Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară

III. Consiliul Ecumenic al Bisericilor (1948-2006)

Am arătat deja că începuturile mişcării ecumenice au fost marcate de situaţia internaţională existentă atunci. Contextul politic internaţional a jucat un rol important şi la constituirea CEB. După terminarea celui de-al doilea război mondial, Liga Naţiunilor a fost înlocuită cu ONU, înfiinţată în 1948. Mulţi creştini au văzut în Declararaţia generală a drepturilor omului emisă de ONU o formă secularizată a mesajului creştin. Provocările deja existente: globalizarea, adâncirea diferenţelor dintre săraci şi bogaţi, rămăşitele colonialismului, toate aceste se cereau abordate de către Biserici, nu numai de către oamenii politici, într-un mod unitar.

La 23 august 1948 la Amsterdam, a fost constituit CEB, de către 147 de Biserici Evanghelice şi Ortodoxe. Încă de la început s-a precizat că CEB nu este a „supra-biserică” sau o „Biserică mondială”, ci un instrument la îndemâna Bisericilor cu ajutorul căruia acestea să-şi poată face mai bine cunoscut mesajul şi slujirea lor faţă de lume. Biserica Romano-Cartolică a refuzat pe mai departe să participe la aceast nou organism ecumenic.

În formula de constituire, CEB a preluat ideea pe care am întâlnit-o la constituire YMCA: „CEB este o comunitate a Bisericilor care recunosc pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor.” Această idee de bază a născut încă de pe atunci vii discuţii, spre exemplu, de ce nu se specifică nimic despre omenitatea Mântuitorului. S-a explicat că această idee de bază de la care pleacă CEB nu este o dogmă ci doar un consens fundamental hristologic.

În anii ce au urmat, Bisericile Evanghelice au insistat asupra necesităţii precizării, în formula de bază, a rolului Sfintei Scripturi ca şi bază a colaborării ecumenice. Bisericile Ortodoxe au insistat asupra precizării fundamentului trinitar al credinţei creştine. La Adunarea generală de la New Delhi, 1961, formula de bază a CEB a fost reformulată astfel: „CEB este o comunitate a Bisericilor care mărturisesc pe Domnul Iisus Hristos, potrivit Sfintelor Scripturi, ca Dumnezeu şi Mântuitor, şi prin aceasta tind împreună să indeplinească misiunea la care au fost chemate, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”

Numele organizaţiei încearcă să exprime faptul că ea nu se percepe ca o Biserică deasupra celorlalte Biserici, sau în nici un caz ca Biserica Una Sancta mărturisită de toţi creştinii în Simbolul de credinţă, ci ca o comunitate a Bisericilor în care fiecare Biserică îşi păstrează specificul ei confesional.

În anul 1950 la Toronto, Comitetul Central a precizat, într-un document cu titlul Biserica, Bisericile şi CEB. Însemnătatea eclesiologică a CEB, neutralitatea eclesiologică a CEB. Aceasta înseamnă, pe de o parte, reafirmarea faptul că CEB nu se consideră Biserică, iar pe de altă parte că îşi păstrează neutralitatea faţă de orice opinie eclesiologică existentă. Această aborbare eclesiologică largă, permite aderarea cu statut de membru a Bisericilor Ortodoxe, care are o eclesiologie bine definită, lasă deschisă intrarea Bisericii Romano-Catolice şi permite intergrarea, spre exemplu, a quakerilor, care au o noţiune eclesiologică mult mai largă.

Deoarece la constituirea CEB din 1948 s-au precizat numai sumar care sunt sarcinile acestuia, la Adunarea generală de la Nairobi (1975), au fost precizate scopurile şi funcţiile CEB:

- să cheme Bisericile la realizarea unităţii văzute, în credinţă şi Euharistie. S-a discutat mult pe marginea scopului realizării „unităţii văzute”, deoarece unele Biserici consideră că adevărata Biserică Una a lui Hristos nu poate fi văzută.

- să uşureze mărturia comună a Bisericilor în orice loc;

- să sprijine Bisericile în activitatea lor misionară şi de evanghelizare;

- să sprijine activităţile Bisericilor de a sluji pe oamenii în nevoie, de a înlătura neînţelegerile dintre oameni şi de a sprijini Bisericile să ajute pe oameni şă trăiască în dreptate şi libertate;

- să încurajeze înnoirea Bisericii în unitate, slujbă, slujire şi misiune;

- să susţină relaţiile dintre conferinţele bisericeşti naţionale, organizaţii confesionale internaţionale şi alte organizaţii ecumenice;

- să ducă mai departe munca mişcărilor internaţionale pentru Credinţă şi constituţie şi pentru Creştinismul practic precum şi cea a Consiliului internaţional misionar şi a Federaţiei internaţionale pentru educaţie creştină.

Organul suprem al CEB este Adunarea generală care are loc la fiecare 6-8 ani şi la care fiecare Biserică membră, în funcţie de mărimea ei, trimite cel puţin un delegat. Potrivit unor criterii stabilite în anul 1988, dintre delegaţi, 33 % trebuie să fie laici (nehirotoniţi), 40 % femei şi 15 % tineri. La aceştia se mai adaugă invitaţi ai altor organizaţii ecumenice, observatori etc., astfel încât o Adunare Generală cuprinde aproximativ 1000 de delegaţi.

În perioada dintre Adunările generale, în fiecare an au loc întâlnirile Comitetului Central format din 150 de persoane. Comietul Central este condus de un Comitet Executiv format din 16 persoane şi 6 preşedinţi.

Secretariatul General de la Geneva cuprinde, începând cu anul 1948, conducerea diferitelor comisii şi programe. O reformă structurală realizată în 1983 a dus la realizarea a trei programe la care se adaugă Institutul ecumenic de la Bossey, Centrul de comunicaţii şi biblioteca. În 1991, o nouă reformă structurală a dus la realizarea, din 1992, a cinci programe.

La ora actuală din CEB fac parte 348 de Biserici şi sunt active următoarele comisii şi grupuri de lucru:

Comisia Bisericilor pentru asistenţă socială şi dezvoltare;

Comisia pentru educaţie şi formare ecumenică;

Comisia Bisericilor pentru relaţii internaţionale;

Comisia pentru dreptate, pace şi creaţie;

Comisia pentru misiune mondială şi evanghelizare;

Comisia plenară şi Comisia permanentă pentru credinţă şi constituţie;

Grupul internaţional consultativ pentru penticostali;

Grupul internaţional de lucru CEB – Biserica romano-Catolică;

Grupul de lucru pentru combaterea violenţei;

Grupul de lucru pentru relaţiile inter-religioase;

Comisia specială pentru participarea ortodoxă în CEB.

Noul secretar general al CEB, ales în februarie 2006 la Porto Alegre este Dr. Samuel Kobia, metodist din Kenya.
III.1. Adunările generale

Nr.	Data	Locul	Tema
I	22 aug.– 4 sept. 1948	Amsterdam, Danemarca	Neorânduiala lumii şi planul de mântuire a lui Dumnezeu
II	15-31 aug. 1954	Evanston, Illinois, SUA	Hristos – Speranţa lumii
III	19 nov.-5 dec. 1961	New Dehli, India	Hristos – Lumina lumii
IV	4 –20 iul. 1968	Uppsala, Suedia	Iată, eu le fac pe toate noi
V	23 nov.-10 dec. 1975	Nairobi, Kenia	Hristos eliberează şi uneşte
VI	24 iul.-10 aug. 1983	Vancouver, British Colambia, Canada	Iisus Hristos –Viaţa lumii
VII	7-21 febr. 1992	Canberra, Australia	Vino Duhule Sfinte şi înnoieşte creaţia
VIII	3-14 dec. 1998	Harare, Simbabue	Reîntoarceţi-vă la Dumnezeu, bucuraţi-vă întru speranţă
IX	14-23 febr. 2006	Porto Alegre, Brazilia	Dumnezeule, cu harul Tău, transformă lumea!

I. Amsterdam, 22 aug. – 4 sept. 1948¹¹². La această primă adunare a CEB s-a discutat tema Neorânduiala lumii şi planul de mântuire a lui Dumnezeu. Secţiunile acestei Adunări generale au fost:

Biserica şi planul de mântuire al lui Dumnezeu;

Biserica adevereşte planul de mântuire al lui Dumnezeu;

Biserica şi desfiinţarea ordinii sociale;

Biserica şi neorânduirea internaţională.

S-a discutat fără menajamente despre situaţia lumii de după cel de-al doile război mondial. Discuţiile s-au axat mai ales asupra noii situaţii create după constituirea celor două mari blocuri economice, politice şi militare în Europa. John Forster Dulles din SUA a numit comunismul drept „cea mai mare catastrofă mondială” şi şi-a exprimat speranţa că CEB ca şi reprezentant al creştinătăţii unite, va reuşi să opună o contrapondere acestui sistem.

Acest gen de discurs, care exprimă foarte bine starea de spirit a creştinilor şi Bisericilor din vest, a dus la importante susţineri financiare, dar şi la perceperea CEB de către autorităţile comuniste drept o organizaţie anticomunistă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care multă vreme Bisericile Ortodoxe din blocul comunist, la presiunile regimurilor din ţările lor, au trebuit să refuze aderarea la CEB.

Cel de-al treilea raport recomanda Bisericilor să respingă atât ideologia comunismului cât şi pe cea a capitalismului şi să pledeze pentru o „societate responsabilă,” cu implicarea în social a Bisericilor. Această noţiune a constituit laitmotivul eforturilor eticii sociale ecumenice din următoarele decenii.

II. Evanston, 15-31 august 1954¹¹³. Această a doua Adunare generală a CEB a stat sub influenţa celei de-a treia Adunări generale a Conferinţei mondiale pentru credinţă şi constituţie, care a avut loc la Lund în 1952 şi care a reuşit să treacă de la comparaţia generală a doctrinei diferitelor Biserici la concentrarea asupra problemelor hristologice.

Pornind de la aceasta, Adunarea generală de la Evanston a avut ca temă generală „Hristos – Viaţa lumii,” care a fost discutată în următoarele secţiuni:

Existenţa noastră unitară în Hristos şi lipsa de unitate ca Biserici;

Trimiterea Bisericii spre cei ai ei care sunt departe;

„Societatea responsabilă” în sens general;

Creştinii uniţi pentru ordinea lumii;

Biserica în mijlocul tensiunilor rasiale şi etnice;

Creştinul şi munca sa.

Prima secţiune a preluat principiul stabilit la Lund şi a întrebat Bisericile dacă nu ar trebui să abordeze toate situaţiile în mod unitar, „cu excepţia celor care silesc la adânci diferenţe de convingeri”¹¹⁴

Secţiunile doi şi trei au dezbătut temele cu titlurile de mai sus, datorită influenţei a peste cincizeci de Biserici asiatice şi africane care au adus contribuţii importante şi la dezbaterile de la Amsterdam.

Cea de-a parta secţiune a dus la redactarea unui apel al CEB pentru interzicerea armelor de distrugere în masă.
III. New Delhi, 4-20 iulie 1961¹¹⁵. Această a treia Adunare generală a CEB a fost prima organizată într-o ţară a lumii a treia. S-a dorit astfel să se atragă atenţia asupra faptului că hegemonia Bisericilor euro-americane a fost înlocuită de angajamentul tot mai puternic al tinerelor Biserici.

Noutatea absolută a acestei Adunări generale a constat în aderarea la CEB alte 23 de Biserici noi, între care Bisericile Ortodoxe din fostul bloc comunist (România, Rusia, Bulgaria şi Polonia).

Adunarea generală avea loc în plin război rece, totuşi existau la acea vreme mult speranţe de detensionare a situaţiei. Atât preşedintele american John F. Kennedy, cât şi cel sovietic Nikita Hruşciov erau consideraţi reformatori şi erau preocupaţi de găsirea unei „coexistenţe” dintre Est şi Vest. De asemenea s-a observat că există o ruptură nu numai între Est şi Vest ci şi una, de natură în primul rând economică, între nord şi sud, între ţările dezvoltate şi aşa-numitele ţări în curs de dezvoltare.

La New Dehli s-a discutat problema „rapidei tranformări tehnice şi sociale” şi implicaţiile pe care acestea le au asupra vieţii credincioşilor şi a Bisericilor. Însăşi locul de desfăşurare al Adunării generale, într-o ţară hinduistă, a pus pentru prima dată în CEB problema dialogului cu alte religii mondiale.

Consiliul misionar internaţional a fost integrat în CEB, astfel încât de acum înainte s-au abservat mari confruntări între diferitele şcoli şi teologii misionare. Cum se raportează misiunea cu dialogul? Care trebuie să fie contribuţia Bisericilor la cultura mondială şi cum ar trebui să se raporteze faţă de aceasta? Toate aceste întrebări ridicate la New Dehli persistă până astăzi.

Un referat al lui Joseph Sittler, luteran din SUA, a atras atenţia asupra „hristologiei cosmologice.” Această nouă noţiune a mutat accentul de până acum pus pe eclesiologie, (prin activitatea Comisiei Credinţă şi Constituţie) pe dimensiunea cosmică mai largă, care vedea în Hristos pe Stăpânul creaţiei şi al istoriei, încercând să observe dacă această nouă noţiune este relevantă pentru unitatea Bisericii.

Această poziţie a devenit o adevărată punte de legătură între teologia ortodoxă şi cea evanghelică şi a determinat Comisia pentru Credinţă şi Constituţie la studiu despre „Dumnezeu în natură şi în istorie” precum şi despre „Unitatea Bisericii – Unitatea umanităţii”. Ambele studii au dus la dezvoltarea mai multor programe ale CEB despre „Mărturie” şi „Slujire”. Aceste programe reflectau conştiinţa teologică a lumii a treia, sfârşitul colonialismului şi lupta de eliberare a popoarelor arătând pentru aceştia că Dumnezeu acţionează cu adevărat în lume.

Noi perspective ecumenice s-au deschis odată cu iniţierea de către papa Ioan al XXIII-lea () a Conciliului Vatican II (1962-1965) unde s-au discutat aceleaşi probleme practice precum în Adunarea generală de la New Dehli. Speranţele legate de acest Conciliu că Biserica Catolică se va deschide spre ecumenism, au fost justificate. Pentru prima dată, la această Adunare generală au participat cinci delegaţi oficiali din partea Bisericii romano-Catolice.

Fără îndoială, Conciliul II Vatican a reprezentat cea mai importantă realizare ecumenică a deceniului al şaselea al secolului XX. Spiritul Conciliului a fost acela de a reforma Biserica Cartolică în totalitatea ei. Laitmotivul Conciliului a fost „libertatea”: de conştiinţă, religioasă, în cercetarea teologică şi educaţie etc. Prin Conciliu, Biserica Catolică s-a eliberat de aşa-numitul antimodernism de la începutul secolului. Noua conştiinţă era dominată de convingerea că Biserica Catolică a îndeplinit toate exigenţele cerute de Reforma din secolul XVI, prin urmare a sosit timpul pentru refacerea unităţii – redintegratio unitatis, cum se va numi decretul ecumenic.

Conciliul a formulat „principiile catolice ale ecumenismului” şi a integrat Biserica Catolică în mişcarea ecumenică. Constituţia pastorală cu titlul „Biserica în lumea de astăzi” explica cum este posibil dialogul ecumenic cu alte Biserici.

În 1966, CEB organiza la Geneva o Conferinţă internaţională pentru Biserică şi Societate unde s-au discutat problemele stringente ale deceniului al şaselea al secolului trecut. Toată umanitatea vorbea de o „revoluţie” împotriva situaţiei actuale, când în ciuda eforturilor şi dicscuţiilor despre pace, nu se reuşea depăşirea marilor probleme, precum foametea sau militarismul. Conferinţa de la Geneva a pus în discuţie o aşa-numită „teologie a revoluţiei” anume caracterul revoluţionar al mesajului lui Hristos înainte de începutul împărăţiei lui Dumnezeu. Concret, s-a dezbătut problema dreptului la apărare şi legitimitatea folosirii forţei impotriva sistemelor nedrepte, dar şi chestiuni teologice, precum dacă Dumnezeu lucrează în revoluţii şi ce rol poate juca Biserica în revoluţiile politice şi tehnico-ştiinţifice.

Conferinţa s-a adresat lumii printr-un „Apel către Bisericile lumii” în care s-a reflectat asupra „Bisericii ca şi factor în viitoarea societate.” În această teologie a revoluţiei se găsesc originile „teologiei eliberării” care s-a dezvoltat, începând cu 1970, în America Latină.

IV. Uppsala, 4-20 iulie 1968.¹¹⁶ Adunarea Generală de la Uppsala a preluat provocările Conferinţei de la Geneva, dar nu a mai vorbit de revoluţie ci de „înnoire”. Pornind de la tema de inspiraţie biblică „Iată, le înnoiesc pe toate” (Apoc. 21, 5), Adunarea a tratat reînnoirea lumii ca şi problemă teologică. Au participat 730 delegaţi cu drept de vot, reprezentând 232 de Biserici din 80 de ţări.

Secţiunea I cu titlul „Duhul Sfânt şi catolicitatea Bisericii” a reluat reflecţiile asupra idei de Biserică ca şi „Semn” şi a căutat să descrie în mod optimist noţiunea de Biserică în legătură cu istoria mântuirii şi cu istoria în general.

A doua secţiune cu titlul „Reînnoire în misiune” a început o dezbatere aprinsă între „ecumenici” şi „evanghelicali” care durează până astăzi. În vreme ce unii misiologi au reuşit să impună discutarea şi înţelegerea rostului misiunii în contextul realităţilor de astăzi, evanghelicalii s-au ridicat împotriva a ceea ce ei numeau o periculoasă deviere a principiilor misionare.

Celelalte secţiuni au avut următoarele titluri: Dezvoltarea economică şi socială (secţiunea 3); Către dreptate şi pace în afacerile internaţionale (secţiunea 4); cultul dat lui Dumnezeu într-o epocă secularizată (secţiunea 5); Către un nou stil de viaţă (secţiunea 6).

În cadrul Adunării s-a discutat şi problema înnoirii creştinismului, dezbătută în cadrul unor studii anterioare. La această dezbatere au participat pentru prima dată la dialog în mod activ, un observator şi un referend romano-catolic. La secţiunea „Sfântul Duh şi catolicitatea Bisericii” s-a discutat cum ar putea fi integrată Biserica Catolică în mişcarea ecumenică, după principiile formulate de Conciliul Vatican II. Se spera constituirea unei forme ecumenice, „a unui adevărat conciliu universal care să poată din nou vorbi în numele tuturor creştinilor şi să poată arăta drumul spre viitor.” (Raportul I, nr. 18)

Ideea unui astfel de Conciliu a avut un ecou relativ scăzut pentru că, potrivit dreptului canonic ortodox şi romano-catolic, un conciliu este format din episcopi, în vreme ce în tradiţia evanghelică structura conciliară cuprinde atât clerici cât şi laici. Noţiunile de conciliaritate şi comunitate conciliară au rămas pe ordinea de zi a viitoarei Adunări generale, fără a se ajunge la un consens.

Angajamentul ecumenic al Bisericii Romano-Catolice a fost discutat de un grup de lucru comun CEB – Biserica Romano-Catolică. S-a arătat clar că se aşteaptă din partea Bisericii Romano-Catolice un angajament ecumenic progresiv dacă se doreşte, pe lîngă aceste contacte multilaterale cu CEB, şi dialoguri directe cu diferite confesiuni. De acum, Biserica Romano-Catolică s-a angajat în numeroase comisii de dialog bilateral cu diferite confesiuni.

În anii şaptezeci, atmosfera revoluţionară în lumea a treia era în plin avânt. În ce priveşte Bisericile, aici s-a născut un nou curent: ele s-au aliat tendinţelor societăţilor din ţările lor, care criticau dur ţările industrializate că îşi măresc capitalurile din exploatarea ţărilor sărace şi au cerut Bisericilor din ţările bogate să se distanţeze de această politică. Aceste tendinţe s-au asociat cu naştere aşa-numitelor „teologii contextuale” şi a unui sentiment ostil creştinismului occidental. Astfel de idei nu au ocolit nici Biserica Romano-Catolică. Unele Biserici chiar au hotărât că a sosit momentul să devină absolut independente de Bisericile mamă, refuzând orice fel de ajutor de la acestea.

În această situaţie, programul anti-rasism al CEB a câştigat o importanţă deosebită pentru solidaritatea dintre Bisericile din nord şi sud. Exista o condamnare a rasismului încă de la Conferinţa de la Stockholm din 1925, însă Comitetul central al CEB a decis în anul 1969, la Canterbury, să vină cu un ajutor concret în sprijinul lumii a treia, anume să creeze un fond de 500.000 $ cu care să fie susţinute grupările antirasiale în lupta lor pentru libertate socială, politică şi economică. Comitetul executiv al CEB întrunit la Arnoldshain a stabilit clar că ajutorul financiar nu poate fi folosit în scopuri militareci numai în proiecte sociale şi educaţionale.

Lumea a treia a salutat această iniţiativă, iar în cadrul CEB exista satisfacţia că s-a făcut ceva concret pentru lumea a treia. Au existat însă masive proteste, mai ales în Germania, Elveţia şi Austria, punându-se chiar problema ieşirii din CEB. S-au publicat articole cu titlul „Bani ai Bisericii pentru gherile”. În interiorul CEB s-a ajuns la o crescândă distanţare între „ecumenici” şi „evanghelicali”.

V. Nairobi, 23 nov. – 10 dec. 1975.¹¹⁷ Pentru cea de-a cincea Adunare generală, defăşurată la Nairobi în Kenya, în Centrul de conferinţe Kenyatta, se aşteptau confruntări serioase, însă Bisericile membre CEB şi reprezentanţii lor au dat dovadă de maturitate. Dintre cele 286 de Biserici membre, aproape jumătate proveneau din lumea a treia. Tema dezbătută la Nairobi a fost „Hristos eliberează şi uneşte.” S-au constituit următoarele secţiuni:

- Mărturisirea lui Hristos astăzi;

- Exigenţele unităţii;

- În căutarea comunităţii. Sarcina comună a oamenilor de diferite credinţe, culturi şi ideologii;

- Educaţia în vederea eliberării şi a comunităţii,

- Structurile nedreptăţii şi lupta pentru unitate;

- Dezvoltarea omului. Ambiguităţile puterii, tehnologiei şi calităţii vieţii.

Rapoartele secţiunilor au fost mult mai concrete decât până acum. S-a realizat faptul că documente mai mult sau mai puţin abstracte oricum nu un efect în lumea a treia, în vreme ce luări de poziţie clare împotriva rasismului, sexismului, a distrugerii mediului înconjurător, pentru dezarmare şi apărarea drepturilor omului‚ au un efect mai clar.

Creştinii din ţările democratice au adus aspre critici regimurilor din ţările lor. Reprezentanţii din blocul est- comunist au cerut să nu fie criticate regimurile din ţările de unde ei provin, deoarece aceasta ar fi putut duce la martirizarea unor creştini sau în orice caz la încetarea colabărării cu CEB. Anumite cercuri conservatoare din vest au acuzat CEB că este „orb de ochiul stâng” şi că delegaţii ortodocşi ruşi ar fi de fapt manipulaţi de serviciile secrete.

Teologii din Europa centrală şi cei ortodocşi vedeau în angajamentul social şi politic o fatală lichidare a teologiei. S-au formulat acuze dure, că CEB-ul ar deţine o slabă fundamentare teologică şi că a devenit o voce a lumii a treia împotriva statelor industrializate.

În cadrul procesului pregătitor al Adunării generale de la Vancouver, Comisia pentru Credinţă şi Constituţie a emis la Lima, în 1982, documentul despre Botez, Euharistie şi Preoţie vestitul B.E.M.). Ei au examinat toate documentele ecumenice de la Conferinţa de la Lausanne (1927), având şi participare catolică, şi au găsit o mulţime de puncte comune. Bisericle erau rugate ca prin intermendiul „autorităţilor de cel mai înalt nivel” să ia atitudine faţă de document.

Conferinţa mondială pentru misiune şi evanghelizare s-a ocupat la Melbourne în 1980 cu tema Vie împărăţia Ta discutând despre relaţia dintre împărăţia lui Dumnezeu şi istoria umanităţii, precum şi despre evanghelizare şi umanizare.

În anul 1976, Comisia Bisericilor pentru probleme internaţionale a înfiinţat un grup consultativ de lucru pentru drepturile omului şi a început un Program pentru dezarmare şi împotriva militarismului si a cursei înarmărilor. Departamentul pentru Biserică şi Societate a ţinut la Boston, în 1979, o Conferinţă despre credinţă, ştiinţă şi viitor. A fost pentru prima dată în cadrul CEB când s-au discutat probleme ecologice şi s-a pus problema unei teologii ecumenice a creaţiei.

În cadrul CEB, pe lângă tensiunile dintre este şi vest, nord şi sud, au apărut tot mai des voci feminine care s-au pronunţat împotriva hegemoniei masculine în Biserică. La începutul anilor 70, mai multe consultări ale unor cercuri de femei din cadrul CEB au dus la emiterea studiului „Comuniunea bărbaţilor şi a femeilor în Biserică (1981).

VI. Vancouver, 24 iul. – 10 aug. 1983¹¹⁸. A şasea Adunare generală s-a bucurat de participarea a 847 de delegaţi reprezentând 304 biserici membre, precum şi numeroşi consultanţi, observatori şi jurnalişti. A fost cea mai mare adunare ecumenică de până atunci.

Tema generală, Iisus Hristos –Viaţa lumii a fost dezbătută în alte patru sub-teme:

-Viaţa, darul lui Dumnezeu;

-Viaţa, biruitoarea morţii;

-Viaţa în plenitudinea ei;

-Viaţa în unitate

Tema exprima temerile umanităţii legate de propria supravieţuire avându-se în vedere pericolele ecologice, economice şi militare care o pândeau. Partea principală a Adunării s-a desfăşurat în grupe speciale de lucru. S-a ajuns din nou la tensiuni – care aduceau aminte de începutul mişcării ecumenice – între Mişcarea pentru creştinismul practic şi cea pentru Credinţă şi Constituţie. Grupul de lucru întitulat Paşi pe drumul unităţii scria în raportul lui: „În cadrul acestei Adunări generale am observat o anumită tensiune între cei care sunt interesaţi în primul rând de unitatea Bisericii şi cei care văd ca prioritare necesitatea urgentă a dreptăţii, libertăţii şi reconcilierii în societatea umană.”

Sub influenţa declaraţiei de la Lima, dar mai ales a Liturghiilor oficiate la începutul Adunării generale, s-a discutat despre un „mod de viaţă euharistic” în mijlocul luptei pentru dreptate, pace şi libertate.

Au existat mari conflicte în cadrul grupului special de lucru Mărturie într-o lume dezbinată. În plen a fost criticată în mod unilateral evaluarea istoriei misiunii, programul de dialog care a pierdut unicitatea lui Iisus şi a prezentat prea slab partea evanghelică. Raportul nu a fost acceptat, ci doar transmis Comitetului central, care a prezentat apoi o fărmă a raportului complet refăcută.

Controverse similare s-au înregistrat şi în cadrul grupului special de luptă pentru dreptate şi demnitate umană. Aici au existat delegaţi din vest care s-au ridicat împotriva „sistemelor economice din emisfera nordică” care întreţin o reţea a exploatării şi nedreptăţii. Şi acest raport a fost trimis Comitetului central, care l-a publicat într-o formă complet refăcută.

Raportul a adresat Bisericilor apelul de a crea o alianţă pentru a realiza mai multă dreptate în lume. De aici a luat naştere Procesul conciliar pentru dreptate, pace şi protejarea creaţiei: „Bisericile, la toate nivelurile ..., împreună cu CEB, ar trebui să se unească într-o alianţă, pentru a mărturisi pe Hristos, Viaţa lumii, ca şi Domn peste idolii timpurilor noastre, ca şi Păstorul cel bun care aduce viaţă din belşug poporului Său şi întregii creaţii; pentru a se împotrivi puterilor demonice ale morţii care locuiec în rasism, sexism, dominaţie de clasă, în sistemul castelor şi militarismului; pentru a condamna neajunsurile din ordinea economică, ştiinţă şi tehnologie, care slujesc puterilor şi stăpânirilor împotriva oamenilor.”

În anii care au urmat, importante au fost activităţile desfăşurate sub impulsul Procesului conciliar pentru dreptate, pace şi protejarea creaţiei. S-a încercat angajarea Bisericii Catolice în acest program, dat fiind faptul că la nivel european exista o astfel de colaborrare (vezi...). din păcate nu s-a ajuns la colaborarea dorită, Biserica Romano-Catolică hotărând să trimită doar treizeci de observatori.

VII. Canbera, 7-21 febr. 1991¹¹⁹. La această a şaptea Adunare generală s-a discutat pentru prima dată o temă pnevmatologică: „Vino Duhule Sfinte şi înnoieşte creaţia.” A fost dorinţa Bisericilor Ortodoxe de a lărgi spectrul tematic al Adunărilor generale CEB de la hristologie la pnevmatologie şi triadologie.

Duhul Sfânt suflă unde vrea? Duhul Sfânt le armonizează într-adevăr pe toate, sau , mai mult, lucrează până şi prin alte religii, sau ar trebui să recunoaştem că el nu este prezent acolo unde există învăţături greşite, de care, în consecinţă, ar trebui să ne demarcăm?

Adunarea a avut valoare mai mult cantitativă decât calitativă, bucurându-se de o participare extrem de variată, ceea ce i-a dat mai mult aspectul unei adunări bisericeşti mondiale. S-a improvizat mult, neluându-se în considerare lucrările conferinţelor mondiale de la Seul (1989) şi San Antonia (1990) şi nici excelentele documente puse la dispoziţie de comisiile de lucru ale CEB, ceea ce i-a făcut pe delegaţii europeni să vorbească de o criză în cadrul CEB.

S-au desprins următoarele idei: 1) căutarea unităţii în credinţă şi a comuniunii între Biserici sunt strâns legate de lupta pentru dreptate, libertate şi protejarea creaţiei; 2) problema confesională nu mai este neapărat de actualitate. După multiple dialoguri din ultimii cincizeci de ani, nu este vizibilă o apropiere doctrinală marcantă, însă aceste diferenţe pot fi astăzi privite într-o nouă lumină; 3) s-a conturat un nou raport între teologia clasică şi cea „contextuală”. Creştinismul se află în faţa unei întrebări fundamentale: cum se poate prezenta din punct de vedere teologic ca o comunitate a diferitelor culturi păstrând în acelaşi timp unitatea şi pluralitatea teologică? În acest context, dialogul cu alte religii primeşte o nouă greutate. Eforturile de a percepe lumea ca o „comunitate de comuniuni” nu înseamnă sincretism, căci principala misiune a ecumenismului este de acum aceea de a arăta tuturor oamenilor că Dumnezeu nu iubeşte numai pe creştini, ci întreaga lume şi că El doreşte să se împace cu el întreaga oikoumene – lume locuită.

VIII. Harare, Zimbabwe 3-14 decembrie 1998.¹²⁰ Tema cele de-a opta Adunări, desfăşurată în campusul Universităţii de la Harare a fost Reîntoarceţi-vă la Dumnezeu, bucuraţi-vă în speranţă. Au participat 966 delegaţi reprezentând 336 de Biserici membre. În afara acestora şi a numeroşi oaspeţi, la Harare au fost prezenţi 289 de observatori din partea unor Biserici ne-membre CEB, dintre care 23 de observatori din partea Bisericii Romano-Catolice.

Raportul Sanctităţii Sale Aram I, Catolicosul armean al Ciliciei, moderatorul CEB, a evaluat critic activitatea consiliului de la Adunarea de la Canberra încoace, subliniind printre realizări eforturile spre o viziune comună, solidaritatea cu femeile, dar vorbind şi despre noile provocări ale lumii şi implicit ale CEB: prozelitismul, violenţa, nevoia unei asistenţe sociale trans-confesionale, relaţiile cu Biserica Romano-Catolică etc.

Raportul a amintit de îngrijorarea Bisericilor Ortodoxe legate de modul în care sunt luate deciziile în cadrul CEB, precum şi de evoluţia din ultimii ani ai Consiliului. Îngrijorarea Bisericilor Ortodoxe s-a materializat într-un document elaborat în cadrul unei întâlniri inter-ortodoxe care a avut loc la Tesalonic în aprilie 1998. Documentul exprima dorinţa ortodocşilor de a-şi continua colaborarea cu CEB, dar şi cererea fermă de a se realiza anumite transformări în cadrul acestuia. La Harare s-a constatat faptul trist al retragerii anterioare a Bisericii Ortodoxe Georgiene din cadrul CEB. Cu ocazia Adunării, Biserica Ortodoxă Bulgară şi-a anunţat retragerea. Biserica Ortodoxă Rusă şi-a anunţat suspendarea participării la activităţile CEB, dar a prezentat candidaţi pentru Comitetul Central şi Comitetul Executiv şi a anunţat că îşi păstrează reprezentantul pe lângă sediul din Geneva al CEB. Trebuie amintit aici că Patriarhia Ierusalimului şi Biserica Ortodoxă Sârbă a trimis delegaţi la această Adunare, după ce absentaseră la Adunările anterioare.

Legat de aceste evenimente, în cadrul prezentării temei realizate de Anastasios, Arhiepiscopul Tiranei şi a întregii Albanii, acesta a subliniat: „o comuniune fără trecut, sau cu trecut intermitent este problematică şi fragilă.”

A fost firesc ca la lucrările Adunării să fie abordate o serie de probleme specifice acestuia: foametea, războaiele civile, HIV, prozelitismul etc.. Au luat cuvântul Robert Mugabe, preşedintele Republicii Zimbabwe, care a subliniat rolul misiunilor creştine în ţara sa, mai ales în domeniul aducaţiei şi rolul CEB în obţinerea independenţei ţării sale în anul 1980.

Ziua de 13 decembrie a fost dedicată jubileului celor 50 de ani de activitate CEB. S-a făcut o trecere în revistă a activităţii CEB, fiind rememorate momentele mai importante de pe parcursul celor 50 de ani. Ce anume au învăţat Bisericile după 50 de ani de participare la eforturile ecumenice desfăşurate sub umvrela CEB? Cum se pot ele raporta la viitor, după această experienţă de un sfert de veac? Între oaspeţii la această ceremonie festivă s-au aflat participanţi la prima Adunare generală de la Amsterdam, precum şi Nelson Mandela, Preşedintele Republicii Sud-Africane. Nelson Mandela, adevărată legendă vie a luptei de eliberare a poporului sud-african a spus: „Sprijinul dumneavoastră, a exemplificat în cel mai concret mod în contribuţia pe care religia a avut-o la eliberarea noastră din zilele când structurile creştine erau responsabile pentru educaţia celor oprimaţi, căci ni s-a interzis de către conducătorii noştri să luptăm pentru eliberarea noastră”.

IX. Porto Alegre, Brazilia 14-23 februarie 2006¹²¹. Această ultimă Adunarea generală desfăşurată de curând, stă şi ea sub semnul deschiderii pnevmatologice începută la ce-a de-a şaptea Adunare generală. Tema-rugăciune a Adunării a fost: Doamne, prin harul Tău, transformă lume!” Lista delegaţilor, în număr de 691 delegaţi reprezentând cele 348 de Biserici membre ale CEB, arată dimensiunea şi caracterul mondial pe care l-a primit CEB de-a lungul anilor.

Adunarea a stat sub semnul lucrărilor Forumului Social Mondial desfăşurat tot acolo şi care a avut ca şi temă O altă lume este posibilă. Încă de la rugăciunea de deschidere era clar că o importanţă deosebită se va acorda problemelor istorice şi actuale ale lumii: criza economică, migraţiile, sclavia, rasismul, resursele naturale, mai ales cele de apă şi energie, foametea, flagelul HIV, schimbarea climei planetare, terorism etc.

Raportul secretarului general al CEB, Rev. Dr. Samuel Kobia, metodist originar din Kenya, a subliniat principiile după care ar trebui să se ghideze astăzi mişcarea ecumenică: să fie fundamentată spiritual; să se concentreze pe formarea ecumenică a tineretului; să militeze pentru o justiţie transformatoare; să aşeze în centrul activităţilor relaţiile de comuniune; să-şi asume noi metode de lucru, chiar dacă unele implică anumite riscuri.

Plenul a fost invitat să discute şi să decidă asupra unui document eclesiologic important intitulat Chemaţi să fim o singură Biserică. Scopul acestei invitaţii a fost dublu: să se reflecte asupra aspectelor comune cu privire la Biserică; să provoace Bisericile la o discuţie înnoită despre calitatea şi gradul legăturii lor frăţeşti. Documentul repetă faptul că CEB nu este o supra-biserică” ci „o asociaţie frăţească de Biserici” care-l mărturisesc pe Hristos conform Scripturilor, scopul asociaţiei fiind de a „se invita una pe cealaltă înspre unitatea vizibilă.” De asemenea au fost reafirmate principiile eclesiologice din simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, după care, în final, s-a subliniat faptul că „fiecare Biserică îşi realizează catolicitatea sa atunci când este în comuniune cu celelalte Biserici.” S-a formulat o listă a problemelor pe care Bisericile ar trebui să le abordeze permanent.

- Alte chestiuni discutate au fost:

- Declaraţia comună privind America Latină;

- Declaraţia despre riscul la care sunt supuse anumite populaţii şi responsabilitatea de a le proteja;

- Declaraţia despre terorism, drepturile omului şi contra-terorism;

- Declaraţia despre reformarea ONU;

- Declaraţia despre apă pentru viaţăâ;

- Nota despre eliminarea armelor nucleare;

- Nota despre respectul reciproc, responsabilitatea şi dialogul cu oameni de alte religii.

O impresie deosebită au făcut discursurile sau mesajele trimise de mari personalităţi, precum mesajele Sanctităţii Sale papa Benedict al XVI-lea, al Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, sau discursurile rostite de arhiepiscopul sud-african Desmond Tutu, laureat al Premiului Nobel pentru pace, de arhiepiscopul de Camterbury, Dr. Rowan Williams şi de Luiz Inacio Lula da Silva, preşedintele Republicii Brazilia.

Mesajul final al Adunării a avut tot forma unei rugăciuni în care se cere iertare de la Dumnezeu pentru greşelile săvârţite până acum şi care au afectat creaţia Lui şi pe semeni şi se imploră ajutorul divin pentru transformarea oamenilor astfel încât să nu mai repete şi să repare greşelile trecutului.