînduri şi, simţind instinctiv prezenţa cuiva, întoarse încet capul.

— Am spus că vreau să fiu singur! se răsti el, dînd cu ochii de Mordaunt.

— N-am crezut că e un consemn şi pentru mine, domnule, zise Mordaunt. Dacă porunciţi, sînt gata să plec.

— Ah, dumneata eşti, Mordaunt! murmură Cromwell, înlăturînd parcă printr-o sforţare vălul ce-i acoperea ochii. Fiindcă eşti aici, fie, rămîi.

— Am venit să vă felicit.

— Să mă feliciţi?! Pentru ce?

— Pentru prinderea lui Carol Stuart. Acum sînteţi stăpînul Angliei.

— Cu două ceasuri în urmă o stăpîneam şi mai vîrtos, zise Cromwell.

— Cum aşa, generale?

— Anglia avea nevoie de mine ca să-l prindă pe tiran, iar acum tiranul e prins. L-ai văzut?

— Da, spuse Mordaunt.

— Cum se poartă?

Mordaunt şovăi, dar adevărul parcă i se smulse cu de-a sila de pe buze.

— E liniştit şi demn, zise el.

— Ce-a spus?

— Cîţeva cuvinte de rămas bun prietenilor săi.

— Prietenilor? şopti Cromwell ca pentru sine. Deci mai are încă prieteni?

Apoi întrebă cu glas tare:

— S-a apărat?

— Nu, domnule, toţi l-au părăsit, afară doar de trei sau patru oameni, aşa că n-avea cum să se apere.

— Cui i-a predat spada?

— N-a predat-o, a frînt-o.

— Bine a făcut. Dar în loc de asta, mai bine s-ar fi slujit de ea cu mai mult folos.

Urmă un răstimp de tăcere.

— Colonelul regimentului care-l escorta pe regele Carol parcă a fost ucis, nu? vorbi Cromwell, privindu-l ţintă pe Mordaunt.

— Da, domnule.

— Şi cine l-a ucis? Cum se numea?

— Lord de Winter.

— Unchiul dumitale?! exclamă Cromwell.

— Unchiul meu! rosti Mordaunt. Trădătorii Angliei nu fac parte din familia mea.

Cromwell rămase o clipă pe gînduri, uitîndu-se la tînărul din faţa lui, apoi spuse cu acea adîncă melancolie măiestru zugrăvită de Shakespeare:

— Mordaunt, eşti un slujitor teribil!

— Cînd Dumnezeu porunceşte, zise Mordaunt, nu te tîrguieşti cu poruncile sale. Abraham a ridicat cuţitul asupra lui Isaac, şi Isaac era fiul lui.

— Da, încuviinţă Cromwell, numai că Dumnezeu n-a vrut să-l jertfească.

— M-am uitat în jurul meu şi n-am văzut nici un berbec, nici o căprioară în tufişurile cîmpiei, replică Mordaunt.

Cromwell îşi plecă fruntea.

— Eşti puternic printre cei puternici, Mordaunt, zise el. Fran­cezii cum s-au purtat?

— Ca nişte oameni curajoşi, domnule, recunoscu Mordaunt.

— Da, da, şopti Cromwell. Francezii sînt luptători de nădejde. Dacă ocheanul meu e bun, mi se pare că i-am văzut în prima linie, într-adevăr.

— Chiar acolo erau, adeveri Mordaunt.

— Totuşi se aflau în urma dumitale, observă Cromwell.

— Asta e vina cailor, nu a lor.

Se făcu din nou tăcere.

— Dar scoţienii? întrebă Cromwell.

— S-au ţinut de cuvînt, zise Mordaunt. Nu s-au urnit din loc.

— Ticăloşii! murmură Cromwell.

— Ofiţerii lor cer să vă vadă, domnule.

— N-am timp. Au fost plătiţi?

— Astă-noapte.

— Atunci să plece, să se întoarcă la ei în munţi şi să-şi ascundă acolo ruşinea, dacă munţii lor sînt destul de înalţi pentru asta. Nu mai am nimic cu ei, nici ei cu mine. Şi acum, du-te, Mordaunt.