Bilanţ trimestrial
- Şi cu ce altceva se mai laudă micul sicofant pe ultimile trei luni?
Cel din faţa sa, interpelat de vreo zece minute în acelaşi stil sarcastic suporta fără crâcnire şfichiul necruţător la care era fără milă supus. Figura îi era impenetrabilă, lasând doar în scurte răstimpuri privirea în pământ.
- Ca să îţi fie ţie bine n-ai mamă, n-ai tată – este? De altfel, acum treisprezece ani când s-a dat amnistia şi l-au scos pe taică-tău de la pârnaia politică nici n-ai vrut să ştii de el!… L-ai lăsat în final să moară de foame!…
Aşa era… Lăsă din nou privirea în pământ…
- Dar dacă mâine ar pica din cer desantul anglo-american iar bolşevicii ar termina-o precum ceilalţi criminali, naziştii – n-ai ezita să te prezinţi ca urmaş de persecutat politic. Ce i-ai mai condamna pe foştii tovarăşi de ticăloşii, ce i-ai băga şi pe ăştia la apă – ce te-ai mai bate cu cărămida martiriului în piept – după care fără vreo tresăltare de conştiinţă ai cere restitutio in integrum toate fostele proprietăţi ale familiei pentru care ai tăi au fost arestaţi şi eventual asasinaţi! …
Celălalt avea aceeaşi poziţie statuară, permiţându-şi a-şi muta doar greutatea de pe un picior pe altul.
- Ştii care este partea mai gravă? păru că începe o pertractare pe un ton ceva mai familial, chiar duplicitar. – Că în lumea de tâmpiţi şi de ticăloşi în care trăim, o astfel de atitudine poate chiar să pară pozitivă! …
Celălalt surâse strâmb.
- Asta nu înseamnă – îşi reluă brusc tonul aspru inchizitorul – că ai dreptul să te repliezi la orice! Demnitatea umană se raportează întotdeauna la sistemul imuabil de valori, cel după care poţi fi judecat într-o bună zi fără a ţi se lua în considerare scuza cum că ai trăit o epocă ticăloasă!…încheie răcnind din toţi bojocii, lipind interlocutorului două palme teribile.
Celălalt căscă ochii largi până la limita maximă, însă altă reacţie nu avu. Se simţea la fel de vinovat precum un recrut care uitase că nu are voie să vorbească în onor, iar acum tocmai îşi luase corecţia.
- Atât de mizerabil eşti, că până şi pe cei care nici măcar n-au avut strămoşi cu sânge albastru îi bagi la apă: după ce asculţi ca un şobolan într-o catacombă cu casca în urechi ceea ce se spune seara la posturile de radio occidentale, asta ca să vezi care este scadenţa când eventual vei da socoteală – l-ai provocat pe amărâtul ăla de coleg de birou la discuţii relatând apoi în faţa securistului întreprinderii cu ample înflorituri comentariile anoste şi monosilabice ale nefericitului, aşa încât acum nenorocitul nu se mai poate angaja nici ca măturător al pardoselii din Hala Unirii. – Îţi spun drept – mi-e scârbă de tine !…
Celălalt părea a fi lăsat privirea în pământ pentru tot restul
vieţii. Şi poate aşa ar fi şi fost dacă glasul celui din faţa sa nu ar fi căpătat brusc inflexiunile Trompetelor Ierihonului :
- Până şi pe frate-tău l-ai dat în primire, aşa încât de opt ani se chinuie să-şi ia licenţa, în vreme ce şi astăzi a trebuit să meargă la sediul Organului ca să dea cu subsemnatul. Dacă tu crezi că o să mai suport mult această situaţie – apăi află că te înşeli!… încheie cu glas teribil, aplicând celui din faţa sa o corecţie formată din două croşeuri bine ţintite.
În acelaşi moment, oglinda scorojită a băii ce îi reda în ondulaţii figura se lăsă în diagonală, reflectându-i totuşi mina ce se preschimbă instantaneu din furioasă în îngrozită. Însoţite de asurzitorul vuiet de mare în furtună, începuseră deja trepidaţiile longitudinale, lăsând la câteva secunde locul celor tranversale ce dădeau impresia că încăperea este o corabie aflată pe un tsunami. Felinarul din faţa imobilului se învârtea pe firul electric stradal cu o mişcare uimitor de rapidă, precum acul unei balanţe demult depăşită de sarcina ce i se pusese pe platan. Se frânse din chingile ce îl ţineau încorsetat făcându-se ţăndări de carosabil în miriade de scântei electrice doar cu o clipă ca imobilul să se desfacă în două în acordurile unui pârâit apocaliptic, ce secondă prăbuşirea acestuia pe verticală, îngropându-l pe din fericire singurul locatar ce se afla în acel moment acasă, singura dovadă că imobilul existase fiind acum doar norul de praf cu uşoară tentă portocalie ce obnubilă lumina straniu de puternică a lunii – în acordurile primelor ţipete de sirenă ale Salvării şi Miliţiei, dar şi a primelor rafale de armă-automată ce pedepseau cum se cuvine pe nemernicii ce şi în acele condiţii încercaseră să-şi facă numărul profitând de vitrinele magazinelor rămase fără geamuri.
Fusese ora 21:22, din data de 4 martie 1977.
Experimentul
- Incredibil! murmură şeful de laborator desprinzându-şi într-un târziu privirea de pe lentilele aparatului.
În încăpere tăcerea devenise apăsătoare. Asistentul răsuci comutatorul de perete inundând încăperea în lumina violetă a tuburilor fluorescente.
- Această posibilitate, saire, a devenit realitate datorită noilor descoperiri ale Doctorului Jan Heck ce au îmbunătăţit considerabil capacitatea noastră de aprofundare a lumii existente în ceea ce numim acum, generic, microcosmos. Dispozitivele de bombardament magneto-fotonic coroborate cu cel de sens şi poziţie, ataşate unui microscop electronic ultra-performant – au făcut posibilă mărirea apreciabilă mai alea a acelor particule materiale ce până nu demult le consideram elementare.
- Şi astfel, îi continuă şeful de laborator ideea, am realizat conexiunea ce acum ne leagă de numărul infinit de lumi asemănătoare nouă ce ne înconjoară în fiecare micron al mediului ambiant. O ipostază pe care Umanitatea o presupunea de mai demult…
- Dar pe care de abia acum o putem demonstra, zâmbi imperceptibil asistentul.
Se aplecară amândoi asupra mesei de lucru. Urmăreau acum împreună strania lume înglobată într-o frântură de lume materială, folosind în acest scop ambele lunete ale aparatului, ce focalizau în acelaşi timp un singur punct pentru ambii cercetători.
- Observaţi, saire, acel înveliş de natură magnetică ce învăluie anumite ,,particule elementare’’?
Asistentul manevră pârghia accelerând mai mult bombardamentul magneto-fotonic. Câmpul vizual din imagine devenise asemănător unei fotografii luate din Cosmos Sistemului Solar. Accentuându-se procesul de mărire, raza vizuală a fost repede invadată de doar unul din electronii atomului, asemenea suprafeţei unei planete ce se apropie progresiv de vizorul unei nave spaţiale. În cele din urmă, nu s-a mai putut distinge decât un soi de suprafaţă noroasă, asemănătoare unei imagini a Terrei luate dintr-un satelit meteorologic. După ce ,,stratul’’ a fost străpuns printr-un şi mai accentuat bombardament, se înfăţişă adevărata suprafaţă a acelei ,,planete’’, pigmentată de mulţimea particulelor considerate elementare.
Din loc în loc se distingeau forme magnetice mobile sau fixe, precum şi particule elementare ce nu se deplasau niciodată. Particulele elementare în mişcare ocupau câteodată pentru mai mult sau mai puţină vreme formele magnetice.
- Revenind la învelişurile magnetice de care aminteam, saire, putem deduce după forma, fixitatea ori, dimpotrivă – mobilitatea lor - că ele sunt ,,accesoriile’’ create chiar de ,,indivizii’’ studiaţi, ori reprezintă mediul lor ,,ambiant’’, servind în unele cazuri pentru întreţinerea ,,existenţei’’ sau chiar pentru ,,confortul’’ lor, după cum locuinţele şi celelalte caracteristici ce ne sunt proprii şi nouă – ne asigură existenţa cotidiană. – Priviţi, saire - o adevărată ,,civilizaţie tehnologică’’ îşi expune capacităţile sub ochii noştri. Iar noi, rămâne de văzut dacă vom mai fi aezii înflăcăraţi ai unei lumi pe care o considerăm unică, în măsura în care nu ar fi exclus să reprezentăm la rândul nostru doar ,,neimportante’’ şi infime ,,particule elementare’’ a unuia din electronii unui banal atom, ce împreună cu alte miliarde de atomi alcătuiesc o lume pentru noi macrocosmică, pe a cărei lamelă ne aflăm sub observaţie poate chiar în acestă clipă.*
Obosit, şeful de laborator îşi desprinse privirea de pe lentila obiectivului, aprinzându-şi meditativ o ţigară.
- Însemnă că – rosti el într-un târziu – dacă am putea perfecţiona la infinit mijloacele de studiere ale materiei, echivalentul logic ar fi şi descoperirea infinităţii de straturi organizatorice ce o compun…
- Doctorul Heck, întrerupse asistentul, este de părere că – în ambele sensuri, nu putem observa decât următoarea formă de organizare a materiei superioară / inferioară nouă. Aşa cum, de pildă, pe o imaginară axă a cifrelor, cifra unu ar putea ,,observa’’ în amănunt cifrele doar imediat riverane – adică zero şi doi. – Aşa s-a născut totuşi ipoteza că Universul nostru este totuşi un spaţiu finit, chiar dacă pentru noi incomensurabil datorită dimensiunilor infime ce le reprezentăm. – Un spaţiu enorm ale cărui evenimente ,,îndepărtate’’ pot avea câteodată evenimente ,,incandescente’’, fiind suficient de ,,mari’’ spre a le percepe, dar prea slabi spre a le combate întotdeauna. Suntem ,,condamnaţi’’ să-i acceptăm etern pericolele sepulcrale, singura posibilitate avută fiind de a-l studia, influenţa oarecum când îi ,,populăm’’ anumite componente – fără posibilitatea însă de a-l părăsi vreodată, căci ,,marginile’’ lui reprezintă exact legile entropice ce ne fac invizibili şi necunoscuţi stratului material subordonat nouă, şi foarte greu de receptat de o ipotetică lume din afara spaţiului nostru ,,cosmic’’, în componenţa căreia, poate, intrăm. În concluzie, putem să intuim că orice posibilitate ce ne-ar interesa pe noi, se poate produce doar în interiorul ,,moleculei’’ noastre – aceasta de la explodarea unei supernove până la ancestralul Big-Bang, însă nimic din ceea ce ne reprezintă nu va străbate vreodată în ,,afara’’ ei. Putem face deci orice, saire, dar numai în spaţiul imediat ce ne cuprinde şi pe care îl numim Cosmos. – Nici un progres ştiinţific nu ne poate ajuta să-l depăşim, fără ca depăşirea spaţiului sau temporalităţii ce ne marchează şi limitează existenţa sub o anumită formă să nu atragă anularea noastră şi a celor ,,din afară’’ cu care am veni în contact, anihilând – dacă ne putem închipui asta – însăşi ideea de materie!
- Discutând problematica din acest unghi – spuse şeful de laborator de pe ale cărui trăsături tulburarea nu dispăruse încă – putem trage concluzia că singura valoare perenă este SPAŢIUL. Universalul SPAŢIU, ce mărgineşte atât distanţele de la un electron până la nucleul în jurul căruia gravitează – cât şi distanţa existentă de la noi până la cea mai îndepărtată stea pe care o cunoaştem, ori distanţele ce unesc milioanele de entităţi din imediata noastră apropiere.
Se reaplecară asupra aparatului: cu ajutorul sistemului vectorial ce asigura direcţia şi sensul, asistentul începuse să măture vizual mica şi strania ,,planetă’’.
- Priviţi, saire, la această concentraţie materială. Pare o mare aglomerare urbană ; mii de ,,indivizi’’ parcă ar străbate căile unei metropole. Ocolesc excrescenţele magnetice şi particulele elementare fixe, asemenea nouă când străbatem o stradă oarecare. Atenţie! Această formă magnetică pare un ,,mijloc de transport’’!
Asistentul acţionă o pârghie auxiliară, si miriade de puncte alcătuiră un fascicul, lovind presupusul vehicul. Acesta se cabră, dezintegrându-se.
- Ce faci? întrebă cu regret şeful de laborator.
- Un mic bombardament helionic. Bănuiesc că am provocat o mică ,,catastrofă feroviară’’ ale cărei cauze reale vor ramâne pentru totdeauna „neelucidate.”
În timbrul vocii i se distinsese o undă de cinism. Şi, parcă pentru a da paritate acestei prime ,,calamităţi’’provocate, concentră fasciculul asupra unei formaţiuni magnetice fixe ce ar fi putut fi asimilată ideii de clădire.
- Nu vă neliniştiţi, saire, nu putem fi afectaţi de aceste infime dezintegrări. Lumea ce o avem sub privire ne este subordonată dimensional şi orice s-ar întâmpla la nivelul ei – dacă nu este masiv şi de durată – e neimportant pentru noi. Doar folosirea excesivă a dispozitivului de bombardament magneto-fotonic şi a vectorilor de sens şi poziţie pot alerta la scară macrocosmică particulele de heuroni, ce ar apropia temporal mai repede de cât este firesc inevitabilul deznodământ al lumii materiale în care trăim.
Asistentul continua să acţioneze vectorii de sens şi poziţie, continuând să măture vizual suprafaţa ,,planetei’’. Străbăteau acum suprafeţe vaste, amintind de câmpii uriaşe, podişuri şi munţi, pigmentate din loc în loc de particule elementare fixe, mai rar a celor mobile, făcându-şi în răstimpuri simţită prezenţa şi formele magnetice. Câteodată spaţiile păreau dezolante şi pustii, amintind mai mult sau mai puţin de întinse suprafeţe de ape sau hamade.
La un moment dat, zona focalizată semnala iarăşi aglomerările particulelor elementare. Formele magnetice redeveniră o realitate mai densă. Imaginea era asemănătoare celei dintr-un satelit care sfidând legile gravitaţiei, străbătea cu o viteză extrem de mare distanţa circulară a planetei. Asistentul blocă pârghia dispozitivului vectorial, iar obiectivul starui focalizând o singură colonie.
- Accentuează bombardamentul fotonic, domnule asistent! ceru nerăbdător şeful de laborator.
- Dispozitivul lucrează la capacitate maximă, saire. – Mai mult de atât, nu putem mări.
Chiar şi la acea dimensiune, sub ochii lor se desfăşura agitaţia neobişnuită a particulelor elementare şi o febrilă mişcare browniană ce le provoca la ocuparea sau părăsirea rapidă a formaţiunilor existente riverane. Din loc în loc izbucneau pete învolburate, ce erau pentru câteva fracţiuni de secundă cel mai luminos segment al imaginii. Diferit, se profilau ca pe o ,,atmosferă’’ alte formaţiuni mai puţin luminoase, ce păreau a fi responsabile de seria de ,,deflagraţii’’. Agitaţia particulelor elementare părea a fi ajuns la paroxism, întreaga zonă prezentându-se asemenea unei metropole, victimă a unui atac aerian.
Atenţia le-a fost la un moment dat atrasă de o ,,deflagraţie’’ ce părea mai puternică prin forţă şi luminozitate decât toate celelalte luate la un loc. Toate formaţiunile magnetice se dezagregară, dispărând în acelaşi timp şi particulele elementare fixe sau mobile. După câteva secunde, imaginea existentă sugera un deşert atomic.
Cei doi cercetători se ridicară în picioare.
- Se pare că am asistat la un ,,război’’ în toată regula, iar deznodământul a fost cât se poate de funest, zâmbi asistentul.
Când au privit iarăşi, peisajul nu păruse a se fi schimbat prea mult. După câteva minute, imaginea redevenise ceva mai clară. Formaţiunile magnetice ce totuşi supravieţuiseră se distingeau în număr mai mic şi mai palid, cu formele şi dimensiunile iniţiale sensibil modificate.
Asistentul acţionă iar sistemul vectorial, măturând din nou imaginea ,,planetei’’. Stăruiră asupra unei alte ,,aglomerări urbane’’ . Aici, dinamica agitaţiei particulelor elementare părea normală. Formaţiunile magnetice fixe sau mobile se distingeau clar. Nimic din cele întâmplate în cealaltă secţiune de imagine, nu părea să afecteze ce se petrecea aici.
Monitorul sonor al încăperii semnală că timpul afectat experimentelor din acea zi se epuizase. Asistentul diminuă treptat bombardamentul fotonic. Imaginea înfăţişa acum panorama de ,,sisteme solare’’ în care electronii gravitau ordonat in jurul nucleelor atomice. În răstimpuri, spaţiile dintre ele erau brăzdate de pete ce se deplasau cu viteze cometice.
Aveau senzaţia că au pătruns într-un inedit tunel al timpului, din care se retrăgeau cu un march-arriere ameţitor. După alte câteva clipe, călătoria părea a fi ajuns la sfârşit. În raza vizuală stăruia acum imaginea aparent impenetrabilă a moleculei. O ultimă manevrare a acceleratorului şi imaginea se preschimbă în aceea a zeci, apoi sute, iar în cele din urmă sute de mii de molecule care pe măsură ce se înmulţeau, căpătau dimensiuni din ce în ce mai reduse, devenind de dimensiunea particulelor elementare. Imaginea se şterse în cele din urmă cu totul, putându-se doar distinge luminescenţa ternă a masei de probă materială aflată pe lamela de experiment.
Într-o pornire ludică, asistentul amplifică şi slăbi de câteva ori bombardamentul magneto-fotonic, ca şi cum ar fi dorit să se încredinţeze să drumul spre şi dinspre tainiţele materiei nu a fost o simplă imagine amăgitoare.
Şe aşezară la mesele lor de lucru, prividu-se meditativ în răstimpuri.
Dincolo de fereastra laboratorului, noaptea învăluise de mult oraşul, relevându-i limesul luminiscent şi poleit.
Privirile şefului de laborator căzură pe dezintegratorul atomic de perete. Se făcuse târziu. Deodată, cifrele deveniră ilizibile, imaginea lor bruiată putându-se observa cu intermitenţe. O defecţiune, desigur. Mâine va ruga la prima oră pe tehnicianul de serviciu să remedieze.
- Domnule asistent, rosti când privirea i-a stăruit pa bancul de experiment, ai uitat în funcţiune sistemul de accelerare magneto-fotonic. Şi văd că şi…
Glasul i s-a frânt într-o horcăială fulgerătoare. I se părea că o uriaşă trombă de vacuum îi invadează creierul. Senzaţia se răspândi cu repeziciune în tot corpul, ca şi cum forţa de atracţie a planetei s-ar fi accentuat brusc de mai multe ori.
- Doamne Dumnezeule…
Îşi apăsa cu disperare craniul, ca şi cum ar fi vrut să reprime o iminentă deflagraţie cerebrală.
În partea cealaltă a încăperii, asistentul încerca să-şi menţină echilibrul. S-a prăbuşit la podea, scurmând-o spasmodic. Încerca cu disperare să se târască spre picioarele bancului de lucru pe care era aşezată apratura necesară experimentelor. Un ultim spasm se înecă într-o tuse violentă.
Începu să elimine bucăţi mari de plămân. Apoi inundă podeaua într-un şuvoi de sânge.
Acoperişul Institutului se fisură, ca şi cum ar fi fost lovit de un uriaş pumn cosmic. Clădirea s-a prăbuşit ca sub efectul de implozie.
*
Zilele următoare, revistele de specialitate au comentat cu aprindere catastrofa. Ipotezele se succedau cu repeziciune, fără a se ajunge la vreo concluzie. Importante forţe militare Confederative au fost puse în stare de alertă maximă. Dar ipoteza distrugerii Institutului de către Confederaţia vecină şi inamică prin lansarea unei ogive autopropulsate nu a putut fi confirmată. Ideea unui atentat era exclusă, deoarece nimic nu putea confirma intrarea sau ieşirea vreunui intrus în sau din clădirea de altfel extrem de atent supravegheată.
Atunci se avansă cea de a treia, verosimilă şi incendiară ipoteză: inamicul lovise instituţia vitală pentru progresul ţării cu noua armă plasmatică instalată pe vreun satelit militar. De câtăva vreme, agenţii secreţi furnizau prime date tehnice ce urmau a fi folosite pentru elaborarea şi dotarea propriilor forţe armate cu noul tip de armament. Dar, curând, şi eşafodajul, acestei noi ipoteze s-a prăbuşit: monitoarele spaţiale confirmaseră o linişte aproape totală a spaţiului extraterestru imediat, inclusiv a emisferelor de unde ar fi putut să fie lansată unda ucigaşă. Uriaşa energie ce distrusese clădirea părea să se fi format chiar în interiorul ei, iar efectele catastrofale se resimţiseră doar acolo. Singurele consecinţe imediate, vizibile şi durabile au fost defectarea tuturor ceasornicelor cu arc devenite de câteva secole exponate la Muzeul Istoric Confederativ, dereglarea dezintegratoarelor heureliene sau de mână, precum şi a mai multor aparate de măsură şi control existente în oraş.
În aşteptarea răspunsului la cauzele ce produseseră sinistrul, trupele Confederative au fost masate pe întreaga întindere semicirculară a frontierei, în aşteptarea crispată a izbucnirii unuia din acele războaie devastatoare ce aruncaseră în holocaust de mai multe ori în ultimile secole Planeta.
Bicilis*-ul nostru cel de toate zilele
- microroman -
Războiul era pierdut. Una câte una, cu pierderi mari, ce-i drept – râmlenii reuşiseră să cucerească şi distrugă toată salba de fortificaţii din jurul capitalei Sarmisegetuza. Împăratul Traian nu putuse uita ulcerarea de cu câţiva ani înainte când la Tapae ajunsese în situaţia de a-şi rupe veşmintele imperiale pentru oblojirea rănilor soldaţilor şi, acceptând vremelnic în scopul câştigării de timp postura Fiului lui Scorilo de Client al Imperiului Roman, pregătise meticulos o nouă campanie a cărei desfăşurare avea să se anunţe cumplită. După ce totul a fost gata iar meşterii fierari au bătut pe nicovală şi ultima săgeată ce urma să intre în dotarea armatei, după ce inginerii au terminat de durat şi ultimile catapulte şi maşini de asediu ce urmau să participe la expediţie, după ce lucrătorii lui Apolodor din Damasc terminară de zidit şi cel din urmă bloc de piatră din podul durat peste Istru, Împăratul îşi puse în mişcare uriaşa maşinărie de război pentru a şterge ruşinea pe care legiunile sale o suferiseră cu patru ani în urmă.
- Prietenii şi Aliaţii noştri Romani nu au intenţii rele prin durarea acestui pod!linişti Bicilis pe căpeteniile geto-dace. - Ceea ce se contruieşte acum la Drobeta reprezintă începutul unei prietenii durabile între noi şi puternicii noştri vecini de la Sud. Să nu-l distrugem! Gândiţi-vă, legaţi de Moesia carele noastre cu miere, aurul şi grânele noastre vor putea trece mai repede dincolo, spre a ne aduce banii, inginerii şi armele atât de trebuincioase pentru a ne apăra de pericolele din viitor.
Căpeteniile daco-gete privesc făra mimică pe atât de aparent-credinciosul sfetnic. Îşi aruncă o privire în apele învolburate ale Istrului, stând în dubiu dacă nu cumva acea ctitorie nu prezintă cumva mai multe avantaje decât dezavantaje.
Doar Bicilis continuă să ,,negocieze’’, de data asta în tabăra cealaltă:
- Grăbiţi-vă! Orbi în faţa avantajelor ce s-ar ivi din unirea lumilor noastre prin durarea acestui măreţ viaduct – căpeteniile geto-dace împreună cu alte rude tracice se pregătesc să vă atace şi să măcelăreasă lucrătorii si inginerii! Grăbiţi-vă, dar – repede, mai repede!…
În ăst timp, muşuroiul de muncitori ce roboteau la durarea mai grabnică a punţii între cele două lumi lucrau mai departe nestingheriţi, în zgomotele de unelte şi strigăte ale celor aflaţi pe luntrile ce dădeau rotocoale largi picioarelor viaductului pe jumătate durat.
De acum, ultima piatră a fost zidită pe malul barbar. O vreme, ctitoria rămase pustie, ca şi cum ea ar fi fost durată doar pntru a spori numărul de minuni arhitectonice ale Antichităţii. Dar într-o dimineaţă limpede şi însorită, tumult mare de aude dinspre malul moesian; la puţin timp, o văpaie precum un uriaş arc de foc se întrezăreşte la capătul celălalt al punţii: era armata romană, înveşmântată toată în fier, cu mulţime de suliţe şi steaguri ce păreau a atinge tăriile cerului, cu muşuroi de chesoane trase de cai strălucitori, cu companii întregi de arcaşi urmaţi de o mulţime înfricoşătoare de maşini de asediu; invazia începuse.
Mobilizarea disperată şi în pripă a Regelui geto-dac nu a fost de mare folos. Exact în locurile în care cu câţiva ani în urmă armata sa reuşise a obţine un onorabil scor de remiză, acum este spulberată căci, localnicii cu tot uriaşul lor spirit de sacrificiu, neajutaţi de militarii de profesie ai Regelui - nu reuşesc să oprească mareele celei mai strălucite Armate a Antichităţii, ce sistematic – chiar dacă cu sacrificii uriaşe – reuşeşte să cucerescă metodic una câte una aşezările de relativă câmpie de până la poalele Munţilor Carpathus. De la asedierea primei fortificaţii din salba de cetăţi ce apără Cuibul de Vulturi Sarmisegetuza, armiile Hades-ului par să se abată asupra oştenilor Împăratului; bărbaţi îndesaţi şi nu prea înalţi, cu ochii fioroşi de un albastru sălbatic se aruncă la fiecare asalt asupra invadatorilor şi, cu săbiile lor scurte şi grele turtesc strălucitoarele odinioară coifuri şi platoşe romane; săgeţi bine ţintite şi pari ascuţiţi străpung trupurile atacatorilor deschizându-le în trupuri răni de moarte, bolovani uriaşi din vreme pregătiţi pornesc în drumul lor zărghit acoperind urletele şi disperarea soldaţilor râmleni de dinainte de moarte; Împăratul priveşte descumpănit la soldaţii ce fug îngroziţi, ignorând ameninţările şi sudălmile centurionilor ce îi mânaseră de la spate, regretând acum războiul dezlănţuit, dându-şi totodată seama că în acel moment cale de retragere nu mai există, căci necîştigarea conflictului ar duce de râpă nu numai prestigiul său ci al întregului Imperiu, inspirând la nesupunere şi celelalte popoare îngenunchiate în ultimile secole în care ar fi putut să se reaprindă năzuinţa spre libertate; ,,
Dostları ilə paylaş: |
