Ervin Rohde

În acelaşi spirit, entuziasmul dionisiac a fost tolerat şi chiar cultivat în epoca cea mai luminoasă a Greciei. Sărbătorile nocturne exaltate ale zeului trac, înrudite îndeaproape, uneori aproape confundându-se, cu sărbătorile frigiene, slujesc şi ele „purificării” sufletului adus în stare extatică. Cel ce participă la astfel de sărbători „străbătând munţii în prada freneziei bahice, îşi înalţă sufletul, prin purificări sacre, în ceata zeului1. Purificarea se realizează aici,: prin aducerea sufletului într-o stare de exaltare religioasă. În calitatea sa de „Bakheus”,.,. Dionysos provoacă delirul sacru, pe care, după. Ce atinge punctul culminant, tot el îl potoleşte, i punându-i capăt acum în calitate de Dionysos Lysios sau Meilihios. Ne aflăm aici în prezenţa unei dezvoltări în spirit grec şi pe solul Greciei, a vechiului cult trac. Povestind pilduitor r cum s-au petrecut lucrurile, legenda situează. Desăvârşirea procesului de instaurare a cultului dionisiac în timpuri străvechi. Poemele hesiodice povesteau deja cum rătăceau fiicele gelui Proitos din Tirint, cuprinse de delirul re 1 Euripide, Bacantele, 72 şi urm.

— T<3 dionisiacprin munţii Peloponesului, pentru ca în cele din urmă, să fie vindecate şi „purificate”, împreună cu toate numeroasele femei ce li se alăturaseră, de către Melampos, legendarul ghicitor din Pylos. Acesta le vindeca făcând ca exaltarea lor dionisiacă să ajungă, prin chiote şi dansuri ameţitoare 1, la paroxism, precum şi folosind anumite mijloace cathartice. Melampos nu suprimă cultul dionisiac, cu starea de exaltare care-l însoţeşte, ci îl reglementează şi îl perfecţionează. Aşa se faee că Herodot îl consideră întemeietorul cultului dionisiac în Grecia. Pe de altă parte legenda vede în acest „întemeietor” al sărbătorilor dionisiace un adept al religiei apolinice: „mult iubit de Apollo” (Hesiod), de la el a căpătat darul de a ghici viitorul, pe care l-a moştenit apoi tot neamul lui. Melampos reprezintă, într-o formă legendară tipică, concilierea dintre elementul apolinic şi cel dionisiac, conciliere care este un fapt istoric, chiar dacă aparţine istoriei timpurilor străvechi.

Căci într-adevăr Apollo a intrat într-o alianţă strânsă, după o lungă perioadă de împotrivire, cu fratele lui divin atât de deosebit de el, cu Dionysos cel elenizat. Alianţa aceasta s-a încheiat la Delfi. Acolo, pe înălţimile Parnasului, lângă peştera korykiană, se ţine la fiecare doi ani, la solstiţiul de iarnă, sărbătoarea trieterică nocturnă a lui Dionysos, în apropierea lui Apollo, cel care stăpânea la Delfi; mai mult încă, în chiar templul lui era arătat mormântul lui Dionysos, lângă care preoţii lui Apollo celebrau o sărbătoare secretă, în timp ce tyadele alergau dezlănţuite pe munţi. Anul festiv delfic era, e adevărat în mod inegal, împărţit între Apollo şi Dionysos. Dionysos prinsese rădăcini trainice la Delfi; asocierea celor doi zei era ritât de strânsă, încât timpanele templului îl înfăţişau cel din faţă pe Apollo şi cel din spate

Apollodor 2, 2, 2, 7,; vezi şi Platon, Fedru, pe Dionysos şi anume pe Dionysos al sărbătorilor nocturne extatice din munţi. Apollo participa chiar la sărbătoarea trieterică consacrată lui Dionysos; după cum, pe de altă parte, în timpurile mai noi, lui Dionysos i se ofereau, ca şi lui Apollo, sacrificii şi i se închina concursul corurilor ciclice care aveau loc la sărbătoarea pentaeterică a jocurilor pytice. Cei doi zei fac schimb între ei de epitete şi atribute; până la urmă orice deosebire între ei pare a fi dispărut. Nu se uitase, în antichitate, că la Delfi, centrul iradiant al cultului său, Apollo era un intrus; printre divinităţile mai vechi pe care le alungase de acolo, este menţionat şi Dionysos. Dar preoţii de la Delfi s-au deprins cu vremea să suporte vecinătatea cultului extatic al zeului trac, iniţial atât de străin de al lor. Probabil că acest cult devenise prea puternic pentru a mai putea fi înlăturat, cum fusese înlăturată venerarea divinităţii htoniene care profetiza în vise. Apollo devine „stăpânul de la Delfi”, dar preoţii lui, în aspiraţia care-i anima de a realiza o universalitate religioasă, iau sub protecţia lor şi cultul lui Dionysos. Oracolul de la Delfi este cel care a introdus acest cult în acele părţi ale Greciei cărora le fusese până atunci străin, dar nicăieri cu mai mult succes şi cu rezultate mai importante decât în Attica. Acest sprijin acordat religiei dionisiace de corporaţia cea mai influentă din Grecia în probleme religioase a contribuit în orice caz, mai mult decât orice altceva, la răspândirea amplă şi la înrădăcinarea profundă în religia greacă a acestui zeu şi a cultului său. Despre aceasta nu găsim nici o menţiune în poemele homerice, care ştiu de altfel foarte puţin şi despre influenţa oracolului de la Delfi.

Dar cultul pe care oracolul de la Delfi a contribuit să-l răspândească, evident modelându-l, era un cult al unui Dionysos potolit, civilizat, lipsit de exaltări extatice, adaptat sensibilităţii moderate a vieţii de toate zilele a oamenilor şi limpezimii voioase a sărbătorilor rustice şi citadine. Din vechiul cult trac, sărbătorile dionisiace de la Atena abia dacă mai păstrează vreo urmă. In alte locuri însă şi chiar în zona dominată de Apollo de la Delfi, cultul lui Dionysos s-a păstrat în forma sa iniţială de sărbătoare nocturnă, entuziastă. Atena trimitea, la cererea oracolului, la trieteriile delfice, o solie festivă de femei alese. Dar totul ne face să credem că aceste obiceiuri festive ateno-del-fice nu reprezentau decât o imagine ştearsă, o pură tradiţie rituală, faţă de ceremoniile, izvo-râte din adevărate zguduiri psihice, ale sărbătorilor dionisiace de odinioară.

Cu toată moderaţia şi îmblânzirea manifestărilor sale exterioare, cultul dionisiac a păstrat, în straturile sale cele mai adânci, o tendinţă, ademenitoare şi ameninţătoare totodată, spre exaltarea extatică. Această tendinţă era încă atât de puternică în momentul în care s-a săvârşit, la Delfi, fuziunea între religia apolinică şi cea dionisiacă, încât ceva din ea s-a transmis cultului apolinic ce-i era la origine cu totul străin.

Mantica de natură extatică, prin care sufletul omului înălţat în sfera divinităţii dobân-deşte puterea de a cunoaşte lucrurile ascunse, nu a fost totdeauna caracteristică religiei greceşti. Este adevărat că Homer cunoaşte preziceri făcute „după regulile artei” de către ghicitori cu o pregătire specială, care ştiau să descifreze intenţiile zeilor pentru prezent şi pentru viitor, interpretând semne naturale sau provocate într-adins de oameni. De altfel, acesta e tipul de divinaţie pe care Apollo îl conferă discipolilor săi. Profeţia „spontană, neşcolită”, izvorâtă dintr-o stare momentană de exaltare, nu este însă cunoscută poemelor homerice. Pe lângă prezicătorii independenţi, formând totuşi un fel de breaslă, Odiseea şi chiar Iliada cunosc şi instituţii oraculare închise care garantează veracitatea şi importanţa oracolelor lor prin numele zeului de al căror cult sunt legate. Este vorba de oracolul din sanctuarul lui Zeus de. la Dodona şi de cel din templul lui Apollo de la Pyto. Oracolului de la Delii îi estet atribuită o înrâurvre asupra marilor probleme ale vieţii poporului» abia în Odiseea şi aceasta o singură dată. Poemul nu ne spune însă dacă exista încă pe vremea aceea la Delfi o profetesă inspirată care făcea preziceri. In timpurile mai vechi trebuie să fi existat acolo un oracol pe bază de tragere la sorţi; la acest tip de oracol ne gândim mai cu-rând în cazul celui menţionat în Odiseea, poem în care nimic nu arată că erau cunoscute fenomenele stranii ale manticii extatice.

În orice caz cultul apolinic nu a adoptat decât abia cu trecerea vremii mantica prin inspiraţie care, ajunsă la deplina ei dezvoltare, avea să dea mai târziu oracolului de la Delfi o putere şi o influenţă atât de singulare. Când-vă a existat la Pyto, peste o crăpătură în stân-câ, din oare ieşeau aburi ameţitori, un oracol al Gaiei, de la care cei care aveau nevoie de un sfat îl aflau, în vis, noaptea. Apollo a luat aici, ca şi în alte părţi, locul zeiţei htoniene. Temeinicia tradiţiei privitoare la aceste îritâm-plări este confirmată de legenda despre templul de la Delfi care povesteşte cum l-a ucis Apollo pe Pyton, spiritul oracular htonian. Este probabil că schimbarea s-a produs treptat; în cele din urmă însă, acolo unde mai înainte divinitatea htoniană vorbea direct în vis sufletului celui adorat, Apollo comunica tot direct, nu prin semne obscure, cu oamenii care-l consultau în stare de veghe, ci vorbindu-le el însuşi prin gura preotesei căzute în extaz. Această mantică prin inspiraţie de la Delfi se deosebeşte de vechea artă apolinică a interv

Pretării semnelor în aceeaşi măsură în care se apropie de mantica pe care o asociem, din timpurile cele mai vechi, cu cultul trac al lui Dio-nysos. În Grecia, Dionysos nu a găsit mai nicăieri, după câte se pare, vreun grup de preoţi care să întemeieze şi să întreţină un oracol legat permanent de un loc şi de un templu anume. La singurul oracol dionisiac din Grecia pe care-l cunoaştem – cel de la Amfikleia în Fotida – prezicea însă în stare de extaz un preot „posedat” de zeu. Entuziasmul şi extazul sunt pretutindeni, în cultul dionisiac, sursele stimulatoare atât ale sentimentului religios, cât şi ale prezicerii venite de la Dionysos însuşi. Dacă îl vedem deci pe Apollo, chiar la Delfi, locul fuziunii sale celei mat intime cu Dionysos, devenit infidel faţă de vechiul său mod de prezicere prin interpretarea semnelor şi adoptând tipul de profetizare în stare de extaz, ştim fără umbră de îndoială de unde a luat Apollo acest nou procedeu.

O dată cu extazul mantie, Apollo introduce în însăşi religia sa un element dionisiac. Din acest moment, el, zeul atât de reţinut, de mân-dru şi de distant, va putea fi desemnat prin epitete care exprimă exaltarea şi înstrăinarea de sine bahice. Este numit exaltatul, bahicul; semnificativ este faptul că Eschil îl numeşte „Apollo cel împodobit cu iederă, exaltatul bahic, prezicătorul” (fr. 341). Este rândul lui Apollo să fie, mai mult docât alţi zei, cel care provoacă în sufletele oamenilor „delirul”, care îi face să prevadă viitorul, să cunoască tainele lucrurilor. Într-o serie întreagă de locuri sunt întemeiate oracole, în care preoţi sau preoţesc proclamă, într-o frenetică exaltare, prezicerile care le sunt inspirate de Apollo. Modelul tuturor a rămas oracolul de la Delfi. Acolo prezicea Pytia, o preoteasă fecioară, în starea de exaltare produsă de aburii ameţitori exalaţi de o crăpătură în stâncă, deasupra căreia şedea pe? 1? Un trepied, pătrunsă de spiritul însuşi al zeului. Zeul, aşa se credea, intra în trupul pămân-tesc, ori, altfel, sufletul preotesei, „desprins”, de trup, auzea, ca spirit, revelaţiile divine. Ge vesteşte ea apoi, „cu gura spumegândă”, este ceea ce zeul vrea să spună prin ea; când spune „eu”, Apollo este cel care vorbeşte despre ce-l priveşte. Cel ce trăieşte, gândeşte şi vorbeşte în ea, câtă vreme este în extaz, este însuşi zeul.

Din adâncimi nebănuite trebuie să fi izbucnit această nevoie religioasă care a putut implanta în miezul însuşi al religiei greceşti, în profeti-zarea extatică a preotesei de la Delfi, un germene mistic. Pătrunderea extazului în structura bine ordonată a religiei delfice este însă doar un simptom al acestei nevoi, nu cauza ei. Oricum ar sta lucrurile, s-a consolidat acum şi în religia esenţialmente greacă, confirmată de zeul însuşi şi de experienţele pe care man-tica delfică le făcea în văzul tuturor, credinţa, de mult vie, a cultului dionisiac, că o stare de supremă tensiune îl putea ridica pe om dincolo de orizontul îngust al conştiinţei sale obişnuite, la înălţimea unor viziuni şi a unei cunoaşteri fără limită, credinţa că sufletelor omeneşti nu le este refuzată capacitatea do a participa, în anumite momente, efectiv, nu iluzoriu, la viaţa divinităţii. Această credinţă este sursa oricărei mistici. Cum s-a răspândit, ce influenţă a avut ea în acele vremuri, putem încă afla doar din unele vestigii obscure păstrate de tradiţie.

Cultul divin al statelor greceşti s-a păstrat, atunci când nu a suferit influenţe străine, în limitele destul de strânse ale măsurii şi ale clarităţii. Rare sunt relatările în care se vorbeşte despre pătrunderea exaltării extatice în cultul divin grec din vechime. Aspiraţia religioasă ele a. depăşi orice bariere îs} găsea împlinirea pe alte cai. Apăreau oameni care, din-tr-un impuls lăuntric, îşi propuneau &ă medieze între divinitate şi individ, oameni a căror fire se caracteriza printr-o excitabilitate sporită, dusă până la exaltare, printr-un elan nestăvilit spre înălţimi inaccesibile. Nimic nu-i împiedica, în cadrul religiei greceşti, să-şi întemeieze, exclusiv pe cele crezute de propria lor conştiinţă, pe experienţa graţiei divine trăite de ei, o activitate religioasă, care nu era totuşi recunoscută de comunitatea religioasă oficială.

În obscuritatea acestei epoci efervescente – dintre secolele al VlII-lea şi al Vl-lea – vedem mişeându-se ca nişte umbre astfel de figuri ce pot fi comparate cu profeţii, asceţii şi exorciştii din primele timpuri ale creştinismului, care mergeau dintr-o ţară în alta, neaparţinând nici uneia din comunităţile existente şi acţio-nând doar sub impulsul nemijlocit al graţiei divine (harisma). Ce se povesteşte despre şi-bile şi bachizi, femei şi bărbaţi care străbat singuratici Grecia, fără a fi trimişi de vreunul din oracolele instituţionalizate, prezicând viitorul care le este deplin cunoscut, sunt evident doar legende, dar legende care reţin, cristalizată în imagini, o situaţie existentă, reală. Denumirile însele: sibile, bachizi, care nu sunt nume proprii, ci desemnează fiecare din ele o întreagă specie de profeţi extatici, atestă că speciile desemnate prin aceste apelative au existat realmente cândva. Apariţia în unele regiuni ale Asiei mici greceşti şi ale vechii Grecii, a unor altfel de profeţi inspiraţi de divinitate este unul din fenomenele caracteristice ale vieţii religioase dintr-o perioadă ce poate fi determinată, din acea epocă plină de făgăduinţe care a precedat epoca ele înflorire a filosofici greceşti. Dominată de dorinţa de lămurire filosofică a lucrurilor, această epocă ulterioară punea atât de puţin Preţ pe graţia divină, care le hărăzise odinioară sibilclor şi bachizilor darul profeţiei, încât au apărut o droaie de profeţi de mâna a doua, care se mulţumeau să tragă oracolele scrise, în care s-ar fi păstrat prezicerile vechilor profeţi inspiraţi de zei şi să le tălmăcească în stare de perfectă trezie. Epoca profeţilor inspiraţi era aşadar de domeniul trecutului. Însăşi literatura de o mare prolificitate a oracolelor bachidico-sibilinice, ce apărea în acea vreme, a contribuit din plin la învăluirea darului dispărut al profeţiei într-o ceaţă mitică. Seria evenimentelor prezise se afunda tot mai mult în trecut şi într-un trecut încă mai îndepărtat, înainte de primele evenimente pe care le preziseseră, se situa epoca în care trăiseră acei profeţi. Cronologia ştiinţifică a antichităţii a reuşit totuşi, nelăsându-se indusă în eroare de indicaţiile înşelătoare ale versurilor profetice, să circumscrie vremea în care au trăit unele sibile, adică, pentru noi, epoca în genere a profeţilor greci, într-o perioadă istorică şi anume în secolul al Vll-lea.

Suntem îndrituiţi să vedem, în ceea ce ne spun despre aceşti profeţi umbrele lăsate de o realitate cândva foarte vie, amintirea unor fenomene cu totul neobişnuite ale vieţii religioase a grecilor, care tocmai de aceea le-au rămas în memorie. Bachizii şi sibilele sunt pre-i zicători care, fără a fi cu totul în afara cultului divin bine reglementat, nu sunt totuşi legaţi de vreun templu anume şi merg acolo unde li se cere sfatul. Ei se aseamănă prin toate aceste trăsături cu tălmăcitorii homerici ai semnelor şi sunt un fel de continuatori ai activităţii acestora; îi deosebeşte însă cu totul de ei felul lor de a prezice viitorul. Ei dezvăluie ce este neştiut prin viziuni extatice pe care le au atunci când zeul pune stăpânire pe ei. Nu ştiinţa unei bresle îi învaţă să tălmăcească sensul unor semne pe care fiecare le poate vedea; ei văd doar ceea ce vede zeul şi sufletul omenesc pătruns de divinitate. Prin 1$ strigăte sălbatice, în cuvinte abrupte, sibila proclamă, în prada delirului divin, ceea ce-i spune nu voinţa ei proprie, ci zeul care a pus stăpânire pe ea şi sub constrângerea căruia se află. Sentimentul unei astfel de constrângeri demonice, perfect reale şi înfricoşătoare pentru cei ce se află sub imperiul ei, răsună încă în accentele zguduitoare pe care Eschil le-a împrumutat în Agamemnoti Casandrei, prototipul unei sibile, transpus de poezia contemporană acestei epoci greceşti a profeţilor în lumea legendelor de odinioară.

Activitatea prezicătorului nu se mărginea la prevederea şi vestirea viitorului. Se povesteşte despre un bachiz că, la Sparta, a „purificat” femeile de o nebunie care se răspândise printre ele ca o epidemie. Încă în epoca profeţilor se conturează îndatoririle care au revenit mai târziu „prezicătorilor” şi anume de a contribui mai ales la vindecarea bolilor sufletului, de a preveni prin mijloace ciudate rele de tot felul, de a da ajutor şi sfaturi la operaţiile de „purificare” religioasă. Darul sau arta prezicerii, a purificării celui „întinat”, a vindecării bolilor păreau a veni din una şi aceeaşi sursă. Nu e greu să ne imaginăm care va fi fost această sursă unică a triplei aptitudini de care am vorbit. Lumea spiritelor care pluteau nevăzute în jurul oamenilor şi pe care omul obişnuit nu o simte decât prin efectele ei, era familiară şi accesibilă prezicătorului care-şi exercita profesiunea în stare de extaz. Când îşi propune să vindece boli, el alungă spiritele, acţionează ca exorcist. Cathartica este şi ea, la origine şi în esenţă, abatere a influenţelor nocive care vin clin lumea spiritelor.