După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Rănitul scoase un geamăt. D'Artagnan luă apă în căuşul palmei şi-i stropi faţa.

Omul deschise ochii, făcu o mişcare, vrînd să ridice capul şi căzu iarăşi.

Athos încercă să-i rezeme capul de genunchi, dar văzu că avea ţeasta crăpată. Sîngele şiroia din rană.

Aramis muie un ştergar în apă şi-i obloji rana. Apa rece îl făcu pe necunoscut să-şi vină în fire şi să deschidă iar ochii. Se uită uimit la oamenii aceia care păreau că-l plîng şi care, pe cît le stătea în puteri, căutau să-l ajute.

— Îţi sîntem prieteni, spuse Athos în englezeşte. Fii liniştit şi, dacă poţi, povesteşte-ne ce ţi s-a întimplat.

— Regele, murmură rănitul. Regele a fost prins...

— L-ai văzut? întrebă Aramis tot în engelzeşte.

Omul nu răspunse.

— N-ai teamă, zise Athos. Noi sîntem slujitori credincioşi ai maiestăţii-sale.

— Adevărat? îngăimă rănitul.

— Pe cinstea noastră de gentilomi

— Aşadar, pot să vă vorbesc...

— Vorbeşte!

— Sînt fratele lui Parry, cameristul maiestăţii-sale.

Athos şi Aramis îşi aduseră aminte de valetul căruia i se adre­sase de Winter şi pe care îl găsiseră la intrarea cortului regal.

— Îl cunoaştem, spuse Athos. Nu-l părăsea niciodată pe rege.

— Da, aşa e, adeveri rănitul. Văzînd că regele a fost prins, s-a gîndit îndată la mine şi, trecînd prin faţa casei, l-a rugat pe co­mandantul escortei, în numele regelui, să se oprească puţin. Co­mandantul s-a învoit. Spunea că regelui i s-a făcut foame. L-au adus aici în odaia unde mă aflu, ca să mănînce, şi au pus paznici la uşi şi la ferestre. Parry cunoştea încăperea; de multe ori, cînd maiestatea-sa se afla la Newcastle, venea să mă vadă. Ştia că în podea e o trapă, care dă în livadă. Mi-a făcut un semn. Am pri­ceput. Dar, fără îndoială, paznicii regelui l-au văzut cînd mi-a făcut semn şi stăteau cu-ochii-n patru. Nebănuind nimic, nu mai aveam decît o singură dorinţă: să-l scap pe rege. M-am prefăcut că mă duc afară după lemne, gîndindu-mă că nu-i timp de pierdut. Am intrat în hruba ce ducea în pivniţă, sub trapă. Am împins trapa cu capul şi în timp ce Parry punea încet la uşă zăvorul, i-am făcut semn regelui sa mă urmeze. Vai, regele s-a împotrivit: ai fi zis că-i e silă să fugă. Parry se ruga de el, împreunîndu-şi mîinile, îl im­ploram şi eu să nu scape un asemenea prilej. În cele din urmă, s-a hotărît să mă urmeze. Din fericire, eu mergeam înainte; regele ve­nea la cîţiva paşi în urmă, cînd, deodată, pe la mijlocul hrubei, mă pomenesc cu o umbră mătăhăloasă în cale.

Am vrut să strig şi să-l previn pe rege, dar n-am mai avut răgaz. Am simţit o lovitură puternică, de parcă toată casa s-ar fi prăbuşit peste mine, şi-am picat fără simţire la pămînt.

— Vrednic şi loial englez! Credincios slujitor! exclamă Athos.

— Cînd mi-am venit în fire, zăceam întins în acelaşi loc. M-am tîrît pînă în curte; regele şi escorta plecaseră. Un ceas întreg m-am chinuit ca să ajung din curte pînă aici. Dar puterile m-au lăsat şi-am căzut iar în nesimţire.

— Şi acum cum te simţi?

— Destul de prost, murmură rănitul.

— Ce putem face pentru dumneata? întrebă Athos.

— Ajutaţi-mă să mă sui în pat. Aşa poate c-o să-mi fie mai bine.

— N-ai pe nimeni să te îngrijească?

— Soţia mea e plecată la Durham, dar trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Dar dumneavoastră n-aveţi nevoie de nimic, nu doriţi nimic?

— Noi venisem încoace cu gîndul să cerem ceva de mîncare.

— Vai! Au luat totul, nu ne-a mai rămas nici măcar o bucăţică de pîine.

— Auzi d'Artagnan? spuse Athos. Trebuie să căutăm de-ale gurii în altă parte.

— Acum mi-e totuna, răspunse gasconul. Nu mai mi-e foame.

— Pe cinstea mea, nici mie, adăugă Porthos.

Urcară rănitul în pat. Apoi, chemîndu-l pe Grimaud, îl puseră să-i panseze rana. Grimaud, care avusese de atîtea ori prilejul să-i oblojească şi să-i doftoricească pe cei patru prieteni, dobîndise oa­recare pricepere în asemenea treburi.

Între timp, fugarii se întorseseră în prima odaie şi se sfătuiau acolo între ei.

— Acum ştim cum stăm, spuse Aramis. Deci pe-aici a trecut regele cu escorta. Trebuie să apucăm pe un alt drum. Tu ce zici, Athos?

Athos nu răspunse. Chibzuia.

— Da, încuviinţă Porthos, să apucăm pe un alt drum. Dacă mergem pe urmele escortei, n-o să găsim nimic şi-o să murim de foame. Blestemată ţară mai e şi Anglia asta! E întîia oară cînd nu pun nimic în gură la prînz, şi eu la prînz mănînc pe săturate, asta-i masa mea.

— Tu cum zici, d'Artagnan? întrebă Athos. Te alături părerii lui Aramis?

— Nu, nicidecum! răspunse d'Artagnan. Eu cred c-ar trebui să facem tocmai pe dos.

— Cum adică, vrei să mergem în urma escortei? exclamă Port­hos, speriat.

— Nu, să mergem pe acelaşi drum cu ea.

Ochii lui Athos scînteiară de bucurie.

— Să mergem pe acelaşi drum cu ea! exclamă Aramis la rîndul lui.

— Lăsaţi-l pe d'Artagnan să vorbească. Ştiţi doar că e omul poveţelor înţelepte, interveni Athos.

— Fără îndoială, spuse d'Artagnan. Trebuie să mergem în par­tea unde nimeni n-o să ne caute. Or, nimănui n-o să-i treacă prin cap să ne caute printre puritani. Să ne-amestecăm, dar, printre pu­ritani!

— Bine, prietene, bine! Minunat sfat, spuse Athos. La asta mă gîndeam şi eu, dar mi-ai luat-o înainte.

— Aşadar, şi tu eşti de aceeaşi părere? întrebă Aramis.

— Da. Vor crede că vrem să plecăm din Anglia şi ne vor căuta prin porturi. În acest timp, noi ajungem la Londra o dată cu regele şi, ajunşi acolo, nu mai dă nimeni de noi. Nu-i greu să te ascunz într-un oraş cu un milion de locuitori. Fără să mai punem la so­coteală sorţii de izbîndă pe care ni-i dă o asemenea călătorie, con­tinuă Athos, aruncînd o privire, spre Aramis.

— Da, încuviinţă Aramis. Înţeleg.

— Eu nu înţeleg nimic, mărturisi Porthos. Dar n-are a face. Dacă şi d'Artagnan cu Athos zic la fel, înseamnă că părerea asta e cea mai bună.

— N-o să părem suspecţi colonelului Harrison? întrebă Ara­mis.

— Pe toţi dracii! sări d'Artagnan. Eu tocmai pe el mă bizui. Colonelul Harrison e prieten cu noi. L-am văzut de două ori la generalul Cromwell; ştie că sîntem trimişii monseniorului Mazarin şi ne va socoti ca pe nişte fraţi. De altminteri, nu-i feciorul unui măcelar? Ce, nu-i aşa? Ei bine, Porthos o să-i arate cum se do­boară un bou cu o lovitură de pumn, iar eu cum trînteşti la pămînt un taur, apucîndu-l de coarne. Aşa o să-i cîştigăm încrederea.

Athos zîmbi.

— Tu eşti cel mai bun tovarăş din cîţi cunosc, d'Artagnan, rosti el, întinzîndu-i mîna gasconului. Sînt fericit că te-am regăsit, fiul meu drag.

După cum ştim, aşa-i spunea Athos lui d'Artagnan în clipele lui de mare duioşie.

Tocmai atunci, Grimaud ieşi din odaie. Rănitul, pansat, se sim­ţea mai bine.

Cei patru prieteni îşi luară rămas bun de la el, întrebîndu-l dacă nu avea de trimis vreun cuvînt fratelui său.

— Spuneţi-i să-i dea de ştire regelui că nu m-au ucis, le răs­punse bravul om. Oricît de neînsemnat aş fi, sînt sigur că maiestăţii-sale îi pare rău de mine şi că se simte vinovat de moartea mea.

— Fii liniştit, pînă diseară va afla, îl încredinţă d'Artagnan.

Pîlcul călăreţilor se puse în mişcare. Acum nu aveau cum să greşească drumul, căci calea lor se desluşea lesne în cîmpie.

După două ceasuri de mers în tăcere, d'Artagnan, care călărea în frunte, se opri la o răspîntie.

— Oho! zise el. Uite-i.

Într-adevăr, la vreo jumătate de leghe înainte se vedea o ceată numeroasă de călăreţi.

— Prieteni, spuse gasconul. Încredinţaţi spadele lui Mousque­ton, care vi le va înapoia la momentul şi locul potrivit. Şi nu uitaţi că sînteţi prizonierii noştri.

Apoi porniră în trap domol, deoarece caii începeau să dea sem­ne de oboseală şi, curînd, se alăturară escortei.

Regele, înconjurat de o parte din regimentul lui Harrison, mergea în frunte, nepăsător, demn şi cu un fel de bunăvoinţă întipărită pe faţă.

Zărindu-i pe Athos şi pe Aramis, de la care nu i se lăsase răgaz nici măcar să-şi ia rămas bun, şi citind în ochii celor doi gentilomi că mai avea încă prieteni şi încă la cîţiva paşi de el, o undă de bucurie îi împurpură obrajii palizi, deşi îi ştia pe amîndoi prizo­nieri.

D'Artagnan ieşi în capul coloanei şi, lăsîndu-şi prietenii în pa­za lui Porthos, se duse drept la Harrison. Colonelul, aducîndu-şi aminte că l-a văzut într-adevăr la Cromwell, îl întîmpină cu poli­teţea pe care un om de soiul şi cu firea lui o poate arăta cuiva. Prevederea lui d'Artagnan se împlini întocmai: Harrison nu avea şi nici nu putea să aibă nici o bănuială.

Făcură un popas: regele trebuia să mănînce: Numai că de astă dată luară toate măsurile de prevedere, ca nu cumva să încerce iarăşi să fugă. La han se puse o mescioară anume pentru el şi alta mai mare pentru ofiţeri.

— Iei masa cu mine? îl întrebă Harrison pe d'Artagnan.

— Pe toţi dracii! exclamă gasconul. Mi-ar face mare plăcere, dar vedeţi, sînt cu prietenul meu, domnul du Vallon, şi cu cei doi prizo­nieri, pe care trebuie să-i am sub ochi şi care v-ar stingheri. Am o idee: puneţi o masă într-un colţ şi ţrimiteţi-ne de la masa dumnea­voastră ce veţi crede de cuviinţă, căci altfel, zău, o să murim de foame. Mîncînd în aceeaşi încăpere se cheamă că mîncăm împreună.

— Fie! se învoi Harrison.

Toate se rînduiră după placul lui d'Artagnan şi cînd se înapoie la colonel, îl găsi pe rege aşezat la o mescioară; Parry tocmai îl servea. Harrison cu ofiţerii şedeau la o masă comună, iar într-un colţ era pregătită masa pentru el şi tovarăşii lui.

Masa ofiţerilor puritani era rotundă şi, fie din întîmplare, fie dinadins, Harrison şedea cu spatele la rege.

Regele îi văzu intrînd pe cei patru gentilomi, dar nu păru să-i ia în seamă.

Se aşezară la masa lor în aşa fel, încît să nu stea cu spatele la nimeni. Aveau în faţă masa ofiţerilor şi cea a regelui.

Harrison, vrînd să-şi cinstească oaspeţii, le trimitea cele mai alese bucate de la masa lui; din nenorocire pentru cei patru prie­teni, nu aveau un strop de vin. Lui Athos nici că-i păsa de asta, dar Aramis, d'Artagnan şi Porthos se strîmbau ori de cîte ori tră­geau cîte un gît de bere, această băutură puritană.

— Pe legea mea, colonele, îţi sîntem foarte recunoscători de binevoitoarea invitaţie, căci fără dumneata, ajunam şi de prînz, cum am ajunat şi de dimineaţă. Domnul du Vallon, aici de faţă, vă mulţumeşte şi el, fiindcă era mort de foame.

— Şi încă nu mi-am potolit foamea, spuse Porthos, salutîndu-l pe colonelul Harrison.

— Păi ce-aţi păţit, domnilor, de-aţi rămas flămînzi? întrebă colonelul rîzînd.

— Ce să păţim, colonele, nimic. În graba de-a vă ajunge din urmă, am apucat pe acelaşi drum cu dumneavoastră, lucru neîn­găduit pentru o deşcă bătrînă ca mine, care ştie că, pe unde-a trecut un falnic şi viteaz regiment ca al dumneavoastră, nu mai găseşti nimic de-ale gurii. Vă închipuiţi dezamăgirea noastră cînd, ajungînd la o căsuţă frumuşică din marginea unei păduri şi care de departe îţi desfăta ochii cu înfăţişarea-i sărbătorească, cu acope­rişul roşu şi cu obloanele verzi, în loc să găsim niscaiva găini, să rumenim o fripţurică, sau ceva şuncă, s-o punem în frigare, am dat de-un amarît scăldat într-un lac de... O, la naiba, colonele, te rog să transmiţi felicitările mele ofiţerului care a făcut isprava asta! O lovitură ca la carte, o lovitură straşnică, încît pînă şi domnul du Vallon, prietenul meu, şi-a arătat admiraţia, şi dînsul e meşter în de-alde astea...

— Da, rîse Harrison, aţintindu-şi ochii asupra unui ofiţer de la masă. Cînd Groslow ia asupra lui o treabă, nu şe-ncurcă...

— A! făcu d'Artagnan, salutîndu-l pe ofiţer. Îmi pare rău că domnul nu ştie franţuzeşte, că să-i arăt preţuirea mea.

— Sînt gata să vă ascult şi să vă răspund la fel, domnule, întrucît am stat trei ani la Paris, răspunse ofiţerul într-o franţuzească bunicică.

— Ei bine, domnule, continuă d'Artagnan, mă grăbesc să vă spun că lovitura a fost dată cu atîta iscusinţă, încît aproape că v-aţi ucis omul.

— Eu credeam că l-am trimis pe lumea ailaltă! se miră Groslow.

— Nu. Era cît pe ce, nu zic, dar de murit, n-a murit.

La aceste cuvinte, d'Artagnan aruncă o privire spre Parry, care, palid ca moartea, şedea în picioare în faţa regelui, vrînd să-i dea de înţeles că pentru el era această veste.

Regele ascultase convorbirea cu inima strînsă de groază, căci nu ştia unde vrea să ajungă ofiţerul francez, şi amănuntele acestea pline de cruzime şi aruncate cu un aer nepăsător îl revoltau. Abia cînd auzi ultimele cuvinte răsuflă uşurat.

— Fir-ar al naibii să fie! izbucni Groslow. Şi eu care credeam că i-am venit de hac! De n-ar fi la dracu-n praznic cocioaba ticălo­sului, zău dacă nu m-aş întoarce să-l dau gata.

— Şi-aţi face foarte bine, domnul meu, adăugă gasconul, dacă vă temeţi să nu scape, fiindcă, ştiţi, rănile astea la cap, dacă nu te dau gata pe loc, se vindecă-n opt zile.

Şi d'Artagnan aruncă din nou o privire spre Parry, pe faţa că­ruia se citea atîta bucurie, încît regele îi întinse mîna surîzînd. Parry se aplecă şi sărută cu respect mîna stăpînului său.

— Zău, d'Artagnan, eşti un om de cuvînt şi de duh în acelaşi timp, spuse Athos. Ce zici de rege?

— Mi-a cîştigat inima, răspunse d'Artagnan. Are trăsături no­bile şi blajine.

— Da, numai că se dă prea uşor prins, şi asta nu-i bine, sublinie Porthos.

— Grozav aş dori să beau în sănătatea regelui, spuse Athos.

— Lasă-mă pe mine, şopti d'Artagnan.

— Bine, murmură Aramis.

Porthos se uita la d'Artagnan, buimăcit de cîte mai născocea cu isteţimea-i gasconă.

D'Artagnan puse mîna pe cupa de cositor, o umplu şi se ridică în picioare.

— Domnilor, începu el, întorcîndu-se spre comeseni. Să bem, dacă îmi îngăduiţi, în cinstea gazdei. În cinstea colonelului nostru pe care-l încredinţăm că-l vom sluji pînă la Londra şi mai departe.

Şi cum, rostind aceste cuvinte, d'Artagnan se uita la Harrison, englezul crezu că închinarea era pentru el şi, ridicîndu-se, se în­clină spre cei patru prieteni, care, cu ochii la rege, goliră cupele toţi deodată, în vreme ce colonelul dădea băutura pe gît fără să bănuiască nimic.

La rîndul lui, Carol îi întinse cupa lui Parry, care îi turnă un pic de bere, căci regele era tratat ca un om de rînd. Apoi, ducînd cupa la buze şi privind şi el la cei patru gentilomi, bău cu un zîmbet plin de nobleţe şi de recunoştinţă.

— Şi-acum, domnilor, să mergem! strigă Harrison, punînd cu­pa pe masă, fără să se sinchisească de ilustrul prizonier pe care îl avea în pază. La drum!

— Unde înnoptăm, colonele?

— La Tirsk, răspunse Harrison.

— Parry, zise regele, ridicîndu-se la rîndul său şi întorcîndu-se spre valet. Calul meu! Vreau să plec la Tirsk.

— Pe legea mea, îi spuse d'Artagnan lui Athos. Regele vostru m-a cucerit şi sînt gata să-l slujesc.

— Dacă e adevărat ce-mi spui, adăugă Athos, atunci regele nu va ajunge la Londra.

— Cum adică?

— Aşa! Între timp îl vom răpi.

— Ei, Athos, acum chiar c-ai înnebunit! exclamă d'Artagnan.

— Ai vreun plan? întrebă Aramis.

— Eh! făcu Porthos. N-ar fi cu neputinţă, dacă am avea un plan ca lumea.

— N-am nici un plan, recunoscu Athos. Dar se-ngrijeşte el d'Artagnan şi de asta.

Gasconul ridică din umeri şi porniră la drum.

XX

D'ARTAGNAN GĂSEŞTE UN PLAN

Athos îl cunoştea pe d'Artagnan mai bine poate decît se cu­noştea el singur. Ştia că pentru un spirit aventuros ca al gasconului era destul să strecori un gînd, aşa cum ai arunca o sămînţă pe un

ogor bogat şi mănos. Îşi lăsă deci prietenul să ridice din umeri, şi, pe drum, începu să-i vorbească despre Raoul, discuţie pe care o curmase într-o împrejurare de care cititorul îşi aduce aminte.

La căderea nopţii ajunseră la Trisk. Cei patru prieteni se pre­făcură că nici nu iau în seamă măsurile de prevedere pentru paza regelui. Aflară găzduire într-o casă şi, cum se temeau în orice clipă şi pentru ei, se strînseră cu toţii într-o odaie, îngrijindu-se de o ieşire în caz de atac. Valeţii fură puşi să vegheze în locuri diferite. Grimaud se culcă pe un braţ de paie în prag.

D'Artagnan era gînditor şi părea că-şi pierduse limbuţia obiş­nuită. Nu scotea o vorbă şi tot fluiera, într-un du-te-vino de la pat la fereastră. Porthos, care nu vedea niciodată decît faţa lucru­rilor, pălăvrăgea ca de obicei. D'Artagnan îi răspundea monosila­bic. Athos şi Aramis se uitau unul la altul, zîmbind.

Ziua fusese obositoare şi totuşi, în afară de Porthos, care nu-şi pierdea somnul, cum nu-şi pierdea nici pofta de mîncare, ceilalţi se perpeliră toată noaptea.

A doua zi dimineaţa, d'Artagnan se sculă cel dintîi. Athos şi Aramis nici nu făcuseră ochi, Porthos mai sforăia încă, iar el tre­cuse pe la grajd, văzuse caii şi dăduse toate poruncile de îndeplinit peste zi.

La ceasurile opt dimineaţa porniră la drum, în aceeaşi ordine. Numai că de astă dată d'Artagnan îşi lăsă prietenii şi se duse să reînnoade firul convorbirii din ajun cu domnul Groslow.

Ofiţerul, pe care laudele gasconului îl unseseră la inimă, îl întîmpină cu un zîmbet plin de bunăvoinţă.

— Ce să vă spun, domnule – începu d'Artagnan. Sînt fericit că am cu cine vorbi în limba bietei mele ţări. Domnul du Vallon, prie­tenul meu, e o fire tare melancolică: îi scoţi vorba cu cleştele din gură. Cît despre cei doi prizonieri ai noştri, înţelegeţi că n-au nici un chef de taifas.

— Nişte regalişti turbaţi! pufni Groslow.

— Sînt foc pe noi că l-am prins pe rege. De altfel, nădăjduiesc că-l veţi judeca aşa cum se cuvine.

— Oho! exclamă ofiţerul. De aia îl şi ducem la Londra.

— Şi staţi cu ochii pe el, bănuiesc, nu?

— Păi vă cred! Are un alai cu adevărat regesc, nu vedeţi? chi­coti ofiţerul.

— Mda, ziua n-are cum scăpa. Dar noaptea...

— Noaptea întărim paza.

— Şi cum îl păziţi?

— Opt oameni stau tot timpul în odaia lui.

— Drace! exclamă d'Artagnan. Ştiu că-i bine păzit. Şi peste cei opt oameni, sigur, mai puneţi şi afară o strajă. Cu un asemenea prizonier, nu-i de joacă, trebuie să fii mereu cu ochii-n patru.

— O, nu! Gîndiţi-vă: ce pot face doi oameni fără arme împo­triva a opt soldaţi înarmaţi pînă-n dinţi?

— Cu doi oameni?

— Da, regele cu valetul lui.

— I s-a îngăduit valetului să stea lîngă el?

— Da, Stuart a cerut să i se facă hatîrul ăsta şi colonelul Harrison a încuviinţat. Sub cuvînt că-i rege, se pare că nu poate să se îmbrace singur.

— Drept să spun, căpitane, glăsui d'Artagnan, hotărît să o ţină înainte cu laudele, care dădeau roade din plin, stau, v-ascult şi mă mir: ce franţuzească aleasă şi curgătoare vorbiţi! Bine, aţi stat trei ani la Paris, dar eu să stau toată viaţa la Londra şi tot n-aş ajunge să deprind limba ca dumneata, sînt sigur. Ce-aţi făcut la Paris?

— Tatăl meu, care-i negustor, m-a trimis la un tovarăş al lui de afaceri, care, la rîndu-i, şi-a trimis feciorul la noi. E un obicei, între negustori, să facă semenea schimburi.

— Şi v-a plăcut Parisul?

— Da, numai că aţi avea mare nevoie de o revoluţie, aşa, cam ca a noastră. Nu împotriva regelui, care e un copil, ci împotriva zgîrcitului ăluia de italian, amantul reginei.

— O, şi eu sînt de aceeaşi părere, domnule. Şi cred c-am face pe loc revoluţia dacă am avea o mînă de ofiţeri ca dumneata, iscu­siţi, hotărîţi, neînduplecaţi! Ah, i-am veni repede de hac lui Mazarin şi i-am trînti un proces de toată frumuseţea, aşa cum faceţi voi cu regele.

— Bine, dar eu credeam că sînteţi în slujba cardinalului şi că el v-a trimis la generalul Cromwell?

— La drept vorbind, eu mă aflu în slujba regelui. Auzind însă că Mazarin vrea să trimită pe cineva în Anglia, am cerut să mă trimită pe mine, atît de mult doream să-l cunosc pe bărbatul de geniu care stăpîneşte azi trei regate. Aşa că, în clipa cînd ne-a pro­pus, domnului du Vallon şi mie, să tragem spada pentru onoarea bătrînei Anglii, aţi văzut rîvna noastră.

— Da, am auzit că aţi luptat alături de domnul Mordaunt.

— De-a dreapta şi de-a stînga lui, domnule. Drace, e un tînăr viteaz şi fără de pereche. Cum l-a dat gata pe unchiul-său! Aţi văzut?

— Îl cunoaşteţi? întrebă ofiţerul.

— Foarte bine. Pot spune chiar că sîntem buni prieteni: dom­nul du Vallon şi cu mine am venit împreună cu dînsul din Franţa.

— Se pare că l-aţi făcut să v-aştepte cam multişor la Boulogne, nu?

— Ce vreţi, răspunse d'Artagnan. Eram în situaţia dumneavoastră: păzeam un rege...

— Zău? făcu Groslow. Ce rege?

— Regele nostru, domnule, micuţul King Ludovix al XIV-lea.

Şi d'Artagnan se descoperi. Englezul, politicos, îi urmă pilda.

— Şi cît timp l-aţi păzit?

— Trei nopţi şi, pe legea mea, îmi voi aminti totdeauna cu plăcere de ele.

— Atît de prietenos e micul vostru rege?

— Regele? Dormea buştean.

— Păi atunci, ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun că prietenii mei, ofiţerii din gardă şi din cor­pul muşchetarilor, veneau să-mi ţină de urît şi petreceam toată noaptea, bînd şi jucînd cărţi.

— A, da! suspină englezul. E adevărat, voi, francezii, sînteţi oameni de viaţă...

— Cum, dumneavoastră nu jucaţi cărţi cînd faceţi de gardă?

— Niciodată, răspunse englezul.

— Bine, păi atunci vă plictisiţi de moarte şi vă plîng, îl căină d'Artagnan.

— Fapt e, că de cîte ori îmi vine rîndul, mă cam ia cu frig, mărturisi ofiţerul. Să stai de veghe o noapte întreagă mi se pare o veşnicie!

— Da, asta cînd eşti singur sau cu nişte soldaţi neghiobi; dar cînd ai un tovarăş voios de joc, cînd zuruie galbenii şi zarurile pe masă, noaptea trece ca o părere. Nu vă place jocul de cărţi?

— Cum să nu!

— Lansquenet, să zicem.

— Îmi place la nebunie. Cînd eram în Franţa, jucam seară de seară.

— Şi aici, în Anglia?...

— De cînd m-am întors, n-am mai pus mîna pe zaruri, nici pe cărţi.

— Vă plîng! rosti d'Artagnan, cu o milă adîncă.

— Uite ce, spuse deodată englezul. V-aş propune ceva.

— Ce?

— Mîine sînt de strajă.

— La zece?

— Da. Veniţi să petrecem noaptea împreună.

— Cu neputinţă.

— De ce?

— Nici să nu vă gîndiţi.

— Cum aşa?

— Eu joc noapte de noapte cu domnul du Vallon. Uneori nici nu ne mai culcăm. Bunăoară, azi-dimineaţă, se luminase de ziuă şi noi tot mai jucam...

— Şi?

— De, i s-ar urî dacă l-aş lăsa singur.

— E priceput la joc?

— L-am văzut pierzînd două mii de pistoli şi rîdea cu lacrimi.

— Atunci, aduceţi-l şi pe dînsul.

— Cum? Şi prizonierii?

— Drace! Aveţi dreptate... Păi să-i păzească valeţii.

— Da, ca s-o şteargă... N-am nici o încredere.

— Ţineţi atîta la ei? Sînt oameni de vază?

— Vai de mine! Unul e un senior putred de bogat, de prin Tourennne, iar celălalt, un cavaler de Malta, de rang mare. Am intrat în vorbă cu cei care vor să-i răscumpere: doua mii de lire sterline de cap, cînd ajungem în Franţa. Şi nu vrem să-i pierdem o clipă din ochi, mai ales că valeţii ştiu ce bogaţi sînt. Le-am întors buzunarele pe dos cînd am pus mîna pe ei, şi, zău, pe banii şi pe punga lor ne hărţuim în fiecare noapte, domnul du Vallon şi cu mine. Şi, cine ştie, or mai fi avînd ascunse nicaiva pietre preţioase, vreun diamant, încît am ajuns ca zgîrciţii care nu se mai despart de comoara lor: îi păzim clipă de clipă şi, cînd eu mă culc, domnul du Vallon stă treaz şi-i veghează.

— Aşa, care va să zică! murmură Groslow.

— Pricepeţi, dar, ce mă sileşte să nu primesc binevoitoarea dumneavoastră propunere, cu atît mai ispititoare pentru mine cu cît nimic nu te plictiseşte mai mult decît să ai mereu acelaşi par­tener. Norocul aleargă de la unul la altul şi, după ce joci o lună de zile, îţi dai seama că nu-i nici o pricopseală.

— Oh! suspină englezul. E ceva şi mai plictisitor: să nu joci deloc.