Emile Faguet

Trebuie să mai adăugăm aici, îndeosebi, credinţa sa în progresul uman, care este optimismul pe pământ, aşa cum restul este optimism general. E cea mai limpede dintre ideile sale şi cea mai neclintită. În ce trebuie să constea acest progres, nu ştie; şi ce-i dovedeşte că există sau va exista, nu prea spune. Dar în această privinţă convingerea lui este fermă. Ea are repercusiuni chiar şi asupra filosofiei sale. Uriaşii săi, întotdeauna în război cu zeii şi zeităţile pădurii, care sfârşesc prin a-i zdrobi pe Iupiteri şi mormanele de gunoi ale lui Iov, mai înalte decât Caucazul şi măgarii săi, mai savanţi decât filosofii, sunt simboluri ale înălţării poporului, ale eliberării mulţimilor obscure şi ale triumfului celor slabi asupra celor mari.

Toată această filosofie, despuiată de măreţia formei, ar părea, în ultimă instanţă, destul de puerilă; dar ea nu-i lipsită de generozitate şi, chiar dacă nu dezvăluie un adevărat gânditor, poartă urmele unui mare efort de gândire. Este ceva. Nu trebuie să uităm că în Franţa, în afara discursurilor în versuri ale lui Voltaire, a căror gândire e viguroasă, dar care, într-adevăr, prea sunt în proză, în afară de Lamartine, care are instinctul poeziei filosofice, dar care prea se mărgineşte la visare, în afară de Vigny, cel mai profund, dar având un suflu prea scurt, poetul filosof nu a existat înainte de Hugo. Acesta nu a avut destule idei, cel puţin nu destule idei puternice, originale şi consistente, ca să ni le transmită. Totuşi, a încercat să fie un asemenea poet şi ne-au rămas versuri minunate de acest fel, lucru de care nu avem de gând să nu ţinem seama.

VICTOR HUGO/407

VI

IDEILE SALE LITERARE

Ideile literare ale lui Victor Hugo, despuiate, la rândul lor, de luxul exagerărilor şi de aparatul sibilin cu care înconjoară el tot ceea ce proferează, se reduc la un mic număr de păreri interesante pentru istoria artei, dar fără mare importanţă. Ele par să fi urmat drumul, cam riscant, străbătut de autor de-a lungul veacului şi printre partide. Arta a fost pentru el, rând pe rând, expresia regalismului creştin, a liberalismului, a democraţiei şi a socialismului.

În primele prefeţe ale Odelor şi chiar în prefaţa la Cromioell, el consideră că „istoria oamenilor nu are poezie decât judecată de la înălţimea ideilor monarhice şi religioase” şi reeditează ideile lui Chateaubriand (mai ales în prefaţa la Cromwell) în legătură cu reînnoirea artei ca şi a omului prin creştinism.

În 1828 (ultima prefaţă a Odelor), el proclamă că arta nouă nu este altceva decât liberalismul în literatură1. Se călăuzeşte după această formulă, adăugându-i teoria sa despre poeţi priviţi ca nişte civilizatori şi apostoli, din 1830 până în 1848 şi în articolele pe care le dictează sau le inspiră publicaţiei L'Evénement.

Începând cu surghiunul, vrea să vadă în artă forma cea mai înaltă a gândirii democratice. Ar fi vrut o literatură care să nu mai fie „o literatură a oamenilor de litere”, ci care să se adreseze poporului: „Să lucrezi pentru popor, acesta este lucrul cel mai urgent”, „să transformi gloata într-un popor” prin intermediul cărţii, aceasta este funcţia poetului. Socialismul nu este altceva şi Victor Hugo a fost întotdeauna socialist: „Acestei munci i s-au dedicat, în ultimii patruzeci de ani, oamenii cărora li se spune socialişti. Autorul acestei cărţi este unul dintre cei mai vechi. Ultima zi a unui condamnat 1 A spus-o mai răspicat în Literatură şi filosofie amestecate (Cu privire la Dl Dovalle) fiindcă a scris-o în 1831 (n.a.).

— 108/STUDII LITERARA

Datează din 1828”1. – „Romantism şi socialism înseamnă acelaşi lucru” 2.

Preocuparea aceasta de a găsi o nouă definiţie a artei pentru fiecare fază străbătută de societatea în cară trăieşte nu se datoreşte numai grijii de a-şi cuceri popularitatea, grijă de care a fost întotdeauna urmărit; ea are la bază o idee, o idee permanentă de data aceasta, care l-a preocupat în mod constant. El a crezut: mai întâi că literatura este expresia societăţii, teorie foarte gustată pe la 1810, expusă de Doamna de Staël; apoi că literatura formează societatea, că e demiurgul naţiunii, idee care măgulea amorul-propriu profesional al oamenilor de litere. Suntem foarte departe de părerea bunului Malherbe că poeţii nu sunt cu nimic mai folositori statului decât jucătorii de popice.

Nu discut teoria, dar arăt pe scurt care-i sunt consecinţele: ea l-a făcut să respingă cu hotărâre ideea artei pentru artă, adică a artei de dragul frumosului. Nu! Artistul nu este un om care contemplă frumosul. Ei este „slujitorul adevărului”. El trebuie să fie „folositor”3, să înveţe pe alţii, să lumineze, să-i facă pe oameni mai buni şi (în 1864) să ducă o propagandă democratică. Prin această idee, el se întorcea, lucru curios, la tendinţa criticii secolului al XVII-lea, care consta în a socoti întotdeauna că, în scrierile lor, marii poeţi urmăreau un scop practic şi că Homer, de pildă, a făcut Iliaia cu aceeaşi intenţie cu care şi-a făcut Isocrate Panegiricul.

Această părere a lui Hugo a avut o oarecare influenţă asupra operelor sale, mai ales asupra ultimelor.

Voi scurta. Există o mulţime de pagini de critică sau de teorie literară foarte interesante la Hugo, dar nu 1 William Shakespeare, II, 5, 2 (n.a.).

2 Ibid., III, 5, 2 (n.a.).

3 William Shakespeare, passim.

— Aceeaşi idee se conturează oarecum încă în prefaţa Orientalelor. Când protestează că ar fi susţinut vreodată „arta pentru artă”, aproape că are dreptate. Întotdeauna grija de a fi considerat un agent util al statului l-a solicitat într-o măsură mai mare sau mai mică (n.a.).

VICTOR HUGO/409 există nici critică, nici teorie literară. Teoriile sale sunt nişte digresiuni strălucite, fără vreo legătură, nişte contemplaţii, de cele mai multe ori asupra lui însuşi. Cri-ticile sale nu sunt analize şi studii psihologice despre un scriitor, cum ar fi trebuit să fie dacă voiau să se numească critici, ci viziuni. Îl vede pe Mirabeau, torsul lui, umerii, mişcarea capului; îi aude interpelările şi le citează. Despre fond, absolut nimic. Ai zice că nu i-a citit operele şi poate chiar aşa e. 11 vede pe Shakespeare; îl vede chiar sub forma unui „glob”, ceea ce-l deosebeşte, după părerea lui, de Eschil, care este o „sferă”. 11 vede pe Homer; şi, ca să dăm un exemplu de această formă de critică, prea adeseori imitată (Paul de Saint-Victor) şi să ne folosim totodată de acest prilej pentru a cita o pagină atrăgătoare, iată cum îl vede: „Haosul, cerul, pământul, Geo şi Geto, Iupiter, zeul zeilor, Agamemnon, regele regilor, popoarele, turme încă la început, templele, oraşele, asalturile, recoltele, oceanul; Diomede luptătorul, Ulise rătăcitorul; meandrele unei corăbii în căutarea patriei; ciclopii, pigmeii, o hartă geografică cu o coroană de zei pe Olimp; şi, ici şi colo, gropi învăpăiate care lasă să se vadă Erebul; preoţii, fecioarele, mamele, copilaşii înspăimântaţi de trâmbe, câinele care-şi aminteşte vorbele grele ce cad din bărbile albe; Vulcan pentru râsul celor de sus, Tersit pentru râsul celor de jos, cele două aspecte ale căsătoriei dinainte rezumate pentru veacuri în Elena şi în Penelopa; Stixul, Ursita, călcâiul lui Ahiîe, fără de. Care Ursita ar fi învinsă de Stix, monştrii, eroii, oamenii, miile de perspective întrezărite prin pâcla lumii antica; aceasti imensitate este Homer” (W. Shakespeare).

Impresii puternice, apropieri forţate, un anumit gust pentru grandoare, amănunte neînsemnate puse pe acelaşi plan cu lucrurile importante, produse strălucite ale imaginaţiei, puerilităţi, antiteze luate drept idei, o ardoare şi o văpaie, cam neliniştită, de admiraţie, de glume reci, totul într-o mişcare impetuoasă care creează uneori impresie, acest haos sclipitor este Hugo criticul.

VII ARTISTUL.

— CUM CONCEPE EL

S-a spus că marele scriitor clasic este omul care exprimă ideile tuturor în limbajul câtorva. Acceptând această definiţie, care nu este lipsită de justeţe, voi spune că Victor Hugo este cel mai clasic dintre clasicii francezi. Ca fond, este unul dintre cei mai puţini originali; ca formă, este atât de original şi cu atâta superioritate original, încât este aproape unic.

Nu este original ca fond. Are facultatea de a gândi folosind locuri comune; de a avea din instinct, într-un mod naiv şi cu acea bucurie intimă pe care altora le-o dă o descoperire sau un paradox, ideea pe care o are toată lumea despre un subiect dat. S-a născut să fie ziarist. Dealtfel, a şi fost toată viaţa. Articolul zilei, cronica, cele două sau trei reflecţii banale pe care le inspiră un fapt divers, un accident, un eveniment politic, este genul de lucrare care i-a plăcut întotdeauna.

Era cronicar pentru sine, zi de zi, apoi îşi publica cronicile în volum. Regele Neapolelui vine să ia masa la Tuileries: Gândurile unui trecător despre un rege; ducesa de Berri este arestată: Bărbatului care a predat o femeie; are loc un foc de artificii: Ce-ţi pasă, inimă, de-aceste naşteri de regi? Are loc un bal la Primărie: Bal la Primărie; ducele d'Orléans a făcut o operă de binefacere: D-lui duce d'O; un tânăr îşi zboară creierii: Ani douăzeci el încă n-avea.; se face o glumă în legătură cu o prostituată: Nu osândiţi femeia ce se vinde.; moartea lui Carol al X-lea: Sunt lacrymae rerum; plimbare într-un parc: Către bogătaş; o mamă moare din pricina morţii copilului ei: Fiat voluntas; consiliul municipal al Parisului refuză să dea un mormânt pentru văduva lui Junot: Laurei, ducesă d'A.; serbare populară la Paris: Trecând prin piaţa Ludovic al XV-lea; transferarea umei cu cenuşa lui Napoleon I: întoarcerea împăratului; evenimentele din 1870–71: Anul cumplit.

Cronica zilei este un loc comun în conversaţie. Există un gen mai elevat, acesta este locul comun moral. Înain-tând în vârstă, Hugo face ea acest gen să domine în opevICTOR HUGO/411 rele sale. În versuri foarte frumoase a exprimat următoarele consideraţii: In timp ce ne distrăm, moartea se apropie (Nunţi şi ospeţe); Ne îndreptăm cu toţii spre mormânt (Seara pe mare); Trebuie să fii milostiv pentru a ajunge în cer (Pentru săraci); Fericirea tinerelor fete constă în virtute (Privire aruncată într-o mansardă); Iubirea nu durează decât un timp, dar îţi aminteşti întotdeauna cu plăcere de ea (Tristeţea lui Olympio); Arta este un sacerdoţiu (Magii); Toţi oamenii sunt muritori (Lacrimi în noapte – Zim-Zizimi – fragmente dân Sărmanii etc.); Moartea e o eliberare (Punerea în libertate); Existenţa lui Dumnezeu este demonstrată de minunăţiile lumii (Tot trecutul şi tot viitorul, în A doua Legendă: „Aşadar, niciodată nu aţi privit natura.” idei şi mişcare imitate după Geniul creştinismului, Partea întâi, V, 1,2); Pământul este mama binefăcătoare şi blinda a oamenilor (Pământul, imn, în A doua Legendă).

Toate poemele sale de dragoste sunt nişte locuri comune, sau mai curând nu sunt decât nişte variaţiuni strălucite ale unui singur loc comun: totul iubeşte şi trebuie să iubim.

— El a găsit mijlocul de a sili locul comun să intre în fantezie. Jumătate din aceste frumoase Cântece ale străzii şi ale pădurii, pline de haz şi atât de plăcute, este stricată de această idee comună, repetată până la saturaţie, că există două aspecte ale lucrurilor, unul vulgar şi altul distins, care, în fond, se reduc la unul şi acelaşi lucru; Gothon şi Minerva, liră şi fluieraş de trestie, jupon şi hlamidă, Evohé şi tarif la; joc greoi, urmat la ne-sfârşit, care, până la urmă, e penibil.

Mai presus de locul comun moral, este locul comun filosofic, cel prin care a încheiat Hugo. Un mare număr dintre lucrările sale reprezintă tablouri generale ale istoriei universale sau tablouri generale ale creaţiei lumii, simplificate (în fondul lor) până la a fi reduse la o concepţie copilărească. Istoria, luptă veşnică a popoarelor virtuoase împotriva regilor nelegiuiţi; – lumea, pământul mai mare decât omul, soarele mai mare decât pământul, stelele mai mari decât soarele, infinitul mai mare decât totul, Dumnezeu mai mare decât infinitul. Sau este o idee clasică, omul mai mare decât ceea ce-l distruge, fiindcă el gândeşte (Pascal), care devine Epopeea viermelui – 412

Poetul către viermele pământului. Sau este un simplu proverb: adevăraţii nefericiţi sunt cei răi, care devine frumosul poem Nefericiţii.

Asta nu înseamnă că Hugo este de dispreţuit pentru că a tratat locuri comune. Eu caracterizez; nu condamn. Prefer, în general, să se spună ceva nou; dar ştiu foarte bine că cei mai mari scriitori au tratat locuri comune, pentru că un instinct tainic le şoptea că, sub pana lor, „modul de a spune va fi nou”. Un pictor e întrebat ce pregăteşte; el răspunde: „am să fac o Venus”. Nu inn ventează nimic. Nu e primul care a avut ideea acestui subiect. Nu are nici o importanţă. Important este s-o picteze pe Venus a lui într-un fel propriu. Deşi arta scriitorului presupune arta de a avea idei, nu este câtuşi de puţin necesar să aibă idei noi şi poate, ca şi pictorul, „să facă o Venus”. Iată ceea ce deosebeşte ideile lui Hugo de cele ale altora.

Hugo reînnoieşte temele pe care le acceptă prin maniera personală a imaginaţiei sale. Sunt oameni care înviorează un loc comun prin faptul că-l simt foarte viu. Acesta este cazul lui Pascal, care e mai tulburat de ceea ce gândeşte repetându-l pe Montaigne decât Montaigne însuşi. Hugo dă o viaţă nouă unei generalităţi fiindcă o vede, mai clară, mai crudă, într-un relief mai pronunţat şi într-o culoare mai violentă decât ceilalţi. La el, sau locul comun se transformă în imagine, cu repeziciune, intrând parcă în gândirea lui; sau imaginea materială solicită şi trezeşte pe dată în el un loc comun. O „femeie care cade” trece prin faţa lui: „Nu o jigniţi; se poate ridica”, gândeşte el. Iată locul comun. „O picătură de apă este o perlă; odată căzută devine tină. E de-ajuns o rază de soare pentru ca ea să se ridice din nou la cer”. Iată imaginea. Locul comun a fost transformat şi Hugo scrie douăzeci de versuri plăcute. Şi invers: se plimbă; la orizont două scântei; una e o stea, cealaltă un foc de păstor. Iată o imagine materială care, probabil, în dumneavoastră sau în mine nu ar trezi nimic. La Hugo ea pune în mişcare o întreagă lume de strălucite banalităţi: două stele, cea a cerului, cea a omului; prăpastie de lumini, abis de gânduri; minune a materiei, problemă a intelivICTOR HUGO/413 genţei: două infinituri; la fel de mare şi unul şi celălalt: Magnitudo parvi.

— Invenţia a constat aici nu în a înveşmânta un loc comun într-o imagine, ci, întâlnind o imagine, în a vedea că ea conţine un loc comun care, fără ea, ar fi cenuşiu şi care, sprijinit de ea, devine nou.

Iată ce denumeam eu la început a gândi folosind locuri comune. Aceasta nu înseamnă a le repeta, cum facem toţi, ci înseamnă a trece în ele o parte din sufletul tău – asta este imaginaţia – şi din acel moment pot fi nişte foarte frumoase opere de artă. Citiţi Nefericiţii. Fondul e mai puţin decât un loc comun; este un proverb popular. Dar Hugo îi vede pe nefericiţi, blândeţea lor, statornicia, resemnarea, calmul lor; îi vede pe cei răi şi nu numai mizeria lor exterioară, ci străfundul sufletului lor, gân-direa lor, această ură buimacă, infirmă şi bolnavă (aici trebuie citit textul, fiindcă toată puterea imaginii constă în modul în care este exprimată) şi ceea ce nu era decât o gândire vulgară apare transfigurat. Cred şi eu. A devenit un tablou şi încă unul foarte autentic şi viu colorat. Încerci senzaţia pe care ţi^o dă realul, care loveşte adesea foarte puternic, cu toate că lovitura nu e nouă: trece un rănit şiroind de sânge.

Faceţi această încercare: găsiţi în opera lui Hugo o bucată în mod evident neizbutită, realmente plicticoasă. In nouă cazuri din zece veţi vedea, mai întâi, că e un loc comun, apoi că e un loc comun lipsit de imaginea potrivită, nouă, puternică ce trebuie să-l ilustreze. Din acel moment nu mai rămâne nimic, decât nişte versuri bine făcute. E drept, bine făcute sunt întotdeauna.

Cusurul cel mai grav spre care-l târăşte obişnuinţa de a folosi locul comun este o anumită monotonie. Se repetă de la un volum la altul. Numărul locurilor comune nu este nelimitat. Ba este chiar restrâns. Pictorul care „face o Venus” fără să se preocupe de nimic altceva riscă să o facă din nou în anul următor. Victor Hugo le-a făcut foarte ades din nou pe ale sale. Se imită. Poemul XXV din Frunze de toamnă este ca o rămăşiţă din Orientale; Vulturul de pe coif din A doua Legendă te duce cu gân-dul la Micul rege al Galiciei din prima; Titanul aminteşte în aşa măsură Satirul, încât anumite amănunte sunt 414

Chiar copiate *; Plimbări pe stânci (Cele patru inspiraţii} este imitată după Oceano nox (Lumini şi umbre) şi mult inferioară acesteia; există numeroase ecouri atenuate ale Osândelor în cartea satirică a Celor patru inspiraţii, iar cartea lirică cuprinde o schiţă în mod evident destinată pentru Pauca meae, pe care autorul a avut extremul bun-gust de a nu o pune acolo, dar pe care ar fi trebuit să nu o pună nicăieri (Degeaba, ca un nătărău.).

Oare nu depăşeşte niciodată locul comun? N-ar vădi nici o facultate superioară dacă nu l-ar depăşi niciodată. Noi, oamenii obişnuiţi, suntem cei care nu-l depăşim. Oamenii bine dotaţi, chiar atunci oînd structura lor generală îi împinge spre locul comun, îl depăşesc întotdeauna, ieşind pe uşa pe care le-o deschide facultatea lor dominantă. Bossuet, care dispreţuieşte originalitatea, depăşeşte locul comun prin lucrările de demonstraţie şi de logică, fiind un gânditor viguros, şi, câteodată, prin emoţie, deoarece, de două sau trei ori, parcă fără voia lui, emoţia îl pătrunde până-n adâncul inimii. Hugo Je-depăşeşte şi prin imaginaţie. Ea îl ajută nu numai să-şi ilumineze locurile comune, dar uneori să se şi lipsească de ele. Când n-are nevoie nici să reflecteze prea mult, nici să fie foarte emoţionat, ci doar să-şi reprezinte în chip viu lucrurile, nu numai că va fi remarcabil ca exprimare, aşa cum este întotdeauna, dar chiar concepţia sa va fi originală.

Lucruri cu totul noi a adus în descriere, în naraţiune, în arta de a împrumuta un sentiment obiectelor materiale şi asupra acestui lucru merită să ne oprim.

Te surprinde uneori că un om care gândeşte atât de puţin poate face lucrurile să gândească, că, de pildă, Notre-Dame de Paris este un roman foarte neînsemnat, dacă vrei să găseşti în el o zugrăvire reală şi puternică a sufletelor şi foarte viu în ceea ce priveşte caracterul şi fizionomia date străzilor, pieţelor, turnurilor, faţade- 1 „Frumoase! Zise Venus, temându-se mereu.” (Satirul). – „Cum i-ar mai place lui Venus, aşa grozav cum este.” (Titanul) – Molatecele nuduri, eternii călători/Vechi zeităţi stăpâne-n văzduh, numite nori.” (Satirul). „Aceşti nori I Sunt plăsmuiri ce se prelungesc la nesfârşit” (Titanul), (n.a.).

VICTOR HUGO/415 lor şi caldarâmurilor, astfel încât în acest poem pitoresc numai pietrele sunt cele care au viaţă. Sesizăm aici dezvoltarea facultăţii dominante a unui artist atunci când această facultate este cu totul superioară. Hugo are darul de a vedea în mod pătrunzător desenul, relieful şi culoarea lucrurilor. În istorie, în arheologie, ar deveni filosoful culorii locale. O epocă i-ar apărea ca un joc de lumini pe acoperişuri, metereze, clopotniţe, câmpii, ape, mulţimi fremătânde, armate compacte, aruncând o lumină ici pe o pânză albă, colo pe un costum, dincolo pe un vitraliu. Lumea îi va apărea întotdeauna asemenea scutului lui Ahile.

Ar fi putut să se oprească aici, să nu fie decât un scriitor talentat în ceea ce priveşte descrierile în culori vibrante, un „Delille scânteietor”. E mai mult, prin ardoarea şi pasiunea cu care iubeşte lucrurile. Le iubeşte atât de mult, încât, ca un adevărat îndrăgostit, le împrumută sentimentele şi gândurile care-l stăpânesc pe el când le contemplă, aşa cum facem noi cu persoanele iubite. Că sentimentele şi gândurile sale sunt de o vigoare mediocră, se poate; dar trebuie să admitem că sunt suficiente pentru a părea infinit de puternice atunci când sunt atribuite unor obiecte care, în sine, sunt lipsite de sensibilitate. Având simţăminte şi o gândire prea slabe pentru a-i face pe un Claude Frollo, un Marius, un Didier, un Hemani să trăiască din plin o viaţă completă, simţămintele şi gândirea lui sunt îndeajuns pentru a da o viaţă extraordinară unei catedrale, unei curţi a miracolelor, unui cartier oarecare, unui oraş, unui câmp de bătaie. Puţin suflet atribuit lucrurilor e de-ajuns pentru a le da o fizionomie puternică.

Acesta este motivul pentru care personajele sale principale sunt, în general, cele mai slabe, pentru care personajele secundare sunt deja cu mult mai vii. Şi pentru care scena, decorul, cadrul, timpul, locul, spaţiul. În funcţie de genuri, reprezintă ceea ce are la el cea mai multă viaţă. Viaţa este, la el, un atribut al culorii. Personajul principal al dramelor sale este culoarea locală. Personajul principal al unui roman va fi o catedrală, întrucât, cu aerul ei sumbru, auster şi meditativ, ar fi într-adevăr personajul principal într-un tablou. Doi lup- 16

Tători care se bat: unde este eroul, personajul în care ar trebui să izbucnească viaţa morală a operei? Priviţi vulturul de pe coif, cu aerul lui trufaş şi plin de dispreţ faţă de josniciile care se târăsc pe pământ. El va fi acest personaj.

Iată arta lui, cu totul personală şi cu desăvârşire originală de data aceasta. Nu trebuie să credem neapărat că ea nu s-ar fi trezit decât târziu în spiritul lui. Încă în primele sale lucrări găsim indicii vagi ale acestei arte. Apostrofa către tunurile de la Invalizi (Sunt la-crymae rerum) este ca un preludiu la Mânia bronzului (A doua Legendă); portretele de familie ale lui Ruy Gomez (Hernani) sunt strămoşii spirituali ai panopliilor donjonului din Corbus (Eviradnus). Am citat Palatul Ludovic al XIII-lea, atât de viu (Trecut-Voci interioare). Trebuie să ne gândim şi la acea delicioasă impresie – pentru a folosi în legătură cu un pictor, limbajul pictorilor – care poartă numele în biserica din * *.

Această facultate de a sesiza sufletul ascuns al lucrurilor este secretul lui personal. Ea nu există la clasici. Noi suntem aceia care, ulterior şi după Hugo, le-o atribuim, cu forţa, recurgând la o sumedenie de interpretări eronate cu privire la lacrymae rerum şi amica silentia lunae. La acest mare poet care se numeşte Chateaubriand nu există decât în germene; la Lamartine nu o găsim decât în stadiul de instinct nedesluşit, deşi deja bine conturată (Obiecte neînsufleţite, aveţi oare un suflet/Care să se lege de sufletul nostru şi forţa de-a iubi?) Ea îşi dobândeşte plenitudinea şi o ciudată vigoare la Victor Hugo.

Unde trebuia în mod firesc să-l ducă această manieră proprie de a concepe opera de artă? În primul rând, să fie deosebit de strălucit în toate genurile de poezie. Dar în care gen în special? Să nu fie prea capabil de a avea idei, să nu respingă locul comun şi chiar să lunece pe o pantă firească spre el; să aibă o sensibilitate limitată 1 Cântecele amurgului, XXXIII.

— Prima parte (I) numai.

— Începând chiar ou a doua (II), recădem în locul comun pur şi simplu, apoi în romanţă, (n.a.).

VICTOR HUGO/417 şi care nu e niciodată subtilă şi delicată; să vadă lucrurile nemaipomenit de reliefate, să le simtă vii şi să fie parcă obsedat de această palpitaţie universală; să aibă în aşa măsură darul imaginilor încât, dacă întreaga realitate văzută se iluminează şi vibrează sub privirea sa, întreaga gândire, în momentul în care se naşte, se transfigurează şi ea într-o viziune: toate acestea duc la o extraordinară predominare a tot ceea ce este formă asupra a tot ceea ce este gândire pură. Tot ceea ce e analiză, deducţie, raţionament, abstracţie, discuţie, „subtilitate de spirit”; sentimentul însuşi (în afara sentimentelor primitive), tainele inimii, gingăşiile pasiunii, nuanţele mlădioasei urzeli a sufletului; toate acestea îi vor fi, nu vom spune necunoscute, ci, dimpotrivă, cunoscute şi nu în mod firesc, ci învăţate şi ca o chestiune de meşteşug, nu o descoperire personală şi un domeniu propriu.

— Tot ceea ce este descriere, zugrăvire, evocare a culorii locale, naraţiune, tablou real, tablou al imaginaţiei creatoare, senzaţie materială în mod precis sesizată şi consemnată, trecut reconstruit şi ieşind violent din umbră, lume necunoscută care înălţându-se într-o halucinaţie luminoasă, ridicându-ise şi compunându-se: parcă de la sine, cu depărtări vagi inundate de lumină, toate acestea vor constitui un imperiu măreţ în care el va domni ca stăpân absolut.