Emile Faguet

Înfăţişarea pădurilor în umbră şi ideea sufletelor încătuşate în copaci contopindu-se minunat când scrie:

Et la nuit nous voyons les forêts

D'où cherchent à s'enfuir les larves enfermées, S'écheveler dans l'ombre en lugubres fumées; 1

Obiectele materiale adânc impregnate de sentimentul pe care le evocă, atunci când ne arată „BUNELE clopote ieşind din ceţurile nedesluşite”; şi lucrurile imateriale luând parcă de la sine o formă colorată când spune:

Déjà l'amour dans l'ère obscure

Qui va finir

Dessine la vague figure

De l'avenir. „

De aceea comparaţiile sale produc o impresie atât de puternică asupra imaginaţiei. Fiindcă adeseori ele nu sunt decât mituri, lucruri care se transformă în fiinţe fără să înceteze de a avea fizionomia lor materială, la fel de exacte, mai însufleţite, la fel de clare la vedere, înveş-măntate şi strălucind pentru spirit, datorită unei vieţi superioare. Un fluviu care stinge un incendiu este, pentru Homer, un erou care luptă cu un zeu, fără ca aceasta să ne împiedice să mai vedem încăierarea pitorească dintre valuri şi flăcări, numai că valurile şi flăcările au căpătat un suflet. Un promontoriu este, pentru Hugo, păstorul melancolic al turmei valurilor. A trecut pe lângă o păstoriţă care-şi păzeşte caprele. Îşi urmează plimbarea.

Et, là-bas, devant moi, le vieux gardien pensif

De l'écume, du flot, de l'algue, du récif, Et des vagues sans trêves et sans fin remuées, 1. Şi noaptea vedem pădurile/Din care caută să fugă larvele încătuşate, /Despletindu-se în umbră în şuviţe de fum lugubre; 2 Deja iubirea în éra întunecată/Ce este pe sfârşite/Desenează ale viitorului/Contururi nedesluşite.

VICTOR HUGO/443

Le pâtre promontoire, au chapeau de nuées, S'accoude, et rêve au bruit de tous les infinis, Et, dans l'ascension des nuages bénis, Regarde se lever la lune triomphale, Pendant que l'ombre tremble et que l'âpre rafale Disperse à tous les vents avec son souffle amer La laine des moutons sinistres de la mer.1

Noaptea care cade, fără să înceteze de a fi reprezentată cu aceeaşi precizie ca într-un tablou, ia aspectul misterios al nu ştiu cărui Glaucos celest, homeric pescuitor de stele.

La brume formidable emplit au loin les airs. Ainsi qu'au crépuscule on voit, au bord des mers, Le pêcheur, vague comme un rêve, Traînant, dernier effort d'un long jour de sueurs, Sa nasse où les poissons font de pâles lueurs, Aller et venir sur la grève; La nuit ţâre du fond de gouffres inconnus Son filet où luit Mars, où rayonne Vénus, Et, pendant que les heures sonnent, Le filet grandit, monte, emplit le ciel des soirs. Et dans şes mailles d'ombre et dans şes réseaux noirs

Les constellations frissonnent. 21 Şi-n faţă, jos, străjerul bătrân ţi gânduratic/Al stâncilor, al algei, al valului sălbatic/Şi-al apelor în veşnic neistovită hulă, I Păstorul-promontoriu, cu-a norilor căciulă/Se reazimă, visează în zvonul infinit. /Şi în alunecarea de nor blagoslovit j Priveşte cum se-nalţă triumfătoarea lună, f în timp ce umbra joacă, iar crâncena furtună, /Azvârle-n patru vânturi, cu răbufniri amare, /Fâşii din lâna turmei sinistre de pe mare. (Contemplaţii, II, cartea V, 23.) V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., pp. 184–185.

2 Ceaţa cumplită umple-n depărtări văzduhurile. I Aşa cum, în amurg, vedem, la malul mărilor, f Păstorul, nedesluşit ca un vis, I Târând, o ultimă sforţare a unei zile lungi scăldată-n sudoare, I Năvodul său, din care peştii aruncă sclipiri palide, /Mergând în sus şi-n jos pe plajă; j Noaptea trage din adâncul hăurilor necunoscute/Plasa-i în care luceşte Marte, în care aruncă lumini Venus, /Şi, în timp ce sună orele, f Plasa creşte, se ridică, umple cerul serilor, /Şi în ochiurile ei de umbră şi în reţelele ei negre/Constelaţiile freamătă.

Şi toate acestea sunt Victor Hugo care se lasă în voia felului propriu de a imagina şi de a exprima. Dar, pentru a fi complet, dacă e posibil să fii complet când e vorba de un astfel de om, ar trebui să vorbim de Victor Hugo care încetează de a mai fi el, care e destul de sigur de resursele sale de scriitor pentru a încerca şi a se exersa în alte stiluri decât al său şi care reuşeşte de minune. Stilul clasicilor francezi din secolul al XVII-lea, de exemplu, admirabil pentru a da un relief dur şi metalic unei gândiri puternice, aceştia procedând exact invers decât Hugo, nu prin imagine, ci prin desenul energic şi riguros, acest stil Hugo îl are atunci când vrea. Îşi ciopleşte şi el versurile ca o medalie când îi place:

C'est une chose grande et que tout homme envie, D'être choisi d'un peuple à venger son affront. Sans doute ils şont heureux, les héros, les poètes, Ceux que le bras fait rois, ceux que l'esprit fait dieux l1

Où serait le mérite à retrouver sa route Şi l'homme voyant clair, roi de sa volonté, Avait la certitude ayant sa liberté? Le doute le fait libre, et la liberté grand. 2

Toute faute qu'on fait est un cachot qu'on s'ouvre. L'assassin pâlirait s'il voyait sa victime: C'est lui! 3

Booz était bon maâtre et fidèle parent;

Il était généreux, quoi qu'il fût économe;

Les femmes regardaient Booz plus qu'un jeune homme, Car le jeune homme est beau, mais le vieillard est grand.

Le vieillard, qui revient vers la source première, Entre aux jours éternels et sort des jours changeants, Et l'on voit de la flamme aux yeux des jeunes gens, Mais dans l'oeil du vieillard on voit de la lumière «.

1 Frunze de toamnă, XIII (n.a.) 2 Contemplaţii, Gură de nălucă (n.a.).

3 Ibid.

VICTOR HUGO/445

Voilà longtemps que celle avec qui j'ai dormi, Oh! Seigneur! A quitté ma couche pour la vôtre; Et nous sommes encor tout mêlés l'un à l'autre, Elle à demi vivante et moi mort à demi.1

Are, când vrea, imaginea sobră, subtilă, făcută din-tr-o trăsătură uşoară şi limpede după gustul lui La Fontaine. Asta se întâmplă mai rar; dar găsim exemple plăcute în acest gen. Ştie să picteze „printre înaltele trestii verzi” frumoasa fiică a câmpurilor, „cu părul în ochi şi râzând şăgalnic”. Ştie să spună, poate puţin cam preţios, dar cu o concizie foarte elegantă:

Rions du maire et de l'édile, Et mordons, en gens convaincus, Dans cette pomme de l'Idylle

Où l'on voit les dents de Moschus. „2

Poate trasa în câteva cuvinte această frumoasă schiţă:

Je vous mets au défi de faire Une plus charmante chanson 1 E un lucru mare şi la care orice om râvneşte, /Să fie ales de un popor pentru a-i răzbuna jignirea. /Fără-ndoială, sunt fericiţi eroii, poeţii, /Cei al căror braţ îi ridică pe regi, cei al căror spirit îi creează pe zei! /In ce-ar mai consta meritul de a-ţi regăsi calea, /Dacă omul. Văzând limpede, rege al voinţei sale, I Ar avea certitudinea, având libertatea? /îndoiala îl face liber, iar libertatea – mare. /Orice greşeală ce-o săvârşeşti e o temniţă ce se deschide. /Ucigaşul s-ar îngălbeni dacă şi-ar vedea victima: /Este chiar el! /Booz cinstită rudă era şi blând stăpân, /Avea mărinimoasă, dar cumpătată firea; Femeia nu spre tineri, spre el nălţa privirea, I Căci e frumos un tânăr, măreţ un om bătrân. /Moşneagul ce se-ntoarce la-ntâiele izvoare, /In veşnicie intră, din schimbătoare căi. /Şi când în ochii tineri vezi strălucind văpăi, I în ochii bătrâneţii zăreşti într-una soare.! De mult acea cu care dormii, aici, sub cort, I Mi-a părăsit culcuşul pentru al tău, Părinte; /Dar stăm legaţi noi, unul de altul, înainte, j Ea jumătate vie, eu jumătate mort. Prima Legendă. Booz. V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., p. 199–201.

2 Să râdem de primar şi de edil/Şi să muşcăm, ca oameni convinşi, /Din acest măr al Idilei/în care vedem dinţii lui Moschus. Cântecele străzii şi ale pădurii (n.a.).

Que l'eau vive où Jeanne et Néère Trempent leurs pieds dans le cresson.1

El are, poate nu întreg, sentimentul frumuseţii antice, ci instinctul acestei frumuseţi particulare a stilului antic, care este precizia elegantă, linia clară, dar delicată şi mlădioasă a basoreliefului. Prin această latură, el e renaissance, aminteşte de Ronsard, şi, având o limbă mai precisă decât cea a lui Ronsard, dă întocmai nota lui André de Chenier. Îşi va face, de exemplu, o joacă din a imita un vers de Virgiliu: „Satirii ăanslnd pe care-i imită Alphesiboea” – „Nici inoportunitatea sinistrelor păsări”. – „Carele grele ce se întorc seara gemând”. Va picta:

Une femme de Thèbe ou bien de Salamine, Paysanne à l'oeil fier qui va vendre şes blés, Et pique gravement deux grands boeufs accouplés, Assise sur un char d'homérique origine, Comme l'antique Isis des bas-reliefs d'Egine. 2

Va sculpta într-un singur vers: „Un păstor plecân-du-şi pleoapa peste fluierul său”; sau, într-un cuplet demn de a-i mişca pe manii lui Callimah şi umbra lui Philetas, pe Europa răpită de Zeus:

Un ouvrier d'Egine a sculpté sur la plinthe Europe donţ un dieu n'écoute pas la plainte. Le taureau blanc l'emporte. Europe sans espoir Crie, et baissant les yeux s'épouvante de voir L'océan monstrueux qui băise şes pieds roses. 31 Vă sfidez că puteţi face I Un. Cântec mai fermecător/Decât apa vie în care Jeanne şi Néère j Îşi umezesc picioarele în creson. Ibid. (n.a.).

2 Din Teba vreo femeie, din brava Salamină, /Ţărancă cu ochi mândri ce vinde grâne noi/Şi, împingând cu biciul perechea ei de boi, j Stă într-un car homeric – Străveche-i origina –/Ca Isis din sculptura păstrată la Egina. V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., p. 67.

3 Vn meşter din Egina-i sculpta la temelie I Pe Europa; zeul n-aude tânga-i vie. /O fură albul taur. În deznădejde, ea j Cu ochii-n jos răcneşte-ngrozită de-a vedea/Că vine-Oceanul talpa ei roză să-i sărute. V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., p. 168.

VICTOR HUGO/447

Ceea ce nu-l împiedică să creeze şi chiar mult mai bucuros, impresia trăsăturii mai apăsate, a descrierii viguroase şi ample proprii lui Homer:

Il tombe; la bruyère écrasée est remplie

De cette monstrueuse et vaste panoplie;

Relevée en tombant, sa chemise d'acier

Laisse nu son poitrail de prince carnassier, Cadavre au ventre horrible, aux hideuses mamelles, Et l'on voit le dessous de şes noires semelles.1

Chiar cu comparaţia rustică, plină de culoare şi de savoare întru totul în maniera Iliadei:

Froila tombe, étreint par Vangoisse dernière; Son casque, donţ l'épée a brisé la chamière., S'ouvre et montre sa bouche où l'écume apparaât, Bave épaisse et sanglante! Ainsi, dans la forêt, La sève en mai, gonflant les aubépines blanches, S'enfle et sort en salive à la pointe des branches. 2

Şi omul care are această curiozitate savantă şi ingenioasă a amănuntului pitoresc, este acelaşi cu cel care, ştie să ridice, să susţină şi să distribuie în mase mari, echilibrate cu uşurinţă, o uriaşă perioadă poetică, aşa cum este cea pe care o voi cita, o singură frază ritmică de patruzeci de versuri, opunând, printr-o simplă schimbare de mişcare, o puternică impresie de pace şi de tăcere unui sentiment de frământare şi de nelinişte. (O

1 El cade; iarbă-neagră strivită e plină I De această monstruoasă şi vastă panoplie; I SumecârMu-se în cădere, cămaşa-i de oţel/li lasă gol pieptul de prinţ fioros/Leş cu pântec scârbos, cu mamele hidoase, /Şi la vedere apar tălpile-i negre. Prima Legendă. Micul rege al Galiciei, VIII (n.a.).

2 Froila cade, gâtuit de cea din urmă spaimă;! Casca a cărei închizătoare sabia a sfărâmat-o, j Se deschide şi dă la iveală gura-i plină de spume, /Bale groase şi însângerate! Tot astfel, în pădure, /In luna mai seva, ridicându-se în păducelul alb, /Se umflă şi picură ca o salivă prin vârfurile ramurilor. Prima Legendă. Micul rege al Galiciei, VIII (n.a.).

Scandez potrivit ritmului, prin spaţii albe, mai mult sau mai puţin mari.)

Paix à l'ombre! Dormez! Dormez! Dormez! Dormez! Êtres, groupes confus lentement transformés! Dormez, les champs! Dormez, les fleurs! Dormez, les tombes Toits, murs, seuils des maisons, pierres des catacombes, Feuilles au fond des bois; plumes au fond des nids, Dormez! Dormez, brins d'herbe, et dormez, infinis! Calmez-vous, forêt, chêne, érable, frêne, yeuse! Silence sur la grande horreur religieuse, Sur l'océan qui lutte, et qui ronge son mors, Et sur l'apaisement insondable des mort! Paix à l'obscurité muette et redoutée! Paix au doute effrayant, à l'immense ombre athée, A toi, nature, cercle et centre, ime et milieu, Fourmillement de tout, solitude de Dieu.

O générations aux brumeuses haleines, Reposez-vous! Pas noirs qui marchez dans les plaines! Dormez, vous qui saignez; dormez, vous qui pleurez! Douleurs, douleurs, douleurs, fermez vos yeux sacrés! Tout est religion, et rien n'est imposture. Que sur toute existence et toute créature, Vivant du souffle humain ou du souffle animal, Debout au seuil du bien, croulante au bord du mal, Tendre ou farouche, immonde ou splendide, humble ou grande, La vaste paix des deux de toutes parts descende! Que les enfers dormants rêvent les paradis! Assoupissez-vous, flots, mers, vents, imes, tandis Qu'assis sur la montagne, en présence de l'Être, Précipice où l'on voit pêle-mêle apparaâtre Les créations, l'astre et l'homme, les essieux De ces chars de soleil que nous nommons les deux, VICTOR HUGO/449

Les globes, fruits vermeils des divines ramées, Les comètes d'argent dans un champ noir semées, Larmes blanches du drap mortuaire des nuits, Les chaos, les hivers, ces lugubres ennuis;

Pâle, ivre d'ignorance, ébloui de ténèbres, Voyant dans l'infini s'écrire des algèbres, Le contemplateur, triste et meurtri, mais serein, Mesure le problème aux murailles d'airain, Cherche à distinguer l'aube à travers les prodiges, Se penche, frémissant, aux puits des grands vertiges, Suit de l'oeil des blancheurs qui passent alcyons, Et regarde, pensif, s'étoiler de rayons, De clartés, de lueurs, vaguement enflammées, Le gouffre monstrueux plein d'énormes fumées.11 Pace la umbră! Dormiţi! Dormiţi! Dormiţi! Dormiţi! /Fiinţe, grupuri nedesluşite, transformate pe-ndelete! /Dormiţi, câmpuri! Dormiţi, flori! Dormiţi, morminte, J Acoperişuri, ziduri, praguri ale caselor, pietre ale catacombelor, /Frunze în adâncul pădurilor; pene în fundul cuiburilor, /Dormiţi! Dormiţi, fire de iarbă şi dormiţi, infinituri! /Liniştiţi-vă, pădure, stejar, arţar, frasin, fag, /Linişte deasupra marii groaze religioase, /Asupra oceanului care luptă şi care-şi roade zăbala, /Şi asupra calmului de nepătmns al morţilor! /Pace întunecimii mute şi de temut! I Pace îndoielii înspăimântătoare, uriaşei umbre atee, /Ţie, natură, cerc şi centru, suflet şi mediu, /Forfotă a tot, singurătate a Domnului. /O, generaţii cu răsuflări ceţoase, /Odihniţi-vă! Paşi negri ce călcaţi pe şesuri! I Dormiţi, voi care sângeraţi; dormiţi, voi care plângeţi! I Dureri, dureri, dureri, închideţi ochii voştri sfinţi! Totul e religie şi nimic nu-i impostură. /Ca asupra oricărei existenţe şi oricărei creaturi, /Care are suflare omenească sau suflare animală, /In picioare în pragul binelui, gata să se prăbuşească la marginea răului, /Blândă sau sălbatecă, mârşavă sau splendidă, umilă sau măreaţă, /Vasta pace a cerurilor din toate părţile să pogoare! J Ca infernurile dormitânde să viseze paradisuri! /Aţipiţi, valuri, mări, vânturi, suflete, /în timp ce/Aşezaţi pe munte, în prezenţa Fiinţei, /Prăpastie în care vedem în dezordine apărând/Creaţiile, astrul şi omul, osiile/Acelor care ale soarelui pe care le numim ceruri, /Globurile, fructe rumenite ale divinelor crengi, /Cometele de argint pe un câmp întunecat semănate, /Lacrimi albe ale giulgiului mortuar al nopţilor, /Haosurile, iernile, aceste lugubre neplăceri; /Palid, beat de neştiinţă, orbit de tenebre, /Văzând în infinit înscriindu-se algèbre, j Contemplatorul, trist şi îndurerat, dar senin, /Md-soară problema cu ziduri de aramă, I Caută să osebească zorile

— Studii literare – c. 1/949450

Este totuşi regretabil că un asemenea om n-a avut destule idei pe care să-şi bizuie incomparabila sa virtuozitate în elocinţă. Dar, atâta vreme cât se va auzi limba noastră, oamenii vor admira un asemenea artist într-ale scrisului. Se va spune că a avut un stil al lui, creat de el, şi, în plus, toate celelalte stiluri i-au stat la dispoziţie.

X

RITMUL LA HUGO

Instinctul ritmic al lui Victor Hugo nu este excelent; este aproape cu desăvârşire infailibil. Toate celelalte calităţi ale sale, chiar cele care-i sunt cele mai fireşti, au avut unele slăbiciuni şi n-au fost de la bun început ceea ce au devenit ulterior. Arta de a se exprima prin fraze muzicale, de a asocia intim sunetul cu gân-direa, de a se face tot atât de bine înţeles de ureche ca şi de minte şi mai înainte ca mintea să fi priceput, a avut-o la perfecţie, din instinct, de la început. Oricine vrea să studieze ritmica franceză poate să nu citească decât La Fontaine şi Hugo şi să lase deoparte tot restul. Minunata sa divinaţie a formei i-a revelat aceste două forme ale gândirii, stilul şi ritmul şi le-a făcut să conspire împreună într-o manieră inimitabilă.

El are în primul rând sentimentul valorii cuvântului luat în sine, ca sunet. Ştie că un anumit cuvânt este stins şi trist, un altul melodios şi vesel şi că între aceste extreme există o scară infinită de nuanţe intermediare. Ştie că vocalele au fizionomia şi caracterul lor, că o este amplu şi triumfător şi că u este de o dulceaţă pătrunzătoare: printre minuni, Se apleacă, fremătând, deasupra puţurilor ameţitoare, I Urmăreşte cu ochii albeaţa alcyonilor ce trec/Şi priveşte, gânditor, strălucind de raze, /De lumini, de luciri, uşor învăpăiate, /Prăpastia monstruoasă plină de fumuri uriaşe. Contemplaţii, II. Celei care a rămas în Franţa (n.a.).

VICTOR HUGO/451

L'étang frémit sous les aulnes;

La plaine est un gouffre d'or

Où court, dans les grands blés jaunes, Le frisson de messidor.

La grande forêt brune Qu'emplit la rêverie immense de la lune. 2

Eschyle errait à la brune En Sicile, et s'enivrait Des flûtes du clair de lune Qu'on entend dans la forêt. 3

Cunoaşte efectul îmbinării anumitor vocale şi diftongi cu sunet amplu şi plin, pentru a da valoare unui cântec de glorie. La Fontaine spusese:

L'insecte du combat se retire auec gloire, Comme il sonna la charge il sonne la victoire. 4

Victor Hugo scrie:

C'était le grand cheval de gloire Né de la mer comme Astarté, A qui l'aurore donne à boire Dans les umes de la clarté. 51 Eleşteul freamătă sub arini; Câmpia este o prăpastie de aur/, Unde aleargă, în griul mare şi galben, /Tremurul lui messidor. Cântecele străzii şi ale pădurii, I, 7, 2 (n.a.).

2 Marea pădure brună, /Pe care o scaldă uriaşa visare a lunii. Prima Legendă.

— Eviradnus (n.a.).

3 Eschil, pribeag sub seara brună, /Pe al Siciliei pământ, j Cu limpezi flaute de lună/Se îmbăta în codrul sfânt. Cântecele străzii şi ale pădurii, I, 1, 2 (n.a.); V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., p. 261.

4 Insecta, din luptă, se retrage glorios; /, Aşa cum suna atacul sună şi victoria.

5 Era marele cal al gloriei I Născut din mare ca şi Astarté/Căruia aurora îi dă să bea/Din umele luminii. Cântecele străzii şi ale pădurii – Prolog (n.a.).

Ştie să îmbine consoanele aspre şi rimele seci pentru a crea impresia unei opere duşmănoase şi plină de răutate. Toată vehemenţa blestemului cucuvelei (Contemplaţii, volumul I) se află în sunetul cuvintelor şi în ciocnirea aspră a articulaţiilor:

Race qui frappes et lapides, Je te plains! Hommes, je vous plains!

Hélas! Je plains vos poings stupides

D'affreux clous et de marteaux pleins.

Vous persécutez pêle-mêle

Le mal, le bien, la griffe et l'aile, Chasseurs sans but, bourreaux sans yeux!

Vous clouez de vos mains mal sûres

Les hiboux au seuil des masures, Le Christ sur la porte des deux! 1

Acesta este motivul pentru care va face false rime masculine, ca să sporească efectul sonorităţilor metalice şi al zgomotelor de forjă, când va avea nevoie să picteze munca plină de robusteţe şi de ardoare a omului.

Parfois croyants, parfois athées, Nous ajoutons aux Prométhées Les Euclides et les Képlers; Nos doutes, nuages funèbres, Montent au ciel pleins de ténèbres, Et redescendent pleins d'éclairs. 2

Iată ce se poate face, fără a schimba ritmul, în versuri egale ca lungime, doar datorită iscusinţei de a şti 1 Rasă care loveşti şi ucizi cu pietre, /Te plâng! Oameni, vă plâng! /Vai! Plâng pumnii voştri prosteşti/Ce de cumplite cuie şi de ciocane sunt plini. /Voi prigoniţi fără alegere/Răul, binele, ghearele şi aripile/Vânători fără ţintă, călăi fără ochi! /Voi bateţi în cuie cu mâinile voastre şovăitoare/Bufniţele în pragul magherniţelor, /Pe Crist pe poarta cerurilor!

2 Când credincioşi, când ca atei/Împerechem cu Prometeii/Şi Kepleri şi Euclizi pe rând; /Ca norii, îndoieli funebre/In ceruri urcă din tenebre I Şi se coboară fulgerând. Anul cumplit.

— Precursorii (n.a.); V. Hugo, Legenda secolelor, éd. Cât., p. 285.

VICTOR' HUGO/453 să plasezi ici i-uri şi é-uri ascuţite, u-uri şi o-uri lungi. Iată această strofă delicată şi diafană care zugrăveşte atât de bine dantelura profilată pe cer a unui oraş din Evul mediu:

Cette ville Aux longs cris, Qui profile Son front gris, Des toits frêles, Cent tourelles, Clochers grêles, C'est Paris! 1

Şi ceastălaltă, amplă şi masivă, răpăind de zgomote surde:

Le vieux Louvre! Large et lourd, Il ne s'ouvre Qu'au grand jour, Emprisonne La couronne, Et bourdonne Dans sa tour. 2

Datorită acestei cunoaşteri a valorii muzicale a vocalei, a consoanei şi a cuvântului, el face dintr-un vers, chiar izolat, ceva care este în sine un ritm şi nu ritmul obişnuit constituit de versul ca atare, un anumit număr de silabe cu care urechea s-a obişnuit şi se complace, ci un ritm semnificativ, care exprimă un sentiment sau o formă şi care nu e la fel cu versul 25 sau versul 261 Acest oraş/Cu strigăte prelungi, /Ce-şi profilează/Fruntea cenuşie, /Acoperişuri fragile, /Sute de mici turnuri, /Clopotniţe firave, /Acesta e Parisul!

1 Bătrânul Luvru! /Mare şi greoi, /Porţile-şi deschide [Doar-nămiaza mare, I întemniţează I Coroana, /Şi zumzăie/In turnu-i. Balade, XII (n.a.) 434

— Aceasta chiar cu fraza obişnuită şi fără să ţinem încă seama de varietatea de cezuri introdusă de el.

Transparent comme l'eau qui s'égaie et qui brille. Les lourds canons roulant sur le pavé des villes. Le bruit des lourds canons roulant vers Austerlitz. Lorsque le régiment de hallebardiers passe.1 sïnt versuri cu un ritm expresiv, fără ajutorul vreunui artificiu de cezură, prin simpla alegere a sunetului cuvintelor. La Hugo asemenea versuri se numără cu miile.

El introduce derogări în folosirea pauzei obişnuite, dar se fereşte să înlăture sau să renunţe la pauza tradiţională, astfel încât s-o facă să fie dată uitării. Tocmai că ea nu trebuie dată uitării. O pauză destinată să producă un efect deosebit n-are această forţă decât cu condiţia să fie excepţională şi ea nu va părea astfel decât dacă autorul, în desfăşurarea obişnuită a operei sale, începe prin a plasa bine pauza tradiţională în urechea cititorului. Versul spondaic nu produce o impresie de solemnitate decât cu condiţia ca versurile învecinate cu el sa nu fie tot astfel. Versul neregulat nu atrage atenţia decât dacă, în mod obişnuit, înainte şi după el, regula este respectată. Dacă-l multiplici, ajungi (cum face prea adeseori Musset în Mardoche şi Gautier în Albertus) să produci pur şi simplu impresia de proză. Versul cu pauză liberă trebuie să fie şi el rar şi raţiunea lui de a fi să se vadă întotdeauna.

În aceste condiţii l-a folosit, cu foarte multă scrupu-lozitate, Victor Hugo. El a îndrăgit multă vreme, în intenţia de a rupe monotonia pauzelor regulate şi de a produce un efect de insistenţă şi de energie, alexandrinul tăiat în trei părţi egale, despre care numai cu greu se poate 1 Străvezie ca apa ce se înveseleşte şi străluce. /Grelele tunuri rostogolindu-se pe caldarâmul străzilor. /Zgomotul tunurilor grele ce se-ndreaptă spre Austerlitz. J Când regimentul de halebardieri trece.

VICTOR HUGO/455 spune că e un metru neregulat şi pe care clasicii francezi l-au folosit:

Ces yeux tendres, ces yeux perçants, mai amoureux. (CORNEILLE – PSYCHE.)

Les fleurs au front, la boue aux pieds, la haine au coeur. (HUGO)