Eric Van Lustbader

Şi totuşi, avea totul în comun cu Cambodgia de când, pentru a linişti Vietnamul de Nord, Sihanouk îşi dăduse asentimentul tacit de a permite existenţa sanctuarelor nord-vietnameze în interiorul graniţelor sale.

Cu grijă, deplasându-se încet, Terry găseşte primul dintre trupurile sfârtecate. Lângă el, cel din CIDG, cunoscut sub numele de Tonto se aşează pe vine, uitându-se la figuri, sau la ce mai rămăsese din ele.

— Nord-vietnamezi? Întrebă Terry.

Trecând de la un cadavru la altul, Tonto clatină din cap:

— Khmeri. Cambodgieni.

Îşi înalţă capul şi Terry observă cât de mult seamănă cu acele chipuri moarte.

— În mod sigur, nu soldaţi, explică el.

— Unde sunt armele lor? Muniţia?

Tonto clatină din nou din cap.

— Aceştia au fost ţărani care n-au aliat niciodată despre război şi nu i-au aflat esenţa.

Terry continuă să se intereseze:

— Îl cunoşti pe vreunul din oamenii ăştia? Sunt rude cu tine?

Tonto zâmbeşte lent şi trist:

— Familia mea este departe de aici. Eu sunt un khmer Serei. Nu am nici o legătură cu guvernul tău sau cu Lon Noi. Eu sunt un soldat cambodgian care a petrecut mult timp în Burma. Adevăratul meu nume este Mun.

Pământul se cutremură, cerul se înroşeşte, plin de resturi care biciuiesc aerul, mortale ca gloanţele. Până şi cioturile copacilor se dezintegrează printre ele, moartea a lovit încă o dată, triumfând asupra vieţii, inundând-o cu o grindină de foc automat.

Pe când se lasă în jos, Terry îl vede pe căpitanul Claire lovit în vreo şase locuri, cu sângele explodându-i alături de scoarţa şi miezul copacilor. Kid Gavilan se legăna ca monstrul lui Frankenstein, cu jumătate de cap retezată. Donner şi Blitzer, cei doi ghizi khmeri Serei ai echipei, erau morţi, prăvăliţi cu faţa în jos într-un crater.

— Iisuse Hristoase! Strigă Terry, pe jumătate aşezat deasupra lui Mun. Ne-au spus că ar fi o misiune uşoară de recunoaştere, că nimeni n-a mai rămas în viaţă după bombardamentul cu, „Arclight”.

— Cu ceea ce nu ştie armata americană despre acest război, răspunde Mun, s-ar umple multe volume.

— Este o nebunie. Nu văd nici măcar un singur nord-vietnamez.

Ţăcănitul focului automat încrucişat încetează. Mun închide ochii şi oftează.

— Butcher, şopteşte el, ăsta e sângele tău, sau al meu?

Terry simte între ei un soi de mlaştină călduţă şi cleioasă.

— Nu simt nimic.

— Nici eu, spune Mun. Cred că am amorţit.

— Terry se rostogoleşte cu atenţie de pe khmer şi vede rana adâncă dintre coastele acestuia.

Imediat, îşi sfâşie partea de sus a tunicii din pânză neagră şi face din ea un tampon primitiv, dar foarte util. Sângele nu mai picură.

Observă că Mun se uită fix la el, cu ochii săi de marmură neagră.

— Unde este? Voi muri? Se interesează el.

— Căpitanul spune că moartea nu contează pentru asiatici.

— Pentru mine contează, murmură Mun. Trebuie să mă gândesc la familia mea.

Terry strânge umerii lui Mun, neîncercând să răspundă unei întrebări fără răspuns. Îşi lipeşte buzele de urechea lui Mun:

— Mă duc să caut radioul. Un semnal este singura cale de a ieşi de aici întregi.

— Presupunând că eu mai sunt încă întreg.

Terry se târăşte spre întuneric şi moarte. Se strecoară de la o umbră la alta, de la marginea unui crater spre scorbura înnegrită a unui ciot carbonizat de copac. În minte îi răsună un cântec de copii, radio, radio, cine are radioul?

Axman. Acum îşi aminteşte, chitaristul imens şi negru, care interpretează mereu bucăţile lui Jimi Hendrix. Axman, radiofonistul. Găseşte rămăşiţele lui, încleştat pe radio, ca şi cum tocmai semnaliza după ajutor când focul automat l-a retezat în două.

Întinzând mâna, Terry scoate radioul din strânsoarea lui disperată, zăreşte cu coada ochiului o scânteie, ca a unui chibrit aprins în depărtare, aude zgomotul familiar brrraatt! Al focului automat al vietnamezilor, apoi urmează durerea înnebunitoare, groaznică, într-o parte.

Se rostogoleşte, se clatină sau se smuceşte spasmodic, ca un peşte. Actul respiraţiei este un efort, înecându-se în căldură şi frig, alternând o dată cu bătaia pulsului său rapid.

Ghemuit în poziţia fetală, cu ochii aţintiţi pe marginea craterului, aşteptând. Aşteptând inevitabilul. Aşteptând să vina vietnamezii.

Ţânţarii se năpustesc peste el, hrănindu-se cu sânge, apar muştele, luându-i sudoarea sărată de pe faţă. Nu îndrăzneşte să se mişte. Nu îndrăzneşte.

Până când siluetele a trei dintre ei se ivesc precaut peste margine, prea departe, dar identificându-l, apropiindu-se din ce în ce, iar Terry scoate cuiul cu dinţii, aruncă grenada, ţipând din cauza durerii pe care i-o pricinuieşte, auzind, ori poate doar imaginându-şi sunetul buurrpp! Pe care-l fac armele lor AK-47 înainte ca lumea să se înălbească şi pământul, înspăimântat de această nouă oroare, să-i vomite în aer.

Zace nemişcat un răstimp îndelungat, scăldat de sudoarea fricii, ascultând cum noaptea geme, răscolită. Gândeşte: „Nu aşa am crezut că va fi, nu m-am aşteptat deloc la aşa ceva, Unde este aici puterea? În moarte, numai în moarte?”

Ar fi trebuit să fie mai mult.

Gândul îi zboară la fratele său, Chris, îndepărtându-se de America, de armată, de datorie. În Franţa, soarele străluceşte pe trupul lui bronzat, în peisajul clădirilor excentrice, albe. De pe Coasta de Azur şi al Mediteranei de culoarea cobaltului. Peste el se apleacă o franţuzoaică, ungându-l cu ulei, relaxându-l.

În timp ce el, Terry Măcelarul, zace aici duhnind îngrozitor, sângerând, murind de frică. E cinstit? Se întreba. E corect? Să se afle aici, atât de departe de Franţa, atât de departe de casă? Cât îşi poate urî fratele, pe Chris, cât îl poate invidia acum, după cum a invidiat întotdeauna plăcerea firească pe care o găsea Chris în fete, în societatea mondenă a vieţii de la şcoală, pe care Terry nu reuşea decât să o trateze cu dispreţ.

Dar cât de departe îl târăsc pe Terry acest dispreţ de miezul vieţii, silindu-l sa o observe din depărtări, ca un zeu al Olimpului.

Sa zacă aici, sângerând, murind de frică, pe când Chris, tasul, trecând cu uşurinţă peste datoria şi responsabilitatea lui, se îmbată de soare şi sex. Cât şi-ar dori acum să fie în locul fratelui său!

Simţea un gust amar în gură. Este cuprins de un fior de groază. Este mult mai bine, decide, să mori, decât să mori de frică. Nu există nimic care să merite aşa ceva.

Aşa că apucă radioul şi cheamă după ajutor:

— Nantucket, Nantucket, aici Peguod! Am intrat într-o ambuscadă! Avem pierderi mari! Scoateţi-ne naibii de aici, urgent!

Deşi ştie că îl doare, scuipă tuşind cheaguri mari de sânge, deşi bănuieşte că va fi auzit de duşman, acum lucrurile s-au schimbat, sunt altele, vita vice, pentru că detestă acest sentiment, să moară de frică, mai mult decât se teme de orice altceva.

„Eşti în zonă de multă vreme?” „Depinde cum o măsori”, i-a răspuns Virgil.

Şi acum Terry înţelege ce voia să spună. Se întoarce încet, cu mari suferinţe, înapoi la Mun, prin noaptea plină de ţânţari mari cât lipitorile, pielea i se înfioară, toţi îi vor sângele care i se scurge cu fiecare milimetru parcurs în acest pământ fetid.

Undeva, prin noapte, nord-vietnamezii stau la pândă, aşteptând, răbdători ca Buddha, răuvoitori ca muşcătura unui şarpe. Dar nu de aşa ceva se teme acum Terry. Mai degrabă, conştiinţa că duşmanul este aici în mod inevitabil, face parte din peisaj, ca şi copacii mutilaţi şi pământul ars. Nu poate scăpa de duşman şi ştie că, dacă ajutoarele nu sosesc în următoarele cinci minute, el şi Mun vor fi morţi sau vor muri după multă vreme în cuştile vietnameze, undeva după râul Styx, în centrul infernului.

Îl găseşte pe Mun, târându-se prin noroi, iar durerea face să-i treacă scântei prin faţa ochilor şi prin creier. Ochii lui Mun sunt închişi, dar pentru moment Terry este atât de ostenit, încât îi lipseşte energia ca să vadă dacă khmerul mai este în viaţă.

Ascultă sunetele nopţii, zumzetul insectelor, strigătele de împerechere ale broaştelor, străduindu-se să prindă vreo urmă, vreun semn că duşmanul ar fi pe drum, apropiindu-se. Terry nu este încă pregătit pentru vietnamezi, dar nu este nici pregătii; a moară.

Deschide ochii şi cheamă:

— Mun. Hei, Mun!

Doar un suflu uşor strecurându-se prin vegetaţia putredă şi cadavrele descompuse. Era mâncat de viu de gângănii.

— Trezeşte-te, Mun!

Lângă el, Mun se mişcă.

— E Butcher, sau Ravana?

Arc o voce voalată, densă ca un sirop.

— Am chemat prin radio ajutoare. Vom ieşi de-aici în curând.

— Ah, Butcher, oftează Mun. Atunci, sunt încă în viaţă.

Ţipă când mâna lui Terry îi pipăi rana.

— Scuze, prietene. Dar voiam să verific. S-a oprit sângerarea.

„Cel puţin, deocamdată”, gândeşte. „Unde naiba e nenorocitul ăla de elicopter?”

— Am auzit o explozie, murmură Mun. Am visat?

— I-am trecut pe vietnamezi în tărâmul viselor.

— Poftim?

— Le-am vârât o grenadă în pantaloni.

— Sunt mai mulţi, Butcher, răspunde Mun. Pot să le simt prezenţa.

— O să plecăm într-un minut. Apoi îi lăsăm în rahatul lor.

— Şi dacă nu vin ajutoarele?

— Ce vrei să spui? Simt pe drum.

— Şi Ravana e pe drum. Mă întreb cine va ajunge mai repede?

— Ravana? Cine e Ravana?

Mun întoarce capul ca să-l privească pe Terry.

— Butcher, eu sunt budist theravadin.

Terry îi observă suferinţa întipărită pe figura.

— Ravana este căpetenia demonilor în cosmologia noastră, urmează khmerul.

— Un drăcuşor forţos, hm?

— Cam aşa ceva, răspunde serios Mun, este în stare chiar să-l smulgă pe Buddha din meditaţia lui.

— Ei bine, dacă vine după noi, trag nădejde că elicopterul va sosi aici primul.

— Poate că nu, Butcher. În acest caz, trebuie să mă pregătesc.

Terry îi şuieră să tacă. A auzit ceva – ce?

— Un pas furişat, fâsâitul frunzelor, o scurtă pauză în nesfârşitul dans sexual al broaştelor? Toate la un loc, sau nimic? N-ar putea spune, nu se încrede pe deplin în simţuri. Durerea, ca şi panica, distorsionează realitatea, făcând ca. Unele lucruri să se piardă, altele să se uite; într-o asemenea situaţie, este absolut mortală.

Terry îşi verifică arma AK-47, pune un nou încărcător. Îşi doreşte să fie capabil să se mişte. Se simte neajutorat, complet vulnerabil. Şi, fireşte, nu vrea să facă apel la armă decât dacă este esenţial, pentru că scânteia le-ar indica poziţia.

— Ce este? Întrebă Mun după o vreme.

— Nu ştiu. Nimic.

Apoi, pentru a-şi înlătura din minte tensiunea insuportabilă a nesiguranţei, adaugă:

— Despre ce vorbeai?

— Ravana nu va veni după tine, continuă Mun. Pe mine mă vrea.

— Doar pe tine? Cum adică?

— Fiindcă am ceva ce-i aparţine. Prey Dauw. Pădurea de Săbii.

Până în acel moment Terry nu i-a dat cu adevărat atenţie sau, dacă a făcut-o, nu a crezut nimic, demoni khmeri, Buddha, toate absurdităţile Orientului. Dar apoi îşi aduce aminte de ce le-a spus căpitanul Claire despre Asia: „Primul lucru pe care trebuie să-l ţineţi minte este că nu o să înţelegeţi niciodată aceste locuri. Sunt construite pe o realitate diferită şi dacă încercaţi să o adaptaţi la ideile voastre vestice, o să sfârşiţi prin a pricinui moartea altcuiva sau şi mai rău, o să muriţi chiar voi.”

— Vrei să spui că tu ai ceva care aparţine unui demon? Ce naiba este?

— Nu chiar demonului. E un talisman care-i aparţine lui Mahagiri, preotul eretic care a fost discipolul lui Ravana, cu multe cicluri în urmă. Cu ajutorul demonului Mahagiri a compus Muy Puan, o carte interzisă de scrierile theravadine. Care descrie cele o mie de infernuri şi cum se invocă spiritele rele care sălăşluiesc acolo. Prey Dauw, făurit de Mahagiri, sub îndrumarea lui Ravana, este întruparea vie a căiţii Muy Puan. Oricine îl deţine, controlează acest sfert de lume. Aşa crede poporul meu.

— Şi tu crezi?

— Într-un fel, răspunde Mun, clipind, nu contează. Credinţa lor îl face astfel.

— Cum ai căpătat obiectul ăsta?

Mun ezită un moment şi, pentru prima oară, Terry surprinde o licărire de teamă în ochii khmerului.

— Provin dintr-un lung şir de preoţi, Butcher O linie specială, se spune.

Mun respiră şuierător, apoi continuă:

— N-am vorbii despre asta cu tata decât o singură dată. Şi, cum sunt cel mai mare fiu, tatăl meu mi-a spus. Noi suntem descendenţii lui Mahagiri. Astfel, tatăl meu cunoaşte locul unde se află Prey. Dauw. Locul unde este îngropat se transmite de la o generaţie la alta.

Nimeni nu a atins talismanul şi nici nu l-a scos la iveală, n-a îndrăznit măcar să se apropie de el. Până când am făcut-o eu.

Ochii lui Mun s-au umplut de frică, încât Terry îi poate vedea albul ochilor în jurul pupilelor.

— Timpurile s-au schimbat şi am vrut să mă asigur că locul iniţial unde este îngropat nu va fi descoperit. Am vrut să-l mut într-un loc mai sigur. Ori, cel puţin, aşa mi-am zis. Apoi am ţinut sabia în mână şi nu am mai vrut să-i dau drumul. S-am putut simţi puterea, Butcher, ca tunetul unui râu întunecat, plutind la nesfârşit, prin aer. Forţa lui a devenit forţa mea. Apoi am înţeles pe deplin de ce este un simbol al puterii pe care îl recunosc şi khmerii şi cei din Burma, toţi budiştii theravedini.

M-am înspăimântat şi am făcut ceea ce trebuia. L-am îngropat iarăşi într-o ascunzătoare mai sigură.

Mun rămâne tăcut pentru o vreme. Este un efort până şi sa vorbească. Dar teama emană în continuare din el şi se risipeşte în noapte ca un gaz periculos.

Terry cugetă la cuvintele lui Mun. Pentru prima oară de când se află în acea poziţie, frica lui chinuitoare este dată la o parte. Mintea îi lucrează din plin.

— Spune-mi, Prey Dauw este temut şi de triburile din munţii din nordul Burmei, în Shan?

— Adică de căpeteniile războinice ale opiului? Oh, foarte mult. Sunt oameni foarte superstiţioşi. Pădurea de Săbii are un înţeles special pentru ei; ar săruta pământul unde este îngropat.

— Dar nu asta mă interesează, Butcher. Dacă vine Ravana şi Pădurea de Săbii se află în posesia mea, mă va devora. Voi fi pentru totdeauna cu el şi Mahagiri, izgoni! Din samsarii, exilat din ciclul creaţiei.

Mun este cuprins de un tremur.

Acum Terry îi înţelege spaima teribilă. Ştie ce soartă oribila înseamnă izgonirea din samsara pentru un budist care crede în ciclul regenerării. A-l scoate pe un budist din ciclul creaţiei este sinonim cu a condamna un preot catolic la infern. Adică, dacă unul crede în samsarii, celălalt. În infern.

Singurul infern în care crede Terry este cel pe care-l descoperă acum în sine. Dar, după cum a spus Muri. Credinţa unui popor a creat puterea Pădurii de Săbii şi Terry gândeşte: „Câte aş putea face cu puterea asta!”

— Am cum să te ajut?

— Da, aprobă grav Mun. Acum trebuie să-ţi încredinţez Pădurea de Săbii. Trebuie să o accepţi de bună voie. Înţelegi, tu nu eşti budist. În ceea ce-l priveşte pe Ravana, tu nu exişti. Nu va fi capabil să mă ia. Iar Pădurea de Săbii va fi în siguranţă, departe de el.

Ochii lui negri îi caută pe cei ai lui Terry:

— O să faci asta pentru mine?

Terry îl crede şi nu-l crede. Ce naiba? Cine ştie care mai e diferenţa aici, în patria iluziei şi a morţii? Observând cât de agitat devine Mun şi cum sângele începe iarăşi să se reverse dintr-o venă sfârtecată din rană, spune. „Da”, pentru că doreşte să-l calmeze şi pierduse deja prea mult sânge. Dar şi pentru că simte deja Prey Dauw în mâini, se şi vede mergând în Shan cu talismanul, la puternicele căpetenii războinice ale opiului care îngenunchează în faţa lui ca nişte cavaleri vasali, oferindu-i fieful lor nepreţuit, ca să facă din el ce pofteşte. Puterea! Puterea nelimitată!

Dar toate astea n-ar avea nici un sens dacă nu ies din iad.

Mun va muri, calculează Terry, într-o jumătate de ora. Şi. Dacă apar acum vietnamezii, vor muri amândoi mai înainte. Unde naiba e nenorocitul ăla de elicopter?

— Jură, Butcher!

— Jur, Mun.

Mun începe să vorbească. Terry vede acum o mişcare definită, voci vorbesc nedesluşit într-o vietnameză aspră şi rapidă, grăbindu-se prin aerul încins. Vin nord-vietnamezii. Nu blestematul de Ravana, nici afurisita de mitralieră: vietnamezii.

Am îngropat Prey Dauw în Cambodgia. Apropie-te Când îţi voi spune unde se află, va fi al Tău, iar eu voi fi liber. Ravana n-o să-mi poată face rău, să mă exileze pe veci din samsara. Este în Angkor Wat. Ai auzit de ea? Vechea cetate a regilor khmeri. Este plină de spirite, un loc potrivit pentru odihna unui asemenea talisman.

Ascultându-l pe Mun cu o ureche, memorând locul unde se află Pădurea de Săbii, dacă un asemenea obiect există într-adevăr. Terry ţinteşte un punct din umbrele mişcătoare şi este pe punctul de a trage.

Thvup-thvup-thvup!

Noaptea se luminează ca în ajunul Anului Nou, de artificii, pe când mitraliera, atacând dinspre est, declanşează focul său puternic, spulberându-i pe vietnamezi, ciuruindu-i, făcându-i să explodeze.

Thvup-thvup-thvup!

Şi Terry, simţind că vântul bate dinspre el acum, făcând să zboare cenuşa prin noapte, ciclonul care să-i ia pe sus pe Doroteea şi Toto, spre Oz, îşi lasă capul pe pieptul lui Mun şi gândeşte: „Sunt salvat”

— Hei, tu, ăla care vede stele verzi!

Şi astfel Terry îşi recapătă cunoştinţa. Simte în cap un vârtej de evenimente-emoţii-jumătate-vise. Într-o clipă este treaz de-a binelea. Atunci totul se risipeşte, ca un nor de turn în spectacolul unui scamator şi recunoaşte chipul aplecat deasupra lui.

— Bellum longum, vita brevis, spune Virgil.

— Arăţi ca un urs.

Vocea lui Terry este mai degrabă un cârâit uscat.

Virgil rânjeşte:

— Ca să-i mănânc pe vietnamezi mai bine, dragule.

— Unde naiba sunt?

Virgil aruncă o privire de jur împrejur.

— Această mică zonă de iad este spitalul de campanie de la ban Me Thout.

— Poţi să te interesezi despre tipul pe care l-au adus o dată cu mine? Cum se simte?

— Ah. Khmerul, Mun, răspunde Virgil. Dând din cap. Cam ciuruit. Mai rău decât tine, mi-au spus.

— Stai puţin. Îl întrerupe Terry. De unde-i ştii numele?

— Este din oamenii mei, de-aia.

Terry rumegă ce-a aflat, apoi continuă:

— O sa se facă bine?

— Va supravieţui. Nu i-a sosit timpul să iasă din gaura asta împuţită. Nici ţie, din câte văd. Ai trecut prin momente grele Terry, peste care trecutul imediat se năpustea ca un val de maree, răspunde:

— Au murit cu toţii – căpitanul Claire, Kid Gavilan. Axman, khmerii, toată nenorocita aia de echipă. În afară de mine şi Mun.

— Ai avut totuşi noroc.

— Tu ăsta crezi că e? Noroc?

Terry se chinuieşte să se ridice, este cuprins de durere amestecată cu ameţeală şi se prăbuşeşte în ano i pe pernă.

Virgil dă din umeri:

— În vreme de război nu mai există nimic altceva, decât norocul. La dracu', Butcher, sunt un erou. Vrei să-mi vezi decoraţiile de pe câmpul de lupta? Vrei să afli câţi nord-vietnamezi am ucis? Asta a fost cu multă vreme în urmă. Pe atunci eram mai bătrân, acum sunt mai tânăr.

O iei pe urmele mele, fiule. O să capeţi o medalie pentru asta. De acum, suntem amândoi eroi. Şi ce face armata ca să-ţi răsplătească temeritatea de sub focul inamic? Îţi cere să te întorci şi să mai încerci o dată să te laşi ucis. Asta-i tot ce vor ei cu adevărat de la tine. Butcher. Viaţa.

Terry nu este atât de năucit încât să nu priceapă unde bate Virgil.

— Şi tu ce vrei de la mine?

— Ce-ai zice să punem noi pe picioare o nouă unitate? Să ne ocupăm de ea, să recrutăm, să fim comandanţi?

— Poţi să aranjezi aşa ceva? Cum?

— Îmi ridic lampa şi mă uit în întunericul arzător.

— Cu alte cuvinte, nu întreba.

Terry îl priveşte:

— Şi ce va face unitatea asta pe care-o s-o conduc?

— Acum sunt Virgil. Ţi-am spus, eu găsesc lucruri. M-am gândit că poate, după întâmplarea asta, ţi-ai dori să cauţi lucruri împreună cu mine.

— Lucruri, cum ar fi? Se interesează Terry, întrebându-se: „De ce are nevoie de un khmer?”

— Tot felul, răspunde Virgil, rânjind dintr-o dată. Oricum, ce-ţi pasă? Ăsta e războiul, mai ţii minte? Dorinţa să te îmbogăţeşti e mai puternică decât teama de moarte.

Nu-i trebuie mult timp, amintindu-şi de mirosul morţii, de senzaţia de a fi mâncat de viu şi, mai mult decât orice, de a muri de frică, sentiment pe care a jurat să nu-l mai aibă niciodată. Cugetă la nebunia superiorilor săi, la nebunia celor care conduc războiul, la administraţia de stat, la Virgil care spune: „Asta-i tot ce vor ei cu adevărat de la tine, Butcher. Viaţa”.

La în considerare, de asemenea, faptul că, împreună cu propria sa echipă, va avea şansa să se întoarcă în Cambodgia, la Angkor Wat, unde este îngropată Pădurea de Săbii, talismanul puterii. O putere mai presus chiar decât omniprezenta moarte care domină Vietnamul.

Îl studiază pe locotenent, întrebându-se ce vede, binele sau răul. Ori poate numai o Calc de scăpare, o Calc mai bună decât încercarea de a găsi COSVN, încercând să găsească moartea.

— La naiba, rosteşte Terry, întinzând mâna. Cum ai zis, războiul e lung, viaţa e scurtă.

Apucându-i mâna, Virgil râde:

— Ai prins ideea.

Afară, într-un patio înconjurat cu zăbrele, hortensiile îşi înalţă capetele într-un tu tis dens, cu florile lor roz ce parfumează aerul. Cârceii, cârlionţaţi şi întinşi, se agaţă de zidurile uzate ale curţii interioare, împleticindu-se pe picioarele din fier forjat ale scaunului. Pe scaun trândăveşte Soutane, cu picioarele goale ridicate în sus. Cu poalele rochiei sale de vară bleu şi alb ridicate deasupra genunchilor, cu coapsele foarte bronzate încrucişate una peste alta.

Chris Haye poate vedea această privelişte din patul în dezordine unde zace, trezindu-se lent. Are trupul amorţit şi se gândeşte: „Este patetic, n-o să ajung niciodată în formă”. Contemplă picioarele lungi, formidabile, ale Soutanei, cugetând: „Doamne, n-am să ajung niciodată în formă în felul ăsta. Dar în mod sigur voi ajunge în cer”.

Dintr-o dată, când Soutane se mişcă, picioarele dispar într-un vârtej bleu şi alb. Pătrunde în casă şi încreţeşte nasul:

— Cest le souk ici! Aici e ca la bazar!

Chris râde şi se ridică la timp pentru a o prinde când se aruncă peste el:

— Uneori, pentru un atlet, eşti dezgustător de leneş, spune ea.

Chris, cu faţa în pârul ei negru ca noaptea, îşi zice: „E pentru că, spre deosebire de Terry, atletismul nu a fost niciodată un lucru natural pentru mine. A trebuit să trudesc pentru fiecare kilometru – fugit sau mers pe bicicletă.” Dar, uneori, când trupul e puternic, mintea oboseşte de atâta muncă continuă, tânjeşte după puţină odihnă, întrebându-se. la urma urmelor, de ce depune atâta efort.

Se rostogoleşte de pe ea, cu mâinile pe după cap, fixând tavanul.

— Ce vezi acolo, pisoiaşule? Îl întrebă Soutane. Numai pisicile zăresc viaţa printre umbre.

Viitorul. Trecutul. Nimic.

Lia râde, întorcând pieziş gâtul ci gol. Plimbându-şi palmele peste pielea lui:

— Eu văd trupul ăsta minunat trecând pe sub Arcul de Triumf, acoperit cu tricoul galben.

Se referea la mult râvnitul tricou purtai numai de câştigătorul cursei Tour de France, cea mai mare competiţie a lumii. Tour de France, care-l adusese pe Chris în Franţa.

Observându-i expresia, râsul fetei păleşte şi îl loveşte cu pumnii strânşi:

— Ţi-am spus vreodată că eşti îngrozitor când eşti deprimat?

Chris renunţă să mai privească umbrele, priveşte în schimb petele verzi din extraordinarii ei ochi căprui, având aproape forma migdalei. Ridică o mână şi o mângâie pe păr, pe lângă obraz.

— Uneori nu ştiu de ce ma aflu aici. Uneori mă rog să câştig această cursă.

— Acum te gândeşti la război, nu-i aşa?

— Aşa e.

— Şi ce gândeşti tu mai precis despre război.

— De fapt, nu despre război, rosteşte el încet. Despre tratele meu, Terry. El este acolo, în război. Încât bănuiesc că, până la urmă, mă gândesc la război. Mă întreb dacă Terry e rănit, sau mort.