Emile Faguet

— Era un poet dar, aşa cum am spus, ceea ce era de natură să-i farmece cu desăvârşire pe cei ce-l ascultau, un poet logician. Concepţia poetică, visul despre o omenire fericită sau o educaţie ideală sau o societate readusă la starea de natură, în loc să fie urmărit în mintea lui şi să se desfăşoare în visări sau în tablouri, se dezvolta în sisteme, în construcţii logice, în lanţuri de argumente. Porneşte de la un vis duios şi se angajează în dialectică; şi nu ştiu pentru ce îi poartă mai multă recunoştinţă cititorii săi, pentru punctul de pornire sau pentru calea urmată.

În sfârşit, efuziunile lui sentimentale veneau la momentul potrivit şi ca o reacţie şi ca un lucru îndeajuns de bine pregătit. La Chaussée, Prévost, Marivaux însuşi făcuseră să curgă multe lacrimi suave. „Sensibilitatea” secolului al XVIII-lea de la ei porneşte; şi se cuvine să recunoaştem acest lucru. Numai că, dacă i-au făcut pe oameni să plângă, ei n^au avut asupra spiritelor autoritatea necesară pentru ca lumea să le fie recunoscătoare şi să considere o cinste lacrimile vărsate. Era nevoie de un om de geniu care să facă din slăbiciunile inimii un merit al conştiinţei, care să le dea prestigiu şi să le consacre prin capodopere şi care nu numai să pună sensibilitatea în libertate, ci să o şi urce parcă pe tron. Rousseau a făcut în această privinţă ceea ce spune el undeva că face poetul dramatic1. Poetul, după păScrisoare către D'Alembert despre spectacole (n.a.).

JE AN-JACQUES ROUSSEAU/371 rerea lui, „urmează gustul publicului, dezvoltându-l” şi nu face decât să gândească ceea ce va gândi publicul însuşi „de îndată ce cineva se va încumeta să-i dea exemplu”. Rousseau a dat exemplul sensibilităţii care se crede capabilă să sfinţească şi al unui soi de înduioşare care-şi dă un aer sacerdotal; şi a făcut din datrul de a plânge un fel de vocaţie religioasă. Lipsea preotul, îndrumătorul de cugete, călăuza inimilor, de care oamenii nu s-au lipsit niciodată. Omul de ştiinţă încercase să fie el acesta, dar nu a reuşit decât pe jumătate. Cel care a reuşit a fost omul sensibil. Opera lui Rousseau, ale cărei efecte mai dăinuie şi astăzi, a constat în a-i înlocui, pentru o bună parte din naţiune, pe preoţi prin romancieri.

Din această cauză, mai mult decât din oricare alta, a fost el un atât de mare revoluţionar. Dacă a fost un revoluţionar prin ideile şi prin orientarea lui, aşa cum am văzut, a fost ou atât mai mult prin schimbarea moravurilor pe care a săvârşit^o, sau a ajutat^o, sau a consfinţit-o. Montesquieu spusese: „Nu trebuie să schimbi niciodată moravurile şi modul de comportare într-un stat despotic. Nimic n-ar fi mai neîntârziat urmat de o revoluţie”. Rousseau a fost cel pe care l-a prevăzut Montesquieu sau, ca să fim mai precişi, societatea à la Rousseau, societatea deja dezorganizată, în care rangurile sunt amestecate, ideile învălmăşite parcă în joacă, în-doindu-se şi bătându-şi joc de ea însăşi şi creându-şi moravuri artificiale, o societate şovăitoare şi rătăcită, căreia Rousseau i-a dat un ultim imbold şi parcă un ultim mod de a-şi falsifica spiritul.

În falsitatea spiritului, el era, într-adevăr, maestru, fie chiar şi numai din pricină că lumea l-a pus întotdeauna într-o situaţie falsă. Plebeu declasat, dezrădăcinat de însuşi geniul lui, pus în centrul societăţii civilizate şi, în anumite privinţe, în fruntea acesteia, el va rămâne ca simbolul însuşi al democraţiei împinse brusc în primele rânduri ale naţiunii şi însărcinate, sau însăr-cinându-se, să o conducă. Acolo, în contact cu ceea ce rămâne din fostele clase conducătoare, democraţia respiră un aer cu care nu-i obişnuită; se ameţeşte, se viciază, se înăcreşte. Devine orgolioasă, apoi ambiţioasă şi 372

Fr&mântată de dorinţi, apoi neîncrezătoare şi irascibilă. De asemenea, neobişnuită prin ereditate să poarte, fără slăbiciune, sau, cel puţin, fără uimire greutatea seculară a unei civilizaţii complicate, ea nu se simte decât încurcată şi stingherită şi se gândeşte să-şi azvârle repede povara de pe umeri. Şi apoi, virtuţile, simplitatea gusturilor şi simplitatea nevoilor ei o fac să încline spre idei la fel de simple şi spre soluţii limpezi şi lipsite de trăinicie, pe care le crede uşoare şi va privi organizarea unui mare stat ea înjghebarea şi orânduirea unei mici gospodării. Rousseau a dat, prin însăşi persoana lui, ca să spunem aşa, această imagine şi acest portret. El a reprezentat şi a închipuit dinainte evoluţia spre putere a unei întregi clase sociale şi felul ei de a se acomoda cu această situaţie.

Asta înseamnă că el este foarte mare, că este o fire originală şi bogată, una dintre acele individualităţi care rezumă în persoana lor, sau întruchipează prin urma pe care o lasă, o întreagă perioadă istorică. Intenţiile lui sunt cele ale unui spirit superior, visările lui – ale unui mare suflet blând şi rănit. Pe lângă el, Voltaire va apărea uneori ca un student spiritual, iar Buffon ca un profesor de retorică cu totul remarcabil. Numai Montesquieu, inferior în privinţa imaginaţiei, îl egalează prin puterea de pătrundere a privirii şi-d depăşeşte prin claritatea viziunii.

— Există genii şi mai mari; şi există mai ales genii şi mai bune; dar nu există nici unui care să fi zdruncinat, într-un veac în care totuşi îndrăzneala este o banalitate, într-un mod mai neprevăzut şi mai brutal, spiritul şi inima omenească.

SECOLUL NOUĂSPREZECE

VICTOR HUGO

I

VIAŢA SA

Victor Hugo s-a născut la Besançon la 26 februarie 1802. Fiu al unui general, la început şina urmat tatăl înfruntând primejdiile expediţiilor şi campaniilor, în Italia, Spania, unde a fost pajul regelui Joseph şi elev la seminarul pentru nobili din Madrid. Pe la vârsta de unsprezece ani, s-a stabilit împreună cu mama sa – despărţită în acea perioadă de general – la Paris, în cartierul Val-de-Grâce, aproape pustiu pe atunci. Acolo a crescut bucurându-se de o deplină libertate de gândire şi de alegere a lecturilor, sub ochii unei mame extrem de îngăduitoare şi destul de nepăsătoare în ceea ce priveşte educaţia. S-a educat singur, a citit mult, la întâmplare, a făcut, încă de la cincisprezece ani, o pasiune pentru versuri şi pentru matematici în acelaşi timp, pre-gătindu-se pentru Politehnică şi concurând la Jocurile florale.

Premiat de două ori de această societate literară, numit de către ea în 1820 viaestru în Jocurile florale, distins de Academia franceză în 1817, la vârsta de cincisprezece ani, pentru o piesă despre Foloasele studiului, încercându-şi forţele într-o tragedie (Irtamena, din care găsim câteva fragmente în Literatură şi filosofie amestecate), şi-a dat seama că vocaţia sa era literatura, a renunţat la matematici şi în 1822 şi-a lansat Odele. A obţinut de la Ludovic al XVIII-lea o pensie de 2000 de franci, poate pentru cartea sa, poate pentru vreun impuls. de generozitate care l-a mişcat pe rege, s-a căsătorit 374 (1322) şi n-a mai avut alt gând decât să calce pe urmele lui Lamartine, care era idolul zilei.

Revistele (Le Conservateur littéraire), romanele (Bug-Jargal, Han d'Islande), teatrul (Amy Robsart cu Aneelot, la Odeon, o cădere), versurile (Balade şi noi culegeri de Ode) îl ocupă până în 1827. La această dată scrie Crom-voell, o dramă de mari proporţii, în versuri (nejucată), cu o prefaţă care reprezintă un manifest. In 1828 scrie Marion de Lorme, dramă în versuri, care e interzisă de cenzură, în 1829 Orientale, în 1830 Hernani, jucat la Comedia franceză, aclamat de tinerii oameni de litere ai vremii, puţin gustat de public.

Revoluţia din 1830 scoate de sub interdicţie piesa Marion de Lorme, care este jucată la Porte Saint-Martin, obţinând un succes destul de mare. Din acel moment Victor Hugo îşi sporeşte numărul creaţiilor. Culegerile de versuri şi dramele se succed într-un ritm rapid. În librării apar Notre-Dame de Paris, roman (1831), Literatură şi filosofie amestecate (1834), Frunze de toamnă, poezii (1831), Cântecele amurgului, poezii (1835), Voci interioare, poezii (1837), Lumini şi umbre, poezii (1840), Rinul, impresii de călătorie (1842). La teatru se joacă Regele petrece, piesă în versuri (1832), reprezentată o dată, apoi interzisă sub pretextul că ar conţine o aluzie politică, Lucreţia Borgia, în proză (1833), Maria Tudor, în proză (1833), Angelo, în proză (1835), Ruy Blas, în versuri (1838), Burgravii, în versuri (1843).

În 1841 este ales în Academia franceză, după ce prima oară suferise un eşec. În 1845 a fost numit pair al Franţei, în 1848 a fost ales deputat de Paris în Adunarea constituantă, fondează ziarul L'Evénement pentru a-şi pregăti candidatura la Preşedinţia Republicii şi devine un personaj politic. În constituantă se află pe băncile dreptei şi, de regulă, votează aliaturi de ea. Nefiind prea sprijinit în candidatura sa la Preşedinţie, dar reales deputat de Paris, face parte din 'aripa stingă a Adunării legislative, se manifestă vehement ca anticlérical (Legea cu privire la învăţământ) şi înclină încetul cu încetul spre grupul socialist. La 2 decembrie 1851 se amestecă în mişcarea de rezistenţă şi este nevoit să ia drumul surghiunului.

VICTOR HUGO/375

Se retrage în Belgia, apoi în Jersey, apoi în Guer-nesey, mu vrea să beneficieze de amnistii şi nu se înapoiază în Franţa decât în 1870. In timpul şederii sale în străinătate, publică Napoleon cel Mic şi scrie Povestea unei crime1, pamflete politice în proză, Osânde (1853), satire în versuri împotriva oamenilor Imperiului, Contemplaţii, poezii (1856), prima Legendă a Secolelor (1859), Mizerabilii, roman (1862), William Shakespeare, studiu critic (1864), Oamenii mării, roman (1866), Cântecele străzii şi ale pădurii, poezii (1865) etc.

Reîntors la Paris în timpul celei de a treia republici, trăieşte asediul din 1870 şi războiul civil din 1871, care îi inspiră Anul cumplit, poezii (1872). Mai scrie şi a doua Legendă a Secolelor, poezii (1877). Arta de a fi bunic, poezii (1877), a treia Legendă a Secolelor, poezii (1381), Cele patru inspiraţii, poezii (1882).

Colegiul electoral din Paris îl numise senator în 1876. Va vorbi puţin. Va vota în mod constant ou stânga. Opiniile lui politice din acea vreme erau reprezentate de ziarul Le Rappel, fondat spre sfârşitul Imperiului de către rudele şi cei apropiaţi lui. A murit la 22 mai 1885, pe vremea trandafirilor” – aşa cum a prezis cu cincisprezece ani mai înainte2 – la vârsta de 83 de ani, ca şi Goethe. Trupul lui a fost depus la Panthéon, după ce i s-au făcut cele mai măreţe funeralii din câte văzuse Franţa de la Mirabeau încoace. A lăsat un mare număr de opere inedite care aveau să apară una după alta. În 1886 au apărut două, Teatrul în Libertate şi Sfârşitul lui Satan, care nu i-au ştirbit cu nimic gloria.

II CARACTERUL SĂU

Nimic nu i-ar fi mai uşor unui istoric şi nimic nu i-ar fi mai plăcut decât ca, având de-a face cu o biografie ideală ca cea pe care Hugo singur şi-a scris-o în toate 1 Povestea unei crime a fost publicată în 1877 (n.a.).

2 Anul cumplit, 1 ianuarie 1871 (n.a.).

Operele lui, eu persecuţiile cenzurii înainte şi după 1830, cu atitudinea lui dârză şi nobilă faţă de Carol al X-lea, cu rolul lui de protector luminat al monarhiei din Iulie, cu surghiunul lui, cu martiriul îndurat de el în timpul Imperiului pentru ceea ce este drept, cu apelurile lui la îndurare şi cu mila lui faţă de cei învinşi începând din 1870, să construiască un personaj de felul celor ale lui Plutarh, un fel de Agrippa d'Aubigné combinat cu un Marc Aureliu, stoic, neîmblânzit, generos şi blând şi care nu încetează să fie omul datoriei decât pentru a fi bunătatea personificată. Aceste portrete romaneşti reprezintă o ispită pentru condei. Aşa i s-au făcut şi erau nişte portrete fermecătoare, lui André de Chenier. Ele plac tuturor. Dar probabil că ni se va cere să spunem adevărul.

Adevărul e că Victor Hugo a avut un caracter mediu şi de rând. Cu excepţia primei tinereţi, nu a fost bun. Nu ştia să ierte. Ranchiuna lui era cumplită. Nu e vorba de ura împotriva oamenilor celui de-al doilea Imperiu, care au fost detestaţi de suflete foarte curate şi foarte blânde. Dar, fiindcă lui Veuillot i s-a părut ridicol când urcă la tribună, Hugo îi jigneşte cu grosolănie mama; fiindcă D-lui Nisard. Nu i s-au părut bune versurile lui, după treizeci de ani scrie: „Un măgar care seamănă cu Dl. Nisard zbiară”; o mie de înţepături de acest fel. Când îi era trezită vanitatea, se lăsa întru totul târât de ea.

Şi se cuvine să adăugăm că vanitatea lui nu dormea niciodată. La el acest cusur obişnuit al artiştilor era pe măsura geniului lui, care era uriaş. Chiar şi prin această latură, Victor Hugo se încadrează în categoria oamenilor obişnuiţi, cu un caracter de rând. Nu e mândru şi n-are un orgoliu sumbru ca Chateaubriand sau Byron; nu e arogant şi plin de cochetăria feminină a copilului alintat, ca Lamartine; el îşi etalează vanitatea ca un burghez. Plin de naivitate, nutreşte faţă de sine o admiraţie lipsită de subtilitate, care nu se disimulează deloc, care se revarsă. Se compară ba cu Atlas, care poartă o lume, ba cu Mont-Blanc1. Îi provoacă pe oameni să-l

A doua Legendă, voi. II, 25 (n.a.).

VICTOR HUGO/377 întrebe ou ce se ocupă şi răspunde: „îmi fac meseria de făclie”. Vorbind de Eschil şi de teatrul de la Atena, nu se poate stăpâni să nu relateze în amănunţime prima reprezentaţie a piesei Hernanil. Dealtminteri, în legătură cu un geniu, nu admite nici o discuţie, nici o critică, nici un fel de folosire a raţiunii, întrucât un geniu „este ca un munte, pe care ori îl iei aşa cum e, ori renunţi la el” şi pe care trebuie „să-l admiri prosteşte”. Este cutezanţa bunei păreri despre sine a francezului din clasele mijlocii care se admiră fără rezerve şi vrea să fie admirat în mod disciplinat.

De aici, o trăsătură de caracter foarte ciudată şi pe care n-o subliniez, aşa cum fac cu celelalte, deoît pentru că a avut o influenţă asupra lucrărilor lui: lipsa totală a simţului ridicolului, vreau să spun a ridicolului la care se expune. E o plăcere să vezi cum unul ca Voltaire are instinctul laturii sale slabe, cum se fereşte de orice atitudine, de orice scăpare ce l-ar expune riscului de a se face de râs. Hugo, atât de grijuliu cu atitudinea şi cu personajul său, nu dă uitării decât acest lucru; dar îl dă întotdeauna uitării. De mii de ori a fost parodiat. Dacă nu s-ar fi sinchisit, ar fi fost de înţeles să continue a oferi prilejuri. Dar suferea cumplit din această pricină şi se încăpăţâna să ofere tot mai mult material în acest sens. În cele mai frumoase opere ale lui izbucneşte deodată, ca un tic, nu numai orgoliul geniului lui, ceea ce este foarte limpede şi faoe chiar plăcere, nu numai vanitatea, ceea ce se iartă, dar mania de a se etala, spre bucuria defăimătorilor lui şi spre supărarea celor care-l admiră. Lucruri foarte frumoase sunt astfel stricate, iată de ce mă plâng. Există o vanitate atât de dezordonată, încât deserveşte interesele înseşi ale vanităţii.

De aceea, ea face ca cel care o posedă să fie complet lipsit de tact. Lipsa de tact este, ca să spunem aşa, facultatea principală a lui Hugo. El crede că acea convorbire pe care a avut-o cu Carol al X-lea în legătură cu Marion de Lorme ar fi salvat monarhia, dacă regele l-ar fi înţeles; o crede, foarte bine; dar nu înţelege că

William Shakespeare, partea a doua, cartea a IV-a, 2 (n.a.).

E ridicol să o spună. Lntr-o foarte strălucita ouvântare rostită în Adunarea legislativă, e întrerupt de vociferările dreptei pe băncile căreia se afla ou un an în urmă şi el exolamă: „Ce! Vă par suspect!

— Bineînţeles!

— Ce! Vă par suspect! Voi o spuneţi!” Izbucnesc râsete. El rămâne uluit. Nu e o crimă să părăseşti dreapta; dar, după ce ai părăsit-o, să te miri că-i pari sulspeot şi să i-o mai şi spui, este o naivitate.

Veuillot, cu toată exagerarea plină de cruzime a represaliilor, spune un lucru just când îi reproşează că pune în aceeaşi culegere închinată mâhnirii pricinuite de moartea fiicei lui (Contemplaţii) confidenţe despre D-ra Roza, Dâra Liza şi frumoasa fată cu trestii verzi. Încă din Frunze de toamnă, într-o foarte frumoasă bucată1, îi recomanda fiicei sale, în vârstă de opt ani, să se roage pentru curtezane. Orieâtă grijă a avut de atitudinea sa, uneori a compromis^o prin neaşteptate contraste supărătoare de acest fel. Cei care-d tămâiau au fost grozav de stingheriţi în 1865 când a lansat Cântecele străzii şi ale pădurii, operă fermecătoare, dar prea veselă pentru un om care, de cincisprezece ani, intrase în pielea personajului „amnil-datorie”, „suflul durerilor” şi „gura negrei trompete”. Această operă era ecoul unui surghiun plin de voie bună „Habemus facetum exsulem”2. Veuillot a avut bunul gust literar de a le găsi remarcabile şi totodată oruda maliţiozitate de a le face elogiul. Acest gen de infirmitate morală reiese mai limpede dintr-un exemplu. Hugo o plânge pe fiica unuia dintre prietenii săi, Claire P.3 Sunt acolo lucruri de o fermecătoare graţie feciorelnică, puţin cam manieriste, dar de o mare delicateţe pentru ca, deodată, să scrie:

Son père, le sculpteur, s'écriait: «Qu'elle est belle! Je ferai sa statue aussi charmante qu'elle. Je la contemplerai pendant des mois entiers.

1 Rugăciunea pentru toţi, III, vers 23 (n.a.).

2 „Avem un surghiunit glumeţ” (lat.).

3 Claire Pradier, fiica lui Pradier şi a doamnei Drouet. Contemplaţii, II, 5, 14 (A nu se confunda: în acelaşi volum există Claire şi Claire P.) (n.a.).

VICTOR HUGO/379

Ce bloc prendra sa forme éblouissante et rare;

Elle restera chaste et candide à côté.”

On dâra: «Le sculpteur a deux fille: Beauté

Et Pudeur; Ombre et Jour; la Vierge et la Déesse

Quel est cet ouvrier de Rome ou de la Grèce

Qui, trouvant dans son art des secrets inconnus, En copiant Marie, a su faire Vénus?» 1

Cel care n-ar găsi aici ceva cam dezgustător ar fi de compătimit.

O mare vanitate, lipsa de tact şi o lipsă de simţ al ridicolului, aceste cusururi luate la un loc poartă un nume pe care trebuie să-l rosteşti răspicat ca să fie limpede: pedanteria. Hugo are din plin acest defect, pe care l-ar fi putut evita; fiindcă nu era o fatalitate a profesiunii lui. Discursul rostit de el la Academia franceză, prefeţele lui, William Shakespeare al lui, Răspunsurile la un act de acuzare, Câteva cuvinte către un altul (Contemplaţii, I, 1,26; a se vedea ultimul vers, incredibil) sunt contaminate de această boală a umflării în pene şi a împăunării. Puternice simpatii, gata de a se manifesta, au fost speriate de această trăsătură şi s-au retras. Chiar atunci icând e admirat, are grijă să nu se facă iubit. Duşmanilor lui le vine uşor să profite de acest lucru. Ibo e un poem admirabil. Ce face VeuMot? Se preface că e exasperat de înfumurarea şi de poza care se simt într-adevăr sub învelişul acestui limbaj frumos. Pentru a-i face pe oameni să-l uite pe poet, înfăţişează omul aflat în spatele poetului şi, de îndată ce izbuteşte (iar greşeala poetului este că e uşor să izbutească), farmecul s-a destrămat. Oamenii cu adevărat de gust procedează tocmai invers. Ei se încăpăţânează să dea uitării 1 Tatăl său, sculptorul, strigă: „Cât este de frumoasă! I Voi face o statuie la fel de minunată ca ea. /Şi o voi contempla luni în şir. /Acest bloc de piatră va lua forma-i uluitoare şi neasemuită; j Va rămâne castă şi candidă de-o parte. /” Oamenii vor spune: „Sculptorul are două fiice: Frumuseţea/şi Pudoarea; Umbra şi Ziua; Fecioara şi Zeiţa. /Cine-i acest meşteşugar din Roma sau din Grecia/Care, aflând în arta-i neştiute taine, /Luând-o drept model pe Maria, a ştiut să facă o Venus?” 380

Omul, nu se ocupă de el mai mult decât dacă ar fi trăit cu zece veacuri în urmă şi n-ar fi vorbit despre sine şi atunci pot să admire. Greşeala lui Hugo este că a făcut în aşa fel încât acest efort de abstractizare să fie extrem de dificil.

Ceea ce-i mai atrage o oarecare simpatie, de care, orice ar fi, până şi artistul cel mai sublim simte întotdeauna puţină nevoie, sunt sentimentele lui de părinte; pe acestea, deşi însoţite de anumite greşeli, în general le^a păstrat întotdeauna şi, în pofida formei, adeseori afectate, ele au un accent de sinceritate în privinţa căreia nimeni nu se înşeală. Apoi, mai ales şi asupra acestui lucru aş vrea să insist, măreaţa ardoare, neobosită, pentru munca lui, pasiunea pentru meseria lui, nu chiar de făclie, dar de artist. Cu excepţia unor slăbiciuni ale tinereţii pe care le-a pierdut la vârsta maturităţii, el a muncit într-adevăr, zi de zi, în mod constant, fără răgaz, ca un bun meşteşugar al artei. Alţii au pus mâna pe condei, l-au părăsit, apoi l-au luat din nou. El ştia prea bine că respectul faţă de artă constă în a nu o părăsi niciodată. Îmi place chiar dispreţul lui pentru îmbunătăţirea lucrărilor vechi şi foarte cutezătorul lui cu-vânt: „Trebuie să-ţi corectezi operele vechi făcând altele mai bune”. In aceasta constă secretul progresului său neîntrerupt aproape până la capăt, într-o carieră literară de şaptezeci de ani1.

Dacă încerci să vezi caracterul în ansamblul lui, ai imaginea unui suflet nu îndeajuns de nobil, ba chiar destul de obişnuit, rătăcit într-un mare geniu, ca un om de rând ajuns într-o poziţie înaltă şi căpătând cusururi de parvenit. Ca un burghez cam meschin şi cam înfumurat devenit înalt dregător. Nenorocirea, în acest caz, este că defectele burghezului îl strică pe dregător în ceea ce priveşte manierele, atitudinea, felul de a se prezenta. Este singurul motiv pentru care am vorbit despre acest lucru.

1 Mai exact de şaizeci şi nouă, de la vârsta de paisprezece ani până la vârsta de optzeci şi trei, la fel cu cea a lui Goethe, ba chiar ceva mai lungă (n.a.).

VICTOR HUGO/381

III SPIRITUL SÀU

Prin definiţie, pedanţii n-au spirit. Tocmai fiindcă n-au spirit sunt pedanţi şi, fiindcă sunt pedanţi, persistă în a nu avea. Acest lucru e adevărat, cu unele rezerve. Trebuie să recunoaştem că Victor Hugo nu are nici urmă din acel spirit veritabil pe care-l au La Fontaine, Molière, Voltaire, Heinrich Heine. Dar există şi alt spirit, inferior cred eu, căruia totuşi nu i se poate refuza acelaşi nume, care nu constă într-un bun-simţ viu, condimentat cu maliţiozitate, ci într-o turnură neaşteptată a unei imaginaţii bufone. El reprezintă voioşia imaginaţiei, aşa cum celălalt reprezintă voioşia raţiunii. El constă într-o anumită vervă a fanteziei dezlănţuite şi aventuroase. Ii plac contrastele ciudate şi neprevăzute dintre idei şi se îndreaptă direct spre paradox, spre parodie, spre marile idei înveşmântate într-un stil trivial, spre trivialităţile spuse pe un ton nobil. Îi plac contrastele neprevăzute şi ciudate dintre cuvinte şi ajunge repede la aliteraţii, la jocuri de cuvinte, la o întreagă sintaxă chinuită şi dislocată. Pe culmea lui se află genul bufon, în zona lui medie genul burlesc, iar pe treapta de jos – calamburul. Îi întâmim la Ariosto, la Shakespeare, în genul graţios din teatrul spaniol. I-am semnalat trăsăturile în teatrul nostru din secolul al XVI-lea1, Cei din 1830 posedă în mare măsură acest spirit: Gautier (les Jeune-France) oferă adevărate modele în acest sens. Balzac reuşeşte să-l facă inferior lui însuşi. Victor Hugo are toate formele acestui spirit, de la cele mai de jos până la cele mai puţin de jos. Gândiţi-vă la actul patru din Ruy Blas, foarte amuzant; la anumite Cânlece ale străzii şi ale pădurii, destul de fade („prânzit-ai, Iacob?” – „Fie-ţi dulcişorul binecuvântat”); la Zenit şi Nadir (Cele patru inspiraţii), insuportabil.

Acest spirit nu-i întotdeauna de dispreţuit. Uneori este o formă destul de stimulatoare a satirei şi are un 1 La Tragédie française au XVI-e siècle (Hachette, 1883) (n.a.).

Iz deosebit. Nu vă gândiţi la contra-sensul intenţionat dat de Hugo cuvântului de la care porneşte şi urmăriţi farandola imaginilor: „E rezervat, e discret. Te linişteşte; nu faice nici un abuz. Are o calitate, cât se poate de rară; este sobru.

— Ce-i asta? O recomandare dată unui servitor? Nu, este un elogiu adus unui scriitor. O anumită şcoală a arborat în zilele noastre acest program al poeziei, sobrietatea. Se pare că toată problema este de a apăra literatura de indigestii. Altădată se spunea fecunditate şi vigoare: astăzi se spune infuzie de ierburi. Intraţi în societatea temperanţei. O carte bună de critică este un tratat cu privire la primejdiile băuturii. Este interzis să frecventaţi cabaretul sublimului. Petreceţi-vă viaţa în abstinenţă”.