Emile Faguet

2 Vezi şi: Fénelon, Peripeţiile lui Telemah, trad. de Sanda Mihăescu-Boroianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/325 vârstă cu tânărul Emil sunt îndepărtaţi cu o grijă plină de zel; dar nici chiar familia lui Emil nu intervine în educaţia lui. Mamei se pare că Rousseau nu-i cere altceva decât să-şi alăpteze copilul. După aceasta, copilul e ca şi cum nu i-ar mai aparţine şi ea dispare din carte. Tatăl nu-şi face decât o singură dată o apariţie lipsită de însemnătate; şi cred că, atunci când Emil împlineşte cincisprezece ani, tatăl moare.

— Nimic mai just, potrivit ansamblului de idei al lui Rousseau. Familia reprezintă tot societatea, de oare copilul trebuie îndepărtat cu orice preţ; ea este acelaşi lucru sub un alt nume, tradiţia, adică o acumulare, de-a lungul veacurilor, a prejudecăţilor şi erorilor privind destinul ei, pe care omenirea le-a lăsat şi le lasă ca moştenire – acumulare din ce în ce mai mare şi din ce în ce mai împovărătoare – generaţiilor care se succed. Omul în stare de natură, iată ce era bun; omul în stare de natură, iată ce ar trebui să încercăm să regăsim.

— Dar atunci suprimaţi-l şi pe preceptor!

— Nu se poate, fiindcă societatea există! E prezentă; nu poate fi desfiinţată. Este deci nevoie de cineva între copil şi ea pentru a-l apăra. E nevoie, din nefericire, de un procedeu artificial pentru a face cu putinţă ca omul în stare de natură să renască. Preceptorul este omul care cunoaşte şi pune în practică acest procedeu. El îl va apăra pe copil împotriva instruirii şi acesta este rolul lui. li va da discipolului lui ceea ce Rousseau denumeşte foarte just „educaţia negativă”.

Ea constă în a lăsa copilul să se dezvolte el însuşi şi să descopere orice lucru singur. Dascălul nu este decât un martor şi un observator. Nu este un om care dă lecţii. Copilul se dezvoltă, el îl supraveghează şi răspunde numai la nedumeririle copilului, fără să i le satisfacă pe toate. Îl lasă să încerce, să bâjbâie, să caute, să descopere; căci educaţia este ucenicia forţelor spiritului şi nicidecum o povară care trebuie aruncată asupra unui spirit în chip evident prea slab pentru a o duce.

— Dar şi să-l laşi pe copil să descopere singur toate lucrurile, rişti să aibă nevoie de toată viaţa pentru a se instrui şi chiar mai mult decât de o viaţă; căci pentru a şti ceea ce ştie, omenirii i-au trebuit multe secole ca 326

Să înveţe, iar acest copil care se instruieşte singur este omenirea care o ia de la început.

— La aceasta Rousseau răspunde prin a doua parte a sistemului său. „Educaţia negativă” este primul lui punct; Cel de-al doilea punct este ceea ce aş numi educaţia pozitivă indirectă. Dascălul trebuie, în primul rând, să împiedice societatea să-l instruiască pe copil; apoi trebuie, nu să-i dea lecţii; asta niciodată, dar să pună copilul în anumite condiţii în care să fie în stare să se instruiască, să fie dispus să se instruiască şi îmboldit să se instruiască.

— Ceea ce instruieşte sunt lucrurile şi reflecţiile pe care le face omul în legătură cu ele: este lumea care ne înconjoară şi înţelegerea ei pe care, încetul cu încetul, o dobândim. Dascălul poate, pen+ru a scurta educaţia personală, să apropie lucrurile de copil şi să creeze în jurul lui o lume prescurtată, ordonată, dar adevărată. De aici, acel soi de uneltire perpetuă care a fost de atâtea ori remarcată în Emil şi acele „lovituri de teatru pedagogice”1, atât de des repetate în el. Spiritul romanesc al lui Rousseau se complace în folosirea acestor procedee, e adevărat; dar şi metoda lui le impune, căci altfel ar fi întru totul zadarnică şi fără nici un efect.

— Nu-i vorbiţi niciodată copilului despre proprietate.

— Dar atunci el o va ignora?

— Nu; asiguraţi-vă complicitatea grădinarului, care va juca în faţa copilului personajul proprietarului păgubit şi îl va face pe copil să-şi dea seama ce este un drept.

— Nu-i spuneţi copilului: „Eşti slab; nu trebuie să ieşi singur”; dar asiguraţi-vă complicitatea întregului cartier, care, în ziua în care îl veţi lăsa pe copil să iasă singur, prin câteva păţanii pregătite împreună, îl va dezgusta de a o mai face.

— Şi aşa mai departe.

Aceasta nu este decât aplicarea particulară a unui întreg sistem de educaţie morală despre care, cu mult înainte de Emil, Rousseau avea o idee neconturată. Convins de marea influenţă pe care obiectele din afară o au asupra stărilor noastre de spirit, a sentimentelor şi a ideilor noastre, avusese nu prea ştiu ce proiect de a-l învăţa pe om să se călăuzească după exterior. Aceste

Expresie a lui Edmond Scherer (n.a.).

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/327 lucruri care ne dirijează trebuia să învăţăm să le dirijăm (cum? Nu prea văd bine) în aşa fel încât până la urmă ele să ne călăuzească spre binele nostru. Presupun, de pildă – căci nu sunt sigur că pricep bine –, că igiena bine înţeleasă, o locuinţă bine plasată, legături cu oameni cinstiţi, exerciţii fizice etc. Sunt acele lucruri din afară de care depindem, dar oare şi ele depind de noi, de care putem dispune, le putem orândui, îmbina astfel încât să aibă o influenţă bună asupra sufletului nostru. Astfel, ne călăuzim prin intermediul lucrurilor care ne călăuzesc; luăm din afara noastră pârghia care să ne pună în mişcare şi suntem stăpmii noştri în mod indirect.

— Aceasta era „morala senzitivă” sau „materialismul înţeleptului”, idee ingenioasă şi nu lipsită de justeţe, la care Rousseau visase şi care a rămas în stadiul de proiect1.

Pe Emil îl călăuzeşte şi-l dirijează în acelaşi fel. Creează în jurul lui ambianţa care-d modelează, atmosfera cane-l însufleţeşte, temperatura care-l schimbă, concursul de forţe care, cu încetul, îl supun.

— Acest sistem de educaţie indirectă lasă să se vadă la Rousseau faptul că este conştient în mod vag că nu e înzestrat cu voinţă – şi, pe de altă parte, spiritul său de independenţă şi groaza lui faţă de orice dirijare. Nici nu se bizuie pe faptul că, dacă i snar da o idee mare şi puternică, copilul s-ar călăuzi singur, nici nu vrea ca preceptorul să înrâurească direct şi nemijlocit copilul. Rămâne ca preceptorul să-l ajute să se lase instruit de lucruri.

Acest sistem, care e departe de a fi vrednic de dispreţ şi vom reveni asupra a ceea ce are nespus de judicios, prezintă inconveniente care sar în ochi. În primul rând şi asupra acestui lucru trebuie să insistăm, deşi obiecţia, pe de o parte, este banală şi, pe de altă parte, tinde să arate în ce măsură Rousseau este de acord cu sine însuşi, în primul rând orice plan de educaţie care nu este un plan de educaţie publică nu este 1 J.- J. Rousseau, Confesiuni, trad. de Pericle Martinescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, Partea a doua, cartea a noua, p. 246.

Decât un pur roman pedagogic. El mu izbuteşte decât să creeze un suflet excepţional şi e interesant de văzut ce va deveni şi cum se va comporta când o va întâlni pe Sofia; dar de slujit nu ne slujeşte aproape la nimic. Dacă şi o pedagogie întru totul familială, suprimând şcoala publică şi ţinând copilul acasă, este extrem de greu de pus în practică şi are şi ea un caracter excepţional, ce să mai spunem despre o pedagogie care n-are înoredere nici chiar în familie, o îndepărteaza sau o neutralizează şi reclamă pentru fiecare copil, în fiecare familie, câte un preceptor celibatar oare să-i dedice douăzeci şi cinci de ani din existenţa sa?

Rousseau, care are un dispreţ plin de trufie faţă de obiecţie, ne-ar răspunde: „Acesta e întreg sistemul meu. Fiind sigur că educaţia publică strică, tocmai pentru că este imaginea sau, mai degrabă, o formă a societăţii, vreau să creez o fiinţă excepţională, cel puţin una, să salvez un copil, să-l pregătesc pentru viaţa în stare de natură, căreia, fie şi mai târziu, îi va sluji de exemplu şi de model”.

— Fie; dar întrucât este sigur că nici măcar o mie de copii dintr-o naţiune nu vor putea fi crescuţi astfel, inutilitatea efortului este egală cu imensitatea muncii în acest scop.

— N-are importanţă; Rousseau ţine la sistemul lui fiindcă e singurul adevărat, după părerea lui şi puţin îi pasă că este aproape impracticabil; şi ţine la el poate tocmai pentru că simte că numai Rousseau, sau aproape numai el, poate să-l aplice. Tocmai aceasta este ceea ce, în fond, îl atrage. Aşa cum, după părerea mea, intelectul lui Rousseau are mult din spiritul teologic, tot astfel el are ceva din temperamentul sacerdotal. Rousseau e un preot; este un preot foarte prost, dacă vreţi, dar este un preot. Are orgoliul, spiritul de dominaţie şi duioşia acestuia. Vă puteţi gândi la Ioad. El vrea să despartă copilul de lume, de ceilalţi copii şi de familie şi să-l lase în seama influenţei învăluitoare şi continue a unui înţelept celibatar, cast, pios, instruit, mai ales meditativ, moralist mai degrabă decât umanist şi dispreţuitor al celor lumeşti şi pieritoare. Emil primeşte o educaţie de tânăr levit. O mie de copii dintr-o naţiune, crescuţi de o mie de călugări, cum preJEAN-JACQUES ROUSSEAU/329 supuneam mai sus, nu m-aş mira ca acesta să fie fost gândul ascuns al lui Rousseau, cu mult mai aristocrat decât se crede.

— Observaţi că dacă Rousseau respectă foarte mult dezvoltarea spontană a inteligenţei la discipolul său, el nu glumeşte şi nici nu vrea să audă de îngăduinţă în ceea ce priveşte voinţa la copil. O frânge; nu admite ca ea să se afirme; nu vrea să i se aducă argumente, să se încerce să fie convinsă; vrea ca voinţa să întâlnească nu o interzicere, ceea ce tot ar mai semăna cu o discuţie, ci un nu pur şi simplu de nebiruit, o contravoinţă masivă, mută şi neclintită ca un obstacol material. „Nu-l opriţi de la ce nu trebuie să facă, îm-piedicaţi-l s-o facă, fără explicaţii, fără argumentare. Un nu o dată rostit trebuie să fie un zid de aramă” 1.

Sunt, aşadar, înclinat să cred că imputarea care constă în a spune că educaţia lui Emil este o educaţie ultra-aristocratică nu prea l-ar atinge pe Rousseau şi că la aceasta s-a şi gândit. Numai că aş fi vrut să indice, măcar, prin ce ar fi admis el să fie completată. Mai jos de clasa crescută à la Rousseau, cenar trebui făcut pentru mulţimea care nu poate avea un preceptor şi care, de voie, de nevoie, va fi întotdeauna instruită în societate? Nu admit un pretins tratat de educaţie în care o asemenea problemă nu este nici măcar ridicată.

Pentru a reveni la tânărul Emil, mai observăm, în primul rând, că el nu învaţă nimic, apoi că această educaţie naturală a omului în stare de natură, menit să rămână om al naturii, este cât se poate de artificială.

Prima dintre aceste două obiecţii este slabă; ea i-ar face plăcere lui Rousseau, iar pe mine nu mă emoţionează deloc. Este foarte adevărat, când facem un mic tabel sinoptic al „materiilor văzute” de Emil, ca să folosim limbajul pedagogic, că acesta se reduce la foarte puţin. Emil n-a fost „surmenat”. Puţină istorie, puţină geografie, puţină astronomie, puţină botanică, o meserie manuală (excelentă, mai ales pentru Sofia; multă morală, religia naturală pe ultimul loc (ceea ce nu este prea just când e vorba de o educaţie particulară şi solitară), iată tot sau aproape tot ce a învăţat Emil.

1 Emil, cartea a Ii-a, la început (n.a.).

Nu e cazul să ne supărăm pe Rousseau în această privinţă. In primul rând, nu putem să-i imputăm că a exclus aproape cu desăvârşire artele şi literele, din moment ce el le consideră factori de corupţie; dar, chiar dacă lăsăm deoparte sistemul lui şi raţionăm în sensul comun, trebuie să convenim că nu greşeşte atât de mult. Când educaţia înseamnă dobândirea grabnică şi febrilă a unui mijloc de a-ţi eâştiga pâinea, ceea ce reprezintă ea în mod obligatoriu şi inevitabil pentru uriaşa majoritate dintre noi, e drept că trebuie să fie mai practică şi mai materială, ca să spunem aşa; dar nu înseamnă că e cea adevărată şi nici că e bună. Ba este chiar proastă. Nu e o educaţie, e o ucenicie. Ea formează un bun muncitor, nu un om. In condiţiile speciale, excepţionale şi favorabile, în care s-a situat Rousseau, când ai de-a face cu un copil care nu va fi nevoit să-şi câştige existenţa, o meserie manuală, numai ca măsură de precauţie, pentru a şi-o putea eâştiga dacă soarta i se schimbă, şi, în afară de aceasta, o educaţie generală bazată în întregime pe cultivarea spiritului, pe exersarea judecăţii, pe dezvoltarea bunului-simţ şi a nobleţei sufleteşti, pe o discuţie îndelungă, serioasă şi judicioasă, cu un om înţelept, la care se adaugă câteva cărţi bune, puţine la număr: iată adevărata educaţie. Să nu credeţi că doamna de Maintenon a visat o alta.

— Nu e vorba să ştii; e vorba să fii inteligent. Ştiinţa de care vei avea nevoie sau pe care o vei dori având o inteligenţă astfel instruită, vei dobândi-o mai târziu cu multă uşurinţă şi foarte repede. E drept că o asemenea educaţie nu te pregăteşte să lupţi pentru pâine; dar, spun încă o dată, nu ia cei care vor avea de dus această luptă se gândeşte Rousseau.

Cealaltă critică se referă la ceea ce e artificial în procedeele lui Rousseau. Aceasta e justă. Educarea prin intermediul lucrurilor şi prin ceea ce trezesc ele într-o inteligenţă dreaptă, puţintel ajutată, nimic nu poate fi mai bun; dar lecţiile despre nişte lucruri pregătite şi combinate nu-şi ating nicidecum scopul, pentru că ele nu sunt decât învăţătură directă deghizată, învăţătura directă cu un plus de ipocrizie. Să înveţi pe cineva ce înseamnă o virtute printr-o întâmplare care dovedeşte neJE AN-JACQUES ROUSSEAU/331 cesitatea sau utilitatea ei, de acord; dar să născoceşti şi să provoci această întâmplare, nu înseamnă decât să dai lecţii despre această virtute prefăcându-te că nu dai lecţii şi aici e o înşelătorie care n-o să-l păcăjească niciodată pe copil, cu mai puţină judecată decât noi, dar viclean ca un sălbatec, precum şi o slăbiciune, o mică laşitate, care nu vă va aduce decât dispreţul lui. Cu mult mai bună este, în acest caz, învăţătura directă, pe faţă şi fără nici o ezitare.

— Nu ştiu; dar mi se pare că Rousseau nu este prea curajos; şi că uşoara şi scuzabila, dar reala duplicitate pe care am remarcat-o în caracterul său se regăseşte poate aici.

În sfârşit şi lucrul acesta n-a fost spus îndeajuns, unei astfel de educaţii îi lipseşte ceea ce constituie poate baza educaţiei: noţiunea de datorie. E vorba de a forma un om. Adevărata definiţie a omului este că el e un animal care se simte obligat. Se simte obligat şi simte nevoia de a-şi crea lucruri care îl obligă. Mai presus de legi, care ar fi de ajuns pentru menţinerea stării sociale, el creează religiile, filosofiile, misterele şi asociaţiile particulare de educaţie morală, de ispăşire şi de efort, pentru a-şi născoci îndatoriri. Dacă acesia constituie fondul omului sau ultima lui expresie, nu interesează aici; este ceea ce-l deosebeşte cel mai mult şi cel mai bine de celelalte fiinţe. Acesta este deci fondul educaţiei, al acelei „humanitas”, cum spuneau anticii. La Rousseau nu-l găsim. S-a spus că Immanuel Kant purcede din Rousseau. E cu putinţă şi e probabil. Cultul simţământului lăuntric, încrederea în om şi în instinctele lui bune, ca şi dragostea pentru viaţa solitară, ascunsă şi meditativă, sunt aceleaşi la amândod filosofii. Dar să nu mergem mai departe şi poate nici chiar atât de departe. În orice caz, Rousseau este un Kant încă foarte senzualist. Morala lui este constituită dintr-o sentimentalitate ceva cam vagă, iar religia lui naturală din admiraţia faţă de măreţele spectacole ale naturii. Întrucât trebuia să termine prin religie, ca şi Kant, să ajungă la Dumnezeu prin tot restul, de ce să nu înceapă, ca şi Kant, prin analiza şi demonstrarea legii obligaţiei morale? Aşa cum acel curs care, după pregătirile necesare, începe prin obligaţia morală şi sfârşeşte prin a ajunge la 33g

Divinitate e un frumos curs de filosofie, ar fi fost un frumos curs de educaţie, excepţional, să nu încetăm de a repeta, dar cu o intenţie impunătoare şi măreaţă, acel care ar fi început prin datorie şi ar fi dus până la urmă la Dumnezeu.

Dar educaţia pe care o dă Rousseau e mai curând o educaţie atrăgătoare, decât o educaţie viguroasă: şi o educaţie atrăgătoare este numai rezultatul unei educaţii a voinţei şi educaţia voinţei constă în întregime din lecţii continue, prin cuvinte şi mai ales prin pilde, despre legea datoriei. Emil va fi bun, mai ales dacă era bun din naştere, dar acest lucru Rousseau nu-l pune deloc la îndoială; el va fi mai ales „sensibil” şi uşor declamator şi înclinat spre efuziuni. Nu văd de ce ar trebui să fie energic; şi chiar într-o educaţie aristocratică, dar ce spun eu? Mai cu seamă în educaţia unui om care nu va fi o simplă rotiţă a unei uriaşe maşinării, ci un conducător, sau cel puţin un independent nesupus servituţilor comune, energia personală este cea care ar trebui, să spun, predată? Ea nu se învaţă, dar ea ar trebui să fie sugerată, îmboldită, trezită, instruită, rolul ei ar trebui amintit aşa cum se va putea, atât cât se va putea; care, cel puţin, ar trebui să fie menţionată.

E o scăpare; sunt multe scăpări în Emil, deoarece, ca întotdeauna, Rousseau şi-a scris cartea cu sentimentele şi cu starea lui de spirit, în aceeaşi măsură, ba poate mai mult decât cu raţiunea. A scris Emil cum a scris şi restul, cu orgoliu şi cu spiritul lui romanţios. El a uitat, spuneam, să menţioneze în ea multe lucruri; dar nu s-a uitat pe sine. Această educaţie sentimentală, liberă (sau pe care o crede liberă), vagabondă, plină de incidente şi de peripeţii, câtuşi de puţin didactică şi cu totul personală şi parcă spontană, este a lui, de care-şi aminteşte şi de care e mândru. E mândru de a nu fi fost instruit, de a se fi instruit singur, în modul cel mai dezordonat dealtfel, fără constrângere, numai după toanele lui şi că, aşa cum crede el, deşi n-a primit nimic, a născocit totul. Pe el nu l-a îngrădit societatea, nu l-a legat familia, nu l-a deformat educaţia tradiţională; şi ce om mare a ieşit din această educaţie fără învăţătură, ştiţi şi dumneavoastră! El face din această viaţăJEAN-JACQUES ROUSSEAU/333 a lui din tinereţe, atât de fecundă (şi, fără nici o ironie, aşa a fost, dar pentru că omul avea geniu), viaţa scumpului lui Emil; se mărgineşte, de hatârul lui, s-o scurteze şi s-o concentreze. Face ca ea să dureze douăzeci de ani în loc de patruzeci; dar e viaţa lui şi în persoana lui Emil se admiră pe sine.

— Şi-i dă un preceptor, care e tot Rousseau. El se dedublează, puţin pentru a se admira de două ori; şi unele contradicţii, ceva dintr-o anumită mcâloeală care domneşte în Emil de aici provin. Acelui Rousseau de cincisprezece ani care este Emil, Rousseau a ţinut să-i dea un rol foarte frumos şi voia să-l prezinte descoperind totul el însuşi; acelui Rousseau de patruzeci de ani care este preceptorul, Rousseau voia să-i dea de asemenea rolul unui personaj frumos şi a fost tot timpul stingherit de gândul de a le face parte dreaptă.

Apoi, puţin câte puţin, în decursul acestei munci îndelungate, spiritul romanesc, stăpânit cu destulă rigurozitate là început, a biruit în sufletul lui Rousseau. Spre sfârşit, lucrarea nu mai e decât un roman şi, să-mi fie iertat, un roman nu prea delicat. Când tânărul trebuie să-şi caute tovarăşa de viaţă, poate că nu se cuvine să i se dea sfaturi decât dacă le cere el: în orice caz, nu se cuvine să i se dea decât sfaturi. A-l urma pas cu pas în legăturile lui duioase din timpul logodnei, a te amesteca în acestea până în ajunul şi până a doua zi, sau până în a treia zi după căsătorie dovedeşte mai multă indiscreţie curioasă decât devotament înţelept. Dar în Rousseau există un „îndrumător”, un îndrumător romanţios care nu se poate împiedica să nu se amestece în tainele inimii şi ale simţurilor şi căruia nimic nu i-a plăcut mai mult, în viaţă decât să dea târeoale, cu privirea trează şi cu ţinuta gravă, iubirilor frumoase; şi cartea se termină ca o Nouă Eloiză care ar putea avea un deznodământ fericit.

— Asta a şi fost întrucâtva, de la bun început, un roman străbătut de dizertaţii morale, care şi ele sunt oarecum nişte opere ale imaginaţiei.

Şi nu este nimic de luat din Emil?

— O singură învăţătură, dar importantă, atât de importantă şi aitât de firesc dată întotdeauna uitării, încât e bine ca în fiecare secol un om mare s-o ofere din nou. Da baza educaţiei,

—-; 334

Ca la baza tuturor lucrurilor omeneşti, poate, există o contradicţie esenţială, inerentă, de care nu ştim cum să procedăm pentru a scăpa. Îi învăţăm pe copii să scrie şi orice stil care nu-i original nu este un stil; – îi învăţăm să gândească şi orice gândire pe care o avem de la alţii nu e o gândire, ci o formulă; şi orice metodă de a gândi pe care o luăm de la alţii nu este o metodă, ci un mecanism; – ii învăţăm să simtă şi un sentiment copiat este o afectare, o ipocrizie sau o declamaţie; – îi învăţăm să vrea şi a vrea din supunere înseamnă abdicarea de la voinţă.

— Aşadar, învăţătura merge, prin definiţie, împotriva tuturor scopurilor pe care le urmăreşte. Maladiile pe care le îngrijeşte se înrăutăţesc ca urmare a dorinţei de a le tămădui şi cu cât izbuteşte mai mult, cu atât mai mult dă greş. Succesul deplin al desăvârşirii învăţăturii l-ar reprezenta nulitatea discipolului. Şi acesta nu-d nici un paradox, nici/un adevăr teoretic. Lucrul s-a văzut. Ducele de Bourgogne este, foarte probabil, discipolul perfect, discipolul absolut. Lumea a avut posibilitatea de a-i contempla.

— Şi totuşi trebuie să se predea lecţii; căci dacă desăvârşirea învăţăturii duce la neant, lipsa de învăţătură îi lasă pe oameni nici mai mult, nici mai puţin, ci, tot aşa, în neant. Am văzut că indiferent oe-ar vrea el, Rousseau tot dă lecţii, cel puţin prin sugestie şi prin ceva în plus. EI simte nevoia de a da lecţii.

— Ne zbatem în această contradicţie firească şi necesară şi ieşim din ea, ca în orice chestiune, printr-o cale de mijloc de care putem fi siguri că e defectuoasă, că are ceva din inconvenientele ambelor excese şi că, dacă nu este de două ori mai proastă, este cel puţin proastă în două feluri; totuşi, trebuie să ne resemnăm. Care va fi această cale de mijloc? Fireşte, ea pluteşte, alunecă între cele două extreme potrivit timpurilor, locurilor, maximelor generale şi stărilor de spirit. Dar este în esenţa a tot ceea ce e constituit şi tradiţional să tindă spre dezvoltarea şi exagerarea principiului lui. Educaţia, la popoarele civilizate, este o instituţie, ca statul, ca biserica; ea tinde spre ceea ce consideră că este desăvârşirea ei, adică spre extinderea nelimitată şi înglobarea a tot ce există, fără a se putea

JEAN-JACQUES ROUSSEAU/33 gândi că punctul de dezvoltare extremă şi dincolo de care ea n-ar mai lăsa nimic, ar fi tocmai punctul unde eforturile i-ar fi atât de desăvârşite, încât ar fi nule şi unde, în consecinţă, s-ar prăbuşi singură.

Împotriva acestei tendinţe fireşti e bine din timp în timp să aibă loc o reacţie foarte puternică şi chiar brutală, e bine să vină cineva care să spună: „Băgaţi de seamă! Mai bine ar fi să nu se predea nici un fel de învăţătură, decât să se predea prea multă. Vă întoarceţi, străbătând un cerc, la punctul de care fugiţi”. Asta a spus-o Rousseau. Cum omul e prea mult instruit, Rousseau a strigat că omul ar trebui să se instruiască singur. E un lucru care nu trebuie socotit ca fiind un adevăr şi care nu trebuie să fie niciodată uitat. El a descoperit „educaţia intuitivă”, cum n-a spus el, dar cum spunem noi după el. E um lucru în care nu trebuie nicidecum să ne încredem, dar care ar constitui un uriaş pericol dacă l-am pierde din vedere. Trebuie să se predea lecţii; dar să se profite de toate veleităţile pe care le vădeşte copilul de a se instrui singur, să i se respecte curiozitatea, strădaniile lui personale, ieşirile lui în afara cercului trasat de noi, să me facă plăcere obiecţiile lui când sunt naive şi să-i arătăm chiar până unde ar putea merge, pentru a-il răsplăti într-un fel şi nu să le pro-scriem, chiar dacă după aceea spunem: „în ce 'mă priveşte, eu judec mai degrabă aşa”; – să nu prindem pică, aşa cum a spus atât de spiritual domnul Renan, pe discipolul care gândeşte contrariul a ceea ce gmdim noi, în afară doar de cazul când o face pentru a ne sâcâi; căci, în afară de acest caz, acesta este probabil adevăratul tău discipol, cel care te-a înţeles, în timp ce vecinul iui este poate un leneş care n-a făcut altceva decât să ne asculte; – într-un euvânt, să credem despre copil că este o fiinţă care judecă puţin şi, numai nrin faptul că credem acest lucru, să-l împingem cu blândeţe şi sensibilitate să devină o asemenea fiinţă.