După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Cel dintîi om pe care-l văzu ambasadorul nostru, intrînd în curtea vechiului castel, fu jupîn Bernouin în persoană, care, în pi­cioare, în prag, aştepta veşti despre stăpînul său dispărut.

Zărindu-l pe d'Artagnan călare, în curtea de onoare, Bernouin se frecă la ochi, crezînd că visează. Gasconul dădu prieteneşte din cap, sări de pe cal şi, aruncînd hamul în mîna unui valet, se apropie de el cu zîmbetul pe buze.

— Domnul d'Artagnan! bîigui Bernouin, ca într-un vis urît. Domnul d'Artagnan!

— Chiar el, domnule Bernouin.

— Şi ce vînt vă aduce pe aici?

— Aduc veşti de la domnul Mazarin, şi încă veşti proaspete.

— Ce i s-a întîmplat?

— E sănătos şi tefăr, aşa ca mine şi ca dumneata.

— Prin urmare n-a păţit nimic?

— Absolut nimic. A simţit nevoia să facă o plimbare pînă-n Ile-de-France şi ne-a rugat, pe domnul conte de La Fère, pe dom­nul du Vallon şi pe mine să-l însoţim. Noi îi eram prea devotaţi ca să nu-i îndeplinim dorinţa. Am plecat ieri seară şi iată-mă!

— Iată-vă!

— Eminenţa-Sa avea ceva de transmis maiestăţii-sale, ceva tainic şi intim, şi nu putea să încredinţeze o asemena misiune decît unui om de nădejde, aşa că m-a trimis pe mine la Saint-Germain. Deci, dragă domnule Bernouin, dacă vrei să faci o plăcere stăpînului dumitale, anunţă pe maiestatea-sa că am sosit şi spune-i şi în ce scop.

Fie că vorbea serios, fie că toată această sporovăială ascundea doar o glumă, un lucru era mai presus de orice îndoială, anume că, în împrejurările de faţă, d'Artagnan era singurul om capabil să o liniştească pe Anna de Austria. Drept urmare, Bernouin nici nu crîcni şi se duse să anunţe acest ciudat sol, iar regina, aşa cum pre­văzuse, porunci ca gasconul să intre numaidecît.

D'Artagnan se apropie de regină, vădind în toată purtarea lui un adînc respect.

Se opri la trei paşi, puse un genunchi la pămînt şi îi dădu scri­soarea.

Era, după cum am spus, o simplă scrisoare – o scurtă introdu­cere şi cîteva cuvinte de împuternicire. Regina o citi, recunoscu scrisul cardinalului, deşi puţin cam tremurat, dar cum din cuprins nu reieşea ce s-a petrecut, ceru îndată lămuriri.

D'Artagnan îi povesti totul cu acel aer naiv şi simplu pe care se pricepea atît de bine să-l ia în anumite împrejurări.

Pe măsură ce vorbea, regina îl privea cu o uimire crescîndă: nu putea să înţeleagă cum de-a cutezat un om să conceapă o ase­menea faptă şi cu atît mai puţin cum de îndrăzneşte să o poves­tească tocmai acelei al cărei interes, ba chiar datorie, era să-l pe­depsească.

— Cum, domnule? izbucni regina, roşie de indignare, cînd d'Artagnan isprăvi de povestit. Ai îndrăzneala să-mi mărturiseşti crima dumitale? Să-mi istoriseşti trădarea dumitale?!

— Iertare, doamnă, poate că n-am lămurit lucrurile cum tre­buie, ori maiestatea-voastră nu m-a înţeles bine: nu-i vorba nici de crimă, nici de trădare. Domnul Mazarin ne ţinea închişi pe mine şi pe domnul du Vallon, pentru că noi n-am crezut că ne-a trimis în Anglia doar ca să privim liniştiţi cum se taie capul regelui Carol I, cumnatul răposatului rege şi soţ al domnie-voastre, şi soţul doamnei Henriette, sora şi oaspetele domniei-voastre, şi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să-i salvăm viaţa. Aşadar, prie­tenul meu şi cu mine eram convinşi că pătimim din pricina unei greşeli şi că e nevoie să explicăm totul Eminenjei-Sale. Or, pentru ca asemenea explicaţie să-şi atingă scopul, ea trebuie să aibă loc în linişte, departe de orice zgomot şi de orice nepoftiţi. De aceea l-am luat pe domnul cardinal la castelul prietenului meu şi acolo am lămurit lucrurile. Ei bine, doamnă, aşa cum bănuiam, a fost o greşeală. Domnul Mazarin crezuse că l-am slujit pe generalul Cromwell, şi nu pe regele Carol, ceea ce ne-ar fi acoperit de ruşine, ruşine care, din pricina noastră, s-ar fi revărsat asupra cardinalului, şi din pricina cardinalului asupra maiestăţii-voastre, o laşitate care ar fi umbrit încă de la început domnia ilustrului vostru fiu. Noi am dovedit cardinalului contrariul şi sîntem gata să dovedim aceas­ta şi maiestăţii voastre, cerînd mărturia augustei văduve, care plînge în palatul Luvru, unde prin mărinimia maiestăţii-voastre i s-a dat găzduire. Dovezile noastre l-au convins pe deplin pe cardinal, încît, în semn de mulţumire, m-a însărcinat, precum vedeţi, să vor­besc maiestăţii-voastre despre răsplata datorată unor nobili nu în­deajuns de preţuiţi şi persecutaţi pe nedrept.

— Te ascult şi te admir, domnule, rosti Anna de Austria. În­tr-adevăr, rar mi-a fost dat să văd atîta neruşinare.

— Îmi pare că şi maiestatea-voastră se înşală asupra gîndurilor noastre, aşa cum s-a înşelat şi domnul Mazarin.

— Dumneata te înşeli, domnule, i-o reteză regina. Eu mă înşel atît de puţin, încît în zece minute vei fi arestat, iar peste un ceas voi porni în fruntea armatei mele să-mi eliberez ministrul.

— Sînt încredinţat că maiestatea-voastră nu v-a săvîrşi o ase­menea nesăbuinţă, glăsui d'Artagnan. Mai întîi că ar fi de prisos, şi-apoi că ar avea urmările cele mai grave. Mai înainte să ne eli­berati, domnul cardinal va fi ucis şi Eminenţa-Sa e atît de convinsă de adevărul celor ce spun, încît m-a rugat, dacă văd că maiesta­tea-voastră ia o astfel de hotărîre, să fac ce-mi stă în putinţă şi să o conving să şi-o schimbe.

— Fie! Atunci mă voi mulţumi să te arestez.

— Nici aşa nu e bine, doamnă, posibilitatea arestării mele a fost prevăzută, ca şi aceea a eliberării cardinalului. Dacă mîine la amiază nu sînt înapoi, poimîine dimineaţă domnul cardinal va fi adus la Paris.

— Se vede bine, domnule, că dumneata, prin funcţia dumitale, trăieşti departe de oameni şi întîmplări, altfel ai şti că domnul car­dinal a fost de cinci sau şase ori la Paris din clipa cînd am părăsit oraşul; că s-a întîlnit cu domnul de Beaufort, cu domnul de Bo­uillon, cu vicarul, cu domnul d'Elbeuf şi că nimănui nu i-a trecut prin minte să-l aresteze.

— Iertare, doamnă, ştiu totul. Aşa încît prietenii mei nu-l vor duce pe cardinal nici la domnul de Beaufort, nici la domnul de Bouillon, nici la vicar, nici la domnul de 'Elbeuf, căci aceşti domni fac război pe cont propriu, pe cît se vede, şi dacă domnul Mazarin le îndeplineşte dorinţele, încheie o afacere bună. Prietenii mei îl vor duce înaintea Parlamentului, care nu poate fi cumpărat în în­tregime, desigur, căci nici chiar domnul Mazarin nu-i atît de bogat.

— Cred, murmură Anna de Austria, aruncîndu-i o privire care, plină de dispreţ la o femeie de rînd, era înfricoşătoare la o regină, cred că te încumeţi să ameninţi pe mama regelui dumitale!

— Doamnă, răspunse d'Artagnan. Ameninţ pentru că mă văd silit să o fac. Mă ridic mai presus decît sînt pentru că trebuie să mă aflu la înălţimea evenimentelor şi a oamenilor. Dar, credeţi-mă, doamnă, aşa cum e adevărat că în acest piept bate o inimă pentru domnia-voastră, credeţi-mă că aţi fost neîncetat idolul vie­ţii noastre şi că ne-am pus, aşa cum bine ştiţi, de zeci de ori viaţa în pericol pentru maiestatea-voastră. Oare maiestatea-voastră să nu aibă îndurare faţă de slujitorii care au lîncezit douăzeci de ani în urmbră, fără să mărturisească nici măcar vreuna din tainele sfin­te şi solemne pe care au avut fericirea să le împartă cu domnia-voastă? Uitaţi-vă la mine, cel care vă vorbesc, doamnă, la mine, cel pe care-l acuzaţi că ridică vocea şi ameninţă. Ce sînt eu? Un biet ofiţer fără avere, fără adăpost, fără viitor, dacă privirea reginei mele, pe care am căutat-o atîta vreme, nu se opreşte pentru o vre­me asupra mea. Uitaţi-vă la contele de la Fère, întruchipare a no­bleţei, floare a cavalerimii: s-a alăturat taberei care luptă împotriva reginei sale, mai bine-zis împotriva ministrului ei, şi nu cere nimic, pe cît ştiu. Uitaţi-vă la domnul du Vallon, suflet credincios şi braţ de oţel, care de douăzeci de ani aşteaptă cuvîntul domniei-voasre, un cuvînt care să-l facă nobil prin rang, aşa cum este prin sim­ţăminte şi însuşiri. Uitaţi-vă, în sfîrşit, spre poporul vostru, care înseamnă ceva pentru o regină, poporul care vă iubeşte şi care to­tuşi suferă, poporul pe care îl iubiţi şi care totuşi e flămînd, care nu cere decît binecuvîntarea reginei şi pe care totuşi regina.... Nu, greşesc: niciodată poporul n-o să blesteme, doamnă. Ei bine, spu­neţi doar un cuvînt şi totul se va sfîrşi, pacea va lua locul războiului, bucuria va lua locul lacrimilor, fericirea, locul nenorocirilor.

Anna de Austria cată cu un soi de uimire la chipul impunător al lui d'Artagnan, pe care se putea citi o ciudată înduioşare.

— De ce n-ai spus toate acestea înainte să treci la fapte?

— Doamnă, trebuia să dovedim maiestăţii-voastre un lucru de care se îndoia, pe cît îmi pare: că încă mai sîntem în stare de ceva şi că dreptatea ar cere să se ţină seama de asta.

— Pe cît văd, nici o primejdie nu vă poate face să daţi înapoi? vorbi Anna de Austria.

— Nici în trecut n-am dat înapoi în faţa primejdiei, spuse d'Ar­tagnan. De ce am face-o de acum încolo?

— Iar dacă refuz, dacă deci se va ajunge la luptă, aţi fi în stare să mă răpiţi pe mine însămi din mijlocul curţii şi să mă daţi pe mîna Frondei, aşa cum vreţi să faceţi cu ministrul meu?

— Nu ne-am gîndit niciodată la asta, doamnă, glăsui d'Artag­nan cu aceea lăudăroşenie gasconă, care la el era doar naivitate. Dar dacă am fi hotărît-o împreună toţi aceşti patru, am fi făcut-o, desigur.

— Oamenii aceştia-s de fier, trebuia să-mi dau seama, mur­mură Anna de Austria.

— Vai, doamnă! spuse d'Artagnan. Asta îmi dovedeşte că abia azi maiestatea-voastră a ajuns să creadă ceea ce se cuvine despre noi.

— Bine, zise Anna. Şi această părere la care, în sfîrşit, am ajuns...

— Va îndemna pe maiestatea-voastră să facă dreptate. Făcîndu-ne dreptate, nu ne va mai privi ca pe nişte oameni de rînd. Şi va vedea în mine un ambasador vrednic de înaltele interese pe care e trimis să le discute cu domnia-voastră.

— Unde-i tratatul?

— Iată-l!

LI

CUM CU O PANĂ ŞI O AMENINŢARE POŢI IZBÎNDI MAI REPEDE ŞI MAI BINE DECÎT CU SPADA ŞI DEVOTAMENTUL

(urmare)
Anna de Austria îşi aruncă privirea asupra tratatului înfăţişat de către d'Artagnan.

— Nu văd decît condiţii grele, spuse ea. Interesele domnilor de Conti, de Beaufort, de Bouillon, d'Elbeuf şi ale vicarului sînt menţionate toate, toate. Dar ale voastre?

— Sîntem drepţi cu noi înşine, doamnă, şi ne dăm seama de rangul nostru. Ne-am gîndit că numele noastre nu pot sta alături de asemenea nume mari.

— Sper totuşi că n-ai renunţat să-ţi arăţi prin viu grai cerin­ţele?

— Socotesc că sînteţi o regină mare şi puternică, doamnă, şi că ar fi nevrednic de mărinimia şi puterea voastră să nu răsplătiţi cum se cuvine pe cei care îl vor aduce pe Eminenţa-Sa înapoi la Saint-Germain.

— E şi dorinţa mea, spuse regina. Vorbeşte.

— Cel care a pus lucrurile la cale (iertare dacă încep cu mine, dar trebuie să-mi acord o importanţă ce mi s-a dat şi nu mi-am luat-o singur), cel care a tratat chestiunea răscumpărării domnului cardinal ar trebui, pe cît mi se pare, pentru ca răsplata să nu fie mai prejos de maiestatea-voastră, ar trebui numit comandant al gărzilor, căpitan de muşchetari, bunăoară.

— Dumneata îmi ceri locul domnului de Tréville!

— Locul e vacant, doamnă, căci domnul de Tréville l-a părăsit de un an şi n-a fost înlocuit.

— Dar e una din cele mai însemnate funcţii militare ale casei regale!

— Domnul de Tréville a fost un simplu cadet din Gasconia, ca şi mine, doamnă, şi a ocupat această funcţie timp de douăzeci de ani.

— Pentru toate ai un răspuns, domnule, replică Anna de Austria, şi căută pe masa de scris un brevet de numire pe care îl com­pleta şi semnă.

— Desigur, doamnă, spuse d'Artagnan, luînd brevetul şi înclinîndu-se. E o răsplată frumoasă şi nobilă. Dar toate se schimbă pe lume şi omul care ar cădea în dizgraţia maiestăţii-voastre şi-ar pierde postul a doua zi.

— Şi-atunci ce mai doreşti? întrebă regina, înroşindu-se la gîndul ca omul acesta, deopotrivă de inteligent ca şi ea, a ştiut să-i citească în suflet.

— O sută de mii de livre pentru acest biet căpitan de muşche­tari, pe care să-i primească în ziua cînd serviciile sale nu vor mai fi pe placul maiestăţii-voastre.

Anna şovăi.

— Ce să mai spun că parizienii, adaugă d'Artagnan, ofereau mai deunăzi, printr-o hotărîre a Parlamentului, şase sute de mii de livre celui care-l va aduce pe cardinal, viu sau mort: viu ca să-l spînzure, mort ca să-l azvîrle la gunoi!

— Fireşte, rosti Anna de Austria, nu e mult dacă ceri reginei a şasea parte din ceea ce oferea Parlamentul.

Şi semnă o hîrtie de plată pentru o sută de mii de livre.

— Mai departe? întrebă ea.

— Doamna, prietenul meu du Vallon e bogat şi deci nu doreşte bani; dar îmi aduc aminte că parcă era vorba între el şi domnul Mazarin să-i ridice moşia la rangul de baronie. Ba, pe cît mi-aduc aminte, cardinalul chiar i-a făgăduit asta.

— Un ţărănoi! făcu Anna de Austria. O să rîdă lumea.

— Fie! spuse d'Artagnan. Dar de un lucru sînt sigur: cei care vor rîde în faţa lui nu vor mai apuca să rîdă şi a doua oară.

— Iată şi baronia! spuse Anna de Austria şi semnă.

— Acum, rămîne cavalerul sau abatele d'Herblay, la voia ma­iestăţii-voastre.

— Vrea să fie episcop?

— Nu, doamnă, doreşte altceva, mai uşor de îndeplinit.

— Ce anume?

— Doreşte ca regele să fie naşul fiului doamnei de Longueville.

Regina surîse.

— Domnul de Longueville e de viţă regească, doamnă, adaugă d'Artagnan.

— Da, spuse regina. Dar fiul său?

— Fiul său, doamnă... trebuie să fie şi el, de vreme ce soţul mamei sale este.

— Şi prietenul dumitale nu mai cere nimic pentru doamna de Longueville?

— Nu, doamnă; căci presupune că maiestatatea-sa regele, binevoind să fie naşul copilului, nu poate face mamei, după botez, un dar mai mic de cinci sute de mii de livre, păstrînd, bineînţeles, pentru tatăl copilului, guvernămîntul Normandiei.

— În ce priveşte guvernămîntul Normandiei, spuse regina, cred că pot făgădui; dar în ce priveşte cele cinci sute de mii de livre, nu ştiu, cardinalul îmi repetă mereu că visteria e goală.

— Vom căuta împreună, doamnă, şi dacă maiestatea-voastră îngăduie, vom găsi ce căutăm.

— Şi mai departe?

— Mai departe, doamnă?

— Da.

— Asta-i tot!

— Parcă mai aveai un prieten?

— Adevărat, doamnă, contele de La Fère.

— El ce doreşte?

— Nu doreşte nimic.

— Nimic?

— Nu.

— Există vreun om pe lume care să nu ceară nimic atunci cînd poate să o facă?

— Există contele de La Fère, doamnă! Contele de La Fère nu-i om.

— Atunci ce e?

— Contele de La Fère e un semizeu.

— Nu are oare un fiu, un tînăr, o rudă, parcă nepot, pe care Comminges mi l-a lăudat că e viteaz şi că a luat, împreună cu dom­nul de Châtillon, drapelul la Lens?

— Întocmai, maiestate, e tutorele unui tînăr, vicontele de Bragelone.

— Dacă s-ar încredinţa acestui tînăr comanda unui regiment, ce-ar spune tutorele său?

— Poate că ar primi.

— Poate?

— Da, dacă însăşi maiestatea-voastră l-ar ruga să primească.

— Ai dreptate, domnule, nu-i un om obişnuit. Bine, mă voi gîndi şi poate că-l voi ruga. Acum eşti mulţumit?

— Da, maiestate. Dar a mai rămas ceva nesemnat de regină.

— Ce anume?

— Tocmai lucrul cel mai importat.

— Tratatul!

— Întocmai.

— La ce bun? Semnez mîine tratatul.

— Pot să vă asigur de un singur lucru, zise d'Artagnan. Dacă maiestatea-voastră nu semnează tratatul astăzi, mîine nu va mai avea timp să-l semneze. Binevoiţi deci să scrieţi aici, sub textul aşternut în întregime de mîna domnului Mazarin, precum vedeţi:
Consimt să ratific tratatul propus de parizieni .
Anna era încolţită şi nu mai putea da înapoi, aşa că semnă. Dar abia îşi puse semnătura, că orgoliul se dezlanţui în sufletul ei ca o furtună, făcînd-o să izbucnească în lacrimi.

D'Artagnan tresări văzînd-o plîngînd. Încă de pe vremea aceea reginele plîngeau aşa ca toate femeile.

Gasconul clătină din cap. Lacrimile reginei păreau să-l ardă la inimă.

— Doamnă, murmură el, îngenunchind. Priviţi la nefericitul gentilom de la piciorele domniei-voastre; el vă roagă să credeţi că la cel mai mic semn al maiestăţii-voastre totul îi va fi cu putinţă. El are încredere în sine, în prietenii lui şi doreşte să aibă încredere şi în regina lui; iar drept dovadă că nimic nu-l înspăimîntă şi că nu caută să tragă foloase de pe urma acestei împrejurări, el îl va aduce fără condiţii pe domnul Mazarin în faţa maiestăţii-voastre. Iată, doamnă, hîrtiile cu semnătura sacră a maiestăţii-voastre. Da­că veţi socoti de cuviinţă, mi le veţi înapoia. Dar din această clipă ele nu vă mai obligă la nimic.

Şi d'Artagnan, în genunchi, cu ochii arzînd de mîndrie şi de bărbăţie, întinse Annei de Austria toate aceste hîrtii pe care i le smulsese una cîte una şi cu atîta anevoinţă.

Sînt clipe în care dacă nu e totul bun, nu înseamnă că totul e rău pe lumea asta, clipe în care chiar şi în inimile cele mai reci şi împietrite încolţeşte, udat de lacrimile unei tulburări neobişnuite, un simţămînt generos, pe care socotelile meschine şi mîndria îl înă­buşă mai tîrziu, dacă un alt simţămînt nu-l cîştigă de la bun înce­put. Anna trăia o asemenea clipă. D'Artagnan, lăsîndu-se pradă propriei sale tulburări, înfrăţită cu aceea a reginei, dăduse dovadă de o neasemuită diplomaţie. Şi fu răsplătit îndată pentru iscusinţa sau dezinteresul său, după cum vom preţui aici agerimea minţii, sau imboldul inimii, care-l făcuse să vorbească astfel.

— Ai avut dreptate, domnule, rosti Anna. Nu te-am apreciat cum meriţi. Iată actele semnate, ţi le înapoiez de bunăvoie. Du-te şi adu-mi-l cît mai iute pe cardinal.

— Doamnă, spuse d Artagnan. Acum douăzeci de ani, îmi amintesc bine, în Palatul Primăriei, dinapoia unei draperii, am avut cinstea să sărut una din aceste frumoase mîini.

— Iat-o şi pe cealată, zise regina. Şi pentru ca stînga să nu fie mai puţin darnică decît dreapta (şi ea îşi scoase din deget un inel împodobit cu un diamant aproape la fel cu cel dintîi), păstrează acest inel în amintirea mea.

— Doamnă, murmură d'Artagnan, ridicîndu-se. Nu mai doresc decît ca primul lucru pe care mi-l veţi cere să fie viaţa mea.

Şi cu acea distincţie pe care nu o avea decît el, se înclină şi ieşi.

— N-am preţuit destul pe aceşti oameni, spuse Anna de Austria, privind în urma lui d'Artagnan. Acum e prea tîrziu să-i mai folosesc: într-un an, regele va fi major!

După cincisprezece ceasuri, d'Artagnan şi Porthos îl aduceau pe Mazarin înapoi la regină şi primeau, unul brevetul de căpitan al muşchetarilor, celălalt pergamentul cu titlul de baron.

— Ei, sînteţi mulţumiţi? întrebă Anna de Austria.

D'Artagnan se înclină. Porthos tot sucea pergamentul în mîini, cu ochii la Mazarin.

— Ce mai e? întrebă ministrul.

— Monseniore, mai fusese vorba de o făgăduială în legătură cu rangul de cavaler al Ordinului, la cel dintîi prilej.

— Domnule baron, spuse Mazarin, ştii doar că nu poţi fi ca­valer al Ordinului fără să dovedeşti anumite merite.

— Oh, făcu Porthos, nu pentru mine am cerut panglica albas­tră, monseniore.

— Atunci pentru cine?

— Pentru prietenul meu, contele de La Fère.

— O, asta-i altceva, interveni regina. Meritele sale sînt cunos­cute.

— Aşadar, va avea acest titlu?

— Îl are.

În aceeaşi zi, tratatul cu Parisul era semnat şi peste tot se îm­prăştie zvonul că timp de trei zile cardinalul s-a închis undeva spre a-l elabora cu cea mai mare grijă.

Iată ce cîştigă fiecare de pe urma acestui tratat:

— Domnul de Conti primea domeniul Damvilliers şi, cum dă­duse dovada însuşirilor sale de general, obţinea să rămînă militar şi să nu devină cardinal. În plus, se pomenea ceva despre căsătoria sa cu o nepoată a lui Mazarin, lucru privit cu ochi buni de către Prinţ, pe care nu-l interesa cu cine se căsătoreşte, numai să se că­sătorească.

Domnul de Beaufort îşi făcea intrarea la curte, primind toate reparaţiile ce se cuveneau pentru jignirile suferite, şi toate onoru­rile la care avea dreptul prin rang. Obţinea, de asemenea, iertarea deplină a celor care-i înlesniseră fuga şi diriguirea amiralităţii, de­ţinută de tatăl său, ducele de Vendôme, precum şi o despăgubire pentru castelele distruse din ordinul Parlamentului din Bretagne.

Ducele de Bouillon primea domenii în valoare egală cu prin­cipatul său de la Sedan, o despăgubire pentru cei opt ani în care nu se bucurase de veniturile acestui principat şi titlul de prinţ pen­tru el şi cei din familia sa.

Ducele de Longueville – funcţia de guvernator la Point-de-l'Arche, cinci sute de mii de livre pentru soţia sa şi cinstea de-a avea ca naşi ai fiului său pe tînărul rege, împreună cu prinţesa Hen­riette a Angliei.

Aramis ceru ca Bazin să oficieze la această solemnitate, iar Planchet să furnizeze dulciurile.

Ducele d'Elbeuf obţinea achitarea anumitor datorii faţă de so­ţia sa, o sută de mii de livre pentru fiul său mai mare şi cîte două­zeci şi cinci de mii pentru ceilalţi trei feciori ai săi.

Singur vicarul nu obţinu nimic: i se făgădui doar să se discute cu papa despre pălăria sa de cardinal, dar el ştia prea bine cît se poate bizui pe cuvîntul reginei şi al lui Mazarin. Spre deosebire de domnul de Conti, neputînd ajunge cardinal, era silit să rămînă militar.

Iată de ce, pe cînd tot Parisul se bucura de întoarcerea regelui, hotărîtă pentru a treia zi, în mijlocul veseliei generale, singur Gondy era atît de posomorît, încît trimise grabnic după cei doi domni pe care obişnuia să-i cheme cînd se afla într-o asemenea stare .

Aceşti doi oameni erau contele de Rochefort şi cerşetorul de la Saint-Eustache.

Amîndoi se arătară cu punctualitatea obişnuită, şi vicarul pe­trecu în tovărăşia lor o bună parte din noapte.

LII

UNDE SE DOVEDEŞTE CĂ REGILOR LE ESTE UNEORI MAI GREU SĂ SE ÎNTOARCĂ, DECÎT SĂ PLECE DIN CAPITALA REGATULUI LOR
În timp ce d'Artagnan şi Porthos îl însoţeau pe Mazarin la Saint-Germain, Athos şi Aramis, care se despărţiseră de ei la Saint-Denis, intrau în Paris.

Fiecare avea de făcut cîte o vizită.

Abia sosit, Aramis alergă la Palatul Primăriei, unde se afla doamna de Longueville. Cînd auzi că se va încheia pace, frumoasa ducesă se porni pe ţipete. Războiul o făcea regină, pacea o silea să abdice, din care pricină spuse sus şi tare că nu va semna nicio­dată tratatul şi că dorea un război fără sfîrşit.

În schimb, după ce Aramis îi înfăţişă pacea în adevărata lu­mină, adică cu toate foloasele ei, şi după ce îi arată că în locul acestei domnii de regină necunoscută şi nesigură de la Paris, i se oferea să fie pe jumătate regină la Point-de-Arche, adică peste întreaga Normandie, după ce mai pomeni şi de cele cinci sute de mii de livre făgăduite de cardinal şi după ce făcu să-i strălucească înaintea ochilor cinstea pe care i-o face regele ţinîndu-i copilul în braţe la botez, doamna de Longueville nu mai făcu mofturi decît fiindcă aşa au obiceiul femeile frumoase, şi spuse „nu" numai pen­tru a spune „da" la sfîrşit.

Aramis avu aerul că o crede în totul, căci nu ţinea să piardă în proprii săi ochi meritul de a o fi convins.

— Doamnă, spuse el. Ai vrut să-l înfrîngi pe Prinţ, fratele dumitale, adică pe cel mai strălucit comandant de oşti al vremii noastre, şi, cînd femeile de geniu vor, izbutesc întotdeauna. Ai iz­butit; Prinţul e înfrînt de vreme ce nu mai are cu cine se război. Acum rămîne să-l atragi de partea noastră. Îndepărtează-l pe ne­simţite de regină, pe care nu o iubeşte, şi de Mazarin, pe care îl

dispreţuieşte. Fronda e o comedie din care n-am jucat decît actul întîi. Să-l aşteptăm pe Mazarin în clipa deznodămîntului, adică în ziua cînd Prinţul, mulţumită dumitale, va deveni duşmanul curţii.

Doamna de Longueville se lăsă convinsă. Ducesa cea război­nică era atît de sigură de puterea ochilor ei frumoşi, încît nu se îndoi cîtuşi de puţin de izbîndă, chiar şi asupra domnului de Condé, şi potrivit cronicii scandaloase a vremii, se pare că nu s-a înşelat.