Emile Faguet

Îi plăcea să vadă lucrurile şi oamenii sub aspectul lor urât. În convorbirile particulare tuna şi fulgera împotriva „ipocriziei Frumosului” 2. Îi place să împingă la extrem, dincolo de limitele adevărului, cel puţin ale adevărului obişnuit şi mijlociu, care constituie veridicul, 1 Expresia lui George Eliot. Adam Bede.

— A se vedea Le Roman naturaliste de F. Brunetière (n.a.).

2 George Sand, Autour de la Table, articol despre Balzac (n.a.).

Oroarea situaţiilor, nelegiuirea,. Perfidia sau josnicia oamenilor, li place ceea ce e violent şi brutal. Ceea ce resping eu din domeniul artei nu este brutalitatea şi violenţa, ci brutalitatea şi violenţa eând sunt în mod evident false şi distrug impresia de realitate pe care mi-o crease opera până atunci.

Dacă Rubempré a fost nevoit să-şi petreacă o noapte la căpătâiul iubitei lui moarte, înjghebând cântece de beţie şi scriind vorbe fără perdea pentru a-i plăti înmormântarea, găsesc că este tragic şi sunt mişcat.

— Dar dacă Vautrin, ascuns în casa Vauquer, sub înfăţişarea unui burghez cinstit şi patern, izbucneşte deodată într-o disertaţie despre Paris descris ca o speluncă ordinară, consider că este o manifestaţie de cinism inutilă; că cel care vorbeşte nu este Vautrin (e prea inteligent pentru a o face), ci Balzac, care plasează aici o proclamaţie de pesimism.

— Dacă doamna Mameffe, care moare după ce s-a pocăit, spune într-un limbaj ordinar şi pe care nu l-a folosit în timpul vieţii: „Vreau să-l dau gata pe bunul Dumnezeu” 1, socot că Balzac falsifică aici caracterul personajului, nu este credincios faţă de adevăr din plăcerea, care-i este foarte scumpă, de a-l scandaliza pe cititorul de treabă, bravând printr-o grosolănie.

E de înţeles de ce nu voi mai aduce şi alte exemple din acest domeniu. Există multe, mult prea multe. O întreagă literatură s-a născut de aici, cea pe care Weiss a caracterizat-© printr-o definiţie ce va rămâne – „literatura brutală”. Mulţi n-au văzut în Balzac decât acest lucru şi n-au imitat altceva. El poartă răspunderea pentru toate cutezanţele ieftine şi vrednice de dispreţ ale tuturor acelor romancieri care s-au prefăcut a crede că realismul înseamnă studierea excepţiilor sinistre, sau ruşinoase, pe când el reprezintă tocmai contrariul; care, sub pretextul adevărului, n-au expus decât oroarea dezgustătoare şi care, spre foarte marele meu regret, au sfârşit prin a face din cuvântul realism sinonimul curent al unei literaturi josnice.

1 Verişoara Bette, éd. Cât., p. 370.

BALZAC/493

V CARACTERELE

Balzac este un realist în observarea lucrurilor şi a faptelor materiale şi prea adeseori un romanesc în născocirea peripeţiilor. În conceperea caracterelor este şi unul şi altul. Personajele de pură fantezie şi de o fantezie dintre cele mai puerile, se ciocnesc în lucrările sale cu personaje de o autenticitate desăvârşită şi care par a fi create de natura însăşi. Al lui este Vautrin şi al lui, Rastignac; a lui este lady Dudley şi a lui, madame Hulot; al lui este Albert Savarus şi al lui, Grandet. Ele alcătuiesc o lume ciudată. Năluci se plimbă alături de fiinţe solide, ba chiar compacte. Acestea din urmă sunt mai numeroase decât celelalte; n-ar fi drept să n-o recunoaştem; totuşi amestecul este cam ciudat.

Într-o povestire plină de personaje foarte autentilce, o singură fiinţă artificială şi convenţională este de ajuns pentru a ne descumpăni. In Verişoara Bette am văzut-o pe madame Hulot, pe baronul Hulot, pe Crevel, pe verişoara Bette – toate caractere de o realitate şi precizie izbitoare. Şi iat-o sosind pe micuţa Atala din mahalaua Saint-Antoine, o fetiţă fiziceşte depravată şi cu desăvâr-şire nevinovată, întrucât nu cunoaşte nimic, nu numai deosebirea dintre bine şi rău, dar nici instituţiile civile, căsătoria, primăria, diferenţa dintre soţia legitimă şi cealaltă. Inconştientă, fie; dar ca o fată din Paris să nu cunoască condiţiile sociale, aceasta e pură fantezie. Fata asta pe care mi-o prezentaţi este o tânără sălbatecă, nicidecum o fată de la mahala. Cu atât mai mult cu cât nu e nătângă: este inteligentă şi subtilă şi pare a fi citit ziarele; foloseşte stilul lor: „Tăticul ar fi vrut. Dar mama s-a situat pe o poziţie contrarie”. „– Nu ştiu de ce; dar eram subiectul unor dispute continue între tatăl şi mama mea” 1. Iată nişte nepotriviri supărătoare care subliniază şi mai mult şi fac să iasă la iveală neverosimilul. Această Atala nu există.

Vezi şi: Verişoara Bette, éd. Cât., p. 377.

Asemenea scăpări şi abateri se întâlnesc mult prea des la Balzac în conceperea caracterelor. Acum să lăsăm complet la o parte pe cele care sunt pur convenţionale şi să vedem cum le-a conceput pe cele care sunt solide şi sesizabile.

Balzac avea o înclinare (numai o puternică înclinare şi cei care cred că se închide în ea în mod riguros, ca într-un sistem, greşesc) de a considera fiecare om ca fiind minat de o pasiune unică. Acest lucru în conformitate cu filosofia lui care este fatalistă, şi, mai ales, este foarte comod ca procedeu pentru simplificarea caracterelor. I-am arătat pe eroii lui George Sand schimbându-se pe nesimţite de-a lungul povestirii. Închipuiţi-vă un exces în sens contrar şi veţi avea maniera obişnuită a lui Balzac. Un om este o pasiune slujită de o inteligenţă şi de organe şi contrariată de împrejurări; nimic mai mult. El a prezentat în mod foarte limpede teoria acestei maniere de a vedea într-una din convorbirile lui Vautrin al lui: „. Oamenii ăştia când muşcă dintr-o idee nu-i mai dau drumul. Nu-şi pot astâmpăra setea decât cu o anumită apă, de la o anumită fântână, cel mai adesea stătută. Ca să bea din apa aceea ar fi în stare să-şi vândă nevestele şi copiii, ar fi în stare să-şi vândă şi sufletul diavolului. Pentru unii fântâna asta este jocul de cărţi, Bursa, o colecţie de tablouri sau de insecte, muzica; pentru alţii – o femeie care ştie să le bucătă-rească cele mai alese bunătăţi. Adesea femeia asta nu-i iubeşte defel, îi bruftuieşte. Caraghioşii ăştia nu se dezgustă niciodată şi sunt în stare să-şi pună zălog la muntele de pietate cea din urmă învelitoare de pat ca să-i aducă femeii iubite ultimul ban. Moş Goriot e unul dintre ei.” *

Moş Goriot e unul dintre ei şi mai toate personajele lui Balzac sunt astfel. Toţi au câte o pasiune, nu numai dominantă, dar care-i reprezintă în întregime, care îi constituie. La Rubempré este vanitatea; la Rastignac – ambiţia; la baronul Hulot – depravarea; la Grandet – zgârcenia; la Goriot – dragostea părintească; la Philippe Bridau – instinctul jecmănitorului lipsit de scrupule, uriaşa lăcomie a lui Verres.

Opere alese, éd. Cât., p. 53.

BALZAC/495

Acest fel de a concepe caracterele are unele avantaje, unele, dificultăţi, unele cusururi.

Principalul avantaj, din care iau naştere frumuseţi reale, este că personajul conturat în acest fel este de o limpezime şi de un relief uimitoare. N-are umbre. Este orbitor de luminos. Ne rămâne întipărit pentru totdeauna în minte. Spuneam despre George Sand că romanele ei sunt fermecătoare când le citeşti, dar amintirea lor e pieritoare. Aici se întâmplă contrariul: citirea lui Balzac este adeseori anevoioasă; dar în momentul acesta îl văd pe Moş Goriot ca şi cum ar fi unul dintre prietenii mei şi cu mult mai clar; căci niciunul dintre prietenii mei n-are un caracter de o atât de riguroasă simplitate. O altă trăsătură atractivă o constituie o anumită impresie de forţă pe care ne-o produc caracterele formate în acest fel. Ne place forţa din instinct; iar pasiunea prezentată astfel este ca un element al naturii, o întindere uriaşă de apă, un cuptor încins, care ia amploare, creşte, se întinde, inundă şi zdrobeşte, sau incendiază şi mistuie totul, de neînvins şi de neînlăturat, cu desfăşurări incalculabile de energii măreţe, pe care le privim cutremuraţi. Este o foarte mare plăcere, o plăcere de esenţă dramatică: unul dintre principalele resorturi ale dramei este groaza. Fie prin Hulot, fie prin Grandot, Balzac izbuteşte foarte bine să producă acest gen de impresie.

Există unele dificultăţi şi trebuie s-o spunem de la început că, de cele mai multe ori, el le-a învins. Principala dificultate este că, procedând astfel, nici imaginaţia nu are câmp liber de a se manifesta, nici spiritul de observaţie întreaga materie la care are dreptul. Imaginaţia trebuie să urmeze o linie dreaptă şi inflexibila, nu numai fără cea mai mică abatere, dar şi fără uşurinţă, născocind mereu parcă în acelaşi sens şi săpând tot mai adânc aceeaşi trăsătură. Chiar spiritul de observaţie, care în mod obişnuit nu trebuie să fie decât scrupulos, aici trebuie să fie zgârcit, să se supravegheze şi să-şi pună Umite, într-o fiinţă cu aspecte diverse, complexă, bogată prin realitatea ei puternică şi profundă, să nu privească şi să nu releve decât o singură latură, decât un singur aspect, esenţialul, admit, dar unul singur, 496

Neluând cu bunăştiinţă în seamă şi lăsând de o parte tot restul.

— Dar aceasta nu mai înseamnă realism!

— Nu şi chiar şi în aceasta privinţă Balzac este altceva decât pretindea că este şi decât s-a spus că este. Aşa cum, sub anumite laturi, este romanesc în maniera lui Eugène Sue, sub această latură el este clasic ca poeţii dramatici din secolul al XVII-lea al nostru, cu deosebirea că este mult mai mult un simplificator la extrem care n-ar fi admis clemenţa lui August, nici şovăielile lui Nero, care nu l-ar fi făcut pe Harpagon îndrăgostit; dar care îşi concepe toate personajele după modelul tânărului Hora-ţiu, Narcis sau Tartuffe. Realismul adevărat constă, dimpotrivă, în a nu admite niciodată că un om poate fi o pasiune unică întrupată în organe, ci un joc şi adeseori un conflict, al unor pasiuni diferite, ce trebuie zugrăvite fiecare cu valoarea ei relativă, ceea ce, într-adevăr, nu-i lucru uşor.

Era nevoie, pentru a înlătura aceste neajunsuri, fie ale sistemului său, fie ale firii sale, de o dublă forţă de imaginaţie şi, în lipsa unui spaţiu larg, de o dublă intensitate de observaţie. El le-a avut din plin şi pe una şi pe cealaltă. Dacă oamenii săi nu sunt fiinţe cărora să le putem face înconjurul, cel puţin sunt puşi într^o lumină atât de pătrunzătoare, încât acea parte a persoanei lor care ne este prezentată o vedem în toate amănuntele cu o claritate de neînchipuit. Acest spirit de observaţie este atât de precis şi atât de puternic, încât nu avea nevoie de un om întreg pentru a ne da o imagine care să pară completă, atât este ea de bogată.

De asemenea, imaginaţia sa urmează de fapt linia dreaptă trasată în desenul său, de la care nu se abate niciodată, deşi aproape că am dori-o; dar şi ea are atâta forţă, încât n-are nevoie de libertate de mişcare. Deşi lucrează mereu asupra aceleiaşi trăsături de caracter, a aceleiaşi pasiuni, a aceluiaşi instinct sau a aceleiaşi manii, ea va şti totuşi să născocească mereu noi cuvinte şi noi fapte, care vor fi expresiile din ce în ce mai puternice şi mai izbitoare ale acestei unice înclinaţii. Chiar te amuzi când citeşti în calitate de critic. Îţi spui: „Nu este decât la jumătatea volumului. Pasiunea pe care mi-o

BALZAC/:497 descrie îmi este de pe acum din plin cunoscută^ şi sunt sigur că personajul său nu se va abate nici cu o iotă până la sfârşit. Ce noi trăsături, mai energice, va găsi?' Dar el le găseşte întotdeauna, şi-ţi smulge strigăte de uimire şi de admiraţie. Bridau va găsi calea de a fi într-un mod mai înspăimântător egoist, Grandet mai fanatic hrăpăreţ, Goriot mai monstruos devotat. Ai spune că, de fiecare dată, Balzac pune o prinsoare, pe care o câştigă întotdeauna.

Acest fel de a concepe caracterele are totuşi unele cusururi pe care Balzac nu le putea evita, oricât de mare i-ar fi fost geniul şi pe care tot geniul lui nu a putut izbuti decât să le camufleze. În primul rând, era condamnat, prin filosofia pasiunilor profesată de el, să nu zugrăvească decât caracterele cele mai generale. Pentru ca o pasiune să reprezinte un om în întregul lui, trebuie să fie o pasiune puternică. Putem admite că este verosimil ca un om să nu fie altceva decât ambiţie, fiindcă ambiţia este o pasiune cumplit de tiranică şi fiindcă există oameni, într-adevăr, care par cel puţin că nu sunt altceva, din creştet până-n tălpi, decât nişte ambiţioşi. Dar se înţelege că o pasiune măruntă sau o mică slăbiciune, oricât de profund ar fi studiată, nu va da niciodată iluzia unui om în întregul lui. Aşa că Balzac e nevoit să se mărginească la zugrăvirea unor mari caractere, cum se spunea în secolul al XVII-lea, tipuri umane universale, desfrânatul, ambiţiosul, vanitosul, zgârcitul, invidiosul etc. El îl ia de la capăt pe Molière. Are acest drept. Tipurile generale nu sunt niciodată epuizate, pentru că îşi schimbă aspectul în funcţie de generaţiile care le privesc. Tartuffe poate fi refăcut la fiecare cincizeci de ani, cu condiţia să ai geniu şi Balzac avea.

Dar. Vezi că, în zilele noastre, după atâtea tablouri generale, ne place studiul caracterelor deosebite, al sufletelor ceva mai neobişnuite, sau cel puţin originale, al temperamentelor complexe, explorate şi analizate în toate nuanţele lor, în demitentele care se estompează şi chiar în aparentele lor contradicţii. Foarte adesea, la Balzac, absenţa unei Carmen, a unui Adolphe, sau numai a unei Lucienne (Spovedania unei tinere fete) se face simţită. Ceea ce stă la baza acestui regret este, ca şi în plăcerea 49S

Pe care o gustăm la alţi autori, atracţia misteriosului. Nu există nici un mister în opera lui Balzac. Prea simţim limpede că păşim drept înainte. Prea simţim limpede că, odată ce cunoaştem datele romanului său, l-am putea face şi singuri. El o face mai bine decât am face-o noi; asta-i tot.

Alt efect al aceleiaşi cauze: Caracterele nobile, sau delicate nu-i izbutesc niciodată. Şi-ar fi greu să fie altfel. Dacă omul reprezintă o pasiune unică ce se dezvoltă în mod fatal, ca o forţă a naturii, el nu poate fi decât un maniac, sau un monstru: un maniac, dacă pasiunea lui este vulgară sau meschină, lăcomia sau pofta nesăţioasă a colecţionarului; un monstru, dacă pasiunea lui e puternică şi uriaşă, ambiţia, zgârcenia etc.

— Dar dacă pasiunea lui este o pasiune nobilă?

— Asta nu schimbă nimic, dacă, la rându-i acţionează ca o forţă fatală, dacă în sufletul personajului nu este nimic care s-o combată. Omul nostru va fi un maniac al virtuţii şi nu altceva, monstrul paternităţii, ca Goriot, In artă, ceea ce face ca un caracter să fie nobil, nu este o pasiune frumoasă, ci o pasiune frumoasă care triumfă asupra pasiunilor josnice; nu este dezvoltarea organică, ca să spunem aşa, vegetarea într-o inimă a unui instinct bun, ci biruinţa acestui instinct bun. Ahile nu este frumos, când dă ascultare rugăminţii lui Priam, decât pentru că dorinţa lui ar fi fost să-l sugrume. Or, unde nu se dă o luptă, nu poate fi biruinţă. Dar Balzac nu crede în luptă, fiindcă el crede în atotputernicia de care se bucură o pasiune unică în sufletul unui om. Din acest motiv chiar oamenii săi virtuoşi nu sunt nişte suflete mari. Nu voi vorbi aici nimic despre ilberul-arbitru al oamenilor din punct de vedere filosofic. Dar chiar dacă ar fi vreodată abandonat ca doctrină, va rămâne ca element artistic indispensabil; el este fermentul tuturor operelor de artă în care omenirea ocupă un loc. De îndată ce omul devine un lucru, lucrurile interesează mai mult decât el.

Vreţi un exemplu al acestei neputinţe a lui Balzac de a zugrăvi conflictul dintre pasiuni în sufletul omului? In Moş Goriot sunt două drame paralele (foarte bine dispuse dealtfel şi care se împletesc între ele). Este poBALZAC/499 vestea unui Goriot şi povestea lui Rastignac. Povestea lui Goriot este într-adevăr o poveste à la Balzac, zugrăvirea unei pasiuni fatale care duce la nebunie. Povestea lui Rastignac este de cu totul alt ordin; Balzac a vrut să zugrăvească aici un suflet care mai şovăie între pasiunea lui principală ce începe să pună stăpânire pe el, ambiţia şi scrupulele de cinste datorate educaţiei. E limpede că în aceasta consta drama ciudată, interesantă, neliniştitoare, într-un cuvânt – drama. Este partea cea mai slabă a romanului. Moş Goriot, eu mania devotamentului şi cu nestăpânita lui bucurie de a se sacrifica, pune totul în umbră. Lupta dusă de Rastignac cu sine însuşi, oricâtă grijă a vădit Balzac în zugrăvirea ei, oricât loc material i-a acordat, dispare. Asta fiindcă n-a ştiut s-o înţeleagă şi s-o pună în lumină. Geniul lui se oprea aici: el nu era decât pictorul energic al unor forţe simple.

De aici decurge superioritatea lui în zugrăvirea oamenilor din starea de mijloc sau de jos şi, ca să vorbim pe şleau, în descrierea minuţioasă a vulgarităţilor. Operele lui cele mai contestabile sunt salvate de realizarea unui portret bun de maniac (bolnavul închipuit tiranic. D-l de Mortsauf din Crinul din vale). De aici decurge inferioritatea lui în cele câteva studii despre bărbaţi sau femei superioare pe care le-a încercat. De aici decurge, mai ales, eşecul lui total în portretele de fete. – „In zugrăvirea caracterelor de fete poţi pune tot ce vrei, mi-a spus cineva; este atât de complicat, încât nimic din ce ai pune în zugrăvirea lor nu este lipsit de veridicitate”.

— Poate; dar ceea ce este lipsit de veridicitate este de a le face ne-complicate. Tinerele lui Balzac sunt simple, şterse, searbăde şi puţin cam proaste (Eugénie Grandet. Ursula Mirouet, Modeste Mignon). Dacă le compari cu cea mai neînsemnată dintre tărăncile lui George Sand. cu Fadette, Jeanne sau Brulette, îţi dai seama de marea deosebire.

— Balzac era un om energic şi robust: dl a zugrăvit bine fiinţele omeneşti care seamănă cu nişte torente sau cu nişte vulcani şi gesturile lor sunt ca nişte cutremure de pământ. Există asemenea oameni şi, sub liniştea aparentă pe care o impune nivelarea socială, mai mulţi decât credem. Dar mai există şi alţii.

VI COMPOZIŢIE ŞI STIL

Balzac creează mai mult iluzia decât realitatea unei compoziţii viguroase şi savante. Nu văd decât un foarte mic număr dintre romanele lui în care proporţia justă a părţilor să satisfacă întru totul spiritul. Printre acestea trebuie să cităm în primul rând Eugénie Grandet, în care povestirea se desfăşoară cu o mişcare lentă, dar continuă şi se opreşte exact la timp. cu un simţământ foarte just în privinţa a ceea ce cer curiozitatea şi emoţia cititorului. Şi Vărul Pons este cu multă îndemânare structurat.

— Dar în cea mai mare parte a acestor lucrări digresiunile sunt nespus de numeroase, lungi şi penibile. Este cunoscut felul cum începe el. Prin nişte descrieri care sunt uriaşe. „Aceasta înseamnă realism, se spune, naturalism, studiul mediului.”. Aceasta e. cel mai adesea, vorbărie. Nu-i nevoie de o sută de pagini pentru a da impresia realii tatii şi pentru a mă face să cunosc fizionomia unei case. Şi. Mai ales. Nu este nevoie de o sută de pagini la începutul unui volum. Realitatea materială ne înconjoară şi ne însoţeşte de-a lungul întregii noastre existenţe. Ea trebuie să-mi fie zugrăvită de-a lungul întregii povestiri şi. Din loc în loc. prezentată cu îndemânare. Amestecată cu faotele oersonaiului. Înconiurându-le ca un cadru. Şi aceasta este atât de adevărat. Încât aceste descrieri de obiecte materiale, după ce le-a făcut la început. Balzac le reia şi le reproduce parţial în cursul volumului. Este un indiciu că la început erau de prisos.

Tot astfel, nu consider că prin disertaţiile care. Din când în când. Le întrerup romanele lui Balzac sunt susţinute. George Sand. Cel puţin, le punea în gura eroilor ei. Balzac întrerupe novestâ. Rea. Ia cuvântul şi ne spune: observaţi că amorul la enslezi se deosebeşte profund de al nost'-u. El e fulgerător şi vulcanic. Numai un englez nufea să scrie Romeo şi Julieta. Dragostea Julietei este în esenţă dragostea unei englezoaice 1.

— Eu aş fi crezut-o mai degrabă a unei italience; dar nu acesta este lucrul 1 Crinul din vale, éd. Cât., p. 179.

BALZAC/501 care mă nelinişteşte cel mai mult; ci de a vedea povestirea întreruptă de o conferinţă. La drept vorbind, nici povestirea nu mă interesa.

Orice cititor din secolul al XX-lea care nu ar fi prea informat că Balzac a încercat să întemeieze o revistă, Revue de Paris, ar presupune că în Balzac sălăşluia un eseist, ale cărui articole nu erau primite de revistele epocii şi el le strecura în romanele sale.

Acestea sunt cusururi grave. Şi totuşi romanele lui Balzac par adeseori a avea o structură foarte solida. Acest lucru se datoreşte acelei inflexibilităţi puternice pe care o pune, aşa cum am arătat, în construirea personajelor sale. El îşi compune eroii. Unitatea pasiunilor care-i însufleţeşte, progresul continuu al acestei pasiuni, dezvoltarea ei logică, din ce în ce mai energică şi mai precipitată, dă operei în întregul ei un gen de unitate şi de progresie care constituie un merit rar şi produce un mare efect. În aceasta constă toată compoziţia lui Moş Goriot, a Verişoarei Beţie (Baronul Hulot), a Gospodăriei de burlac în provincie (în ciuda digresiunilor lui, atât de plicticoase: moravurile de la Issoudun, trândă-via etc.).

— Şi observaţi şi reversul. Atunci când pasiunea descrisă e de aşa natură încât nu este, la drept, vorbind, susceptibilă de progres (slăbiciunea şi vanitatea lui Rubempré), romanul, dealtfel foarte remarcabil în alte privinţe, nu mai are nici măcar o aparenţă de compoziţie (Iluzii pierdute).

Toată lumea este de acord că Balzac scria prost. Nu voi încerca să schimb părerea generală în această privinţă. Scria prost. Se întâmplă uneori, şi. de fapt, destul de des, ca să nu băgăm de seamă.

— Acest lucru are loc în două cazuri: când nu îşi pune în gând să scrie bine şi când lasă să vorbească un personaj de condiţie inferioară. Se întâmplă ca Balzac, antrenat fără îndoială de interes faţă de subiectul său, să meargă înainte fără să viseze la Academia franceză şi să nu se gândească decât la faptele pe care le povesteşte. În acest caz nu are nici o calitate şi nici un cusur. Se face înţeles, este lizibil: asta-i tot. Nu se gândeşte să scrie bine; şi nimeni nu se gândeşte să-i ceară acest lucru. Nimănui nu i-a trecut vreodată prin minte să facă o analiză atentă a 502

Stilului unui fapt divers. Ar fi trebuit să scrie întotdeauna aşa.

Se întâmplă de asemenea să pună să vorbească o portăreasă sau un negustor de fier vechi. Atunci e admirabil. Nu glumesc. E uluitor în ceea ce priveşte fidelitatea, exactitatea, autenticul. Puteţi găsi prea lungi unele sporovăieli ale portăresei domnului Pons; dar trebuie să admiteţi că sunt realitatea însăşi. Nu este o parodie, nu este un echivalent. Este adevărul. Cea pe care o auziţi este o pariziancă din popor.

Pretutindeni în altă parte stilul lui Balzac e dureros. Am arătat îndeajuns felul în care îi pune să vorbească pe bărbaţii şi femeile de lume. Nu revin asupra acestui lucru decât pentru a atrage atenţia ca dacă ni se pare atât de fals, aceasta este un pic vina scriitorului, în cel puţin aceeaşi măsură ca şi a observatorului. Nutrind aceleaşi sentimente, dar exprimându-le în limbajul real al condiţiei lor, ar părea nişte oameni de lume cam nedemni de această situaţie, dar, în sfârşit, nişte oameni de lume. Întrucât însă oamenii din această clasă se disting mai ales, la prima vedere, prin felul lor de a vorbi, o greşeală de stil e aici o greşeală privind moravurile.

Când vorbeşte în numele lui, în reflecţiile, disertaţiile, analizele, tablourile, relatările lui importante şi îngrijite, e penibil să spui cât de prost este. Are întocmai stilul de care se servesc glumeţii răutăcioşi pentru a parodia stilul romanesc. El va scrie: „Un lucru vrednic de a fi luat în seamă este această putere de infuzie pe care o au simţămintele”1 (Moş Goriot). Foloseşte metaforele vulgare şi totodată pretenţioase de care se servesc literaţii din micile orăşele. „A doua zi, poşta picură în două inimi otrava a două scrisori anonime” (Ursula Mirouet). – „Binefăcătoarea muia pâinea exilatului în pelinul mustrărilor” 2 (Verişoara Beţie) etc.

Crinul din vale este un miracol de patos şi galimatie. S-ar spune că s-a străduit să fie prost. Şi lucrul cel mai rău este că se vede limpede că, dacă este atât de prost, 1 Opere alese, éd. Cât., p. 136.

2 Verişoara Bette, éd. Cât., p. 63.

BALZAC/503 este fiindcă se străduie, A vrut să vorbească în stilul lui Chateaubriand; de aceea începe astfel: „Cărui har hrănit cu lacrămi îi vom datora într-o zi cea mai mişcătoare elegie, zugrăvirea chinurilor îndurate în tăcere de sufletele ale căror rădăcini încă fragede nu întâlnesc în glia ce le-a zămislit decât pietre tari, al căror frunziş e sfâşiat de mâini pline de ură, ale căror flori sunt atinse de îngheţ în clipa în care se deschid? Ce poet ne va spune durerile copilului ale cărui buze sug un sân amar şi ale cărui zâmbete sunt curmate de focul nimicitor al unui ochi aspru?” 1. Şi în tot volumul, pentru că trebuie să zugrăvească nişte suflete religioase, este o profuziune de metafore biblice, „miresme ale Magdalenei”, „steaua magilor”, „tăciunele lui Isaia”, care atinge burlescul. Cunosc două parodii ale acestui stil umflat şi cu foarte mare răceală emfatic. Este conversaţia lui Rodolphe cu doamna Bovary în timpul solemnităţii expoziţiei agricole şi impresiile de călătorie ale „omului cu avalanşa” în Mont Saint-Bernard de Tôpffer. Amândouă sunt inferioare modelului.

El însuşi avea nevoie de un model pentru a scrie cum trebuie, dar de un model potrivit firii lui. Care nu era nici fină, nici distinsă. El copia bine limbajul oamenilor din popor şi imita în chip destul de izbutit, deşi într-o manieră încordată, lipsit de dezinvoltură, stilul povestitorilor fără perdea din secolul al XVI-tea. Scenele populare şi Povestirile hazoase sunt singurele părţi din opera lui care au o valoare din punctul de vedere al stilului.

VII

Ceea ce rămâne din Balzac este faptul că, dincolo de o mulţime de extravaganţe şi nepotriviri supărătoare, el a avut o mare grijă pentru respectarea adevărului şi a fost, un pic fără să ştie şi un pic fără să vrea, restauratorul realismului în Franţa. Realismul bun şi cel prost, 1 Crinul din vale, éd. Cât., p. 8.

Realismul adevărat şi cel fals, el a întemeiat toate acestea, oarecum la voia întâmplării; dar el le-a întemeiat şi este incontestabil că era timpul.

Şi-a cucerit marele lui succes mai mult prin ceea ce era rău în aceasta noutate decât prin ceea ce avea ea excelent. Putem recunoaşte în faţa străinilor, fiindcă ei ştiu prea bine că în Franţa nu sunt numeroşi cei cărora le place realismul adevărat, zugrăvirea fără patimă şi fără sistem a omului surprins în toate amănuntele complicate şi minuţioase ale vieţii lui morale. Dar avem o slăbiciune ruşinoasă pentru literatura brutală. Ne plac violenţele, îndrăznelile şi cruzimile la scriitorii noştri, pentru că suntem cei mai blânzi dintre oameni; şi ne place să citim poveştile unor pasiuni dezlănţuite şi înspăi-măntătoare, pentru că noi avem pasiuni uşoare. Autorii noştri, care ne cunosc, exploatează această ciudăţenie în folosul lor. Dar este drept să adăugăm că nu asigurăm scriitorilor care recurg la această abilitate decât succese foarte puţin durabile. Dacă succesul lui Balzac a durat mai mult şi poate fi considerat ca definitiv, aceasta se ' da tor este faptului că el are părţi de realist serios, conştiincios şi profund şi că este primul care, în faţa literaturii romaneşti triumfătoare, a dat câteva trăsături viguroase ale acestei arte noi, sau înnoite.

Influenţa lui a fost foarte mare. Fără a vorbi de imitatorii lui direcţi, cum este Charles de Bernard, cum este ilustrul Flaubert, trebuie să recunoaştem că el a temperat-o parcă pe George Sand şi a avut o oarecare contribuţie la ruptura ei cu literatura de pură imaginaţie şi cu întoarcerea ei la ceea ce este simplu şi firesc, ceea ce nu însemna, dealtfel, decât o întoarcere la ea însăşi. Cred cu tărie că nici teatrul lui Augier, nici cel al lui Dumas-fiul n-ar fi existat, cel puţin nu în forma în care sunt, dacă n-ar fi existat Balzac, şi, fără îndoială, nu înseamnă puţin lucru de a fi smuls scena franceză de sub influenţa teatrului întru totul convenţional al lui Scribe.

Întreaga literatură realistă contemporană are ceva fie din calităţile, fie din cusururile lui Balzac. Această literatură realistă pare ea însăşi în declin şi ultimii veniţi în lumea literelor din Franţa nu-l mai îndrăgesc

BALZAC/505 nici pe Balzac şi nici pe urmaşii lui. Lucrul nu trebuie nici să ne mire, nici să ne înspăimânte. Realismul, la noi, nu este altceva decât un repaos sau un răgaz, o convalescenţă a imaginaţiei, după mari elanuri şi mari febre. Tinerii noştri oameni de litere caută căi noi prin care energiile facultăţii creatoare să-şi poată da Mu liber. Poezia simbolică, misterul miturilor îi atrage 1. Să ne ferim de a-i descuraja; dar ei să nu uite, căci fără-n-doială o ştiu, că orice poezie îşi are cel puţin punctul de sprijin al avântului într-o profundă cunoaştere a omului şi că realismul bine înţeles este sprijinul trainic şi temeinic pe care trebuie să se bizuie imaginaţia înainte de a-şi lua zborul şi pentru a-şi lua bine zborul.

SFÂRŞIT

1 Scris în 1887. Mişcarea simbolistă a eşuat. Ea n-a servit decât pentru crearea unor contra-sensuri la opera lui Henrik Ibsen, (n.a.).