Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară

II. Istoria modernă a mişcării ecumenice

Există două genuri de motive care au stat la baza dezvoltării mişcării ecumenice moderne: externe: dezvoltarea internaţionalismului; şi interne: dorinţa de a se ajunge la unitatea tuturor creştinilor.

Periodizarea istoriei moderne a mişcării ecumenice. Istoria modernă a mişcării ecumenice poate fi împărţită în trei perioade:

- de la mijlocul sec. al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea – perioada începuturilor ecumenismului secular şi bisericesc, corespunzător începuturilor politicii mondiale şi a legăturilor mondiale dintre creştini;

-prima jumătate a secolului al XX-lea – perioada înfloririi mişcărilor ecumenice interconfesionale şi intercontinentale iniţiate de Biserici cu scopul de a da lumii o mărturie comună de unitate şi un mesaj creştin comun, de a contra-balansa, pe de o parte confesionalismul şi interconfesionalismul, iar pe de altă parte ideologiile naţionalismului şi comunismului;

- din jurul anului 1950 până astăzi – perioada în care conştiinţa unităţii umanităţii devine tot mai clară. Umanitatea devine tot mai conştientă că numai împreună poate rezolva marile provocări în faţa cărora este expusă. Bisericile creştine – după Conciliul Vatican II inclusiv Biserica Catolică – simt toate problemele lumii actuale ca fiind provocări comune şi sunt conştiente că de la ele se aşteaptă un răspuns colectiv.

II.1. Impulsul internaţionalismului.

A doua jumătate a secolului al XVIII-lea a consemnat două evenimente de o importanţă capitală pentru istoria umanităţii, până astăzi. Este vorba de întemeierea Statelor Unite ale Americii (1776) şi Revoluţia franceză (1789-1780). Declaraţia drepturilor omului din SUA (1776) şi Franţa (1789) au demonstrat că libertatea personală, precum şi egalitatea socială şi politică sunt valori dorite în întreaga lume.

Secolul al XIX-lea a fost dominat de liberalism, atât în plan politic cât şi ideolog. Internaţionalizarea se concretizează în această perioadă prin formarea unor blocuri politice continentale tot mai mari, precum Sfânta Alianţă (întemeiată la 26 septembrie 1815 din iniţiativa ţarului Alexandru I), urmată de Marea Alianţă (întemeiată la 20 noiembrie 1815). Ideile revoluţionare de la 1848 se răspândesc cu repeziciune în întreaga Europă.

Un semn al internaţionalismului din această perioadă sunt organizaţiile mondiale ale căror baze au fost create acum: Crucea Roşie (1864), Asociaţia internaţională a oamenilor muncii (1864), Asociaţia pentru drept internaţional (1873), Asociaţia mondială a poştei (1874) etc. De asemenea se reiau jocurile olimpice moderne (1896) şi este înfiinţată Liga Naţiunilor (1920), urmată de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU, 1946)

Bisericile au încercat şi ele să dea un răspuns acestei internaţionalizări.

II. 2. Începuturile interconfesionalizării. Mişcările predecesoare.

Ideea ecumenică interconfesională s-a răspândit la nivel global printr-o serie de mişcări numite „predecesoare.” La succesul acestor iniţiative a contribuit în bună măsură harisma unor pionieri în ale ecumenismului.

Principalele organizaţii interconfesionale au fost: Alianţa Evanghelică, Conferinţele misionare, o serie de mişcări ale tineretului creştin, Asociaţia pentru promovarea unităţii creştine, mişcarea biblică şi mişcările pentru pace.

Alianţa Evanghelică a fost întemeiată la Londra în 1846 de aproximativ 900 de creştini de diferite confesiuni evanghelice. Întemeietorii au pornit de la ideea că între creştinii de diferite confesiuni există o unitate nezdruncinată în credinţa în Hristos. Scopul Alianţei a fost – şi este până astăzi – nu de a realiza o unitate instituţională între Bisericile creştine, ci de a aduce pe creştinii diferitelor confesiuni, la nivel local, la rugăciune comună şi la participarea la acţiuni sociale şi misionare

Conferinţele misionare au luat naştere din nevoia practică de a discuta dacă nu cumva diferendele dintre Bisericile istorice nu au adus deservicii predicării Evangheliei lui Hristos printre necreştini. Începând cu anul 1854 au avut loc astfel de conferinţe misionare supra-confesionale în Anglia, SUA şi Asia. Au fost întemeiate Asociaţii permanente cu scop consultativ: Conferinţa misionară continentală (din 1866), Biroul misiunilor evanghelice germane (din 1885) şi Conferinţa misiunilor externe nord-americane (din 1893).

Prima întâlnire oficială a delegaţilor a avut loc în anul 1910 la Edinburg. Datorită declaraţiilor programatice pentru „mărturie” şi „unitate”, această conferinţă este socotită, mai ales în mediul ecumenic anglo-german, drept actul de naştere al mişcării ecumenice moderne. Deşi în Europa Conferinţa a avut slabe ecouri, totuşi, importanţa ei constă mai ales în iniţiativa episcopului Bisericii Protestante Episcopale din America, Henry Charles Brent (1862-1929), de a propune organizarea unei mişcări a Bisericilor pentru o Conferinţă mondială despre Credinţă şi Constituţie. El a propus ca preşedintele Conferinţei misionare mondiale John Mott, precum şi pe secretarul Joseph H. Oldham să fie de acum înainte conducătorii întregii mişcări ecumenice

În anul 1855 s-a înfiinţat la Paris YMCA/CVJM – Asociaţia internaţională a tinerilor creştini a cărei „bază” a fost preluată de organizaţiile ecumenice ale secolului XX. „Organizaţiile YMCA au ca scop să pună în legătură unii cu alţii pe acei tineri care, potrivit Sfintei Scripturi, recunosc pe Iisus Hristos ca şi Dumnezeul şi Mântuitorul lor”.

În 1893 a fost întemeiată Federaţia mondială a Asociaţiilor creştine a tinerelor, iar în 1894 Asociaţia tinerilor pentru creştinism din rândul căreia au provenit o serie de persoane care s-au implicat în eforturile pentru unitate de la începutul secolului XX.

Asociaţia pentru promovarea unităţii creştine (APUC) a luat naştere în 1857 la Londra. A pornit din iniţiativă anglicană, romano-catolică şi ortodoxă şi a avut ca şi scop iniţial rugăciunea zilnică pentru unitatea creştinismului. Asociaţia nu a avut un mare efect, deoarece în 1864, Sfântul Oficiu de la Roma a interzis catolicilor să participe la Asociaţie. Această interdicţie, de care s-a făcut mult caz în epocă, a fost preludiul respingerii mişcării ecumenice de către Vatican în anul 1919.

Mişcarea biblică s-a organizat pentru prima dată, la nivel mondial, în anul 1946 însă apariţia şi dezvoltarea numeroaselor societăţi biblice la nivel naţional în secolul al XIX-lea au jucat un important rol ecumenic, căci în ciuda interpretărilor diferite de care a avut şi are parte în diferitele confesiuni, Biblia constituie totuşi un punct de legătură între creştini. Munca de cercetare exegetică poate fi văzută, cel târziu începând cu sfîrşitul secolului al XIX-lea, ca un important fenomen ecumenic.

Mişcarea pentru pace nu a avut o importanţă deosebită pentru marile Biserici, până în secolul XIX. Din iniţiativa quakerilor, au luat naştere Asociaţii pentru pace, mai întâi în 1815 la New York, apoi în 1816 la Londra. Asemeni altor Asociaţii de acest gen, (precum societatea germană pentru pace, întemeiată în anul 1892), ele nu au devenit prea influente. În anul 1911 a luat naştere Liga internaţională catolică pentru pace iar în 1913 a fost întemeiată Fundaţia americană Church Peace Union cu reprezentanţi evanghelici, romano-catolici şi iudaici.

O acţiune eclesială pentru pace, care poate fi pusă în legătură cu începuturile mişcării ecumenice moderne a avut loc în timpul celui de-al doilea Congres de pace de la Haga (1907). Aici s-a perfectat o vizită bilaterală, între Anglia şi Germania, a unor importanţi clerici care a avut drept rezultat întemeierea unui Comitet bisericesc pentru întreţinerea relaţiilor prieteneşti între Marea Britanie şi Germania. A fost primul contact oficial între reprezentanţii eclesiali a două ţări diferite.

Acest comitet britano-german, împreună cu Fundaţia americană Church Peace Union, condusă la acea vreme de Frederick Lynch, unul dintre personalităţile proeminente ale Consiliului Federal al Bisericilor din SUA, şi Conferinţa Bisericilor elveţiene au organizat, în anul 1914 la Konstanz, o conferinţă. Au fost invitate persoane din cadrul diferitelor asociaţii, deoarece, date fiind împrejurările politice dinaintea primului război mondial, a existat teama că Bisericile vor reacţiona mai greu la această invitaţie. Numai Consiliul Federal din USA a trimis delegaţi oficiali ai Bisericilor. Şi-au anunţat participarea aproximativ 150 de delegaţi din 13 ţări şi 30 de Biserici, însă au sosit la Konstanz, la 1 august, numai 90 dintre aceştia. La 2 august 1914, ei au constituit Federaţia internaţională pentru prietenie ale Bisericilor.

În încheiere se consemna că: „Munca de reconciliere şi prietenie este una din misiunile creştine de bază. Este poruncit ca Bisericile din toate ţările să-şi folosească influenţa asupra popoarelor, reprezentanţilor acestora, şi a guvernelor pentru a stabili relaţii bune şi prieteneşti între naţiuni, astfel încât ele, pe calea înţelegerii prieteneşti, să ajungă la înţelegere reciprocă, pe care creştinismul a căutat s-o predice umanităţii.”

Destul de repede au fost constituite comitete naţionale, care şi-au făcut cunoscute activităţile cu ajutorul întâlnirilor organizate şi al publicaţiilor. În timpul războiului mondial, Federaţia a activat pentru sprijinirea prizonierilor de război, apărarea minorităţilor naţionale şi religioase, întâlniri între Biericile Ortodoxe şi cele Evanghelice. Federaţia a fost sprijinită jurnalistic de revistele „Die Eiche” (1913-1933, editată de F. Siegmund-Schultze) şi „Goodwill” (din 1915, înainte numindu-se „The Peacemaker”, editată de J. H. Rushbrooke).

După terminarea războiului, în anul 1919, Federaţia a dat impulsurile pentru întemeierea Mişcării pentru un creştinism practic Viaţă şi Lucrare (Life and Work.) Pentru creştinismul european, originile mişcării ecumenice se află mai degrabă aici decât în mişcarea misionară.¹⁰⁴

II.3. Mişcările de început (1910-1920)

Conferinţa misionară mondială de la Edinburg, 1910.

La această Conferinţă au participat 1200 de delegaţi reprezentând 150 de societăţi misionare şi Biserici ne-catolice care desfăşurau activităţi misionare în rândul popoarelor necreştine. A existat o clară majoritate anglo-saxonă. Numai 17 delegaţi proveneau din terrae misionis. Pluralitatea evanghelică şi anglicană era bine reprezentată, lipseau însă reprezentanţii ortodocşi şi romano-catolici.

Inspiraţi de entuziasmul preşedintelui conferinţei, John Mott (1865-1955) şi al secretarului Joseph Houldsworth Oldham (1874-1969), Conferinţa s-a ocupat de găsirea a noi căi pentru Evanghelizarea lumii în această generaţie. Au fost constituite opt comisii.

Deşi Conferinţa a avut doar rol consultativ, dorinţa spre unitate şi colaborare a fost clar exprimată. S-a constatat de asemenea că trebuie depăşită percepţia misionară „vestică” în favoarea aşa-numitelor Biserici tinere. A atras atenţia mai ales cel de-al optulea raport, de la cea de-a opta comisie care a dezbătut tema colaborării în susţinerea unităţii. În raport se spunea că „scopul tuturor activităţilor misionare în orice ţară necreştină este acela de a vedea cum se dezvoltă acolo o Biserică a lui Hristos nedespărţită.”

În timpul unei Liturghii oficiate la Edinburg, s-a născut ideea organizări unei conferinţe mondiale pentru credinţă şi constituţie. La 19 octombrie 1910, Adunarea generală a Bisericii Protestante Episcopale (anglicane) din Cincinnati a hotărât să convoace o Comisie în vederea constituirii unei astfel de comisii. De remarcat este că exact cu o zi înainte, discipolii lui Hristos (Disciples of Christ) din Kansas şi Consiliul naţional al Bisericilor congregaţionaliste din Boston au hotărât iniţierea unui program similar. Comisiile celor trei Biserici s-au unificat şi, sub conducerea Bisericii episcopale (cu ajutorul secretarului Robert H. Gardiner), au trimis scrisori de invitaţie tuturor Bisericilor care au putut fi contactate. Încă de la început, principiile programului acestei mişcări au fost:

Numai Bisericile au fost invitate la colaborare şi nu organizaţii, asociaţii bisericeşti sau persoane; condiţie a participării a fost mărturisirea lui Iisus Hristos ca şi Dumnezeu şi Mântuitor; (precum „baza” YMCA din 1855);

Conferinţa mondială urma să servească unităţii Bisericii, însă avea doar împuternicirea de a scoate în relief punctele comune şi diferenţele în materie de credinţă. Eventualele uniuni între Biserici rămân responsabilitatea fiecărei Biserici.

Aceste trei principii au fost hotărâtoare pentru mişcarea ecumenică din următoarele decenii. Iniţiatorii au sperat că toate confesiunile vor răspunde iniţiativei lor. Biserica Anglicană a răspuns cel mai favorabil, în vreme ce Bisericile Evanghelice din Europa, Bisericile Ortodoxe şi Biserica Romano-Catolică au reacţionat politicos, dar rezervat.

Primul război mondial a pus capăt pentru o vreme iniţiativelor ecumenice. La finalul lui, deja în martie 1919, o delegaţie americană a vizitata Europa şi Orientul Mijlociu. Vizita a avut, pe de o parte, succesul de a asigura colaborarea Bisericilor Ortodoxe. Din păcate, întâlnirea cu papa Benedict al XV-lea (1914-1922) a adus cu sine un refuz clar.

După terminarea celui de-al doilea război mondial, Bisericile se aflau încă în stare de şoc, fiind surprinse cât de puţin efect a avut asupra politicii mondiale mesajul lor de pace. Se părea că cea mai bună alternativă pe care Bisericile o aveau la îndemână era unirea mesajului lor în cadrul unui program ecumenic, astfel încât vocea lor să se facă auzită. Perioada interbelică a fost marcată în egală măsură de internaţionalizare, dar şi de constituirea naţionalismelor organizate uneori în uniuni transnaţionale.

Ideea constituirii unor organizaţii eclesiale puternice părea a fi o alternativă pentru Biserici. În această perioadă s-au înregistrat câteva apeluri la unitate. Încă din anul 1918, Soederblom anunţase ideea creerii unui Consiliu Ecumenic al Bisericilor. El avea ideea unei „catolicităţi evanghelice” fără uniformitate, reprezentată de un Consiliu Ecumenic al Bisericilor. Într-un Memorandum, Soederblom arăta: „Misiunea noastră nu este de a aduce împreună organizaţii, ci de a uni inimi, eforturi şi simţiri. Adevăraţii credincioşi şi următori ai lui Hristos au format întotdeauna o minoritate în comunităţile creştine şi vor rămâne întotdeauna o minoritate. Totuşi, este extrem de important ca toate comunităţile eclesiale şi toate organizaţiile creştine din care avem privilegiul de a face parte, să le folosim în scopuri creştine ... Aceste scopuri sunt următoarele: A) Învăţătura şi eforturile comune pentru o frăţie creştină internaţională şi o unitate organizată a popoarelor; B) Principiile şi acţiunea creştină pentru o înnoire a societăţii; C) O voce comună a conştiinţei creştine. Preconizez un Consiliu Ecumenic care să reprezinte creştinismul în mod spiritual.”¹⁰⁵ Federaţia pentru munca internaţională s-a raliat acestui memorandum al lui Soederblom pentru constituirea unui astfel de Consiliu.

În ianuarie 1920, Patriarhia ecumenică de la Constantinopol a emis o enciclică „către Biserica creştină din întreaga lume” şi a propus o koinonia a Bisericilor în analogie cu koinonia popoarelor. Datorită condiţiilor de comunicare de atunci, Enciclica Patriarhiei ecumenice nu a ajuns la toate Bisericile, ce aceea multe dintre ele nu au putut trimite un răspuns căci până atunci aproape că nu avuseseră nici o legătură cu Biserica Ortodoxă.

Enciclica scria la începutul ei: „Biserica Constantinopolului nu admite că deosebirile de păreri, care separă Bisericile creştine în unele puncte ale dogmei, sunt de aşa natură că ele determină inevitabil neizbânda oricărei încercări care ar avea ca scop restabilirea unei comuniuni mai strânse între diferitele confesiuni. Convinsă fiind de avantajele care le-ar da o atare apropiere fiecăreia dintre Bisericile particulare şi comunităţile creştine în general, ea susţine că momentul de faţă ar fi favorabil unui schimb de idei asupra acestei probleme importante, a cărei rezolvare poate că ar putea pregăti, cu ajutorul lui Dumnezeu, drumul spre unirea definitivă a creştinilor în viitor.”¹⁰⁶

Enciclica amintea punctual cum s-ar putea concretiza „frăţietatea şi solidaritatea” dintre Biserici:

Unitate în calendar care ar permite sărbătorirea în acelaşi timp a marilor sărbători creştine;

Schimbul de scrisori frăţeşti cu ocazia marilor sărbători sau a unor evenimente deosebite;

Restabilirea relaţiilor trainice dintre reprezentanţii diferitelor Biserici care îşi au reşedinţa în acelaşi loc (ideea ecumenismului local);

Relaţii între şcoli şi profesori de teologie concretizate prin întâlniri, schimburi de reviste şi publicaţii;

Accesul tinerilor la şcolile teologice ale altor confesiuni;

Convocarea unor congrese creştine care să studieze probleme de interes general;

Cercetarea imparţială a controverselor dogmatice;

Respectul reciproc al obiceiurilor şi riturilor celorlalte Biserici;

Posibilitatea înmormântării creştinilor decedaţi în ţări străine în Bisericile şi cimitirele unei alte confesiuni;

Reglementarea problemei căsătoriilor mixte;

Sprijinirea reciprocă în acţiuni care au drept scop acţiuni de întărire a sentimentului religios, acţiuni de binefacere etc.¹⁰⁷

Aşa cum se poate observa, dezideratele propuse de Enciclică, au devenit astăzi, cel puţin în parte, realitate.

Biserica Anglicană, a emis la Conferinţa de la Lambeth, în 1920, o chemare către toţi creştinii, la „Reunificarea creştinismului.” Această chemare se scria, printre altele: „Imaginea ideală a unei Biserici pe care o avem în faţă este în adâncul fiinţei ei, sobornicească, fidelă adevărului deplin şi cuprinde în ea pe toţi cei care se mărturisesc şi se percep ca şi creştini ”¹⁰⁸

În ciuda acestor clare declaraţii pentru unitate şi a speranţei că odată cu dezvoltarea technicii comunicaţionale, contactele dintre Biserici vor fi tot mai strânse, totuşi, o serie de factori au stat în calea dezvoltării mişcării ecumenice, cei mai importanţi fiind urmările primului război mondial şi instaurarea comunismului. Biserica Evanghelică Germană a respins în 1920 toate invitaţiile de a participa la conferinţele ecumenice, deoarece era considerată ca exclusă posibilitatea „comuniunii cu Bisericile din ţările duşmane.” Rusia socialistă a interzis Bisericii Ortodoxe orice legătură cu mişcarea ecumenică. În schimb, diaspora rusă s-a angajat activ, fără a putea însă ţine locul Bisericii mamă.

Europa s-a văzut pusă în faţa provocărilor exercitate de fascism, naţional-socialism şi antisemitism. În aceste vremuri grele pentru Europa, Conferinţa ecumenică a Federaţiei internaţionale pentru munca de prietenie a Bisericilor, condusă de Dietrich Bonhoeffer, a decis în 1934 la Fanö – drept reacţie la escaladarea naţionalismelor în Europa şi a confiscării de către acestea a Bisericilor – ca „fiecare Biserică, care îşi neagă caracterul ei universal, să nu fie recunoscută ca şi creştină.”

Între 1920 şi 1945 s-au înregistrat regrese pe toate planurile, nu numai în cel ecumenic. Pe plan filosofic s-a înregistrat un pesimism adânc, concretizat în apariţia în această perioadă a celebrei lucrări a lui Oswald Spengler, Der Untergang des Abendlandes. Doar filosofii existenţiali Martin Heidegger şi Karl Jasper au propus un discurs filosofic original.

În faţa unei astfel de provocări, teologia a reacţionat, la început, nesigur. Şi-a făcut simţită prezenţa un fundamentalism evanghelic cu origini în SUA, fără însă a avea soluţii la problemele vremii. Teologia dialectică din anii 20 ai secolului trecut din spaţiul german s-a îndreptat împotriva „religiei”, a filosofiei şi a culturii şi s-a distanţat de mişcarea ecumenică, pe motiv că aceasta presupune prea multă acţiune din partea omului cu scopul de a salva ceea ce este creştin în societate. Primele tendinţe ecumenice s-au înregistrat în teologia dialectică germană când Biserica a început lupta contra aşa-numiţilor „Deutschen Christen” (simpatizanţi ai regimului nazist), cărora le-a opus teologia revelaţiei de factură hristocentrică. Această teologie hristocentrică a revelaţiei a influenţat apoi şi teologia ecumenică a următoarelor decenii.

Poate pare pentru mulţi surprinzător, dar în acelaşi timp cu ecumenismul interconafesional s-a dezvoltat şi un nou gen de confesionalism. Dialogul ecumenic a postulat reflectarea asupra propriei identităţi. Astfel a luat naştere aşa-numita „renaştere lutherană” şi alte iniţiative care au dus la o ruptură între „confesiune” şi „ecumenicitate.” În vreme ce anglicanii şi ortodocşii s-au arătat pregătiţi să lase deschisă calea spre mişcarea ecumenică pentru Biserica Romano-Catolică, mulţi teologi şi clerici protestanţi au înţeles „ecumenicitatea” ca fiind o unificare a protestantismului mondial. În anul 1923 a luat naştere Federaţia internaţională pentru apărarea şi susţinerea protestantismului, care a participat la conferinţele internaţionale înţelegându-se ca o contrapondere la tendinţele de catolicizare ale anglicanilor, în special ale anglo-catolicilor.

II.4. Conferinţele misionare

Ca urmare a Conferinţei internaţionale de la Edinburg, 1910, au fost înfiinţate 21 de conferinţe regionale şi naţionale ale societăţilor misionare. Acestea au înemeiat, în 1921, la Lake Mohonk (SUA) Conferinţa misionară internaţională care a devenit organ coordonator al mişcării ecumenice. Aceasta s-a făcut cunoscută prin intermediul revistei International Review of Missions, prin programe de studii, constituirea unor Conferinţe naţionale în ţările unde se exercită misiunea şi organizarea unor conferinţe misionare mondiale. De remarcat că Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică nu au participat la aceste conferinţe.

Pe lângă Conferinţa de la Edinburg, au mai fost organizate următoarele conferinţe misionare:

Ierusalim, 1928. Au participat 231 de delegaţi, dintre care 52 proveneau din Asia şi Africa, ceea ce arată importanţa creşcândă a Bisericilor din aceste regiuni. Temele conferinţei au fost „Misiune şi Educaţie” şi „Misiune şi chestiunile rasiale”. Principalele provocări la care a încercat să răspundă Conferinţa au fost secularismul şi religiile necreştine, care depuneau de asemenea eforturi de unificare. De exemplu, în 1925, la Tokio, s-a organizat un Congres internaţional budist, cu participarea a mai mult de o mie de preoţi şi călugări chinezi, japonezi şi coreeni.

Locul de organizare a determinat luarea unei poziţii faţă de sionismul ce se dezvolta în cadrul iudaismului şi faţă de antisemintismul în creştere la acea vreme, fără a putea influenţa în mod esenţiat poziţia creştinilor faţă de evrei. Conferinţa a încercat să se ocupe de toate aceste probleme, încurajând însă mai presus de toate vestirea Evangheliei lui Hristos: „Mesajul nostru este Iisus Hristos – noi nu avem voie să oferim mai puţin şi nu putem oferi mai mult.”

Tambaram 1938. La Tambamar, lângă Mandras (India) au participat 471 de delegaţi, dintre care mai bine de jumătate proveneau din rândul noilor Biserici înfiinţate ca rezultat al misiunilor. Tema acestei adunări a fost „Biserica. În ce constă misiunea şi unitatea ei într-o lume predominant necreştină?” Noile Biserici întemeiate trebuiau de acum să-şi poată duce existenţa şi fără de asistenţa Bisericii mamă. Acest proces de emancipare, care putea avea un sens eliberator, era pus în faţa unor alte provocări, precum cel al naţionalismelor şi tradiţiilor locale. Toate aceste chestiuni au fost discutate în cadrul acestei Adunări.
Whitby (Canada) 1947. Cei 112 delegaţi participanţi, au căutat să găsească noi forme de acţiune pentru munca misionară după încetarea celui de-al doilea război mondial. S-a analizat situaţia misionară dintre anii 1921-1947 şi s-a constatat că trecerea de la o misiunea „occidentală” la una „mondială” este un proces lent dar sigur.

Într-o declaraţie despre „supra-naţionalitatea misiunii”, relaţia dintre Bisericile mamă şi noile Biserici care au luat naştere în urma misiunii a fost caracterizată în forma unui „parteneriat în ascultare.”

II.5. Conferinţele mondiale pentru creştinismul practic

În urma memorandului din 1919, Consiliul Federal din SUA a preluat iniţiativa invitării la o conferinţă pregătitoare la Geneva, între 9-12 August 1920. 90 de reprezentanţi din 15 ţări s-au pus repede de acord să convoace o Conferinţă ecumenică a Bisericilor. Invitaţia trimisă vorbea de Biserică la singular invitând participanţii la o „conferinţă universală a Bisericii lui Hristos pentru viaţă şi acţiune.” (Life and Work).

Comitetul de organizare a avut greaua misiune de a concepe programul şi desfăşurarea unei astfel de conferinţe pentru care nu exista model în trecut. Până la urmă s-a ajuns la o metodă de lucru folosită până astăzi în cadrul adunărilor ecumenice: comisii pregătitoare au elaborat texte care au constituit punctul de plecare al discuţiilor conferinţei; comisiile conferinţei au depus rapoarte în plen, care au fost date mai departe Bisericilor pentru studiu şi îndrumare.
Stockholm, 19-30 august 1925. Prima conferinţă pentru creştinismul practic a fost condusă de Nathan Söderblom şi a cuprins 661 delegaţi oficiali ai Bisericilor şi a unor asociaţii ecumenice din 37 de ţări. Datorită participării unor personalităţi bisericeşti de primă mărime, mulţi au vorbit de primul sinod ecumenic al timpurilor moderne. Din punct de vedere al dreptului canonic şi datorită absenţei Bisericii Romano-Catolice şi a altor Biserici, această denumire plină de entuziasm nu s-a încetăţenit.

S-au oficiat rugăciuni comune (fără Euharistie), văzându-se clar că există o conştiinţă a comuniunii dintre toţi creştinii. Impresionant a fost momentul în care Patriarhul Fotie al Alexandriei a rostit, la rugăciunea de încheiere, Crezul nicean în limba greacă exact la 1600 de ani de la primul sinod ecumenice de la Niceea.

Conferinţa a discutat şapte teme, fără a emite un raport final, însă delegaţii au fost conştienţi că Biserica poate transmite lumii un mesaj care se ridică deasupra tuturor ideologiilor. În special în ce priveşte prima temă discutată – obligaţiile Bisericii faţă de planul lui Dumnezeu cu lumea – s-au observat două tendinţe care persistă până astăzi în cadrul ecumenismului: reprezentanţii anglo-saxoni, sub influenţa mişcării americane socio-evanghelice (Social-Gospel Movement) erau convinşi că obligaţia Bisericii este de a realiza împărăţia lui Dumnezeu în cadrul istoriei umane, pe cât acest lucru este posibil. Pe de altă parte, teologia europeană, mai ales de factură luterană, prin vocea episcopului Ihmels din Dresden, a considerat această speranţă „nimic altceva decât o exaltare, un vis” şi îşi exprima temerea că vom asista la o falsă politizare a Bisericii. Obligaţiile etice ale creştinilor au fost considerate ca fiind bazate pe porunca iubirii.
Oxford 12-26 iulie 1937. 425 de delegaţi s-au ocupat de tema „Biserica, poporul, statul.” Conferinţa a avut în vedere creşterea naţionalismelor europene, mai ales în Germania unde Biserica a fost practic confiscată de către stat. Mişcarea ecumenică era văzută ca o trădare a propriului popor, fapt pentru care Biserica Evanghelică Germană nu a fost reprezentată la Oxford.

S-a constatat creşterea secularizării şi a elementelor păgîne în societate, s-a încercat definirea teologică a noţiunii de „popor” între cele două extreme posibile: dar al lui Dumnezeu sau unealtă de propagandă în vederea asupririi altor popoare sau grupuri de popoare.

Răspunsurile găsite la Oxford au fost nesigure. S-a constat existenţa clară a unui sentiment de vină pentru că Bisericile şi credincioşii nu au putut împiedica naşterea unei astfel de situaţii mai ales în Europa, indiferent dacă vina lor constă în lipsa de acţiune, colaborare sau tăcere. În ce priveşte pericolul existent atunci ca Biserica să devină un instrument în mâna statelor, sau că ar putea fi subordonată politic, Conferinţa de la Oxford a subliniat că Biserica nu poate să aducă un mai mare serviciu, decât „dacă este cu adevărat Biserică şi vesteşte cuvântul lui Dumenzeu cu credinţă.”

În „mesajul către Bisericile creştine” s-au arătat în mod realist problemele Bisericii, însă s-a încercat în acelaşi timp să se transmită credincioşilor curaj şi speranţă: „În ciuda necredinţei noastre, credinţa în Dumnezeu a lucrat prin Biserica lui Dumnezeu. Una din marile Sale minuni este aceasta că frăţietatea mondială a creştinilor este astăzi o realitate, în ciuda diferitelor disensiuni din Biserică şi în ciuda faptului că în multe chestiuni importante nu avem un cuvânt comun al Bisericii. ... am venit aici din diferite popare şi reprezentăm diferite comunităţi, din Biserici care au o istorie de secole sau din Biserici tinere care au fost aduse la viaţă numai de câteva decenii. Însă toţi suntem una în Hristos. ... Însă atunci când avântul conştiinţei naţionale duce la persecutarea altor popoare sau minorităţi, aceasta este, exact ca şi egoismul, un păcat împotriva Celui care a creat toate popoarele şi rasele.”

II.6. Conferinţele mondiale pentru credinţă şi constituţie

Conferinţa pregătitoare de la Geneva, 12-20 aug. 1920. Imediat după terminarea Conferinţei mişcării pentru creştinismul practic, a avut loc la Geneva o conferinţă pregătitoare a Mişcării pentru credinţă şi constituţie. Au participat 133 de delegaţi din peste 80 de Biserici şi 40 de ţări, fiind pentru prima dată, după ruptura din secolul XVI, când reprezentanţi a mai tuturor Bisericilor ieşite din Reformă s-au întâlnit cu reprezantanţii celor mai importante Biserici Ortodoxe. Refuzul Bisericii Romano-Catolice de a participa şi absenţa Bisericii Ortodoxe Ruse, datorită împrejurărilor politice, au umbrit discuţiile ecumenice ale Conferinţei. Biserica Evanghelică Germană a refuzat de asemenea invitaţia, tot din motive exterioare ei, la conferinţă participând numai şapte delegaţi semi-oficiali, ei reprezentând anumite asociaţii eclesiale independente.

Preşedinţia a fost asigurată de episcopul Brent, secretari fiind R. Gardiner, şi Prof. Choisy (Geneva) Siegmund-Schultze (Berlin) şi Alivisatos (Atena), astfel încât limbile Conferinţei – engleza, franceza şi germana – precum şi participarea ortodoxă să fie bine reprezentată. Prin aceasta, conducerea Mişcării a fost definitiv luată din mâna hegemoniei episcopale americane.

Mai întâi s-au discutat punctele comune şi diferenţele dintre diferitele confesiuni creştine. Pornindu-se de la tema Adunării „Diferitele concepţii despre Biserică şi esenţa unei Biserici unite”, s-au concretizat trei principale puncte de vedere: congregaţionalistul Bartlet (Oxford) a arătat că unitatea Bisericii nu constă într-o mărturisire stabilită legal sau în disciplină, ci în mărturisirea spirituală a lui Hristos şi trezirea înţelegerii pentru aproapele; luteranul Jens Gleditsch (Oslo) era de părere că Biserica este întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu şi pe credinţă nu pe formulări oficiale, care joacă un rol secundar. Episcopul Gore, conducătorul direcţiei anglo-catolice, a susţinut, pe baza conferinţei Lambeth, posibilitatea unirii ortodocşilor, anglicanilor şi a luteranilor suedezi..

Discutându-se despre importanţa Sfintelor Scripturi şi despre importanţa dogmelor în teologia ortodoxă în comparaţie cu mărturia liberă din Bisericile protestante libere, delegaţii au realizat că există încă multe diferenţe care urmează a fi discutate cu mult tact şi cu multă răbdare.

Lausanne, 3-21 august 1927. Conferinţa de la Lausanne a beneficiat de ecoul pozitiv pe care l-a avut Conferinţa pentru creştinismul practic de la Stockholm. Au participat 439 de delegaţi din 127 de Biserici, sub conducerea lui Charles Brent, reprezentând diversitatea creştinismului ne-romano-catolic. Biserica Ortodoxă Rusă a fost reprezentată numai de diaspora.

Conferinţa a fost împărţită îm şapte secţiuni. Rapotul primei secţiuni, cu titlul „Chemare la unitate” a fost foarte bine primit. Rapoartele secţiunilor au arătat că între confesiunile creştine există multe puncte comune. Desigur, acest lucru a fost reliefat înainte şi de cărţile de simbolică, dar se poate spune că la Laussane, pentru prima dată, au ajuns, prin intermediul delegaţilor oficiali, la un consens de bază.¹⁰⁹

O atenţie deosebită s-a acordat întrebării: se doreşte o unitate organică a Bisericilor sau o „federaţie” a lor? Anglicanii şi-ar fi dorit, precum în 1920 la Geneva, o unitate organică pe baza conferinţei Lambeth, în timp de Bisericile Reformate şi-ar fi dorit o federaţie. Ortodocşii au preferat să se ţină departe de astfel de discuţii, mulţumindu-se să precizeze poziţia oficială ortodoxă în legătură cu problemele discutate.

În raportul final se arăta: „Comuniunea eclesială deplină va deveni realitate când toţi copii lui Dumnezeu vor avea calea liberă spre Cina Domnului ... Indiferent pe ce cale se va ajunge la scopul propus, unitatea deplină presupune o transformare a Bisericilor în sensul că mădularele tuturor Bisericilor se vor afla într-un raport de recunoaştere reciprocă deplină.”¹¹⁰

Edinburg, 3-18 aug. 1937. Conferinţa s-a desfăşurat sub conducerea arhiepiscopului anglican William Temple (1881-1944) şi au participat 504 delegaţi, reprezentând 123 de Biserici şi 43 de ţări.

Lucrările s-au desfăşurat în patru secţiuni. Deosebit de importantă este hotărârea la care s-a ajuns în ce priveşte învăţătura despre har: „Unele Biserici pun mare preţ pe noţiunea , în vreme ce altele o evită. Această formulă a fost adesea motiv de disensiune, totuşi noi toţi putem să facem următoarele precizări: Mântuirea noastră este darul lui Dumnezeu şi rod al harului Său. Ea nu se bazează pe câştigul omului, ci îşi are rădăcina şi fundamentul în iertarea pe care Dumnezeu, în mila Sa, o dă păcătoşilor, pe care el îi înfiază spre a-i mântui. Nu credem că colaborarea cu harul divin limitează libertatea şi responsabilitatea umană; mai mult, adevărata libertate va fi obţinută atunci când se va răspunde harului divin prin credinţă. Opunerea la dragostea revărsată de Dumnezeu nu înseamnă libertate, ci constrângere, iar libertatea deplină va fi găsită numai în consensul deplin cu buna, plăcuta şi desăvârşita voinţă a lui Dumnezeu.”¹¹¹

Din păcate a fost înşelată speranţa că ajungerea la un consens în privinţa învăţăturii despre har va duce la depăşirea diferenţelor legate de învăţătura despre Taine şi slujirea preoţească.