Emile Faguet



Yüklə 1,74 Mb.
səhifə32/43
tarix04.01.2019
ölçüsü1,74 Mb.
#90172
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   43

V

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/359 sunt minate mai aies de instinctul de luptă. Esenţialul, pentru fiecare dintre ele, este de a le învinge pe celelalte sau două dintre ele unite să o biruie pe a treia, fie şi fără ură violentă şi fără planuri mârşave. Nu s-a văzut niciodată o alegere care să nu fie o luptă şi o luptă pentru plăcerea de a lupta, fără nimic în plus, sau aproape. Aşadar, nu numai că rezultatul alegerii nu este expresia voinţei naţionale, dar nu este nici măcar expresia voinţei partidei celei mai puternice; alegerea nu indică decât ceea ce aceasta respinge. Orice hotă-râre a majorităţii are caracterul unui veto. Indicaţie preţioasă, pe care trebuie să ne ferim s-o pierdem din vedere şi pe care trebuie chiar s-o provocăm, dar care nu poate constitui fundamentul nici al unei legislaţii, nici al unei politici. Or, orice legislaţie şi orice politică, după părerea lui Rousseau, este întemeiată pe această bază unică. Aici este greşeala care porneşte, după cum mi s-a părut mie că observ, de la o falsă sau incompletă psihologie a mulţimilor.



Se mai poate ca – dealtfel nu ştiu nimic despre aceasta – se mai poate ca nici cei câţiva scriitori politici care au înclinat, în secolul al XVIII-lea, spre „statul popular” să nu se fi gândit niciodată la sufragiul universal. Era prea departe de ei, prea neaşteptat, prea lipsea cu totul de pe pămâet, era prea necunoscut, chiar şi în antichitate (în care sclavii reprezintă poporul şi „cetăţeanul” este deja un aristocrat), pentru ca ideea, care cel puţin este limpede, a mulţimii ce guvernează, să le fi venit în minte.

— Fără îndoială, atunci când vorbeau de democraţie, ei se gâmdeau la „burgheziile” oraşelor libere, adică la nişte aristocraţii destul de largi, dar încă foarte departe de democraţiile moderne.

Oricum ar fi, sistemul lui Rousseau, în extrema lui simplitate, de care e atât de mândru (căci el dispreţuieşte guvemămintele „mixte” şi „compuse” şi în această chestiune îi dă o înaltă lecţie lui Montesquieu), este cu siguranţă organizarea cea mai precisă şi mai exactă a tiraniei din câte pot exista.

Şi apoi, de unde provine acest sistem, din moment ce ideile generale ale lui Rousseau nu duc spre el?

— Provine, cred eu, din educaţia protestantă a lui Jean- 360

Jacques Rousseau, dacă se poate spune că a primit vreo educaţie; dar se ştie prea bine că educaţia spiritului se datoreşte locurilor în care ţi-ai petrecut tinereţea tot atât, ba chiar mai mult decât oricărui alt lucru. Rousseau a trăit într-o cetate protestantă în tot timpul celei dintâi dezvoltări a spiritului lui şi e un lucru cert că şi-a întors mereu privirile spre Geneva, de-^a lungul întregii sale vieţi. Or, vechea teorie politică a şcolilor protestante nu este altceva decât dogma suveranităţii poporului. Când citim scrierile politice ale lui Fénelon, ne poate Ului faptul că el respinge, punct cu punct, ca şi cum ar avea textul în mână, Contractul social1. Aceasta vine de acolo că nu Rousseau este cel care a scris Contractul social. Jurieu e autorul lui şi nici măcar primul autor; pe Jurieu se prinde Fénelon (şi, dealtfel şi Bossuet) să-l respingă şi să-l reducă la tăcere.

Jurieu spusese în termeni limpezi: „Poporul este singura autoritate care nu are nevoie să aibă dreptate pentru a-şi valida actele”. Înaintea lui, Grotius, cu mult mai puţin îndrăzneţ, cu mult mai prudent şi mai circumspect, îşi pusese totuşi şi el ca principiu şi ca bază a tuturor raţionamentelor „contractul social” al lui Rousseau, o convenţie prin care oamenii dau împuternicire altora să le exercite drepturile pentru a le asigura, ceea ce te face să te gândeşti (deşi Grotius are unele ezitări în această privinţă) că ei pot întotdeauna, în mod legitim, să şi le ia înapoi, atunci când socot că le sunt încălcate.

— Aceeaşi doctrină la Pufendorf, elev al lui Grotius şi la Barbeyrac, elev al lui Pufendorf. Este şcoala protestantă care se organizează, se menţine şi se repetă, în sfârşit, aceeaşi doctrină la Burlaimaqui, căruia mi se pare că se cuvine să-i dăm atenţie; căci e protestant, e din Geneva şi Principiile dreptului politic sunt din 1751, iar Contractul social din 1762. Or, principiile lui Burlamaqui sunt, textual, acestea: Societatea omenească este, ca atare şi prin originea ei, o societate a egalităţii şi independenţei.

— Instituirea suveranităţii nimiceşte 1 Vezi articolul nostru intitulat Fénelon din volumul Secolul al şaptesprezecelea (Lecène, Oudin et C-ie).

JE AN-JACQUES ROUSSEAU/361 această independenţă.

— Această instituire nu distruge şi nu trebuie să distrugă societatea naturală.

— Trebuie să servească pentru a-i da mai multă forţă. (Nu pe Rousseau îl copiez, ci pe Burlamaqui).

— Tot a lui Buirla-maqui, care-l copiază dealtfel pe Grotius şi nu face decât să-l sublinieze, este această idee că „autoritatea suverană asupra economiei religiei trebuie să aparţină suveranului”, că „natura suveranităţii nu poate îngădui să i se sustragă autorităţii ei nimic din tot ce este susceptibil de a fi îndrumat de om”; că, atunci când se alege altă cale, este fie: „anarhie”, fie „două puteri”, în care caz totul e pierdut; căci „nu se poate sluji la doi stă-pâni şi orice regat împărţit, va pieri”.

— Tot a lui Burlamaqui este şi această idee1 că democraţia reclamă un stat având un teritoriu nu prea întins etc.

Aşadar, Rousseau era oarecum ultimul venit al şcolii protestante. El nu făcea, cred eu, decât să rezume în mod foarte strălucit toate lecţiile; suferea foarte direct influenţa lor şi nici chiar ideile lui generale nu reuşeau să-l desprindă de ele, aşa cum mi se pare că ar fi fost firesc s-o facă. Această şcoală avea prea multă autoritate, era prea ilustră şi Rousseau era legat de ea prin prea multe fire ale amorului^propriu religios şi ale amo-rului-propiriu naţional. (Ţineţi seama că îl citează undeva pe Grotius printre cărţile de căpătâi ale tatălui lui.) – Această şcoală, în întregul ei, a luat suveranitatea populară drept libertate. Naşterea ideii liberale în Europa a fost foarte lentă. Ea este esenţialmente modernă; e de dată recentă. Ea constă în a crede că nu există suveranitate; căci există o organizare socială care stabileşte o autoritate, care nu este decât o funcţie socială ca oricare alta şi care, pentru a nu fi decât o funcţie, trebuie să fie limitată, controlată şi împărţită, toate lucruri pe atât de greu de realizat, dealtminteri, pe cât sunt de necesare şi la a căror realizare se ajunge, uneori, după multe bâjbâieli, prin multe strădanii. Această idee era 1 Nu formulată foarte categoric, dar în germene. (A nu se confunda textul lui Burlamaqui cu comentariul lui B. de Félice.) (n.a.).

Aproape necunoscută în secolul al XVIII-lea şi se ştie cât de nelămurită a rămas ea oamenilor Revoluţiei.

— Dar Montesquieu?

— Ajungem şi la el. Montesquieu a avut o foarte mare influenţă asupra Contractului social. Prea orgolios pentru a o recunoaşte, Rousseau a început prin a-şi bate necruţător joc de Montesquieu. El atrage atenţia1, ceea ce este adevărat, dar se întoarce mai mult împotriva lui Rousseau decât a autorului Spiritului legilor, că Montesquieu este mai degrabă un critic sociolog decât un teoretician sistematic: „. El nu sja preocupat de tratarea principiilor dreptului politic; s-a mulţumit să trateze dreptul pozitiv al guver-nămintelor stabilite”. Glumeşte cam grosolan în legătură cu teoria separării puterilor: „Politicienii noştri, neputâind să împartă suveranitatea în principiu, o împart după obiectul ei: o împart în forţă şi în voinţă, în putere legiuitoare şi în putere executivă. Uneori ei confundă toate aceste părţi şi alteori le separă. Ei fac din suveran o fiinţă fantastică, alcătuită din bucăţi adunate la un loc. Se spune că scamatorii din Japonia taie în bucăţi un copil în faţa spectatorilor, apoi, aruncându-i în sus toate mădularele unul câte unul, fac să cadă pe pământ copilul viu şi nevătămat”2.

— Iată cât este de dispreţuitor. Şi totuşi, după ce a abătut bănuiala că ar imita sau că ar copia, Rousseau profită de Montesquieu şi face să renască în avantajul lui unele din ideile acestuia; – şi iată-ne astfel împinşi noi înşine să subliniem liberalismul care există în Contractul social; căci există.

Această separare a puterilor, de care îşi bate joc atât de dispreţuitor, Rousseau o restabileşte pe o cale ocolită. Suveranitatea trebuie să rămână indivizibilă, dar împuternicirile suveranităţii trebuie să fie separate, puterile delegate trebuie să fie distincte, şi, după ce-şi ia această precauţie, revenind pur şi simplu la ideea şi chiar la limbajul lui Montesquieu, pe care mai adineaori le socotea atât de hazlii, Rousseau ne va spune: „Corpul politic. la el putem deosebi forţa şi voinţa, aceasta sub 1 In Emil, cartea a V-a (n.a.).

2 Contractul social, II, 2; vezi şi éd. Cât., pp. 116–117.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/363 numele de putere executivă1. Nu e bine ca cel eai*e face legile să le şi execute” 2.

Şi aste ddntr-un motiv puţin cam subtil şi totodată foarte just, pe care Rousseau îl deduce cu ingeniozitate chiar din ideea pe care şi-o face despre suveranitate. Legea este cuvântul suveranităţii; ea este expresia voinţei generale. Acesta este motivul pentru care suveranitatea nu poate vorbi decât prin lege, nu printr-o hotărâre particulară. Voinţa generală nu-şi găseşte expresia decât în lege; ea nu şi-o poate găsi într-o rezoluţie de amănunt, de interpretare sau de aplicare. Atunci ar înceta să fie voinţă generală. „Voinţa generală îşi schimbă natura când are în vedere un obiect particular, aşa că ea nu poate, în calitatea sa de voinţă generală, să se pronunţe nici asupra unui om, nici asupra unui fapt”3. Aşadar, poporul nu trebuie să fie nici cârmuitor, nici judecător. El şi-ar pierde parcă natura lui proprie. Ar deveni o persoană particulară. Şi-ar pierde dreptul (şi, ar trebui adăugat, aptitudinea) de a gândi în general, de a decide asupra ansamblurilor şi de a concepe ordinea şi regula. Aşadar, nici poporul, din momentul în care este legislator, nu poate fi nici cârmuitor, nici judecător; şi nici legea nu poate să aibă un caracter particular, să vizeze o persoană, sau să fie făcută pentru o anumită împrejurare. O lege împotriva unei persoane, sau o lege legată de o anumită împrejurare nu numai că are toate şansele din lume să fie nedreaptă, dar este o monstruozitate; nu este o lege; este un act de guver-nământ căruia i se spune lege pentru a înşela opinia publică. Aceasta înseamnă răsturnarea oricărei morale politice.

Ce păcat că aceste idei, pe de o parte, rămân cam neclare în textul lui Rousseau, pe de altă parte suit risipite şi împrăştiate în acest text, sunt părăsite, reluate şi din nou părăsite, nu formează un singur trup, un 1 Contractul social, III, 1; vezi şi éd. Cât., p. 163.

2 Contractul social, III, 4; vezi şi éd. Cât., p. 180.

3 Contractul social, II, 4; vezi şi éd. Cât., p. 126.

Mănunchi! Mi se pare că lui Rousseau nu i-au fost prea clare acestei idei sau că s-a temut să le ducă până la ultima limită a clarităţii, dându-şi seama că în acel moment ar fi păşit mină în mină cu Montesquieu, lucru de care poate vanitatea lui se temea.

Şi totuşi aceste idei atât de liberale, care nu fac nimic altceva decât să reducă infinit de mult suveranitatea poporului şi să distrugă Contractul social, există în Contractul social. Este cea mai fericită dintre contradicţii. Ea arată şi că Rousseau, care n-a meditat îndeajuns asupra problemelor politice, n-a ajuns, indiferent ce crede el, la un sistem închegat, definitiv şi riguros; şi că Rousseau, regăsindu-se pe sine, cu pasiunea lui intimă pentru libertatea individuală, chiar în mijlocul visului lui de suveranitate populară a strecurat, sau a lăsat să pătrundă o întreagă teorie care, dacă ar fi fost urmărită până acolo unde tinde ea, ar duce la doctrina liberală a publiciştilor moderni.

— Şi iată că ultimul reprezentant al şcolii politice protestante apare nu ca cel care a adunat cu stricteţe laolaltă principiile tiranic democratice, ci ca cel care începea să se şi desprindă de ele şi, cel puţin, le atenua în mod deosebit rigoarea.

Dar nu asupra acestor prime opinii liberale, deşi atât de profunde, a insistat Rousseau cel mai mult, ci dogma suveranităţii populare, considerată ca existând dintot-deauna şi doar mai puternic organizată, fără a abdica niciodată, în societăţile civilizate, a expus-o el cu claritate, a susţinut-o cu vigoare, a proclamat-o cu elocvenţă şi cu pasiune.

— Şi aceasta şi este, în parte datorită lui, în parte datorită însăşi naturii subiectului, ceea ce este cel mai limpede, cel mai izbitor, cel mai atrăgător, cel mai repede şi mai uşor de înţeles în cartea lui.

— Şi trebuie să recunosc, în încheiere, că aceasta şi este ceea ce rămâne; şi că acestei doctrine, cu toate că nu este a lui, cu toate că nu e prea conformă ideilor lui generale, cu toate că se îndepărtează chiar în Contract de ea, Rousseau i-a rămas propagatorul cel mai strălucit, singurul strălucit, glorios şi influent, până-ntr-atât încât pentru oameni nu mai poartă decât numele lui.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/365

IX ROUSSEAU SCRIITOR

Astfel este acest om ciudat, puternic şi slab, slab în ceea ce priveşte inima lui, puternic prin gândire şi imaginaţie şi destul de puternic prin acestea pentru a face chiar din slăbiciunile lui forţe de temut în fermecarea şi cucerirea inimilor.

Rousseau este unul dintre acei oameni seducători şi primejdioşi, la care imaginaţia şi sensibilitatea domină şi înăbuşă raţiunea, bunul-simţ, facultatea de gândire, de analiză şi de observaţie. Asta înseamnă a spune că este un poet şi e foarte adevărat că este unul dintre cei mai mari poeţi ai neamului nostru. Numai că e un poet născut într-un veac al teoriilor, al sistemelor şi al raţionamentului şi, sub influenţa contempor lui, şi-a pus poezia în sisteme şi teorii; şi în aceasta constă originalitatea lui, precum şi veşnica primejdie pe care o reprezintă şi pentru el însuşi şi pentru ceilalţi, tot ceea ce a scris şi tot ceea ce a gândit.

Lăsându-se purtat, ca toţi poeţii, de un vis de desă-virşire, de viaţă ideală, jignit, ca toţi poeţii, de ceea ce este vulgar în viaţă, aşa cum este ea şi în societate aşa cum există ea în jurul nostru, s-a refugiat, nu cum fac poeţii de obicei, în visări, în contemplări, în viziuni, ci în teorii politice şi doctrine sociale, în care a adus nu observarea şi studierea faptelor, ci construcţii a priori şi abstracţii de „hoinar singuratec”.

Iar aceste sisteme erau amăgitoare, în primul rând pentru că tot ceea ce poartă pecetea geniului este amăgitor şi apoi pentru că Rousseau era înzestrat cu o deosebită putere de judecată şi logică. Un logician nu este neapărat un om cu o judecată rece şi calmă. Se în-tâmplă foarte adeseori ca deducţia excesivă să fie una dintre formele imaginaţiei şi ale pasiunii. Pe om nu-i îmbată niciodată raţiunea, adică studierea, atenţia, examinarea şi gândirea; dar îl îmbată raţionamentul, adică urmărirea la nesfârşit, în transformările ei succesive, a unei idei generale care devine sistem politic, sistem pedagogic, sistem religios, sistem social.

Un poet pe care dezgustul faţă de lucrurile din jurul lui îi azvârle într-un vis de perfecţiune irealizabilă, continuat cu un logician care din acest vis face o teorie socială foarte logică, foarte consecventă, foarte închegată, foarte sistematică şi foarte seducătoare – acesta este Rousseau.

Şi, cum se întâmplă întotdeauna când avem de-a face cu aceşti visători care au geniu, o asemenea intuiţie, prea puţin legată de adevărul practic de către autorul însuşi, dar conţinând, ca într-un germene, o parte de adevăr, îi îndreaptă pe alţi oameni, mai puţin mari şi mai cumpăniţi şi atenţi, pe calea unei excelente doctrine de amănunt, foarte cu putinţă de realizat, foarte utilă şi rodnică în rezultate. Şi iată de ce oamenii de acest fel trebuie să fie studiaţi nu numai din punctul de vedere al artei, ca nişte poeţi glorioşi şi ca nişte înnoitori ai imaginaţiei omeneşti, lucru de care merită să fim pătrunşi; ci şi din punctul de vedere al punerii în practică, ca nişte iniţiatori, promotori, profeţi puţin cam obscuri, dar inspiratori şi „sugestivi”, care pândesc lumina ce începe să răsară, puţin ameţiţi de primele ei raze pe care le surprind; într-un cuvânt, aproape ca nişte alchimişti, precursori ai chimiei, la care visează, pe care o ajută să se nască şi pe care nu le este hărăzit s-o cunoască.

Rousseau este unul dintre cei mai mari prozatori francezi. Este un înnoitor al stilului şi al limbii. A reintrodus în Franţa stilul oratoric de care ea se dezvăţase de tot după Fénelon şi aproape de tot după Bossuet.

Prozei ample, dense, bogate şi armonioase, cu o desfăşurare elegantă şi cu evoluţii suple, a marilor maeştri ai stilului din secolul al XVII-lea, i-ia urmat, încetul cu încetul şi chiar destul de brusc, fără să putem vedea prea limpede cauzele, o proză de asemenea foarte distinsă, dar de un gen în esenţă diferit, un stil concis, sacadat, mai curând nervos decât energic, folosind fraze scurte, vii şi parcă tăioase, împunsături, maxime şi epigrame.

Fontenelle, Montesquieu, Voltaire, cu toate marile deosebiri existente în rest între ei, prezintă cu toţii acest

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/367 caracter comun; şi contemporanii lor împing până la exces această manieră, aşa cum fac întotdeauna discipolii. Rousseau care, dacă nu prin ideile lui, cel puţin prin ceea ce constituie omul însuşi şi anume stilul, nu este discipolul nimănui, aduce cu sine un stil nou; şi cum este un pasionat, stilul acesta este stilul oratoric

Este elocvent în efuziune, în confidenţă, pe care o pune în tot ce scrie, în judecată, în raţionament, în sofism, până şi în amintiri şi în felul lui emoţionat, plin de duioşie şi înfocare de a le reda. El are o înlănţuire de idei, o evoluţie, o continuitate plină de uşurinţă în desfăşurarea expunerii şi, mai degrabă decât o adevărată ordine, acea mişcare ce porneşte din ardoarea unei inimi veşnic emoţionate, acea mişcare pe care, pe drept cu-vânt, Buffon o consideră ca pe a doua dintre cele două calităţi fundamentale ale stilului, însă pe care, după ce a numit-o, o uită cu desăvârşire şi o lasă deoparte, fiindcă lui acest dar îi lipseşte.

Este darul specific al lui Rousseau. Pentru prima oară după mai bine de cincizeci de ani, când a apărut, s-a putut citi o carte cu un discurs care-l cucereşte pe ascultător, îl captivează, îl antrenează, îl poartă cu sine şi, fără a-i da răgaz să se odihnească, îl duce spre ţinta neabătut urmărită.

Adăugaţi la aceasta strălucirea, bogăţia coloritului, cuvântul care nu e numai un semn al gândirii, ci o urmă a senzaţiei, cuvântul care trăieşte, care respiră şi care străluceşte.

Datorită acestor daruri, Rousseau este nu numai un scriitor orator antrenant şi seducător, ci şi un pictor al lucrurilor reale, cum nu mai fusese nimeni de multă vreme. Astfel a putut el face ca natura pitorească să trăiască în scrierile lui şi să trezească în francezi gustul pentru frumuseţile naturii, a putut face ca în generaţia de literaţi care i-a urmat să apară o sumedenie de mari pictori ai naturii, ca Bemardin de Saint-Pierre. Chateaubriand, Sénancour şi, mai ailes, pasionata lui adeptă, George Sand.

În această calitate, vreau să spun ca pictor emoţionat al naturii şi ca scriitor elocvent, Rousseau este un mare precursor. Tot ce e mai sincer, mai adevărat, mai temei- 89£

Nie şi mai trainic în revoluţia literară de la începutul acestui secol provine, în bună parte, de la el. A îndrăgit marile armonii ale naturii şi a regăsit marile armonii ale frazei. Erau două descoperiri şi două căi deschise geniului, ca şi mediocrităţii. Dar ce însemnătate are că aceasta urmează, dacă cealaltă a răzbit?

X

Rousseau a fost în epoca lui maestrul şi călăuza cea mai fascinantă, „subtilul îndrumător” de care vorbeşte Bossuet. A fost şi fiindcă aparţinea cu adevărat veacului lui şi fiindcă îl despărţeau de acesta îndeajuns de multe pentru a-l nelinişti, a-l aţâţa şi în cele din urmă a-l cuceri.



Aparţinea veacului lui prin faptul că, mai mult decât oricai-e altul, respingea autoritatea, toate autorităţile şi tradiţia, toate tradiţiile. Nu mai rupea în mod violent doar cu tradiţia religioasă şi cu tradiţia naţională. În spatele acestor autorităţi seculare, dincolo de veacuri şi aproape dincolo de timp, el avea să atace autoritatea întregii omeniri, tradiţia neamului, omenesc. Nu numai o naţiune sau o religie, ci omenirea se înşelase. Exemplul omenirii trebuia respins şi ea trebuia convinsă că greşeşte şi întreaga înţelepciune omenească trebuia socotită drept o nebunie. Nimic mai neaşteptat – şi nimic mai pregătit dinainte. Odată încetăţenit obiceiul de a privi antichitatea şi stăpânirea de multă vreme a unei doctrine ca pe un motiv de a nu crede în ele, era de aşteptat ca un spirit îndrăzneţ să conteste credinţa cea mai veche a neamului omenesc şi să vrea să convingă că însuşi instinctul prin care neamul omenesc crede că dăinuie este o iluzie. Era, sub forma unui vis dulce şi fermecător, cea mai curată, cea mai limpede şi cea mai radicală idee revoluţionară. Burcke spunea revoluţionarilor francezi: „Aţi preferat să acţionaţi ca şi cum n-aţi fi fost nicicâmd civilizaţi”. Rousseau le spunea francezilor din 1760: „Trebuie să acţionăm ca şi cum n-am fi fost niciodată civilizaţi”. Rousseau este revoluţionarul prin excelenţă şi tocmai acesta este motivul pentru care

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/369

Voltaire, care nu se înşeală în această privinţă, îl urăşte atât de mult. El tinde direct spre acel soi de nihilism politic al cărui reprezentant prestigios în momentul de faţă este Tolstoi, care are atâtea idei comune, în politică, în morală, în educaţie, cu Rousseau. Şi cauzele şi aici şi acolo, sunt aceleaşi. Este civilizaţia care se prăbuşeşte, oarecum sub propria ei greutate – nec se Roma ferens –, care se vlăguieşte vrând să meargă mai departe şi sfârşeşte prin a se îndoi de ea însăşi.

În această privinţă, Rousseau răspundea în primul rând unei dorinţe secrete a contemporanilor lui, aceea de a merge până la capătul negării; apoi se dovedea într-adevăr un mare gânditor, chiar dacă concluziile lui nu duceau la nimic şi chiar dacă dădea înapoi în faţa acestora. Îşi dădea seama de contradicţia intimă, esenţială care stă la baza civilizaţiei, ca, dealtfel, la baza oricărui lucru omenesc. Îşi dădea seama că civilizaţia se surpă consumându-se, că nu-şi atinge ţinta, întrucât o depăşeşte, tot căutând s-o atingă; că, născocită pentru a-l uşura pe om, ea sfârşeşte prin a-4 împovăra; că, născocită pentru a reduce efortul individual, ea cere din ce în ce mai multe eforturi noi şi că există aici şi o mare şi dureroasă vanitate, o mare şi amăgitoare prejudecată. Rămânea de ştiut dacă această prejudecată nu este necesară, ba chiar o condiţie a firii noastre; dar faptul de a fi văzut acest lucru şi de a fi aruncat o lumină asupra lui dovedeşte o inteligenţă viguroasă şi pătrunzătoare; şi este un efort şi o orientare a gândirii foarte la locul ei în acest secol al distrugătorilor de idei gata făcute, care a scuturat spiritul omenesc de parcă l-ar fi trecut prin ciur şi prin dârmon.

Dacă aparţinea veacului lui prin toată această latură negativă, îi aparţinea mai puţin, înfrumuseţându-l astfel cu atât mai mult, prin acea duioşie, blândeţe, lipsă de uscăciune şi visare sentimentală pe care le-a adus.

— Era un romancier şi un poet, într-o vreme în care oamenii erau însetaţi de poezie adevărată şi de romanul cu adevărat romantic. Secolul al XVIII-lea este o epocă pasionată de ştiinţe, geometrie, fizică şi istorie naturală. Cu aceste arme erau nimicite, de cincizeci de ani, tradiţiile. Rousseau venea să le atace cu alte arme, având

— Studii literare-c. I/9-Î9370

O ţintă comună cu secolul lui, dar deosebindu-se de acesta prin mijloace. El nu-i iubea pe enciclopedişti şi nici aceştia nu-l iubeau. Unul dintre motive este că ei sunt mai ales oameni de ştiinţă, iar el – contrariul. Rousseau ducea lupta pe un nou câmp de bătaie şi nimic nu putea stârni mai mult interes decât această continuare a luptei cu o tactică nouă. El nu mai făcea apel la judecată şi la raţionamente, de care poate oamenii erau plictisiţi, ci la sentiment, la instinctul inimii, la emoţia simplă şi „firească”, transformând toate aceste lucruri în virtuţi şi, prin talentul său, făcând, ceea ce este mai mult, să fie considerate ca nişte expresii ale distincţiei.


Yüklə 1,74 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin