Emanuel Le Roy Ladurie

În sens invers, este remarcabilă, în Sabarthes, absenţa emanaţiilor dinspre lumea „fran-1 teză” ca atare. Lumea aceasta exercită, bineînţeles, influenţe indirecte: Inchiziţia din Car-cassonne şi Pamiers ia asupra ei, „obiectiv”, îndeplinirea, în domeniul spiritual, a treburilor grosolane franceze. Biserica, foarte prezentă, şi influenţa franceză, apăsătoare şi totodată marginală, se înţeleg foarte bine în Occitania. Colaborează de minune; se bizuie pe acceptarea pasivă a populaţiei de limbă oc, în majoritate catolică; în felul acesta, ele perpetuează dominaţia clericalismului unită cu cea a cuceritorului (acesta din urmă fiind, de altfel, purtătorul unui anumit număr de avantaje care, cu timpul, vor fi apreciate de elite şi de populaţie). La urma urmei, forţa franceză este departe; oamenii ghicesc însă că este eficace; atârnă ca sabia lui Damocles, deasupra capetelor înfierbântate din Sabarthes. Disuadează, fără măcar să acţioneze. îi pune pe calea cea dreaptă chiar şi pe cei mai contestatari, fără să fie nevoie numaidocât, din această pricină, de ocupaţia armată a întregului ţinut de către oamenii de oii.

În schimb, şi dacă lăsăm deoparte presiunile acestea de ordin direct, influenţa umană, migratoare şi culturală a ţinuturilor propriu-zis „franceze” este foarte slabă în Sabarthes. Numeroşi migranţi continuă, desigur, să meargă înspre Spania, venind din nord, prin trecăto-rile din Ariege şi Roussillon. însă oamenii aceştia mobili, atraşi de sudul iberic, sunt occi-tani din Roucrgue, nu francofoni din Bazinul parizian. Prezenţa întâmplătoare, la Montaillou, a unui singur şi unic notarius yallicus*1, care lucrează de obicei cu normă întreagă în birourile Inchiziţiei din Carcassonne, nu poate infirma constatările de mai înainte.

Mai hotărâtoare, pentru un marcaj al spaţiului nostru cultural, sunt curentele etero-uoxe: în ciuda „pseudopodelor” pe care le-a împins, în diverse rânduri, către Europa septentrională, catarismul este, la origine, o erezie balcanică, italiană, mediteraneană; a ajuns până în ţinuturile de oc printr-o călătorie de la Est spre Vest. El se înscrie în spaţialităţile eutumiare ale văii superioare a râuiui Ariege, care, în ceea ce au ele esenţial, sunt legate de marea interioară.

Prin contrast, mişcarea valdenză, ai cărei câţiva adepţi mai trăiesc încă la Pamiers în timpul primilor douăzeci de ani ai secolului al XlV-lea, reprezintă un import mai puţin meridional. Ea provine într-adevăr din zonele rhodano-lugduniene * luate în sens larg: cei câţiva valdenzi pe care-i cunoaştem noi în co- -mitatul Foix, la acea epocă, sunt originari din ţinuturile central-estice ale Franţei {Bourgo-gne, Viennois, diec? za Geneva, Dauphine8-). Influenţa acestor prozeliţi valdenzi s-a dovedit, de altfel nulă, în sudul paralelei Pamiers,. încât valea superioară a râuiui Ariege, a fost; cu totul ferită de ea. Cel mult, rugul lui Ray-mond de la Cote a slujit drept pretext, prin. 1320, pentru nişte vorbe grele, rostite împo-' triva dijmelor, în adunările din satele ţinutului Sabarthes.

Aşa-numiţii pastoureaux (păstoraşi) vin, într-adevăr, din Franţa septentrională. După demonstraţii vii, chiar în Paris, în 1320, bandele lor coboară către sud-vest, înspre regiunea Guyenne, ocupată de englezi, apoi înspre regiunea oraşului Toulouse, legată administrativ, dar nu cultural, de regatul Franţeisî. Ucid evrei; cer răzbunarea morţii lui Cristos (1, 179), în târguşoarele de pe valea Garonnei: însă „cruciadele” lor nu se întind până pe valea superioară a râuiui Ariege: aceasta este prea neglijată de călugării predicatori sau cerşetori, drept care este prea puţin sensibilă la stilul millenarist al fanaticilor Apocalipsei. Ciobanul din Sabarthes, numit Maury, Maurs sau Pellissier, nu are în comun cu acei pas-toureaux decât denumirea de păzitor de oi. Strict socio-profesională! Deoarece Pierre Ma* Zona în care se află oraşul Lyon (N. T).

ury este de limbă oc; păstoraşul este, de origine, de limbă oii. Iar acest fapt este suficient, cel puţin pentru moment, pentru a face deosebirea, în Pirinei, oc şi oii nu prea pot fi amestecate, la nivel popular, în 1300-1320. Va trebui să se aştepte un secol întreg, sau chiar mai mult, pentru ca această „posibilitate de amestecare” să se facă, timid, simţită.

La urma urmei, „lumea franceză” este aşadar aproape absentă din Sabarthes; ea nu exercită asupra acestui mic ţinut, la început, decât o influenţă mediatizată, prin Inchizitor. (In cazul de faţă, este vorba de un Inchizitor occitan). în 1320, lumea franceză, văzută de la Montaillou şi de la Ax-les-Thermes, este o sperietoare, reală, bineînţeles: este evocată, după caz, într-o ambianţă de frică sau de respect; este identificată (abuziv, [II, 71]) cu teritoriile ţinutului Foix controlate de Inchiziţie, care trage sforile pentru conte. în rest, pozi-tivitatea franceză în cadrul local este cvasinulă; abia ceva mai mare decât cea (inexistentă) a Angliei, care are totuşi şi ea nişte posesiuni, în ţinutul oc, înspre Acvitania.

„Din punct de vedere turistic”, regiunile de limbă oii, pentru oamenii noştri din Montaillou nu există. (De cumva putem aplica termenul „turism” la pelerinaje). Un singur mon-talionez, singur şi printre suspecţii de pe valea superioară a râului Ariege, cunoscuţi de noi, ar avea prilejul să se ducă în Ile-de-France, datorită pelerinajelor la care îl sileşte represiunea: Guillaume Fort, în 1321, este condamnat de camera episcopală din Pamiers să-şi ia f” ioiagul de pelerin şi să o şteargă înspre nord; nu numai spre Vnuvert * (în actualul departament Gard), dar şi către Montpellier; către Serignan (Herault); către Rocamadour (Lot); la Puy-cn-Velay; la Chartres, la Notre-Dame

_ * Poate că localitatea Vanvert nu este aieasă în-tâmplăfor; ea poate aminti expresia „aller nu diabla vauvert”, „a se duce la dracu” în praznic' (N.t.).

de Paris, la Pontoise, la Saint-Denis, la Saintc-Chapelle; în Limousin, în Dauphine, în regiunea Tarn (I, 453). Dar vai! Guillaume'. Fort nu va avea prilejul să facă această plimbare formidabilă; o a doua sentinţă, dată a doua zi după prima, îl condamnă la rug. Şi într-adevăr va fi ars. Regatul Franţei apasă aşadar cu masa sau cu ameninţarea lui, politico-religi-oasc. şi disuasive; însă este lipsit de atracţii culturale, de influenţe migratoare şi de strălucire lingvistică sau turistică. într-un domeniu, cel puţin, este foarte prezent: prin moneda sa. într-adevăr, în marea lor majoritate (71% din cazuri), monedele utilizate în comitatul Foix sunt parisis, şi mai ales tournois de argint, ieşite din ateliere monetare ee ţin, de aproape sau de departe, de monarhia pariziană. Cu mult înainte de a fi integrat spaţiului administrativ, cultural sau lingvistic pe care îl domină potentaţii din Ile-de-France, muntele din Ariege a aderat deci, volens nolensSi, la spaţiul lor monetar. Acest prim triumf prefigurează, peste un timp foarte lung, alte anexări, pe toate planurile. Victoria înregistrată în domeniul monedei nu este lipsită de importanţă: crescătorii de animale şi ciobanii, atât de numeroşi la Montaillou şi în Sabarthes, au depăşit, datorită traficului cu lână şi cu turme, stadiul primitiv al unei economii de subzistenţă. Ei au o nevoie vitală de bani; aceştia sunt, din ce în ce mai mult, francezi.

La capătul acestei cercetări metrologice, apoi teritorială şi geografico-culturală, se defineşte, după „insula de timp”, insula de spaţiu”, în cadrul căreia este inclus Montaillou. Ţinuturile Aillion şi Sabarthes, confundate ca doi fraţi, se opun, prin particularitatea lor lingvistică, muntenească şj eretică, regiunilor joase ale comitatului Foix şi zonelor gascone; acestea sunt mult mai legate de credinţa catolică85; îşi vorbesc limba în alt fel. O legătură vio şi trupească leagă totuşi ţinutul Sabarthes, prin toate fibrele lui, de.1 umeri occitana, precum şi de universul mediteranean. Către nord, în schimb, lumea fran. vva, în ciuda puterii ei politice, religioase şi mililare, rămâne, pentru oamenii din Montaillou, aproape la fel de abstractă ca şi regiunile engleze. Succesele ei, bine circumscrise, se situează pe două planuri principale: primo, stârneşte frica, In ciuda unor arbitraje binefăcătoare, la faţa locului, în vreo ocazie oarecare Hti; secundo, înlesneşte, la faţa locului, tranzacţiile comerciale, cu ajutorul monedei. Bună. Sau, uneori, devalorizată.

NOTE

1. Le Goff, în Annales, mai-iunie 1960.

II, 27. Despre rolul central al lui Pater, v. II, 504, şi inira cap. XX la XXII. V. şi Arhivele comunale din Lourde. s, BB (deliberări), anii 1660-1670: Pater ca măsură a timpului.

III, 259, -260. 261, 272, 275, 283.

J. Le Goff, Annales, 1960, p. 430.

Mărturia lui B. Marty: III, 257, 260 şi passim.

Călătoriile şi marşurile lungi sunt, de altfel, legate direct de lungimea zilelor; sunt deci mai indicate vara decât iarna (II, 42).

I, 335.; II, 38, 338; III, 51, 67; III. 360, 364. V. şi Matei, XX, I. Printre femeile despre care se pome neşte: Gauzia Clergue, Rayrnonde d'Argelliers, Guillemette Clergue (toate din Montaillou); Bernadette de Rieux (din Ax). Valdenzii din Pamiers marchează şi ei timpul cu orele liturgice (I, 104, 121). Insă, pen tru ei. acestea corespund unor rugăciuni pe care le spun în mod real. Ciobanul Pierrc Maury vorbeşte ocazional de nonă (III, 135).

I, 243, 465; III, 257, 258, 259. 261, 283, 284, 287, şi 363.

Despre echivalenţa satirieo-catară între clopotul bisericii şi cornul ciobanului, v. III, 235.

J. Le Goff, art. cit., 1960. p. 425 sq.

IC. Citate extrase din B. Vourzay, în fine, p. 82.

B. Vourzay, p. 82.

II, 45; I, 285, 324, 341 şi passim.

I, 226, 289. 400: III, 280-290.

14. Gauzia Clergue. de exemplu, nu spune „luni”, ci „a doua zi după duminică” (III, 360). In mod ex161 cepţional, efeseătorul Raymond Siere, din Ascou, spune „joi” (II, 361). In schimb, notarii Inchiziţiei, în preambulurile pe care le fac, foloase curent numele zilelor săptămânii. Barthelemy Amilhac (I, 256) foloseşte termenul „luni'; insă este vorba de un preot. 15. I, 400, 404; II, 23, 30, 187, 367; III, 262, 278, 281, 287, 290.

10. Chenzina este evident o jumătate de lună; opt zile (la hiiitaine) este durata, fără decimale, care se dovedeşte cea mai apropiată de sfertul de lună (4X8 = 32, pentru lunile de 30 sau 31 de zile); pe eând săptămâna (4X7 = 28) se apropie foarte mult de „sfertul de lună” în sensul strict al termenului. V. ^ de asemenea în calendarul roman republican. huitaines intercalate între nundinae, iar quinzaines definite uneori prin ide (Encycl. brit., art. Calendar, II, i).

II, 196; III, 283 şi 289. Despre fracţiunile în jumătate, sfert etc, în ceea ce priveşte metrologia volumetrică, v. de ex. II, 108.

I, 260. Guillemette Benet despre care este vorba aici este o omonimă a matriarhei din Montaillou.

I, 125. V. şi Vourzay, III, p. 72. Saint-Laurcnt pare să fie mai important pentru valdenzi şi appameeni decât pentru muntenii de pe valea superioară a râului Ariege. (O aluzie la sfântul Laurent există totuşi în cele spuse de preotul Pierre Clergue Beatricei: I, 227).

Despre toate acestea: I, 44 (înălţarea, însă la Pamiers); I, 105 (idem, în general); I, 323 şi III. 271 (perioada „dintre Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor şi Crăciun”); I, 404 (postul paştelui); II, 306, 309, 364, 450, 477-478, 479: III, 97, 104: III, 108, III, 147 (Cră ciunul ca sărbătoare de familie), III. 182; III, 187 (. între Paşti şi Rusalii); II, 311 (Rusal'. ile); III, 7 la 10; II.l. 280: III, 356 şi 357 (pomeni cu pâine de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor).

Despre cultul şi mai ales despre cronologia sfinţilor, v.: I, 157: I, 171: I. 197; I, 247; I, 338: II, 188, 217; III, 51; III, 148, 151. 181, 187, 195. Con troverse asupra datei (vechi) apariţiei sfântului Ştefan şi a sfântului Vicenţiu: v. Van Gennep, Manuel de folklore francais contemporain, Paris. 1937, t. III, p. 504.

I. 247, I. 335-336; III, 51 (sărbători de ţară.

la Montaillou şi în alte părţi; v. de asemenea supra cap. I, arestările din 15 august 1308. în ziua presu pusă a sărbătorii săteşti); şi II, 53 (atitudinea lui Beiibaste). Orice ar spune B. Vourzay (in fine, pp.

— 89), sunt multe sărbători (de sfinţi) când nu se lucrează şi lumea se veseleşte, în afara ciclului Crăciun-Paşte (v. III, 51).

I, 202; I, 499; III, 271; şi passhn. I, 462-463 etc. Se va nota eâ ţăranii noştri, care nu ştiu nici sa citească, fiu i să. scrie,. – ştiu un pie să socuteaswâ, ceea ee nu-i de mirare, ' căci trebuie să-şi numere tot timpul turmele de oi.

I, 382; II, 17. V. şi, pentru copiii ceva mai mari:

II, 454.

Ph. Aries, Le Temps de l'hisioire, Monaco, 1954.

pp. 119-121: Bernard Benet, Guillaume Austatz şi ceilalţi datorează evenimentele în cronologie relativă (sunt atâţia ani.), aşa cum o făcea chiar şi Gregoire de Tours.

I, 160. Există poate un alt caz când o ţărancă din Montaillou pare că-vorbeşte despre anul 1320 (v.

III, 366). Insă contextul pare să indice că cei care a intercalat această dată în mărturia în chestiune este notarul Inchiziţiei.

După părerea lui Hugues Neveux (comunicare personală), ţăranii din Cambresis, chiar din primul sl'ert al veacului al XlV-lea, utilizează curent cii'ra o mie pentru indicarea anului.

„Caracteristica gândirii sălbatice este atempora litatea” (C. Levi-Strauss, La Pensee sauvage, Paris, 1963, p. 348). Invers, folosirea scrisului (practic ne cunoscut de masa montalionezilor). eliberează de ti rania prezentului” (O. Spengler, Le Declin de VOcci dent, ed. engleză, 1934, t. II, p. 149: citat de J. Goody, 1968, p. 53).

Infra, cap. XXIII. XXVI şi XXVII.

Răspândite de învăţătura dată de preoţii rurali din amvon (I, 224).

I, 191. Totuşi, în ceea ce priveşte originile, cio banul Jean Maury (II, 510) şi Beatrice de Planissoles (I, 224) cunosc existenţa lui Adam şi a Evei: Maury, datorită învăţăturii primite de la preot; Beatrice, da torită, probabil, culturii fireşti din mediul ei no biliar.

I, 191. Ţăranii catari cred şi ei în sfârşitul lumii, însă într-un viitor nedeterminat (I, 231; II, 491).

J. Le Goff, 1960, p. 430.

Supra, cap. VII.

V. ciungii, şchiopii, chiorii, ca eroi culturali, şi creaţia concepută ca introducere a unei lipse.

R, Redfield, Chankom., p. 11-12-13.

III. 331. Despre Ovidiu, a se vedea dosarul Verniolles, în III, 14 sq. Se va nota de asemenea că numele latin dat' localităţii Fanjeaux indică, la cle râcii de la Pamiers, o cunoaştere a etimologiei „jupiteriene” a acestui toponim (I, 136).

Printre amintirile cele mai vechi: I, 218.

III, 52 („timpurile vechi”: folclorul despre peştii fripţi); ii, 367-368 (genu. i secular); I, 218: întâmPlare care datează din 1294; contele de Foix: III, 163

331; afjsenţa, în general, a bătrânilor printre martorii no'. tri, în afară de o Hi. iiUifie dc: pie bătnaui Fieftrand de Taix, care, el însuşi îşi evocă tinereţea, începută prin 1270 (III, 327). V. şi cazul bătrânului îi. Franca.

II). J. I, o Goii', ari. cit., 19G0, p. 422 şi nota 3.

II. V. în legătură ou aceasta, R. Rob'in, Im Socicte franqaise en 1789, Paris, 1970, pp. 290, 293, 294 şi passim.

42. Un exemplu printre multe altele: III, 287.

i'.i. III, 180, şi paginile următoare.

În general, martorii noştri nu fac depoziţii pe baza a ceea ce gândesc sau au gândit; ci pe baza a ceea ce au făcut sau, la rigoare, pe baza a ceea ce cred sau au crezut ei.

I, 285. A se compara cu expresia „un braţ de paie” (III, 262).

40. Despre măsurile de suprafaţă agrară, nu există nici o indicaţie în Registrul lui Fournier, care, totuşi, dă foarte multe date despre ogoare, podgorii etc. (precum şi despre măsurile volumetrice: setier, emi-ne, quartier etc.: v. I, 300 şi passim). Insă documentele practicii (recunoaşteri senioriale etc), pe valea superioară a râului Ariege ca şi în alte părţi, cunoşteau la seteree. Absenţa metrologiei agrare în Registrul lui Fournier. nesfârşit de bogat totuşi în date privind viaţa cotidiană, indică simplu că această metrologie nu figura, sau nu figura încă, printre preocupările primordiale ale ţăranilor noştri: erau însă foarte capabili să-şi măsoare ogoarele, fie şi numai prin cantitatea de sămânţă pe care o aruncau pe ele.

I, 202. Regăsim aici, în gândirea populara, no ţiunea perfectă şi închisă de cosmos aristotelic. De spre „trup şi casă”, v. vorbele (ameninţătoai'e) ale preotului Clergue către Raymonde Belot, născută D'Argelliers: [Dacă vei denunţa], îţi vei pierde tru-pul, casa, bunurile (III. 71).

Infra, cap. XXVIII (concluzie).

Ţinutul Aillon este o chătellenie (I. 448; II, 279).

Sunt ofiţeri senioriali, nobili ce vorbesc despre lerra ce le aparţine, mai curând decât simpli ţărani (IIT, 279. 286; III. 312-313). V. şi II, 68 (ţinutul contelui de Foix = Comitatul Foix).

I, 448; II. 279; P. Moulis, passim; a se com para cu Bonnassie, t. II. pp. 209-210.

M. Chevalier. în La Vie humaine dans Ies Pyrenees ariegeoises, p. 64 (notă), aminteşte că ţinutul Sabarthes este o veche viguerie (magistrat, lat. vicarius) carolingiană. J. Duvernoy semnalează că. în se colul al XlV-lea, acelaşi toponim desemnează o epar hie destul de mare (III, 337, nota 509, text din 1311, extras din Cartulaire de Foix). Insă sentimentul de comunitate încercat de oamenii din Sabarthes este l; t fel de important ca şi aceste delimitări administrative sun clericale. V. infra, în acest capitol.

52. I, 448. V. şi alte enumerări analoage de ţinuturi, reprezentative pentru „geografia populară”. în III. 142.

51! M. Chevalier, La Vie., p. 64.

51. Uf, 331 (am rezumat textul original, prea difuz pentru a putea fi uşor citat aici).

55. V. şi harta lui Cassini.

50. I, 343. Despre relaţiile comerciale ale satului Montaillou, v. şi supra, cap. I.

Despre tot paragraful precedent, v. I, 343.

De asemenea, despre „pau”, pagus, sau ţinut (paya), subunitate teritorială (în Catalonia), insepara bilă de un anumit comitat, v. Bonnassie, t. II, p. 193.

Despre diferitele indicaţii care preced: III, 182: I, 254 şi 343; III, 409.

I, 402. Acest caracter periferic vine de la ur mătorul fapt: ţinutul Aillon (Montaillou + Prades) nu a fost alipit definitiv comitatului Foix şi ţinutului Sabarthes decât abia în prima jumătate a secolului al XHI-Iea (P. Moulis, 1958).

Biserica Savart este eponimă cu ţinutul, şi se află situată pe teritoriul Tarascon-sur-Ariegc (III. 520).

III, 337 sq. (text latin din Cartulaire de Foix, f ° 30-35, citat în III. 337, nota 509, de J. Duvernoy).

III, 375. V. şi II. 68, 76, 187, 208, 279, 475: III, 193.

M. Chevalier, La Vie., p. 64, nota 2.

III. 33.

I, 201. In legătură cu o altă evaluare (insă par ţială) a acestei demografii regionale a sufletelor, un alt martor, Pierre Guillaume (d'Unac), socoteşte că „zece mii de suflete se pierd în Sabarthes din vina clericilor” (III, 337).

I, 443. Pe deasupra, trebuie să ţinem seama de vechile legături, abolite, cure existaseră între ţinutul Aillon şi ţinutul Sault.

III, 307, şi III, 335 (alt martor, din Junac).

I, 370. şi II. 286 (Sabarthes. ca ţinut de munte şi de. ascensiune”'): III, 147 (Sabarthes de jos şi de sus), TII, 148 (trashumanţă sabarthesiană);' III, 108 (Urs).

M. Chevaler, La vie., p. 64. nota 2. V. Bonnas sie, t. II, p. 208: veniţi direct din trecutul vizigotic.

vicarii (şefii de viguerie). erau delegaţii locali ai con ţelui până prin jurul anului o mie. Erau funcţionari publici şi reprezentanţi ai polrataa contelui într-o cir cumscripţie„. Se va nota, pe de altă parte, că după secolul al XV-lea termenul Sabarthes nu va mai fi folosit. în comitatul Foix. în vocabularul administra tiv. Insă noţiunea do comitatul Foix de sus, sau de. ţinut de sus”, apoi de „Ariege de sus” (la sud de

Cir pasul J.abarre) va rămâne toarte vie din punct de vedere geografic.

Barriere-Flavy, Cartulaire de Miglos, 1894, pp 131, 188, 190, în III, p. 415, nota 537.

III, 337, nota 509. Acest „tripartism” din Ariege se va manifesta până la sfârşitul Vechiului Regim, la nivelul întregului ţinut Foix, prin ţinerea unei Adunări regionale ale „Celor Trei Stări” din comi ţâţul Foix. prezidate de un episcop (Dictionnaire de Expilly. articolul comte de Foix). Despre importanţa conceptului do „trei ordine”, la epoca pe care o avem în vedere, şi în perioada anterioară, v. de ex. J. Le Goff, Civilisation., pp. 319-320; şi Chelini, p. 271.

I, 198. 209; II, 98, 109, 316; III. 331, 338, 434.

Nu există, la acea epocă, „dragoste sfântă de patrie” (sabarthesiană sau de alt fel), ci o loialitate faţă de cutume şi de interesele globale ale micului ţinut (Sabarthes).

71. Despre caracterizarea – propriu-zis sau vag – eretică a ţinutului Sabarthes ca atare: v. în legătură cu probleme de tot felul, I, 207; II, 61, 7(5; III, 171, 250. 286; despre vechimea acestei tradiţii, v. III, 264, notă. V. mai ales, în general: T, 254 şi' 352; II. 155; 364, 446-447; III. 112, 161 (foarte important); III, 427. Părăsind ţinutul Sabarthes (care include ţinutul Ail-lon). am părăsit erezia, spune în esenţă Beatrice do Planissoles (I. 254). Este izbitor faptul că propaganda fraţilor Authic nu a „prins” cu adevărat decât în propriul lor pagus, adică în Sabarthes: propaganda eretică nu se face oriunde.

II, 284: „populaţia din Sabarthes” împotriva dijmelor pe animale.

Despre tot ce precede, cf. A. Garriffou. Notice.

1845: şi FAudcs historiques, 1846, p. 221 şi passivi.

77. Să lăsăm deoparte cazul funcţionarilor de limbăoil trimişi către „limba. însă în limitele aces tei lucrări, notăm, paradoxal, că acea conştiinţă glo bală a unei personalităţi oecitane există nu atât la bas ţânaşi, cât la oamenii originari din zonele exterioare complexului oecitan-catalan: sau. cel puţin, care apar din marginile de nord-est ale Occitaniei (T, 121).

Totul so petrece ca şi cum „Occitania venirii sine” ar fi „văzută dinspre nord”. V. şi II. 135 (text ins pirat de hotărârile administraţiei regale, relative la persecutarea leproşilor).

II. 21. San Mateo se află în Spania. în regiunea Tarragona. Se va nota. lucru de la sine înţeles, că, în aceste documente, nu există nici o urmă de dis preţ fată de vreunul din dialectele locale.

Despre comunitatea lingvistică „sabarthesiană” între Montaillou şi Tarascon. care justifică o casă166 torie între cei emigraţi în Spania, v. frumosul text din ii, -1J1. Despre unele „catalanisme” posibile (?), v. ii, 125; şi, ibid., nota 285.

Despre acest paragraf, v. supra şi I, 160; II, 40 şi ii,: i23-324.

I, 4fiiî-469. Nici măcar nu este sigur – departe de aceasta! – că acest Gallicus este originar din Franţa de oii. V. şi Jean de Paris, boiangiu la Pamiers (III. 37). Cazuri foarte excepţionale.

I, 44, 100, 125 şi III, p. 482.

N. Cohn, 1957, pp. 92-94; şi J. Duvernoy. L'Inquisition ă Pamiers., p. 42, nota 1.