Ernst Junger

După-amiază săpat brazde, semănat ridichi şi asmaţuchi. Citit: Thornton Wilder, Puntea Sfântului Ludovic. Nota: The Bridge of San Luis Rey, 1927. Autorul este scriitor american (1897-1975). Încheiat Nota. Autorul citează undeva trăsăturile caracteristice ale adevăratului aventurier – printre care darul de a intra în vorbă cu oameni străini. Asta ar putea să fie într-adevăr o caracteristică de prim rang. Dacă ne trecem în revistă cunoştinţele, vom găsi printre acestea puţine a căror cunoaştere să nu ne fi fost mijlocită de un terţ. Oamenii cu care am intrat direct în contact au fost aceia pe care i-am întâlnit în împrejurări neobişnuite – în călătorie, în timpul unei sărbători sau cu ocazia unei nenorociri. Şi în domeniul erotic guvernează modul direct, de pildă în cazul adresării sau al invitaţiei la dans. E un gest aventuros acela al unui bărbat care, aflat într-un spaţiu întunecat, de pildă la teatru, întinde mâna spre o femeie necunoscută. De altfel aşa ceva se petrece mai frecvent decât se crede îndeobşte. Astfel, Edmond era un expert al acestei maniere, despre a cărei tactică mi-a ţinut odată o lungă prelegere. Cu ocazia asta îmi amintesc că şi eu l-am cunoscut pe el nemijlocit; mi s-a adresat în metrou. Aproape în toate cercurile suntem introduşi, aşa cum se cuvine unor fiinţe sociabile. Aventurierul, care nu e sociabil, se ajută cu propriul său talent. Şi calitatea de autor poate fi considerată aventură spirituală, ceea ce se leagă de faptul că fiecare autor dispune de un număr de cunoscuţi pe care şi i-a făcut prin adresare directă.

Cunoştinţa nemijlocită ar putea fi considerată drept o modalitate mai înaltă de a intra în legătură. Astfel, îndrăgostiţii resimt întâmplarea care i-a reunit drept excepţională. Şi în romane, întâmplarea care apropie doi străini este folosită frecvent ca introducere.

Kirchhorst, 5 aprilie 1939 „Regina şerpilor”. Ceea ce am notat astăzi despre mauretani e nesatisfăcător; acest ordin trăieşte în închipuirea mea mai limpede decât pe pagina redactată. Nota: Mauretanii din Falezele de marmură şi din Heliopolis, la care referinţe repetate nu lipsesc nici din jurnale, sunt înfăţişaţi ca membrii unui ordin laic, stăpânit în chip absolut de voinţa de putere. „Politehnicieni ai puterii”, liberi, lipsiţi de scrupule, neînfricaţi, ei cultivă un soi de glacialitate voioasă, de spiritualitate luciferică şi de estetism trufaş. Pentru sursele literare şi biografice ale acestei „figuri”, precum şi pentru sensurile ei simbolice în opera lui Jünger, a se vedea Hans-Peter Schwarz, Der konservative Anarchist. Politik und Zeitkritik Ernst Jüngers, Freiburg i. Br., Verlag Rombach, 1962, pp. 177-181. Încheiat Nota. E vorba de a descrie felul în care, în momentele de decadenţă, când se acumulează multă materie amorfă, raţionalismul reprezintă principiul decisiv. Prin urmare: atunci când o doctrină de tehnicitate amorală coagulează anumite cercuri în jurul ei, acestea vor atrage, datorită malignităţii ce le este proprie, unele forţe autohtone, pentru a reînvia împreună cu ele vechea putere spre care se îndreaptă veşnica nostalgie din adâncul inimii lor. Astfel se mai străvede prin Rusia vechiul imperiu al ţarilor. La fel este şi Marele Pădurar; nihilismul îşi găseşte stăpânul în asemenea figuri. Nota: „Bătrânul şef al Mauretaniei” din Falezele de marmură, încarnare a răului absolut, în viziunea explicită a autorului, şi nu doar a unor prototipuri istorice, precum Hitler ori Stalin. (Cf. Frederic de Towarnicki, Ernst Junger. Recits d'un passeur de siecle, Paris, Editions du Rocher, 2000, pp. 33-35.) Viclean, straniu şi malefic, personajul apare pentru prima dată într-o schiţă fantastic-onirică din Inimă aventuroasă, intitulată Marele Pădurar. Încheiat Nota.

De altfel, în relaţia dintre Piotr Stepanovici şi Stavroghin situaţia apare răsturnată: tehnicianul încearcă să-şi alieze autohtonul, având sentimentul lipsei sale de forţă legitimă. Nota: Personaje din romanul Demonii al lui Dostoievski. Încheiat Nota.

Cu toate că în descrierea unor asemenea planuri cel mai bine e să te laşi în voia fanteziei productive, nici construirea lor în profunzime nu poate strica. De evitat este însă ca povestirea să capete un caracter pur alegoric. Lipsită cu totul de raportare temporală, ea trebuie să poată avea o viaţă proprie, şi e chiar bine dacă unele pasaje rămân obscure, inexplicabile chiar şi autorului. Mi-am dat seama că tocmai acestea sunt frecvent seminţele rodniciei viitoare. Astfel, caracterul Marelui Pădurar, atunci când l-am visat într-o noapte cu furtună, în Harz, mi-era încă neclar; azi îmi dau totuşi seama că trăsăturile pe care mi le-am notat atunci sunt, într-un cadru lărgit, pline de coerenţă.

După amiază la smârcuri. Foarte aproape, dintr-un şanţ îngust s-a ridicat fâlfâind o pereche de răţuşte, descriind un cerc în jurul meu. Răţoiul, în ţinută nupţială, cu moţul la pigostil, ceea ce îi dă cumva un aer de flăcău impertinent, şi cu gâtul irizând mătăsos în nuanţe de verde metalic. Foarte frumoase zonele în care această culoare se reflectă într-un negru opulent şi tandru de tot; acest negru este un verde ridicat la cea mai înaltă potentă. Mi-l închipui ca pe o cerneală pulverulentă din care rezultă, în soluţie, o mare cantitate de superbă tine-tură verde.

Apoi în grădină. Semănat mazăre, salată, sfeclă-roşie, ceapă, morcovi. Cum sclipeau boabele de mazăre, şiruri mate de un verde cenuşiu, în brazdele întunecate. Când, privindu-le, m-am gândit că aveam să le acopăr de îndată cu pământ, mi-am dat brusc seama cât de stranie, de aproape magică este munca la răsaduri.

Atunci când scormonim solul, pământul produce o transformare a mâinilor; le face mai uscate, mai consumate, mai spirituale cred. Mâna suferă în pământ o purificare. A mişca degetele în pământul moale, afânat, pe care soarele, dar şi fermentarea l-au încălzit – e o senzaţie foarte plăcută. Printre scrisori, una de la Elisabeth Brock din Zurich care îmi scrie că la tema „Description exacte d'un objet” a primit de la una din elevele ei descrierea unui rac fiert, care m-ar încânta. Trebuie, fireşte, să recunosc că simpla idee mi se pare reuşită; e vorba de o piesă de lux şi de gală.

Kirchhorst, 7 aprilie 1939

Am remarcat în timpul lucrului că eliminând e-ul neaccentuat s-ar putea să fiu pedant. Oricum, pentru propoziţie nu e totuna dacă se spune „erfreuen” sau „erfreun”. Nota: Erfreun ar fi o licenţă. Forma corectă, literară este erfreuen, a bucura pe cineva, a face plăcere cuiva. Încheiat Nota. Cred totuşi că cititorul, după cum observ şi la mine, citeşte sau suprimă, în funcţie de nevoi, e-ul neaccentuat al terminaţiilor. La efectul unei proze bune cititorul participă de la sine. Se cere prudenţă în special acolo unde eliminarea acestei vocale conferă cuvântului un caracter neobişnuit sau unul cvasi poetic. Acelaşi lucru e valabil pentru schimbarea cuvintelor în propoziţie din motive de repartizare a accentelor – şi aici poezia dispune de o libertate mai mare decât proza. Efortul depus în direcţia ritmării prozei nu trebuie să lase nici o urmă; iar osteneala este cu atât mai merituoasă cu cât este mai puţin percepută. Ceea ce corespunde unei legi generale, potrivit căreia mâna ordonatoare şterge în final semnele vizibile ale muncii ei.

Cred apoi că trebuie să evit folosirea prea frecventă a cuvinţelului „acela”. „Ochii săi străluceau cu acea sclipire pe care o conferă folosirea beladonei.” Efectul singular al acestui pronume stă în faptul că el solicită asentimentul sau competenţa cititorului. Ceea ce poate fi de mare efect tocmai în cazul unei constatări neobişnuite sau al unei întâmplări rare. Dar aici e valabil, ca la orice compliment, principiul economiei de mijloace.

De dimineaţă, în bisericuţa al cărei cimitir se învecinează cu grădina mea. E foarte frumoasă Predica din Vinerea Mare despre Cristos şi cei doi tâlhari răstigniţi. Tonul sacral se aşterne pe omilie ca o folie subţire, decojită. La protestanţi el e şi mai perceptibil decât în sud, unde nu se dispune „doar de credinţă”, în Norvegia am avut impresia unor reprezentaţii în care te ridicai în înălţime pe frânghii imaginare.

După-amiază, vizită la noul vecin; cafea şi cozonac, turul curţii şi al casei. Apoi rânduit biblioteca împreună cu Perpetua şi Luise; Nota: Perpetua Cognomen tandru omagiant dat de scriitor soţiei sale, Gretha von Jeinsen (1906-1960), posibil încărcat şi de aluzii prestigios legitimante: Actele martirice vorbesc despre viaţa exemplară şi martirajul (în 203) al cate-humenei cartagineze Perpetua, botezate în temniţă, ulterior canonizate; potrivit tradiţiei, acesta ar fi fost şi numele devotatei soţii a apostolului Petru (Lexikon der Bibel, hrsg. Von Christian Gerritzen, Darmstadt, Bechtermunz Verlag, 1990, p. 341). Gretha von Jeinsen este autoarea jurnalului intim Die Palette, 1949 şi a volumului Silhouetten. Eigenwillige Betrachtungen, 1955. Încheiat Nota. Din păcate, mutatul a jucat o festă cărţilor. Peste secole se păstrează doar vechile legături solide în pergament.

Kirchhorst, 8 aprilie 1939 în continuare în bibliotecă. Aşezat manuale şi sus. Săpat în grădină, într-un loc în care pământul răsturnat bate într-o nuanţă deschisă de brun roşcat, iar în secţiune luceşte ca arama.

Attagenus, de obicei pentru mine primul vestitor al primăverii, s-a arătat în acest an târziu şi mi-a revizuit hârtiile. Flăcăiaşul e mare cât un bob de orez, are antene graţios curbate şi două pete albe ca de cretă pe carapacea neagră. Ici-colo, stropi, tot albi, împrăştiaţi pe hăinuţa lui întunecată. Prosperă în crăpăturile ferestrelor şi în fisurile duşumelelor iar căldura din încăperi îl face să iasă mai devreme la iveală ca în răsadurile timpurii. De fiecare dată când micul animal zboară în cercul de lumină al lămpii şi traversează apoi ca pe un ogor o pagină de manuscris, e ca o revedere. De asemenea, când îl privesc, odaia mi se pare mai însufleţită şi mai mare.

Kirchhorst, 9 aprilie 1939

Pe câmpuri, pe a căror suprafaţă se întinde ici-colo câte o pădurice. De-a lungul drumurilor, mestecenii sunt încă fără frunze. La marginea şanţurilor, mâţişori înfloriţi, polenizaţi de albine şi de muşte galbene. Bulgări mari de ouă de broaşte, instalate ca pudingul de şăgii printre plantele acvatice, cu miezul negru, deja bine dezvoltat. Şi peste tot, venind din adânc, orăcăitul vitros al broaştelor. Primăvara are şi o latură amfibie, un farmec rece şi delicat, cu jocuri de dragoste în gheaţa care se topeşte.

Tocmai la broaşte, atunci când par să se ridice în apă pe lăbuţele întinse de dinapoi, m-a izbit dintotdeauna asemănarea cu omul, care dispare la speciile de vertebrate mult mai evoluate. Ceea ce este ca un prim asalt dat de natură în direcţia fiinţei umane, reînnoit apoi tot mai constrângător. De asta se leagă probabil şi faptul că broasca, întocmai ca maimuţa, e socotită comică. Şi când se împerechează, bărbătuşul apucă femela cu braţele, în felul oamenilor.

Corespunzător, omul prezintă caractere amfibii. Resimt asta în mod special atunci când cineva, înclinând capul mult pe spate, oferă privirii bărbia şi gâtul. Rămân astfel întotdeauna locuri în care natura ne-a croit veşmintele animale prea pe fugă.

Îmi amintesc că pe vremea când eram copil simţeam o mare plăcere la vederea broaştelor. Odată, la amiază, venind de la şcoală, am văzut broaşte de apă, mari, bălţate în verde şi negru, expuse în spatele vitrinei unei prăvălii cu acvarii. M-a uimit că se pot cumpăra astfel de făpturi superbe şi am intrat înăuntru, cumva stingherit, dar având totodată o poftă enormă să-mi achiziţionez un asemenea flăcău. Din păcate, a venit bunicul şi m-a scos afară. Pesemne că atunci am gustat puţin din sentimentul pe care îl dă posesia unui sclav – vreau să spun din plăcerea foarte veche, pre-romană, ba chiar pre-alexandrină. „Acest om îmi aparţine, este proprietatea mea, bunul meu, total şi sigur; îmi place atât de mult să mă joc cu el.” Aş crede că aici se ascunde una din cele mai adânci relaţii din câte sunt cu putinţă. Dar şi de cealaltă parte: „Sunt un sclav” – ne putem oare imagina această propoziţie rostită pe acel ton pe care niciunul din istoricii noştri nu l-a nimerit? Astfel de lucruri ţin de copilăria neamului nostru, de ţara fabuloasă, de o somptuozitate întunecată, pe care Herodot a mai văzut-o cu proprii săi ochi. Este ceea ce conferă cărţilor sale rangul lor fără pereche.

Recitind aceste însemnări, observ că expresia „mâţişori înfloriţi” din propoziţia de mai sus îmi displace. Fără îndoială, pe bună dreptate, căci în ea se ascunde un pleonasm, care urmează să fie păstrat ca avertisment. Nota: In germ. mâţişori, Kătzchen, denumeşte şi inflorescenţa unor copaci şi arbuşti ca mesteceni, anini, aluni. Încheiat Nota.

Merituos, în schimb, e felul în care a devenit vizibil – printr-o neplăcere estetică a priori, care a putut fi apoi legitimată şi logic.

Kirchhorst, 10 aprilie 1939 „Regina şerpilor”. Atenţie la descrierea falezelor de marmură, să nu iasă un tablou somptuos, în stilul Isola bella din Titan. Nota: E vorba de romanul (1800-1803) al lui Jean Paul (1763- 1825). Isola bela, toponim fictiv, descrie luxuriant emfatic locul în care e crescut şi educat eroul, Albano. Încheiat Nota.

Autorul încearcă să transmită impresia de frumos, îmbătându-l pe cititor cu vorbe. Efectul superior al frumosului însă nu stă în extaz; frumosul captivează prin vrajă. Astfel, el poate trezi în noi o plăcere mai adâncă decât beţia care, în ultimă instanţă, împinge spre vid şi nu poate ţine piept personajelor, în schimb, vraja, care ne lărgeşte ochii în loc să ni-i închidă, ne trezeşte cea mai profundă impresie de care e capabilă conştiinţa. In faţa frumuseţii observaţia trebuie să se potenţeze; există o stare în care timpul începe să curgă mai lent, iar culorile să strălucească mai puternic, ca în spaţiul vid. Descrierea frumosului presupune măsură, distanţă şi privire ascuţită; cu simpla bâiguială nu se poate face nimic. De aceea un cuvânt ca „indescriptibil” nu are ce căuta în descriere. Tot aşa, voluptatea potenţărilor nu e decât un semn de impotenţă. Există, fireşte, întotdeauna grade în care forma nu mai poate rezista plenitudinii, sau chiar incandescenţei, şi se sparge. Dar e vorba de regiuni situate în afara cuvântului; acolo se schimbă şi mijloacele. Bunăoară melodiile pure se avântă chiar mai departe şi poartă greutăţi chiar mai uşoare.

Cred că în faimoasa reprezentare a „farmecului iubirii” este bine prinsă esenţa vrăjii – mai ales pentru ca mijloceşte şi senzaţia de spaimă care ne copleşeşte înaintea dezvăluirii.

Modele pentru Falezele de marmură: povârnişul stâncos de lângă farul din Mondello, pe care m-arn căţărat cu Magistrul. Nota: Este vorba de filosoful Hugo Fischer (pe care, dintr-o inexplicabilă eroare, l-am numit în prefaţa la Jurnalele pariziene, Hugo Priedrich), prieten din anii studenţiei cu Jünger. S-a ocupat de psihologia actului creator în metafizică, de relativitatea experienţei trăite, iar după război de distincţia dintre cultură şi civilizaţie. Nutrea convingeri naţional bolşevice şi a scris, între altele, o carte despre Lenin. Pe Jünger l-au stimulat lungile conversaţii cu el şi l-a impresionat gândirea lui intuitivă. L-a descris ca pe tipul profesorului german distrat, absorbit de studiu, lipsit de simţ practic. Anumite particularităţi ale personalităţii sale au intrat în figura lui Nigromontanus din Inimă aventuroasă şi a magicianului Schwarzenberg din Vizită la Godenholm, 1952 (Ernst Jünger avec Antonio Gnoli et Franco Volpi, ed. Cit., pp. 43-45). Încheiat Nota.

Apoi drumul de la Corfu la Canoni, valea Rodino din Rodos, priveliştea dinspre mănăstirea Suttomonte în direcţia Corcula, drumul de ţară de la Gletschermuhle la Sipplingen, lângă Bodensee. Cuiburile de şoimi şi bufniţe în pereţii abrupţi ai canalului din Corint. Acropole; felul în care ţâşnesc la Rio stâncile din pământ, făcându-te să te gândeşti la orhidee şi la şerpi. Autorul e dator să călătorească mult ca să afle ce are pământul de oferit. După care însă imaginile trebuie să se contopească şi să se fluidizeze ca mierea adunată din multe flori. Spiritul se hrăneşte doar din elementele amintirii.

După-amiază, pe soare puternic, la smârcuri -vânat acolo, în alge, mici specii de hydrophilidae.

În timpul acestei activităţi, un mare păianjen de apă a alunecat din papură pe oglinda întunecată a turbei pe care stăteam ghemuit – brun închis, catifelat, cu trupul tivit de un alb împâslit. În lumina crudă a acestor zile de primăvară, vlăstarele de mesteceni şi tulpinile buruienilor scânteiază înjur ca şi cum ar fi fost proaspăt spălate. Impresia de neobişnuit se bazează desigur pe contrastul dintre vegetaţia încă iernatică şi lumina aproape estivală.

Kirchhorst, 11 aprilie 1939

Semănat usturoi, spanac, hrean de mai. Am văzut că mazărea a încolţit – spre liniştirea mea, căci eram aproape obsedat de ideea că nimic nu va prinde rădăcini. Spre uşurarea mea trebuie să spun că tot ceea ce facem astăzi contrazice asemenea creştere, care se produce peste noapte şi fără amestecul nostru. Ne lipseşte mai cu seamă o anume virtute, care poate fi numită arta de a-ne-lăsa-dăruiţi. Aici trebuie să rămânem copilăroşi, iar norocul va veni de la sine. Cred chiar să fi observat că banii – am în vedere nu banii abstracţi, ci banii concreţi, bunăoară obţinuţi prin moşteniri, cadouri şi câştiguri – se îndreaptă spre destinatari precis determinaţi. Lucrul nu e atât de ciudat cum pare, căci orice donator îl va privilegia pe acela care ştie să şi primească darurile. Doar de asta dăruim cu toţii copiilor.

O astfel de corelaţie intră în joc la împărţirea moştenirii şi constituie cauza ascunsă a conflictelor care se iscă astfel. Părinţii ar vrea ca odraslele lor să devină oameni destoinici, dar dragostea lor merge întotdeauna către aceia care sunt cel mai mult copii. Motiv pentru care se simt îndemnaţi să se ocupe în mod special de mezin, semănând astfel vrajba între fraţi. Precum odinioară Cain, cel destoinic este astfel ofensat.

Kirchhorst, 12 aprilie 1939

Vis. Auzeam povestindu-se în stil cronicăresc sau aveam sentimentul că în faţa mea s-ar fi deschis pagina de titlu a unei vechi cronici: „Băutură suedeză”. Femeia scoate victima din mulţimea adunată în jurul incidentului, cărând-o în spate. Urmează un schimb neînsemnat de cuvinte cu una dintre gărzi şi, din păcate, băutura este repetată, de astă dată mortal. Mecanica rece a violenţei, în care omul nimereşte ca în dispozitivul unei maşini, scapă, e prins din nou şi dispare. Scena se desfăşura într-o piaţă publică; toate casele, vesmintele şi chiar feţele erau exact în stilul epocii, doar băutura era administrată dintr-un hidrant modern cu ajutaj de aramă, de felul celor care se află pe străzile noastre. Semnificativă şi trezirea. M-am ridicat din adâncul visului ca împins de un vârtej şi, cu mult timp înainte de a ajunge la suprafaţă, am auzit, venind de-acolo, urletul unui automobil care trecea pe sosea. Am recunoscut acest sunet şi l-am ordonat pe loc în adânc, chiar dacă din exterior, asemeni cuiva care trăieşte în alte lumi, fără a fi, totuşi, străin de această lume. În clipa în care am ajuns sus, conştiinţa a sărit ca un arc şi cauzalitatea s-a restabilit.

Kirchhorst, 13 aprilie 1939

Mers la Burgdorf, unul din vechile cotloane, uscate ca prin îndelungă afumare, ale Saxoniei de jos. Cumpărat de la grădinar cerceii-doamnei, care îmi plac foarte mult. Pentru a mă lămuri că e nevoie să le ud bine, mi-a spus că trebuie să le fac să „înoate” în apă. Pe lucrători îi auzi vorbind aproape întotdeauna mai bine decât pe oamenii cu carte, care mânuiesc prea uşor cuvintele ca pe nişte jetoane. Aşa, bunăoară, am primit de curând de la un necunoscut o poezie în care se elogiau „Sunetele clopotului scufundător din adânc” – un bun exemplu de imagine născută din vidul conceptului.

Pe drum, o tânără vrăjitoare cu părul roşu. Există o rasă de culoare deschisă şi una de culoare închisă – izbitoare la amândouă vivacitatea spiritului ignic. S-ar putea crede că o trăsătură intimă, poate de natură horoscopică, le-ar apropia automat de rug. De altfel, şi vrăjirea vitelor s-a modernizat; de pildă, am citit recent că o bătrână a fost condamnată pentru că a aruncat în grajduri străine paie mânjite cu viruşi de febră aftoasă.

Kirchhorst, 14 aprilie 1939

Pentru prima dată la microscop în noua locuinţă. Când am tăiat în grădină un ciot de fag, ciuruit, cu găuri mari, a rămas pe buturugă un mic animal negru, aburit de un verde metalic şi acoperit cu păr lung: xestobium plumbeum. În colecţia mea n-am găsit decât o varietate cu elitrele brun roşcate, care mi s-a prins în plasă, în pădurea Harli, printre buruienile ce cresc pe sub fagii bătrâni. Capturarea de animale trăitoare în lemn este o artă în sine.

Kirchhorst, 16 aprilie 1939 „Regina şerpilor”. Mă gândesc să dau un alt titlu acestui capriccio, şi anume „Pe falezele de marmură”. Nota: Aici cu sensul de istorie stranie, amimetică şi simbolică. Este, într-o anumită măsură, un corespondent al noţiunii de arabescă, utilizată de Fr. Schlegel pentru a desemna o proză care amalgamează fabulosul, plenitudinea şi supleţea ironică. Termenul ar mai putea fi şi o aluzie, precum în Jurnalele pariziene, la caracterul neobişnuit, imprevizibil al speciei muzicale omonime. Încheiat Nota.

El exprimă poate şi mai bine unitatea, aşa cum o concep, dintre frumuseţe, grandoare şi primejdie.

Uitându-mă pe fereastră în timp ce lucram la asta, am văzut pe şosea, îndreptându-se grăbit spre est, tunuri după tunuri, aproape ca în război, înaintea unei mari bătălii. In aceste săptămâni, germanii au intrat în Boemia, Moravia şi în Memel Nota: Numele german al oraşului lituanian Klaipeda Încheiat Nota, iar italienii în Albania. Toate semnele prevestesc un război apropiat; fac de aceea bine, luând în considerare faptul că va trebui să întrerup lucrul. Şi asta tocmai într-un moment în care simt că se mai luminează puţin şi în care pentru mine valoarea timpului a crescut foarte mult. În orice caz, cu excepţia jurnalului intim, pana va trebui atunci să nu se mai clintească. Munca va fi preluată de ochi, căci de spectacol nu vom duce lipsă.

Kirchhorst, 18 aprilie 1939

Adâncit cărări în grădină. Viermii tăiaţi în bucăţi de lopata care scormoneşte pământul se răsucesc săltând – în, astfel de imagini durerea ne fulgeră, ca provocată de vârful unui cauter. E limpede motivul pentru care prin vierme se simbolizează durerea, iar omul, în măsura în care suferă, lipsit de apărare, e comparat cu el. Mai întâi e vorba de o situaţie, legată direct de sol, care întrupează inferiorul, fără incidenţa, fericită în cazul şarpelui, a alergării rapide, a platoşei şi armei. Apoi, pielea goală, cheală, deloc protejată, cecitatea şi mai ales răsucirea, prin care tot corpul devine o oglindă a simţirii.

De câte ori vedem răsucindu-se un vierme, în compasiunea noastră intră şi silă, exact ca în cazul porcului cu care se înrudeşte în privinţa modului de suferinţă. Presupun că existenţa fără griji e astfel chit – căci în pământul gras viermele trăieşte ca în ţara laptelui şi a mierii, iar porcul s-a lăsat degradat la condiţia de mâncău rotofei, ceea ce poate presupune, dacă nu încuviinţare, oricum aptitudine. In schimb, există animale, pe care le vezi suferind cu foarte multă nobleţe.

La alţi viermi care trăiesc din pradă, ca de pildă errantia şi mai ales sagitta, există specii de eminentă frumuseţe, pe care le-am admirat adesea la mare. Se observă în acest caz cum nu înrudirea de sânge, ci modul de viaţă înnobilează. Clasa viermilor e misterioasă şi ar trebui interpretată de privirea capabilă să descifreze hieroglife – acolo zac astfel multe din cele care în noi sunt generice.

Despre caracterul inferior al durerii, şi următoarele: oare nu revin şi la oameni cele mai brutale chinuri doar unor anumiţi indivizi? Adică faptele oribile nu se îndreaptă uşor spre tipurile aflate într-o relaţie specială cu substanţa grosolană, materială a suferinţei? După cum există femei care incită deschis la voluptate, tot aşa există şi un habitus potrivit căruia făptaşul brutal e atras de fapta violentă. Acest fel anume de spaimă şi durere îl găsim adesea la persoanele obsedate de aspiraţia către o tihnă plină, îmbelşugată. Bunăoară, foarte ameninţaţi sunt cei pe care poporul îi numeşte lipitori, în vreme ce prostituatele îi atrag pe măcelari. Chiar simpla spaimă atrage întotdeauna atrocitatea. Astfel, cine fuge, incită deja la urmărire; şi tot aşa îşi pândeşte victima un ins care plănuieşte răul – ultima barieră va cădea în clipa în care el va recunoaşte în acela semnele spaimei. Motiv pentru care e foarte important ca în cazul unor întâlniri suspecte, de pildă când suntem acostaţi în pădure, să ne păstrăm siguranţa de sine. În calitate de oameni dispunem de peceţi de grandoare, care sunt greu de spart dacă nu le degradăm noi înşine şi a căror vrajă e simţită şi de animale. Trebuie doar să ştim, ca Marius, că suntem invulnerabili.