Eseuri despre Marxism
Yüklə 294,98 Kb.
|
| bune, adică realizate cu duşmani secundari împotriva celor principali.
Toată lumea ştie că în urma Revoluţiei Ruse din Februarie 1917 (numită uneori şi “A Doua Revoluţie Rusă”) Lenin a fost “lăsat” de reprezentanţii burgheziei imperialiste germane să se întoarcă în Rusia, de unde şi acuzaţia, repetată de atâtea ori, inclusiv în epocă, după cum se poate vedea de exemplu consultând şi celebra lucrare a lui John Reed “Zece zile care au schimbat lumea”, potrivit căreia Lenin ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât “agent german”, că ar fi fost “omul nemţilor”, ba chiar că imperialiştii germani (şi nu doar ei…) ar fi “finanţat Revoluţia Rusă”. Ce oroare, nu-i aşa, ce culme a ororii, ca tocmai nişte capitalişti imperialişti să fi finanţat o revoluţie îndreptată împotriva altor tâlhari imperialişti! Comuniştii răstoarnă capitaliştii… cu ajutorul capitaliştilor, spun cei interesaţi, câtă încredere poţi să mai ai atunci în “puritatea” lor ideologică? Iar ultrastângiştii, cei care îl susţin pe Marx fără să susţină şi dialectica lui Marx, adică îl susţin într-un mod care fără îndoială nu i-ar fi plăcut genialului întemeietor al mişcării noastre, aceşti dacă vreţi anti-religioşi religioşi încep să se scandalizeze făcând exact jocul dreptei interesate în compromiterea lui Lenin şi a bolşevicilor. Noi însă răspundem - nu, nu a fost nicidecum o trădare, deci nu poate fi nicidecum vorba de o “oroare”. Trădare înseamnă cu totul altceva, domnilor anticomunişti, trădare înseamnă nu să faci compromisuri ci să faci compromisurile greşite, trădare nu înseamnă să închei un acord de liberă trecere, un acord care poate chiar să presupună, la o adică, primirea de bani şi arme, nu înseamnă să închei acorduri cu duşmanii secundari, trădarea înseamnă să închei acorduri cu duşmanii principali ai poporului, trădare nu este deci ce a făcut Lenin ci trădare este ce a făcut Plehanov, adică susţinerea burgheziei şi moşierimii ruse împotriva celei germane, lucru pe care l-au făcut, vă amintim, şi naţionaliştii ruşi pravoslavnici, în caz că nu vă regăsiţi în condamnarea pe care am făcut-o “stângii” social-democrate. O dată ce noi am căzut de acord că pentru poporul rus burghezia şi moşierimea ruse erau un rău mai mare decât cele germane acuzaţiile voastre de trădare nu ne ating în nici un fel. Bolşevicii au făcut o revoluţie, domnilor critici din dreapta şi din stânga, bolşevicii au schimbat ceva în Rusia, au realizat o schimbare pozitivă făcând un anumit tip de compromis, Plehanov şi menşevicii “patrioţi”, ba chiar şi slavofilii “patrioţi prin definiţie” de ce oare nu au făcut nimic? Răspuns simplu: pentru că, făcând la rândul lor un compromis l-au făcut tocmai cu cine nu trebuia. Da, în cazul ţărilor imperialiste, cum era Rusia înainte de bolşevici şi cum este Rusia şi acum (aviz ziuganoviştilor şi altor plehanovişti moderni de acolo) este de fapt antipatriotic să ţii cu “ai tăi” împotriva “celorlalţi”, cu tâlharii capitalişti şi imperialişti “ai tăi” împotriva tâlharilor capitalişti şi imperialişti ai “altora” şi devine inevitabil patriotic să te înţelegi, să faci târguri cu “ceilalţi” împotriva “alor tăi”, cu capitaliştii imperialişti străini împotriva capitaliştilor imperialişti “proprii” care îţi sufocă ţara şi poporul de atâta amar de timp. Nu ne sfiim să recunoaştem acest lucru, nu e sfiim să declarăm pe faţă că Lenin a procedat corect înţelegându-se cu tâlharii germani împotriva tâlharilor ruşi şi aparenta lui “trădare naţională” a fost de fapt o uriaşă, măreaţă, extraordinară, monumentală pildă de patriotism rus. Dacă te aliezi cu oligarhia rusă împotriva celei germane o întăreşti pe cea rusă, adânceşti robia poporului tău. Dar dacă te aliezi cu oligarhia germană împotriva celei ruse o răstorni pe cea rusă, adică eliberezi poporul tău din robie, şi nu o întăreşti nici pe cea germană deoarece, evident, ce ai luat de la tâlharii tăi nu o să dai la tâlharii altora. Că aşa a fost este arătat de faptul că, la data respectivă, poporul rus însuşi este cel care a întors cu hotărâre spatele criticilor “patriotici” ai lui Lenin şi i-a susţinut pe bolşevici pentru că ştia bine cine erau cei care, nu de ieri de azi ci de multă, multă vreme, le făceau viaţa un coşmar. Sugestiv în acest sens este dialogul redat de John Reed în nemuritoarea sa lucrare “Zece zile care au schimbat lumea”, între un student anti-bolşevic şi un soldat pro-bolşevic: “-Dar bine, frate, nu ştii că Lenin a fost trimis prin Germania într-un vagon plumbuit? Nu ştii că Lenin a luat bani de la nemţi? -De, nu ştiu eu toate astea - răspunse încăpăţânat soldatul -, dar mi se pare că ce spune el e tocmai ce vreau să aud eu şi toţi oamenii simpli ca mine. Vezi, există două clase, burghezia şi proletariatul… -Eşti un prost!... Şi eu lupt împotriva bolşevicilor, care distrug Rusia noastră şi revoluţia noastră liberă. La asta ce poţi să mai zici? Soldatul se scărpină după ceafă. “Păi, ce să zic, nu zic nimic - spuse el şi faţa i se contractă de atâta efort intelectual. Mie mi se pare foarte simplu, dar nu sunt decât un om fără multă carte. Mi se pare că ar fi cam aşa: există două clase, proletariatul şi burghezia… - Iar începi cu formulele astea idioate!- ţipă studentul. - Numai două clase - continuă cu încăpăţânare soldatul. Şi cine nu e pentru una, se cheamă că e pentru cealaltă!”. 10 Prin urmare, s-ar zice că muncitorii şi soldaţii ruşi nu erau prea interesaţi de lipsa de “puritate” “revoluţionară” a bolşevicilor atâta vreme cât compromisurile le făceau nu cu oricine ci cu cine trebuie, adică cu răul cel mic împotriva răului cel mare. Trebuie amintit faptul ca aceasta alianţă sănătoasă, urâta pentru unii dar profund sănătoasă alianţă cu burghezia imperialistă străină împotriva burgheziei imperialiste proprii se poate extinde şi asupra acelei părţi din burghezia autohtonă a unei ţări imperialiste care se pronunţă în favoarea imperialiştilor străini. În tarile imperialiste regula este ca burghezia autohtonă, cel puţin burghezia autohtonă care contează, să fie în totalitate ostilă celei străine şi deci, paradoxal, pentru “anti-globaliştii” de dreapta, profund naţionalistă. Vezi burghezia rusă în primul război mondial, burghezia engleză şi germană sau franceză (până la Petain) în al doilea. Dar există intotdeauna şi exceptii. În Rusia actuală de exemplu exista şi forţe burgheze cât de cât semnificative, precum gruparea pro-occidentală a lui Kasparov, care par să ţină mai mult cu imperialiştii străini decât cu cei proprii. Ce trebuie facut cu ei? Orice comunist onest din Rusia trebuie să recunoască faptul incontestabil că oameni gen Kasparov sunt aliaţi impotriva răului principal, a burgheziei ruse Pro-Kremlin. Cei falşi, precum adepţii lui Ziuganov şi ai lui Skvortov (care în 2008 trimitea comuniştilor români materiale în care acuza pe Putin ca nu e suficient de antioccidental), ei bine cei falşi ar înclina mai degrabă spre “naz-bolişti”. Dar un comunist adevărat din această ţară trebuie clar să incline spre Kasparov, ba chiar să renunţe la implementarea imediată a dictaturii proletariatului în favoarea unui echivalent rus al Noii Democratii sustinute de Mao, cu deosebirea că în cazul chinez ar fi fost o cooptare a burgheziei nationale la guvernare iar în al doilea o cooptare a burgheziei “anti-naţionale”. Cine ştie daca Lenin nu ar fi făcut acelaşi lucru în 1917 daca în Rusia ar fi existat o burghezie anti-război, fapt e însa că în afară de eserii de stânga, mic-burghezi, toată burghezia rusă inclina spre susţinerea războiului imperialist deci Lenin - aviz trotkiştilor care sustin că în aprilie 1917 Lenin s-ar fi “convertit” la teza Revoluţiei Permanente care presupune implementarea imediata a dictaturii proletariatului - deci Lenin pur şi simplu nu avea de ce să se agaţe de teza sa anterioară, la fel de sănătoasă de altfel, aceea a unei dictaturi democratice a proletariatului şi a ţărănimii. Menţinerea Rusiei în război de către Guvernul Provizoriu este cea care l-a făcut pe Lenin să renunţe la teza veche şi să cheme la dictatură a proletariatului şi nicidecum convertirea sa la troţkism! Din păcate troţkiştii nu cunosc asemenea citate din Lenin cum este acela din 1916 care zice cam aşa: “De aceea acei bolşevici… care sunt gata să îmbrăţişeze punctul de vedere al unei apărări condiţionate, al apărării patriei cu condiţia unei revoluţii victorioase şi a victoriei Republicii în Rusia au rămas credincioşi literei bolşevismului dar au trădat spiritul lui pentru că Rusia, atrasă în războiul imperialist al puterilor europene înaintate, chiar dacă ar fi republică tot un război imperialist ar duce!” 11 De ţinut minte… A existat totuşi în istorie un singur exemplu când, pentru muncitorii ţărilor imperialiste, nu burghezia imperialistă proprie a fost răul principal, şi anume în al doilea război mondial, când imperialismul SUA şi Angliei ajutau Uniunea Sovietică (bineînţeles, din motive cu totul meschine, dar o ajutau) împotriva lui Hitler. Atunci era corect pentru muncitorii americani să susţină pe tâlharii proprii împotriva celor germani chiar dacă ei erau asupriţi în principal de tâlharii americani. Capitalistul american îl asuprea pe muncitorul american mult mai mult decât o făcea capitalistul german. Dar alianţa capitalismului american cu URSS răsturna situaţia complet. Dacă nu ar fi existat această alianţă ar fi fost corect pentru muncitorul american să saboteze lupta capitaliştilor americani cu Hitler ba chiar să se înţeleagă cu Hitler împotriva capitaliştilor americani. Dar fiindcă această alianţă exista, muncitorul american, comunistul american trebuiau să iasă din litera lui Lenin rămânând însă cu totul în spiritul lui Lenin, ba chiar trebuiau neapărat să iasă din această literă tocmai pentru a putea rămâne leninişti în spirit. Că le place unora sau nu, din punctul nostru de vedere perioada 1941-1945 a fost singura din istoria Americii când nemaipomenit de prădătoarea oligarhie financiară americană a fost de partea binelui, nu pentru motivul că, fie chiar şi la nivel “mondial”, oligarhia financiara a lui Hitler şi Hirohito ar fi fost mai rea (căci de ce ar fi persecutarea evreilor mai rea decât discriminarea şi linşarea negrilor sau decât asuprirea Indiei, sigur antisemitismul este ceva cumplit, dar au oare evreii vreun drept special faţă de negri sau indieni doar pentru că pielea lor este mai deschisă, crimele germano-japonezilor au fost într-adevăr mai mari decât toate crimele anglo-americanilor la un loc, şi majoritatea victimelor au fost de fapt ne-evrei, dar şi în primul război mondial, de pildă, Anglia şi Franţa prădaseră mult mai multe colonii ca Germania, şi totuşi Lenin nu i-a sfătuit nici un moment pe marxiştii germani să trateze burghezia imperialistă germană drept răul mai mic). Nu, nu pentru asta au fost atunci mega-prădătorii anglo-americani de partea Binelui, ci pentru că oligarhia financiară a lui Hitler ataca singura bază a revoluţiei muncitoreşti existentă în lume, Uniunea Sovietică. Că mai târziu lucrurile s-au schimbat şi tocmai această oligarhie americană a devenit principalul sponsor al anti-comunismului în lume, contribuind decisive (şi extrem de sângeros) la distrugerea comunismului în Grecia (1946-1949), Indonezia (1965), Chile (1973), El-Salvador, Nicaragua, şi în cele din urma în aproape întregul “bloc socialist”, asta e cu totul altceva. Atunci însă, ea a fost, nu doar pentru muncitorii din blocul imperialist rival ci şi pentru muncitorii “săi” “proprii” duşmanul mai puţin rău. Atunci când apare pe scena internaţională un stat socialist, mai ales când el este singurul asemenea stat şi când forţa lui este imensă, factorii interni încep să cedeze locul celor externi în elaborarea tacticii revoluţionarilor marxişti, ei încep să fie obligaţi să-şi pună şi întrebarea - care rău e mai mare la scară mondială, nu doar care rău e mai mare la nivelul ţării lui. Totuşi cazuri ca acela din al doilea război mondial sunt mai degrabă excepţii, acum, când nu mai există nici o ţară de talia URSS, iar sprijinul dat de Rusia capitalistă unor regimuri socialiste din America Latină nu este prea semnificativ (şi însoţit de sprijinul pe care ceilalţi imperialişti, rivalii Rusiei, îl acorda unei ALTE ţări socialiste, anume Vietnamul (prin 2009 au avut loc şi exerciţii militare comune americano-vietnameze), acum comuniştii ţărilor imperialiste trebuie din nou, la fel ca în primul război mondial, să se concentreze pe lupta cu tâlharii imperialişti “proprii”. De ce?
S-ar părea la prima vedere ca atunci când unii imperialişti sprijină o ţară socialistă (mă rog, în sensul oarecum deformat al cuvântului în care sunt Cuba şi Vietnamul, ţări care au respins teza maoistă a existenţei unei burghezii noi chiar în partidul comunist şi au iniţiat “reforme de piaţă”, mai limitate ce-i drept decât în China), când unii imperialişti deci sprijină o tară socialistă şi imperialiştii rivali sprijină o altă ţară socialistă, atunci comuniştii ambelor puteri imperialiste ar trebui să susţină burghezia imperialistă proprie cum au făcut comuniştii englezi şi americani în al doilea război mondial. Imperialiştii ruşi sprijină Cuba, noi comuniştii ruşi ar trebui să sprijinim burghezia “noastră”. Imperialiştii americani sprijină Vietnamul, noi comuniştii americani ar trebui să sprijinim burghezia “noastră”. Numai că în realitate nu e deloc aşa. Cele două sprijinuri nu se aduna ci, din contra, se scad. Cum se explica asta? Să presupunem că America intră în război cu Rusia de partea Vietnamului şi Rusia intră în război cu America de partea Cubei. Să presupunem ca marxiştii americani sprijină burghezia imperialista Americană şi cei ruşi sprijină burghezia imperialistă rusă. Dacă în război învinge Rusia Cuba s-ar salva de primejdia unei prăbuşiri iminente în schimb Vietnamul ar ajunge în primejdie de moarte, lipsit fiind de sprijinul protectorului american. Din două tari socialiste apropiate ca forţă economică şi militară ar fi şanse mari să rămână doar una singură. Ar avea cauza socialismului mondial de câştigat sau, din contra, de pierdut? Bineînţeles că ar avea de pierdut. La fel şi în cazul unei victorii a Americii împotriva Rusiei - s-ar salva Vietnamul în schimb Cuba ar ajunge în primejdie de moarte, total dezarmată în fata imperialismului american prin prăbuşirea protectorului său rus. Din două tari socialiste ar fi şanse mari să ramana una singura. Pe când în cazul în care comuniştii ruşi şi americani ar lupta în primul rând contra burgheziei proprii, adică, implicit, contra războiului, ar avea, la fel, de suferit sprijinul rus pentru Cuba şi sprijinul american pentru Vietnam, în funcţie de cine ar câştiga războiul, deci aparent tot o situaţie de doi minus unu. Numai că, în cazul acestei tactici a comuniştilor ruşi şi americani, locul ţării socialiste salvate ar putea fi luat de o ţară socialistă nouă, şi încă una extrem de puternică. Rusia face revoluţie, muncitorii ruşi întorc armele contra tâlharilor proprii, Vietnamul se salvează şi Cuba ajunge în primejdie de moarte, la fel ca în cazul unei victorii a Americii, numai ca la Vietnam se poate adăuga o ţară socialistă nouă, de dimensiuni imense. La fel stau lucrurile şi în cazul unei revoluţii în America - muncitorii americani întorc armele împotriva tâlharilor proprii, Cuba se salvează şi Vietnamul ajunge în primejdie de moarte, numai ca la Cuba se poate adăuga America. Iar dacă revoluţiile din Rusia şi America s-ar completa reciproc atunci numărul de tari socialiste rezultate ar fi şi mai mare şi cauza socialismului mondial ar ieşi şi mai mult în câştig. Prin urmare - nici un fel de susţinere a imperialismului propriu chiar şi în condiţiile când imperialiştii de azi par să se întreacă în sprijinirea unor ţări socialiste. Aceeaşi tactica a luptei în principal cu imperialismul propriu s-ar aplica de altfel şi în cazul în care sprijinul unor imperialişti pentru o ţară socialistă ar fi însoţit “doar” de ostilitatea lor faţă de o ţară socialistă rivală, cum a fost cazul în 2006 cu “scandalul vinului” între Rusia şi Moldova, care a avut, se pare, urmări şi pe termen lung, vezi de pilda abandonarea totală a lui Voronin de catre Rusia în aprilie 2009. Aici, aparent, varianta sprijinirii imperialismului propriu şi cea a combaterii lui fără menajamente, pe linia lui Lenin din primul razboi mondial, ar avea legitimităţi egale. Daca eu, comunistul rus, sprijin burghezia rusă, atunci apăr Cuba şi lovesc în Moldova, deci o situatie de doi minus unu. Dar daca mă opun în principal burgheziei proprii atunci apăr Moldova şi lovesc în Cuba, deci aparent tot o situatie de doi minus unu. Şi totuşi acel doi minus unu din cazul al doilea e de fapt un doi minus unu plus unu, deoarece în cazul unei răsturnări revoluţionare a burgheziei ruse la Moldova s-ar adăuga Rusia, în timp ce acel doi minus unu din primul caz e, evident, condamnat să rămână un doi minus unu. Prin urmare:
Iată deci că în ziua de azi sprijinul unor imperialişti pentru anumite tari socialiste nu mai presupune deloc alianţa comuniştilor din acea ţară imperialistă cu respectivii imperialişti ci, atunci când apar cele două cazuri descrise mai sus, presupune atitudinea exact inversă. Am văzut că există pentru muncitori şi comunişti compromisuri bune şi compromisuri rele, că pentru muncitorii ţărilor imperialiste un compromis cu burghezia străină este infinit mai bun decât unul cu burghezia proprie. Nu trebuie însă să tragem de aici concluzia că un compromis cu un duşman secundar trebuie făcut oricum, în orice condiţii. Mai întâi am arătat că nici nu este obligatoriu să închei compromisuri cu un duşman secundar - de exemplu cu separatiştii burghezi ucraineni, polonezi sau georgieni Lenin nu a făcut compromisuri (deşi, să subliniem, el a fost pentru susţinerea răscoalei separatiste irlandeze din 1916, dacă o astfel de răscoală ar fi izbucnit în Polonia rusă sau în Ucraina el probabil ar fi susţinut-o). În afară de aceasta nu trebuie să pierzi din vedere că, lumea fiind dialectică, un duşman secundar se poate oricând transforma în duşman principal. Lumea nefiind statică, duşmanul secundar de astăzi poate fi foarte bine duşmanul principal de mâine, implicit şi “prietenul” de azi îţi poate fi mâine un duşman de moarte. Încheind târgul de la începutul lui 1917 cu tâlharii capitalişti şi imperialişti germani, urmat peste un an de un târg public, cel de la Brest-Litovsk, apoi peste patru de încă unul, cel de la Rapallo, Lenin a avut foarte bine în vedere acest lucru şi a ştiut să-şi ia măsurile de precauţie cele mai potrivite. Ca orice marxist Lenin ştia că victoria finală a proletariatului este posibilă numai la scară mondială, ca orice marxist adevărat Lenin ştia foarte bine că fără ajutorul unei revoluţii muncitoreşti internaţionale muncitorii şi ţăranii ruşi nu se vor putea menţine la putere la nesfârşit, că revoluţia rusă nu este şi nu poate fi nicidecum un scop în sine, ci doar o parte a unei lupte mondiale care va dura ani, decenii, poate chiar şi secole, înţelegea că o dată răsturnaţi asupritorii ruşi va începe inevitabil lupta cu asupritorii “celorlalţi”, printre care şi cei germani. Cucerind puterea într-o ţară bolşevicii şi-au eliberat poporul. Dar numai cucerind-o şi în alte ţări ei îşi vor putea elibera poporul definitiv. De aceea dacă duci o politică de întărire a acelei burghezii străine care te-a ajutat să vii la putere te vei trezi într-o bună zi că vei ajunge robul ei. De aceea nici o alianţă cu acea burghezie străină nu trebuie să meargă prea departe. A te alia cu imperialiştii străini împotriva celor proprii, sau împotriva acelor imperialişti străini care te ameninţă cel mai mult la un moment dat, e cu mult, e infinit mai bine decât să te aliezi cu imperialiştii proprii împotriva celor străini, dar a te alia în orice condiţii cu aceştia este de-a dreptul criminal. Prin urmare, Lenin în timp ce se alia cu imperialiştii germani, în 1917 şi 1918, încuraja totodată lupta revoluţionară a muncitorilor şi comuniştilor germani împotriva propriilor tâlhari şi ocupanţi. Aliaţii germani ai lui Lenin se prezentau astfel într-o dublă, şi încă deloc roză, ipostază. Pe de o parte existau imperialiştii germani binevoitori faţă de bolşevici din cauza calificatului pe care li-l acordau bolşevicii de duşman secundar iar pe de alta existau aceiaşi imperialişti germani subminaţi pe zi ce trece de bolşevici, de sprijinul pe care Lenin îl dădea lui Karl Liebknecht şi Rosei Luxemburg pentru ca germanii înşişi să facă cu kaiserul ceea ce ruşii făcuseră cu ţarul şi guvernul provizoriu. Cei care vorbesc de “trădarea” lui Lenin sau de “complotul” lui cu germanii (ba chiar cu americanii) vorbesc deci prostii nu doar o dată ci de două ori - unu la mână că Lenin s-a aliat cu capitaliştii mai puţin răi împotriva celor mai răi, doi la mână că această alianţă a lui nici nu era o alianţă adevărată, pentru că el cu o mână lua de la ei bani (în caz că într-adevăr lua, şi de fapt este chiar probabil să fi luat) iar cu cealaltă mână îi sabota neîncetat. Ce mult greşesc cei care - din anumite interese, nu doar din anticomunism dar de fapt şi dintr-o duşmănie în întregime capitalistă faţă de capitalismul occidental îl acuză pe Lenin de “trădarea Rusiei”, ce mult greşesc şi cei care, dintr-un devotament anti-marxist faţă de Marx îl acuză pe Lenin de trădarea “purităţii” doctrinei lui Marx pentru trenul german din 1917, Brest-Litovsk-ul din 1918 sau Rapallo-ul din 1922. Dacă vrem să găsim exemple de folosire proastă a divergenţelor inter-imperialiste le putem găsi nu la Lenin ci în cazul regimurilor stângiste din America Latină. Acestea, în ultimii ani, pentru a se pune la adăpost într-un mod eficient de puterea imperialistă aflată cel mai aproape de ele, anume vecinul de la Nord, au dus o politică de apropiere de cealaltă super-putere imperialistă, anume Rusia. Este oare justă, din punctul de vedere al lui Lenin, această politică? Bineînţeles că este. Ca să te aperi de duşmanul cel mai primejdios este just să colaborezi cu cel mai puţin primejdios, ca să previi o invazie din partea imperialiştilor situaţi cel mai aproape şi afectaţi cel mai mult de măsurile revoluţionare de expropriere a expropriatorilor este just să faci comerţ cu imperialiştii situaţi mai departe şi neafectaţi decât potenţial de măsurile socialiste pe care le iei, mergând până la a cumpăra arme şi a semna acorduri de cooperare cu ei. Totuşi, din perspectiva atât a proletariatului mondial cât şi a celui propriu, pentru că într-o lume a capitalismului global (nu globalist!) ce este bine pentru proletariatul mondial este bine şi pentru cel propriu şi invers, totuşi orice cooperare a marxiştilor cubanezi, venezuelani, bolivieni, nicaraguani cu imperialismul rus trebuie să presupună totodată sprijinirea atât a poporului rus aflat în luptă cu propria lui burghezie conducătoare cât şi a acelor popoare ameninţate în mod direct de expansiunea acestora. Este corect să colaborezi cu imperialismul rus pentru a te apăra de cel american dar cu condiţia ca încă şi mai mult să colaborezi cu marxiştii ruşi care se opun cu adevărat imperialismului rus, mai ales când acesta pleacă el însuşi la război pentru înrobirea altora cum s-a întâmplat în 2008, cu condiţia ca să îţi manifeşti, în măsura posibilităţilor tale, solidaritatea cu poporul georgian sfârtecat de bombele ruse. Colaborarea regimurilor socialiste latino-americane cu imperialismul rus a fost un lucru bun, sprijinul pe care acestea l-au dat imperialismului rus împotriva Georgiei Yüklə 294,98 Kb. Dostları ilə paylaş:
|