Eu sunt viu, iar voi sunteţi morţI

Dar lui AI nu i-a trecut niciodată prin minte aşa ceva, gândi el. Amândoi am lăsat ca acest amănunt să ne scape. Dintr-un motiv foarte întemeiat.

― Nu Ie povesti nimic celorlalţi, spuse Don Denny. S-ar putea să nu fie adevărat; şi chiar dacă este, nu-i va ajuta cu nimic dacă vor şti.

― Ce să ştie? întrebă Pat Conley, din spatele lor. Ce nu-i va ajuta cu nimic?

Se apropie cu ochii săi negri, plini de culoare, foarte calmi. Calmi până la seninătate.

― E o ruşine ce s-a întâmplat cu Edie Dom, zise ea. Şi cu Fred Zafsky; fiindcă bănuiesc că şi el a murit. Asta înseamnă că n-am mai rămas prea mulţi, nu-i aşa? Mă întreb cine va fi următorul.

Părea netulburată, în întregime stăpână pe sine.

― Tippy s-a dus să se întindă în camera ei. N-a spus că se simte obosită, dar presupun că aşa e. Nu crezi?

― Ba da, cred, răspunse Don Denny, după un moment de tăcere.

― Cum te-ai descurcat cu citaţia aia, Joe? se interesă Pat. Întinse mâna. Pot să arunc şi eu o privire?

Joe i-o dădu. A venit momentul, se gândi; acum se joacă totul. Ajungem în prezent, cât ai clipi.

― Cum de-mi ştia numele poliţistul? întrebă Pat, după ce cercetă în fugă hârtia. Se uită intens la Joe, apoi la Don Denny. Şi de ce scrie aici despre mine?

Nu recunoaşte scrisul, îşi spuse Joe. Pentru că nu-i obişnuită cu el. Aşa cum suntem noi, ceilalţi.

― Runciter, rosti el, laconic. Tu faci toate astea, nu-i aşa, Pat? Tu, cu talentul tău. Ne aflăm aici din pricina ta.

― Şi ne extermini, interveni Don Denny. Unul câte unul. Dar de ce? Se întoarse spre Joe: Ce motiv ar putea avea? Nici măcar nu ne cunoaşte prea bine...

― De asta te-ai angajat la Runciter Associates? o întrebă Joe. Încercă ― dar nu reuşi ― ca vocea să nu-i tremure; se auzi însă

cu urechile lui cum şovăia şi simţi dintr-o dată un profund dispreţ pen­tru sine.

― G.G. Ashwood te-a descoperit şi te-a adus, continuă el. Lucra | pentru Hollis, corect? Asta-i ceea ce ni s-a întâmplat în realitate ― nu explozia bombei, ci tu?

Pat zâmbi.

Şi holul hotelului explodă în faţa lui Joe Chip.


Ridicaţi braţele şi veţi avea dintr-o dată forme mai rotunde! Noi­le sutiene ultradelicate marca Ubik şi linia de sutiene speciale Ubik ― asta înseamnă! Ridicaţi braţele şi veţi avea brusc forme mai frumoase! Su­tienele Ubik oferă sânilor un suport relaxant şi rezistent pe toată durata zilei, atunci când sunt purtate con­form instrucţiunilor...
TREISPREZECE
ÎNTUNERICUL VUIA ÎN JUR, agăţându-se de el precum o lână caldă, umedă, coagulată. Groaza pe care o resimţise doar ca pe-o su­gestie amestecată cu întunericul devenise acum reală şi atotcuprinză­toare. N-am fost atent, îşi dădu el seama. N-am făcut ce mi-a spus Runciter; am lăsat-o să vadă citaţia.

― Ce s-a întâmplat, Joe? răsună vocea lui Don Denny, marcată de o mare îngrijorare. Ce nu-i în regulă?

― Sunt bine, stai liniştit.

Acum putea să şi vadă un pic; în întuneric porniseră să apară linii cenuşii, orizontale, ca şi cum acesta începuse să se destrame.

― Mă simt doar obosit, spuse, dându-şi seama cât de epuizat îi devenise trupul. Nu-şi amintea să fi fost vreodată în asemenea hal de oboseală. În nici un moment din întreaga lui viaţă.

― Dă-mi voie să te ajut până la un scaun, se oferi Don Denny.

Joe îi simţi mâna pe umăr; îl simţi de Denny călăuzindu-l. Şi asta-l înfricoşă ― această nevoie de a fi condus. Se smuci într-o parte.

― Sunt bine, repetă el.

În apropiere, silueta lui Denny începuse să prindă contur; se con­centră asupra ei, apoi distinse iarăşi holul ca de început de secol, cu candelabrul său din cristal ornamentat şi complicata lumină galbenă pe care o emana.

― Lasă-mă să stau jos, ceru el şi ― pe pipăite ― găsi un scaun cu fundul de răchită.

Adresându-se lui Pat, Don Denny întrebă cu asprime:

― Ce i-ai făcut?

― Nu mi-a făcut nimic, răspunse Joe, încercând să-şi oblige vocea să pară cât mai fermă.

Dar glasul i-o luase razna ― strident, cu intonaţii nenaturale. De parcă ar fi fost derulat cu o viteză mai mare, se gândi. Prea ascuţit. Ca şi cum n-ar fi al meu...

― Aşa e, spuse Pat. Nu i-am făcut nimic ― nici lui, nici altcuiva.

― Vreau să merg sus şi să mă-ntind puţin, ceru Joe.

― O să-ţi iau o cameră, rosti nervos Don Denny; se învârtea în jurul lui Joe, apărând, apoi dispărând atunci când luminile din hol de­veneau mai slabe. Lumina viră într-un roşu întunecat, apoi deveni mai puternică, apoi ― din nou ― păli.

― Stai pe scaunul ăsta, Joe, mă întorc imediat.

Denny porni grăbit în direcţia recepţiei. Pat rămase pe loc.

― Pot să te ajut cu ceva? întrebă ea, binevoitoare.

― Nu, răspunse Joe.

Avu nevoie de un efort imens pentru a rosti cuvântul cu voce tare; părea agăţat de caverna interioară adăpostită în inima lui ― un gol căscându-se tot mai mare, cu fiece secundă care trecea.

― Poate cu o ţigară, spuse el apoi şi pronunţarea întregii propoziţii îl epuiză; îşi simţi inima chinuindu-se din greu. Bătăile dificile făcură să i se accentueze povara; era o greutate în plus, apăsătoare, o mână uriaşă care-l strângea.

― Ai vreuna? întrebă el, reuşind să privească în sus, către Pat, prin lumina roşie şi ceţoasă. Strălucirea şovăitoare şi pulsândă a unei rea­lităţi firave...

― Îmi pare rău, răspunse femeia. Nu am.

― Ce... ce s-a întâmplat... cu mine?

― Un atac de cord, probabil, presupuse Pat.

― Crezi că există un doctor al hotelului? reuşi el să articuleze.

― S-ar putea.

― Nu vrei să vezi? Să te duci să-l cauţi?

― Cred că e o treabă pur psihosomatică, zise Pat, fără să se mişte din loc. Nu eşti cu adevărat bolnav. O să-ţi revii.

Întorcându-se de Ia recepţie, Don Denny anunţă:

― Am obţinut o cameră pentru tine, Joe. La etajul doi, camera 203.

Tăcu, şi Joe îi simţi privirea scrutătoare, neliniştită.

― Joe, arăţi îngrozitor. Fragil. Ca şi cum ai fi gata să te prăbuşeşti. Dumnezeule, Joe, ştii ce înfăţişare ai? Exact ca a lui Edie Dorn, atunci când am găsit-o!

― Oh, nici vorbă, îl contrazise Pat. Edie Dorn e moartă, Joe nu. Eşti mort, Joe?

― Vreau să urc, gemu Joe. Vreau să mă întind puţin.

În cele din urmă, reuşi să se ridice în picioare; inima îi bubui, păru să ezite, să nu mai bată ― pentru o clipă ― apoi îşi reluă activi­tatea, lovind întocmai unui lingou de metal lăsat să cadă pe ciment; fiecare pulsaţie a ei făcea să-i vibreze întregul organism.

― Unde e liftul? întrebă Joe.

― Te duc eu până acolo, se oferi Denny; puse din nou mâna pe umărul lui. Eşti ca un fulg, constată el. Ce se întâmplă cu tine, Joe? Poţi să-mi spui? Ştii? Încearcă să-mi spui.

― Nu ştie, interveni Pat.

― Cred c-ar trebui văzut de un doctor, zise Denny. Chiar acum!

― Nu, se opuse Joe.

Mă va ajuta dacă mă voi culca puţin, îşi spuse; simţea un fel de presiune oceanică, un val enorm care trăgea de el; îl silea să se întindă. Îl împingea spre un singur lucru: să se întindă pe spate, singur ― sus, în camera lui de hotel. Unde nimeni nu-l putea vedea. Trebuie să scap de-aici, îşi spuse. Trebuie să fiu singur. De ce? se întrebă. Nu ştia; necesitatea îl invadase precum un instinct ― lipsit de raţiune, imposibil de înţeles ori de explicat.

― Mă duc să aduc un doctor, rosti hotărât Denny. Pat, rămâi aici, cu el. Nu-l scăpa din ochi. Mă întorc pe cât de repede pot!

Porni. Joe îi zări silueta neclară îndepărtându-se. Denny părea să se contracte, să devină din ce în ce mai mic. Apoi dispăru în între­gime. Pat Conley rămase, dar asta nu-l făcu să se simtă mai puţin singur. Izolarea lui, în ciuda prezenţei fizice a femeii, devenise ab­solută.

― Ei bine, Joe, spuse Pat. Ce doreşti? Ce pot să fac pentru tine? E suficient doar să-mi spui...

― Liftul, ceru el.

― Vrei să te conduc până la ascensor? Cu plăcere.

Ea o luă înainte, iar el o urmă, cât de bine putea. I se părea că Pat merge neobişnuit de repede; nu-l aştepta şi nici nu privea înapoi ― descoperi că-i e aproape imposibil să n-o piardă din ochi. Oare este doar rodul imaginaţiei mele, se întrebă Joe, faptul că ea se deplasează atât de repede? Trebuie să fie din cauza mea; sunt încetinit, strivit de gravitaţie. Lumea lui devenise una alcătuită numai din masă pură. Joe se percepea pe sine doar într-un singur mod: ca pe un obiect supus apăsării greutăţii. O calitate, un atribut. Şi o experienţă. Inerţie.

― Nu atât de repede, ceru el.

În clipa asta, n-o mai putea vedea; mişcându-se cu multă supleţe, ieşise din raza lui vizuală. Iar el, stând acolo, incapabil să mai înain­teze, gâfâia; simţi cum sudoarea îi curgea pe frunte şi ochii îl ustură, din cauza transpiraţiei sărate.

― Aşteaptă, strigă el.

Pat reapăru. Îi distinse faţa, în timp ce se apleca să-l privească. Să-l examineze. Cu o expresie de linişte perfectă. Atenţia ei dezin­teresată, detaşarea sa ştiinţifică...

― Vrei să-ţi şterg faţa? întrebă femeia; scoase o batistă mică şi delicată, cu dantelă pe margini. Zâmbi. Acelaşi zâmbet ca şi mai înainte.

― Ajută-mă numai să urc în lift.

Îşi obligă corpul să se mişte înainte. Un pas. Doi. Acum reuşea să zărească ascensorul, cu mai multe persoane ce-l aşteptau să coboa­re. Cadranul demodat, situat deasupra uşilor glisante, cu acul său ase­mănător limbii unui ceas... Acul baroc tremură între cifrele trei şi pa­tru; se duse către stânga, ajungând la trei, apoi oscilă între trei şi doi-

― Într-o secundă va fi aici, zise Pat. Scoase din geantă ţigările şi bricheta şi-şi aprinse una, suflând fuioare de fum gri, pe nări. E un tip de lift foarte vechi, îi spuse ea lui Joe, încrucişându-şi braţele la piept, într-o atitudine liniştită. Ştii ce cred eu? Cred că e una dintre cuştile-alea deschise, din fier. Te înspăimântă?

Acul trecuse acum de doi; întârzie deasupra lui unu, apoi porni hotărât în jos. Uşile alunecară în lateral.

Joe văzu zăbrelele cuştii, barele încrucişate. Văzu însoţitorul îm­brăcat în uniformă, aşezat pe un scaun înalt, cu mâna pe maneta sis­temului de control.

― Urcăm, anunţă însoţitorul. Vă rog, treceţi mai în spate.

― N-am de gând să urc în aşa ceva, se împotrivi Joe.

― De ce nu? se miră Pat. Crezi că se va rupe cablul? Asta te spe­rie? înţeleg că eşti înspăimântat...

― Asta-i ceea ce-a văzut Al, explică el.

― Ei bine, Joe, spuse Pat, mai poţi să ajungi în camera ta doar urcând pe scări. Şi nu vei fi capabil de-aşa ceva ― nu în starea în care te afli.

― Voi urca pe scări!

Porni la întâmplare, încercând să dibuiască treptele. Nu văd! îşi zise. Nu le pot găsi! Greutatea care-l apăsa îi strivea plămânii, făcân-du-i respiraţia dificilă şi dureroasă; trebui să se oprească şi să se con­centreze pentru a lăsa loc aerului să-l pătrundă ― doar atât. Poate că este un atac de cord, se gândi. Dacă-i aşa, nu pot să urc scările. Dar dorinţa din el crescuse şi mai mult ― nevoia copleşitoare de a fi singur. Încuiat într-o cameră goală, în întregime fără martori, tăcut şi nemiş­cat. Întins, fără să aibă nevoie să vorbească, fără să aibă nevoie să se mişte. Fără să i se ceară să facă faţă nimănui, nici unei probleme. Şi nimeni nu va şti vreodată unde sunt, îşi spuse. Acest lucru părea, în mod inexplicabil, foarte important; voia să fie necunoscut şi invi­zibil, să trăiască fără a fi văzut. Mai ales de către Pat, se gândi. Nu, nu de ea. Nu poate fi în apropierea mea.

― Am ajuns, spuse Pat. Îl călăuzi, întorcându-l uşurel spre stânga. E chiar în faţa ta. N-ai decât să te ţii de balustradă şi să urci şontâc-şontâc până sus, în pat. Te uiţi?

Urcă plină de îndemânare, parcă dansând, apoi temperându-se, şi iar căţărându-se lipsită de greutate pe următoarea treaptă.

― Te descurci?

― Nu... nu te vreau, zise Joe. Nu vreau să vii cu mine.

― Oh, dragă! Plescăi din limbă, cu o tristeţe prefăcută; ochii ei negri străluciră. Ţi-e teamă că voi profita de situaţia în care te afli? Că-ţi voi face ceva... ceva rău?

― Nu. Clătină din cap. Eu... vreau doar... să fiu. Singur.

Apucând balustrada, reuşi să se salte pe prima treaptă. Oprindu-se acolo, privi în sus, încercând să zărească locul unde se termina scara. Încercând să-şi dea seama cât de departe era acest loc şi câte trepte îi mai rămăseseră de parcurs.

― Domnul Denny m-a rugat să stau cu tine. Pot să-ţi citesc sau să-ţi aduc vreun lucru de care ai nevoie. Pot să-ţi dau să mănânci.

El mai urcă o treaptă.

― Singur, gâfâi.

Pat întrebă:

― Îmi dai voie să mă uit la tine cum urci? Aş vrea să văd de cât timp ai nevoie. Presupunând că vei reuşi...

― O să reuşesc!

Puse piciorul pe treapta următoare, apucă balustrada şi se trase în sus. Inima lui dilatată îl făcu să se sufoce; închise ochii şi respiră şuierător.

― Mă întreb, comentă Pat, dacă la fel a procedat şi Wendy. Ea a fost prima, nu-i aşa?

― Am fost. Îndrăgostit. De ea ― bolborosi Joe.

― Oh, ştiu. Mi-a spus G.G.Ashwood; ţi-a citit gândurile. G.G. şi cu mine am ajuns să fim prieteni foarte buni; am petrecut foarte mult timp împreună. Ai fi putut spune chiar că am avut o legătură amo­roasă. Da, da, ai fi putut spune asta.

― Teoria noastră, zise Joe. Era aşadar singura.

Respiră adânc.

― Corectă, reuşi el să îngaime; făcu un pas, apoi, cu un efort imens, încă unul. Că tu şi G.G. aţi pus la cale cu Ray Hollis. Să vă infiltraţi.

― Foarte corectă, fu de acord Pat.

― Cei mai buni inerţiali ai noştri. Şi Runciter. Să ne distrugeţi pe toţi. Reuşi să se mai ridice cu o treaptă. Nu suntem în semi-viaţă. Nu suntem...

― O, puteţi muri, zise Pat. Nu sunteţi morţi; vreau să spun, în­deosebi tu nu eşti. Dar muriţi unul câte unul. Însă ce rost are să mai vorbim despre asta? De ce să deschidem iarăşi discuţia? Ai spus chiar tu, totul, cu puţină vreme în urmă şi, ca să fiu cinstită, mă plictiseşte să-mi repeţi mereu aceleaşi şi aceleaşi lucruri. Ştii, Joe, eşti într-ade­văr o persoană pedantă şi foarte plicticoasă. Aproape la fel de plic­ticoasă ca şi Wendy Wright. Voi doi aţi fi făcut o pereche grozavă.

― Din cauza asta a murit. Wendy. Prima ― zise el. Nu fiindcă s-a despărţit. De grup. Ci pentru că...

Se chirci, în vreme ce durerea din piept pulsa violent; încercase să mai facă un pas, dar de data asta dăduse greş. Se împiedică, apoi se trezi în poziţie şezând, ghemuit ca... da, se gândi, ca Wendy în du­lap. Intinzând mâna, se apucă de mâneca hainei. Trase de ea.

Stofa se sfâşie. Uscat şi subţire, materialul se rupse asemenea unei hârtii proaste şi ieftine; nu avea nici o rezistenţă... ca şi cum ar fi fost fabricat de mântuială, pentru front. Prin urmare, nu mai exista nici o îndoială. Foarte curând avea să lase în urma lui o trenă de zdrenţe. O înşiruire de resturi ducând spre o cameră de hotel şi o mult-dorită izolare. Ultimele sale fapte chinuite, conduse de un reflex con­diţionat. O direcţie grăbindu-l către moarte, decădere şi nefiinţă. O alchimie îngrozitoare îl controla, culminând cu mormântul.

Mai urcă o treaptă.

O să reuşesc, îşi dădu el seama. Forţa care mă mână se hrăneşte cu trupul meu; iată motivul pentru care şi Wendy, şi Al, şi Edie -iar la ora asta fără îndoială că şi Zafsky ― s-au deteriorat fizic până să moară, lăsând în loc doar un înveliş ca o coajă fărâmiţată şi lipsită de greutate, ce nu conţinea nimic ― nici o esenţă, nici un fel de fluide, nici măcar un pic de substanţă. Forţa se izbeşte de o greutate de câteva ori mai mare decât gravitaţia şi acesta este preţul ― această deteriorare a corpului ce se consumă. Dar corpul, ca sursă de energie, va fi su­ficient ca să mă ducă până sus; o necesitate biologică acţionează acum şi probabil că la acest nivel nici măcar Pat, care a pus-o în mişcare, n-o mai poate opri. Se întrebă ce simţea ea, în timp ce-l urmărea căţă-rându-se. Oare îl admira? Îl dispreţuia? Ridică greoi capul, căutând-o din priviri; o găsi, descoperind mai multe nuanţe pe faţa ei plină de vitalitate. Văzu acolo doar interes. Fără răutate. O expresie neutră. Faptul nu-l surprinse. Pat nu făcuse nici o mişcare ca să-l împiedice sau să-l ajute. Părea un lucru corect, chiar şi pentru el.

― Te simţi mai bine? întrebă Pat.

― Nu, răspunse Joe. Şi ridicându-se pe jumătate, păşi pe treapta Următoare.

― Arăţi altfel. Nu mai eşti atât de întors pe dos.

― Pentru că pot să reuşesc. Ştiu asta.

― Nu mai e atât de mult, fu de acord Pat.

― Atât de departe, o corectă el

― Eşti incredibil! Atât de obişnuit, atât de mic. Până şi în timpul spasmelor propriei tale morţi, tu... (se corectă, şireată şi rapidă) sau ceea ce ţi se par ţie a fi, din punct de vedere subiectiv, „spasme ale morţii". S-ar putea să te deprime. Încearcă să fi optimist. Da?

― Spune-mi doar, îi ceru Joe. Câte trepte. Au mai rămas.

― Şase. Se depărtă pe furiş de el, lunecând în susul scării fără zgo­mot, fără efort. Nu, îmi pare rău. Zece. Sau nouă? Cred că sunt nouă.

Din nou, el urcă o treaptă. Apoi următoarea. Şi următoarea. Nu vorbea; nici măcar nu încerca să vadă. Ghidându-se după duritatea suprafeţei pe care se sprijinea, se ţâra pas cu pas, ca un melc, simţind cum creşte în el un fel de talent, o îndemânare de a şti cum să-şi do­zeze eforturile, cum să-şi folosească puterea aproape terminată.

― Aproape-ai ajuns, rosti veselă Pat, de undeva, de deasupra lui. Ce ai de spus, Joe? Vreun comentariu referitor Ia marea ta ascensiune? Cea mai mare ascensiune din istoria omului. Nu, nu-i adevărat. Wendy, şi Al, şi Edie, şi Fred Zafsky au făcut-o înaintea ta. Dar asta-i singura pe care-am privit-o cu adevărat.

― De ce tocmai eu? întrebă Joe.

― Vreau să te privesc, Joe, din pricina aranjamentului tău meschin şi de prost gust, de la Zurich. Aranjamentul ca Wendy Wright să-şi petreacă noaptea în camera ta de hotel. Acum, în noaptea asta, va fi altfel. Vei fi singur.

― Şi-n noaptea aceea, la fel, zise Joe. Am fost. Singur.

O nouă treaptă. Tuşi convulsiv şi ultimele resturi de energie îl părăsiră, risipindu-se sub forma picăturilor de sudoare ce-i curgeau de pe faţa ridată.

― Ea era acolo; nu în patul tău, dar pe undeva, prin cameră. Şi cu toate astea, tu ai dormit buştean ― râse Pat.

― Încerc, zise Joe. Să nu tuşesc.

Reuşi să mai urce încă două trepte şi ştiu că era aproape de capăt. Câtă vreme petrecuse oare pe scară? N-avea nici o posibilitate să afle.

Descoperi apoi, şocat, că era nu numai sleit de puteri, dar şi com­plet îngheţat. Când se întâmplase asta? se întrebă. Cândva, în trecut; frigul se infiltrase pe nesimţite, încât până acum nu-l simţise. Oh, Dumnezeule, îşi spuse, dârdâind din toate încheieturile. Oasele lui pă­reau cuprinse de un cutremur. E mai rău decât pe Lună, mult mai rău. Mai rău şi decât frigul resimţit în camera de hotel de la Zurich. Acelea fuseseră doar nişte semne prevestitoare.

Metabolismul, medită el, este un proces de ardere, un cuptor ac­tiv. Când îşi încetează funcţionarea, viaţa se sfârşeşte. Probabil că au greşit în privinţa iadului, îşi spuse. Iadul este rece; acolo totul e în­gheţat. Trupul înseamnă greutate şi căldură; acum, eu cad victimă greutăţii, iar căldura ― căldura mea ― se scurge în gol. Şi dacă nu voi renaşte, ea nu va mai reveni niciodată. Asta e destinul universului. Aşa că măcar nu voi fi singur.

Şi totuşi, se simţea singur. Sfârşitul a venit prea repede, îşi dădu el seama. Încă nu e momentul; ceva a grăbit totul ― un lucru complice a accelerat evenimentele, din răutate şi curiozitate, în acelaşi timp: o forţă perversă, polimorfă, căreia îi făcea plăcere să privească întregul spectacol. O entitate înapoiată, infantilă, bucurându-se de ceea ce se întâmpla. M-a zdrobit ca pe-o insectă cu picioare strâmbe, îşi spuse el. Un gândac ce nu face altceva decât să se târască pe pământ. Şi care nu poate să zboare ori să scape niciodată, ci doar să coboare pas cu pas în locul unde totul este răvăşit şi scârbos. În lumea morţii, pe care o entitate perversă a încurajat-o cu obiceiurile ei murdare. Lucrul pe care noi îl numim Pat...

― Ai cheia de la cameră? întrebă Pat. Gândeşte-te ce îngrozitor te-ai simţi să ajungi până la etajul doi şi să descoperi că ai pierdut cheia şi nu poţi intra în cameră...

― O am.

Se scotoci prin buzunare. Haina i se rupse, căzând în zdrenţe de pe el. Din buzunarul cel mai de sus, cheia alunecă pe podea. Se ros­togoli două trepte mai jos, acolo unde Joe n-o putea ajunge.

― Ţi-o dau eu, rosti brusc Pat.

Trecând în grabă pe lângă el, înhăţă cheia, o ridică spre lumină, cercetând-o cu atenţie, apoi se întoarse şi o aşeză pe balustradă, în capul scărilor.

― Uite-o aici, zise ea, poţi s-o iei când termini de urcat. Va fi re­compensa ta. Camera e parcă pe stânga, cam a patra uşă de pe coridor. O să trebuiască să te mişti încetişor, dar îţi va fi mult mai uşor o dată ce ai urcat scara. Când n-o să mai fii nevoit să te caţeri.

― Văd, spuse el. Cheia. Şi capătul. Pot vedea capătul scării.

Cu amândouă mâinile încleştate de balustradă, se trase în sus, ur­când trei trepte deodată, într-un efort agonizant. Simţi cum îi seacă puterile; greutatea ce-l apăsa crescu, frigul se înteţi şi esenţa propriei sale fiinţe se subţie. Dar...

Ajunsese pe palier.

― Adio, Joe! zise Pat. Se aplecă spre el, îngenunchind puţin ca să-i poată vedea faţa. Doar nu vrei ca Don Denny să dea buzna în camera ta, nu-i aşa? Doctorul n-o să-ţi fie de nici un ajutor. Prin ur­mare, am să-i spun c-am chemat un taxi şi că acum eşti în drum spre spital. În felul ăsta, nimeni n-o să te mai deranjeze. O să poţi fi absolut singur. De acord?

― Da, şopti el.

― Poftim cheia! Ii puse în palmă obiectul de metal rece, închizându-i pumnul în jurul lui. Sus fruntea ― cum spun cei de-aici, din 1939. Şi nu te mai lăsa amăgit de orice ― o altă vorbă a lor.

Se ridică în picioare şi de îndreptă; o clipă rămase locului, pri-vindu-l pe Joe cu atenţie, după care porni pe coridor, către lift. O văzu apăsând pe buton şi aşteptând; văzu uşile dându-se la o parte, apoi Pat dispăru.

Strângând cheia cât îl ţineau puterile, Joe se ridică împleticin-du-se, până ajunse într-o poziţie ghemuită; se rezemă clătinându-se de peretele coridorului, apoi o luă la stânga şi începu să meargă pas cu pas, continuând să se sprijine de perete. Beznă, se gândi. Coridorul e neluminat. Închise ochii, îi deschise, clipi. Transpiraţia de pe faţă încă-l orbea, îl ustura; nu putea spune dacă într-adevăr coridorul era întunecat sau dacă nu cumva vederea lui slăbise.

Până să ajungă la prima uşă, mersul i se transformase în târât; îşi lăsă capul pe spate, încercând să distingă numărul camerei. Nu, nu-i asta. Continuă să se târască.

Când găsi uşa pe care-o căuta, fu nevoit să se ridice în picioare, proptit de perete, pentru a băga cheia în broască. Efortul îl dădu gata. Căzu, cu cheia încă în mână; capul i se izbi de uşă şi Joe se prăbuşi pe spate, pe mocheta îmbâcsită de praf, mirosind a vechi, a uzat şi a moarte îngheţată. Nu sunt în stare să intru în cameră, îşi dădu el seama. Nu mă pot ridica.

Dar trebuia. Aici, afară, putea fi văzut.

Apucând clanţa-buton cu amândouă mâinile, se ridică iarăşi în picioare. Lăsându-se cu toată greutatea corpului pe uşă, pipăi tremu­rând în căutarea broaştei; aşa, de îndată ce va răsuci cheia şi uşa se va deschide, va cădea în interior. Şi-atunci, se gândi, dacă voi putea să-nchid uşa după mine şi s-ajung până la pat, totul se va termina.

Încuietoarea scoase un scrâşnet. Limba de metal se retrase în locaşul ei. În clipa următoare, uşa se deschise şi Joe căzu cu faţa înainte şi mâinile întinse. Podeaua părea că se ridică spre el; deosebi desenele de pe covor ― spirale şi motive florale, colorate în roşu şi auriu, roase până la urzeală şi lustruite; culorile se decoloraseră şi, în vreme ce Joe lovea podeaua, aproape fără durere, îşi spuse: camera asta e foarte veche. În momentul construirii clădirii, probabil c-au folosit drept as­censor o cuşcă deschisă. Aşa că liftul pe care l-am văzut eu, îşi spuse, era cel iniţial. Originalul.