Eugen cizek istoria literaturii latine

Scriitori ai secolului al IV-lea: Hieronymus, Ambrosius şi alţii

Proza secolului al IV-lea prelungeşte estetica şi concepţiile lui Lactanţiu. în general ea pledează pentru concilierea cu Imperiul şi cu tradiţiile lui culturale. Totuşi, când se află în joc reprobarea cultelor politeiste, mai ales orientalizante, sau critica moravurilor, prozatorii creştini regăsesc accentele protestatare, vehemenţa exprimării, indignarea militantă, chiar maniera expresionistă. A subzistat foarte multă vreme ceea ce unii cercetători francezi numesc „nucleul dur", „le noyau dur" al literaturii Părinţilor Bisericii¹¹.

Astfel Firmicus Maternus continuă intransigenţa faţă de vechile culte în scrierea „Despre eroarea religiilor profane", De errore profanarum religionum, alcătuită în jurul anului 347 d.C., pentru a proclama imoralitatea cultelor păgâne şi a reclama intervenţia braţului secular împotriva lor. El persiflează violent strădania filosofilor necreştini de a interpreta vechile culte în sens alegoric şi atacă mai ales mithraismul, religiile orientale în general, încărcate de emoţii senzuale şi de mituri naturaliste. Rrmicus Maternus dă seama de tendinţa comunităţilor creştine de a utiliza administraţia imperială în favoarea lor. Este abandonată ideea neamestecului statului în probleme religioase, cândva preconizată de Minucius, Lactanţiu şi chiar Tertullian. Hilarius, un episcop din Gallia romană, profund implicat în controversele cu arienii, şi-a hărăzit demersul literar patristicii, combaterii arianismului, prin scrierile „împotriva arienilor", Aduersus arianos, şi „Despre credinţă", De fide. El adoptă o atitudine favorabilă faţă de Imperiu, de administraţia lui şi se exprimă îngrijit, în virtutea esteticii celui de-al treilea clasicism.

Mai important în multe privinţe a fost Hieronymus sau Sfântul Ieronim. îndeosebi pentru „Cronica" sa, Chronicon, un catalog sau un tabel cronologic de istorie universală, care prezenta evenimentele de la naşterea lui Abraham până în 378 d.C. De fapt Hieronymus traducea, prelucra şi completa în latineşte cronica de istorie universală, alcătuită în limba greacă de Eusebiu din Cesareea. Este interesant faptul că Hieronymus acceptă cronologia, de sorginte păgână, a olimpiadelor şi că relatează numeroase elemente, politice şi culturale, care priveau civilizaţia păgână. în acest fel, el furnizează o performantă mină de informaţii, relative la istoria Romei, preţioase cercetătorilor moderni. Totodată, Hieronymus operează o recentrare a istoriei, sub impactul opticii creştine, providenţialiste şi teleologice, ca să pună în relief faptele creştinilor şi să evidenţieze că desfăşurarea evenimentelor constituie mai ales rodul voinţei divinităţii. Pe de altă parte, alte scrieri ale lui Hieronymus relevă critica severă

793

LITERATURA CREŞTINĂ

a moravurilor societăţii Imperiului.

De fapt Eusebius Hieronymus ori Sfântul Ieronim s-a născut în oraşul dalmaţian Strido, într-o familie creştină, pe la 340-350 d.C. A fost însă iniţial necreştin, înainte de a-şi hărăzi existenţa ascetismului şi apoi chiar vocaţiilor monahale. După 382 d.C, a părăsit Roma, unde fusese adevărat diriguitor de conştiinţe, urmat de fervente creştine din aristocraţia romană, ca Paula şi fiica ei, pentru a întemeia la Bethleem o mănăstire. A murit în 420 d.C, după ce a lăsat o operă „literară" deosebit de vastă. Emerg lucrări de istorie a bisericii creştine şi a exponenţilor ei biografii pioase, tratate polemice, traducerea Bibliei în latineşte, care constituie o capodoperă a literaturii narative creştine. Pe lângă această vulgata, Hieronymus a alcătuit şi o culegere de 125 de scrisori. Foarte sever faţă de cultele păgâne şi de erezii, Hieronymus se dezlănţuie şi împotriva luxului practicat de societatea creştină. El denunţă abandonarea vechilor virtuţi creştine, luxul femeilor elegante, ale căror dulapuri gem de veşminte pe care le devorează moliile. Dar ele „se acoperă zilnic de bijuterii şi Cristos moare gol înaintea porţilor lor" (Ep., 22, 32). Hieronymus reprobă vehement orgoliul falşilor filantropi, preoţilor şi călugărilor avari şi eleganţi, cărora le opune cultul ascezei monahale autentice: „este bogat cel care este sărac împreună cu Cristos" {Ep., 14,1). Nu transpune astfel Hieronymus în context creştin o idee fundamental stoică? Tribulaţiile suferite de existenţa sa îi prilejuiesc exclamaţia: „nici un profet nu dobândeşte cinstire în patria sa" {Ep., 14, 7). Deşi scriitura sa se apropie de modelele clasicizante vehiculate de Lactanţiu, uzitează un discurs colorat, deosebit de pregnant, plin de vervă şi de patos, unde nu lipsesc elemente expresioniste şi populare. Traducerea Bibliei comportă un autentic „limbaj vulgar", sermo uulgaris literar¹².

Aurelius Ambrosius a rămas în istoria Romei şi a culturii ei nu numai ca modelul însuşi al înaltului prelat creştin de curte, de „eminenţă cenuşie", nu numai ca animatorul unui puternic cerc cultural-politic creştin, însă şi ca omul care l-a hotărât pe Theodosius I, ce ezita, să treacă la interzicerea şi reprimarea tuturor cultelor păgâne.

înrudit cu Symmachus şi cu înalta aristocraţie a Romei, bun cunoscător al lui Cicero şi al filosofiei neopitagoreice, Ambrosius parcurge o carieră civilă şi eciesiastică strălucită, până să devină episcop de Mediolanum şi să exercite o influenţă decisivă la curtea imperială. Pare mai puţin important pentru lucrările de dogmă şi mai semnificativ prin scrierile de circumstanţă: scrisori, discursuri, oraţii funebre etc. A încercat să comenteze, în sens moral, naraţiile biblice şi a citat cu dezinvoltură din Homer, Vergiliu, Euripide şi Aristotel.

Este clară strădania de a realiza conversiunea vechii culturi în folosul creştinismului. Unele scrisori ale sale amalgamează consideraţii despre binele suprem cu banalităţi amuzante ale vieţii cotidiene: astfel el mulţumeşte pentru nişte ciuperci (Ep., 43). Faţă de vechile idei religioase şi faţă de arianism manifestă o intransigenţă consecventă. Se exprimă într-o limbă foarte revelatoare pentru cel de-al treilea clasicism: sintaxa sa atestă o .puritate" notabilă. Totodată, pe urmele lui Hilarius, care, spre a combate arianismul, propagat prin excelenţă în mediile sociale populare, crease imnodia creştină occidentală, Ambrosius promovează o poezie liturgică simplă, menită a fi cântată în biserică. Alcătuite în dimetrii iambici şi grupate pe catrene, versurile lui Ambrosius prezintă o sobrietate impresionantă. Imnurile acestui anti-Pindar, care a fost Ambrosius, aveau un conţinut pur religios şi o încărcătură emoţională certă.

■ 794

SCRIITORI Al SECOLULUI AL IV-LEA: HIERONYMUS, AMBROSIUS Şl ALŢII

La sfârşitul secolului al IV-leaî.e.n. şi începutul veacului următor, preotul gallo-roman Sulpicius Severus, pe lângă diverse scrieri, ca dialogi, scrisori etc, alcătuieşte o epitomă în două cărţi a istoriei universale, „Cronica", Chronica, care mergea până la începutul secolului al V-lea şi la consulatul lui Stilicho, în care, ca şi alţii, îşi punea speranţa salvării Imperiului. Ideile istoriografice creştine, providenţialiste şi teleologice, domină cu autoritate discursul acestui scriitor preocupat mai ales de evenimentele legate de creştinism, de problemele Bisericii. Totodată Sulpicius Severus a compus şi „Viaţa lui Martin", Vita Martini, biografie encomiastică a apostolului Galliei. Ea va constitui arhetipul biografiilor ascetice posterioare. Deşi asumă tipare ale istoriografiei necreştine, Sulpicius Severus dă seama în textul său de miracole şi lupte împotriva diavolului, reprezentate ca fapte autentice şi concrete, petrecute într-o existenţă normală, cotidiană¹³.

Poezia creştină: Prudentius şi alţi autori

în secolul al IV-lea d.C. se dezvoltă o poezie creştină performantă, mai degrabă în filiaţie directă cu imnodica de factură propagandistică a lui Hilarius şi Ambrosius, decât prezentând afinităţi cu expresionismul straniu al lui Commodianus. Un poet ca Prudentius atestă de altfel un talent artistic notabil. Poeţii creştini dau seama de implantarea creştinismului ca doctrină oficilă, dar şi de discursul mental promovat de noua religie. Intraţi în raporturi de intertextualitate cu Vergiliu, Horaţiu şi mai ales Ovidiu, ei practică o artă rafinată, întemeiată pe sinteza între învăţătura creştină şi sensibilitatea tradiţională. De asemenea poezia creştină ilustrează amalgamul de genuri, specii şi tipare care caracterizează literatura latină târzie.

luvencus, un preot hispano-roman, scrie în timpul lui Constantin o epopee cu subiect creştin. Gaius Vettius Aquilinus luvencus converteşte evanghelia pe registru epic, într-un poem alcătuit din patru cărţi şi 3190 de hexametri „vergilieni". Acest poem se intitula „Istoria evanghelică", Historia euangelica, sau chiar „Cărţi ale Evangheliilor", Euangeliorum libri. în prolog, declară că vrea să cânte faptele lui Cristos şi invocă, în locul muzelor, sprijinul Sfântului Spirit, luvencus exaltă înţelepciunea divină şi se inspiră din evanghelia lui Matei. Fiecare carte se încheie cu un miracol creştin. Răspunde aşteptării unui public creştin instruit şi practică un limbaj clasicizant, de inspiraţie vergiliană. Dar litera Bibliei, respectată de luvencus cu scrupulozitate, oferea un conţinut colorat, care contrasta cu scriitura şi metrica puristă, luvencus n-a fost un poet foarte talentat¹⁴.

Intenţia didascalică, pusă în slujba creştinismului, prevalează şi în poemele lui Prudentius. Aurelius Prudentius Clemens s-a născut într-o familie de creştini bogaţi ai Hispaniei romane şi în prima jumătate a secolului al IV-lea d.C. După o lungă carieră de înalt funcţionar imperial şi curtean, a căzut în dizgraţie şi a început să scrie versuri pe la vârsta de cincizeci de ani. Şi-a publicat cele peste 10 000 de versuri, din culegerea de poeme, în 405 d.C. şi a murit, probabil, în 410.

Unele poeme şi cicluri de poeme se adresează, deşi nu în exclusivitate, filoanelor lirice. Este cazul ciclului de douăsprezece imnuri, intitulat Cathemerinon. Dintre aceste douăsprezece imnuri, de dimensiuni relativ

■795

LITERATURA CREŞTINĂ

importante - cel mai scurt cuprinde mai mult de 100 de versuri - primele şase corespund momentelor fiecărei zile (zorile, dimineaţa, prânzul, amurgul etc), în vreme ce poemele din a doua secţiune sunt hărăzite diverselor evenimente ale anului creştin (imnuri pentru post, după post, pentru înmormântare, pentru Crăciun, pentru Bobotează). Alt ciclu, intitulat Peristephanon, cuprinde paisprezece poeme, care glorifică performanţele unor martiri creştini, mai ales hispano-romani: Sfinţii Petru şi Pavel, Ciprian şi alţii. Martirii sunt imaginaţi ca ostaşi ai lui Cristos, care, după ce înduraseră suplicii, primeau în cer coroana de învingători. Mortificarea trupului acestor martiri era depăşită de triumful spiritului. Aceste poeme sunt destul de lungi. Cel consacrat lui Vincentius conţine 576 de versuri, cel dedicat lui Laurentius 584, iar cel hărăzit lui Romanus chiar 1140. Ce caracter au poemele apologetice? Ele se află la confluenţa a trei genuri - liric, epic şi oratoric - şi atestă un talent deosebit: excelează cel consacrat lui Laurentius sau Sfântului Laurenţiu. Alte discursuri poetice asumă mai ales un caracter didascalico-teologic, dramatic şi satiric. Ne referim la poemul .Apoteoza", Apotheosis, la Hamartigenia, la Dittochaeon şi chiar la „împotriva lui Symmachus", Contra Symmachum, toate lungi poeme în hexametri, ultimul având chiar două cărţi destul de lungi. Apotheosis cuprinde versuri teologice relative la trinitatea supremă, la esenţa divină a lui Cristos şi combate diverse erezii. Ca şi Hamartigenia, dirijat împotriva ereziei lui Marcion, care milita pentru dualism, pentru existenţa a doi Dumnezei. Dittochaeon include 49 de catrene, care explică scene şi tablouri biblice, într-o interferenţă de devoţiune mistică şi de artă descriptivă elegantă. Contra Symmachum încearcă să ridiculizeze cultele păgâne şi polemizează împotriva lui Symmachus, care afirma că dezvoltarea Imperiului era stingherită de părăsirea cultelor tradiţionale şi de eliminarea zeiţei Victoria din senat. Prudentius ripostează că nu zeii, ci eroii i-au făurit Romei victoriile {Contra Sym., 2, w. 55l-555). Cristos a vrut o lume unificată: istoria Romei a pregătit triumful creştinismului, care a prilejuit Cetăţii eterne o nouă tinereţe [Contra Sym., 2, vv. 578-633). în sfârşit, o stranie epopee alegorică şi oratorică, în 915 hexametri, „Lupta sufletească", Psychomachia, narează lupta dată în sufletul omului între virtuţi şi vicii. Toate acestea constituie abstracţiuni personificate: Castitatea, care înfrânge Desfrâul, Răbdarea, care biruie Mânia, Umilinţa, care învinge Trufia etc.

Fervoarea mistică şi privilegierea conţinutului teologic ni se par evidente în discursul lui Prudentius. Poetul se străduieşte să demonstreze că experienţa creştină putea constitui izvor de inspiraţie poetică, în aceeaşi măsură ca şi tradiţia păgână. Totodată el vrea să rivalizeze în patriotism cu Symmachus şi, ca şi poeţii păgâni, crede în eternitatea Romei. Pentru el, în pofida noii atitudini preconizate de creştini, Barbarul este încă un inamic. Totuşi eternitatea este hărăzită Romei creştinismului, proclamată centru al evoluţiei universului. Amalgamul de genuri şi tipare stânjeneşte orice încercare de a clasifica într-o specie sau alta poemele lui Prudentius. Poetul practică un lirism sofisticat,

796

POEZIA CREŞTINĂ: PRUDENTIUS Şl ALŢI AUTORI

foarte livresc, care este încărcat de reziduuri din poezia lui Catul, Lucreţiu, Vergiliu, Horaţiu etc. Intertextualitatea cu Ovidiu, deşi practic nestudiată de cercetători, ni se pare de asemenea manifestă. Lirismul lui Prudentius se adresează aşteptării creştinilor culţi şi se opune imnodiei simple, populare. De altfel Prudentius multiplică, în versurile sale, digresiunile, îndeobşte lungi, descripţiile şi anecdotele. Dar performanţele eroice, tiradele şi cuvântările declamatorii, tablourile pregnante, deosebit de viguroase, accentele satirice abundă în poemele sale. Dimensiunea epică le conferă o incontestabilă originalitate, deşi componenta eroică nu se desfăşoară pe vechile registre. Totuşi Prudentius articulează un nou tip de erou, care este martirul, sfântul din Peristephanon, înzestrat cu atribute vergiliene: virtutea şi pietatea (pietas). Sintaxa doctă şi retorică a discursului nu implică de altfel rigiditate. Prudentius sensibilizează cu talent noţiuni abstracte. Sentimentele sale sunt vii, proaspete, autentice, iar imaginile comportă o remarcabilă plasticitate. De asemenea, când practică tipare satirice, Prudentius mânuieşte abil ironia sarcastică. Metrica se vădeşte clasică, ca şi limbajul poetului, unde nu lipsesc totuşi termenii noi, mai ales creştini. De altfel el privilegiază redundanţa. Alianţa între vechile tipare artistice şi tehnica ascetică ilustrează aspiraţia literaturii creştine a epocii de a-şi integra Imperiul, mare parte din tradiţiile lui¹⁵. Dacă ni se pare foarte exagerat să-l considerăm egalul lui Horaţiu, suntem îndreptăţiţi a-l preţui nu numai ca pe cel mai performant poet creştin, ci, de fapt, ca pe unul dintre cele mai puternice talente ale literaturii târzii.

Amalgamul de genuri, dar nu şi talentul strălucit al lui Prudentius, se regăsesc în opera lui Meropius Pontius Paulinus, cunoscut şi sub numele de Paulinus din Noia. Fost elev al lui Ausonius şi înalt funcţionar şi demnitar imperial - chiar consul în 378 d.C. -, a fost sedus de cultul martirului Felix, care îşi avea mormântul la Noia, în Campania: a renunţat la avere şi alte bunuri, pentru a duce o viaţă monahală în regiunea respectivă. A devenit chiar episcop la Noia, unde a fost înhumat în 431 d.C. Pe lângă unele epistule în proză, a scris treizeci şi cinci de poeme pentru a proslăvi doctrina creştină, mai ales pe Felix - exaltat în paisprezece poezii etc. Două poeme - al 17-lea şi al 22-lea - sunt dedicate lui Niceta din Remesiana, episcop al Daciei şi al zonelor învecinate, pe care îl considera un misionar creştin exemplar. Cu acer prilej, Paulinus oferă informaţii despre daco-romani şi alte seminţii ale spaţiului danubian, lai ales despre modul în care erau imaginaţi ei în Italia. Scriitura lui Paulinus este clasic :antă şi vehiculează o imagistică echilibrată, dezinvoltă, sensibilă la frumuseţile naturii, dar şi la alenţele pietăţii noii religii¹⁶. Secolul al V-lea d.C. va consemna însă şi alte opere creştine în versuri. Astfel Tiro Prosper, un gallo-roman, combate în versuri ereziile, iar Sedulius transpune secvenţe biblice pe registru lirico-epic.

Augustin. Viaţa

Augustin este în acelaşi timp cel mai valoros, cel mai talentat scriitor creştin şi unul dintre vârfurile literaturii latine. Cel pe care catolicii îl numesc Sfântul Augustin, iar ortodocşii Fericitul Augustin este de asemenea unul dintre cei

797

LITERATURA CREŞTINA

mai prolifici autori latini. Prin arta introspecţiei, prin observaţia fenomenelor ambiante, prin gândirea sa teoretică, prin pregnanţa excepţională a scriiturii, Augustin a lăsat o mărturie deosebit de semnificativă asupra Imperiului târziu, asupra relaţiilor lui cu Dreapta Credinţă. Doctrina lui Augustin va constitui baza teologiei medievale, prin excelenţă catolică, şi chiar a concepţiilor politice ale Bisericii catolice.

Viaţa lui Aurelius Augustinus poate fi reconstituită pe baza informaţiilor furnizate de fostul lui discipol, episcopul Possidius, care i-a alcătuit o biografie, după 430 d.C, precum şi a unor date oferite de operele scriitorului. Augustin s-a născut la 13 noiembrie 354 d.C, în localitatea Thagasta din Numidia. Familia îi era de condiţie relativ modestă: tatăl său, funcţionar imperial, era păgân, în vreme ce Monica, mama sa, era o ferventă creştină. Tocmai zelul religios al Monicăi l-a determinat pe Augustin să se creştineze, după ce depăşise vârsta de treizeci de ani. Augustin trebuie să fi cunoscut anumite frustrări în copilărie şi să fi nutrit contestaţia tatălui. A studiat retorica şi cultura latină în Africa romană şi în tinereţe a dus o viaţă relativ dezordonată. A aderat totuşi la doctrina austeră a maniheismului şi, după moartea tatălui său, care se creştinase, în 374 d.C, a devenit profesor de retorică la Thagasta şi apoi la Cartagina. Trece prin profunde crize spirituale, prin cumplite îndoieli şi dezbateri de conştiinţă. Pleacă la Roma, în 383 d.C, şi devine adeptul neoplatonismului. Se converteşte la creştinism şi este botezat de Ambrosius în 387 d.C. Devine preot şi, începând din 396 d.C, la vârsta de patruzeci şi doi de ani, episcop al oraşului africano-roman Hippona, unde moare la 28 august 430, chiar în timpul asedierii cetăţii de către vandali¹⁷.

Opera lui Augustin

Opera lui Augustin posedă dimensiuni practic incomensurabile. Augustin a abordat cele mai diverse genuri, specii şi tipare literare. Recent a fost descoperit un nou grup de scrisori. Demersul scriitorului a privilegiat proza. Tematica lui Augustin a recurs la armele filosofiei, moralei, teologiei, autobiografiei spirituale, dar a utilizat şi alte structuri literare¹⁸.

Astfel Augustin a rostit, în faţa credincioşilor, numeroase predici. El însuşi Ie-a intitulat „Convorbiri", Sermones, pentru a sublinia spontaneitatea lor, simplitatea lor familiară. Nu se intitulaseră identic şi saturele horaţiene? I se atribuie 640 asemenea predici, dintre care 501 sunt, în mod cert, autentice. Unele parafrazează versete biblice, însă altele tratează probleme de teologie şi morală creştină, ilustrează relaţii dintre adepţii noii religii şi cei ai altor culte ori chiar aspecte ale vieţii cotidiene a Imperiului, într-un limbaj simplu, apropiat de exprimarea colocvială a vremii. Finalitatea pedagogică a acestor predici este manifestă. Se pare că predicile n-au fost niciodată redactate de Augustin, ci înregistrate, după expunerile lui orale, de către stenografi sau auditori. S-au conservat de asemenea sute de „Scrisori", Epistulae, al căror număr, cum am semnalat mai sus, nu încetează să crească. De dimensiuni care variază între un bilet şi un adevărat tratat şi schimbate cu diverşi corespondenţi între 386 şi 429 d.C, aceste epistule au un conţinut eteroclit, în care nu prevalează aspectul personal, ci demonstrarea ideilor doctrinei creştine. Nu lipsesc însă abordările intereselor practice ale comunităţilor creştine, încât Scrisorile lui Augustin dau seama de unul dintre ultimele momente importante ale evoluţiei speciei epistulare latine¹⁹.

Mai ales însă Augustin este autorul unui enorm număr de tratate teoretice. Multe dintre ele

798

OPERA LUI AUGUSTIN

asumă tiparul dialogic, forma dezbaterii între mai multe personaje. De aceea nu este exclus ca unele dintre ele să constituie, de fapt, conversaţii autentice, stenografiate pe loc şi apoi revizuite substanţial de Augustin în vederea publicării. Dacă lăsăm de o parte scrierea, de altfel pierdută, în două sau trei cărţi, „Despre frumos şi ceea ce este adecvat", De pulchro et apto, anterioară convertirii şi tributară maniheismului - cu scopul decantării bazelor esteticii - trebuie să menţionăm dialogi, care ilustrează discuţiile dintre Augustin şi rudele sau prietenii lui, ce s-ar fi desfăşurat în suburbia oraşului Mediolanum, în 386, adică în pragul trecerii la creştinism. Ne referim la „împotriva adepţilor Academiei", Contra Academicos, în trei cărţi, „Despre viaţa fericită", De beata uita, şi „Despre ordine", De ordine, în două cărţi. în aceşti dialogi, Augustin combate dialectica probabilistă a Academiei platoniciene, întrucât viaţa şi fericirea ar depinde de ideea de adevăr absolut. Fericirea implică cunoaşterea divinităţii, care statuează ordinea într-o lume unde dezordinea aparentă ar depinde de manifestările răului. Se eliberează Augustin complet de influenţa filosofiei tradiţionale? Desigur că nu, pentru că proliferează, în aceste scrieri, concepţiile neoplatoniciene, temele eclectice, metodele dezbaterii de inspiraţie ciceroniană. Totuşi rolul primordial în controverse şi în polemică revine Monicăi, ale cărei reflecţii nu depind de meditaţiile filosofilor, ci de credinţa ei creştină foarte consecventă. După 388 d.C, Augustin trece la alcătuirea altor dialogi ca „Despre liberul arbitru", De libero arbitro, „Despre magistru", De magistro, „Despre mărimea sufletului", De quantitate animi, şi „Despre muzică", De musica, în şase cărţi. Această ultimă scriere face parte dintr-o enciclopedie, de inspiraţie varroniană. în toţi dialogi, Augustin propune, într-o controversă evident artificială, să se ajungă la cucerirea adevărului, fireşte cel al Bisericii creştine, în virtutea unei maieutici de obârşie socratică şi ciceroniană. Dintre lucrările teoretice augustiniene pot fi consemnate cele îndreptate împotriva ereziilor şi maniheismului", însă şi „Despre doctrina creştină", De doctrina christiana, în patru cărţi, scriere începută în 397, ca să fie terminată abia în 427 d.C. Conţinutul acestei lucrări rezidă într-un manual, destinat clericilor, de interpretare a textelor sacre. Augustin opinează că erudiţia păgână poate să servească exegezei şi comentării acestor texte. în ultima carte, Augustin schiţează un mic tratat de retorică şi de semiotică, unde revalorizează concepţiile lui Cicero privind formarea plurivalentă a oratorului şi cele trei obiective pe care trebuie să le urmărească acesta²⁰.

Deosebit de interesante se relevă scrierile augustiniene care asumă tonul şi conţinutul unei autobiografii spirituale, unor memorii, unei confesiuni dramatice. Opera intitulată chiar Confesiunile constituie creaţia lui Augustin cea mai performantă din punct de vedere artistic.

Printre aceste lucrări se înscriu, în primul rând, „Solilocviile", Sotiloquia (un cuvânt nou, creat de autor), în două cărţi. în această lucrare, Augustin nu monologhează, ci dialoghează cu propria sa raţiune. Aceasta i se adresează lui Augustin, în acelaşi fel cum el discuta cu unul dintre discipolii lui. De fapt, marele scriitor african îşi dezvăluie dezbaterea interioară, la o înaltă tensiune emoţională, cu privire la natura sufletului, la problemele metafizice pendinte de condiţia umană. în 397-400 d.C, Augustin a redactat şi publicat, în treisprezece cărţi, capodopera intitulată „Confesiuni", Confessiones. în această autobiografie, Augustin practică o introspecţie profundă, o autoanaliză, figurare şi tălmăcire a unui itinerar spiritual, a unei odisei morale şi religioase. Augustin năzuieşte

Ca în „Despre erezii", De haeresibus, din 428 d.C. - unde critică 88 de erezii - dar şi în „Despre moravurile Bisericii creştine şi ale maniheenilor", De moribus ecclesiae catholicae et manicheorum, „Despre geneză împotriva maniheenilor*, De genesi contra manicheos, „Despre adevărata religie". De uera religione etc.

799

LITERATURA CREŞTINĂ

să-şi nareze viaţa, convertirea la creştinism şi angoasele care au precedat-o şi au urmat-o. Am arătat mai sus că scriitorul cunoştea şi simpatiza de multă vreme creştinismul; dar intransigenţa Monicăi l-a oprit să-l asume ca adevărat adept al noii religii. De fapt structura Confesiunilor pare bizară: numai primele nouă cărţi au un caracter narativ şi prezintă o autentică autobiografie (l-3 fiind rezervate copilăriei şi formaţiei retorice, 4-5 înfăţişând tribulaţiile spirituale şi viaţa ca profesor la Roma şi Mediolanum, 6-9 prezentând criza moral-religioasă, retragerea la Cassiciacum şi convertirea), în vreme ce cartea a zecea explicitează credinţa autorului, iar ultimele cărţi analizează texte biblice şi interpretarea lor alegorică. Această structură semnalizează tocmai bivalenta articulării discursului, revelarea a două grile de lectură a acestuia. Căci, în spatele unor tribulaţii palpitante, cititorul poate decoda şi descifra voinţa divinităţii, care l-a călăuzit pe autor la transcenderea mizeriei morale. Astfel, prima grilă de lectură afirmă că, după ce părăsise Cartagina şi Roma, întrucât conduita denţilor îl nemulţumea, Augustin a întâlnit din întâmplare la Mediolanum pe

ibrosius, un profesor ale cărui lecţii l-au fascinat şi împins spre convertire.

-ă a doua grilă de lectură sugerează că totul s-a petrecut în virtutea intenţiei ui Dumnezeu, care a voit să-l ajute pe Augustin să se convertească, să afle drumul adevărului. în filigrană, se propune aproape o doctrină a predestinării. De altfel, de la începutul discursului, Augustin lansează divinităţii un ape! vibrant, zguduitor: „Poate şi tu îţi baţi joc de mine, dar îţi va fi milă când te vei întoarce spre mine. Căci ce altceva vreau să spun, Doamne, decât că nu ştiu de unde am venit aici, adică în această viaţă muritoare sau moarte vitală" (uitam mortalem, an mortern uitalem, Conf., 1, 6, 7). Elanurile unei crize abisale se îmbină cu arabescurile cele mai abstracte²¹. Augustin nu renunţă la raţionalism. El scrie că, în ce priveşte realităţile invizibile, doreşte o certitudine absolută, precum cea că şapte adunat cu trei fac zece (Conf., 6, 6, 14). însă cercetătorii au decelat în Concesiuni o adevărată „ţesătură psalmică", fiindcă anumite pasaje ilustrează experienţe de o intensitate excepţională, care conotează efuziuni mistice, traduse în forma unor adevăraţi psalmi. Pe de altă parte, la sfârşitul vieţii, adică în 427 e.n., Augustin scrie două cărţi de „Retractări", Retractationes, în care îşi autoanalizează activitatea literară, însufleţit de un zel religios fervent, Augustin semnalează imperfecţiunile operelor sale literare şi propune chiar emendări.

Totuşi opus maius, cum se spune, opera capitală a lui Augustin este „Despre cetatea Divinităţii", De ciuitate Dei. Episcopul africano-roman oferă în această lucrare monumentală, alcătuită între 413 şi 426 d.C. şi în douăzeci şi două de cărţi, adevăratul său testament teologico-literar, sub forma unei vaste sinteze filosofice şi istorice, de substanţă creştină. El purcede de la apărarea creştinismului de acuzaţiile enunţate de păgâni de a fi provocat ruina Romei, după invazia lui Alaric din 410. Totodată, fără iluzii în privinţa supravieţuirii imperiului, Augustin legitimează viitorul proces a! detaşării Bisericii de statul

800

OPERA LUI AUGUSTIN

roman, în vederea cuplării intereselor ei cu noile regate barbare, cărora ea le va împrumuta ierarhii şi structuri romane de organizare.

Primele zece cărţi comportă un discurs apologetic şi polemic. Nu zeii de păgâni şi destinul, ci „providenţa divină", diuina prouidentia, a ocrotit un timp Roma. Sistemele filosofice necreştine sunt detestabile, inclusiv neoplatonismul, deşi Augustin îl admiră pe Platon. Cărţile următoare au un caracter speculativ. Augustin dezbate problemele timpului, care au apărut după crearea universului, ale morţii, condiţie firească a oamenilor, şi deci statutul structurilor făurite de ei. Cetăţii divine, care este eternă, deci „cetatea cerească", ciuitas caelestis,se opune „cetatea pământeană", ciuitas terrena. Dihotomia reflectă ecouri platoniciene şi poate chiar reziduuri maniheene. De fapt rebeliunea Satanei a generat cetatea terestră, populată de stirpea lui Cain. Ea nu este totuşi locaşul exclusiv al viciilor, ci tărâmul unde totul se amestecă, pietatea şi impietatea, în raporturi de degradare faţă de cealaltă cetate. Binele suprem, summum bonum, chiar în cetatea terestră, îl constituie pacea. Desigur cetatea cerească este prioritară (C/t/. De/, 2, 21, 1). Cetatea terestră, ineluctabil efemeră, simbolizează Imperiul roman. Nu consolează asemenea idei cititorii în legătură cu destabilizarea statului roman antic? Biserica avea nevoie de o putere temporară, însă Augustin afirmă că ea trebuie să domine această autoritate, s-o controleze pentru a transcende existenţei oricărei forţe laice, întrucât era exponenta cetăţii cereşti veşnice. încât „cetatea divinităţii" echivalează cu mulţimea celor drepţi, care luptă pe pământ pentru cauza divină, de fapt Biserica creştină, pentru a se uni cu Dumnezeu în viaţa eternă din ceruri. De fapt Augustin prefigurează toate intervenţiile Bisericii catolice medievale în viaţa politică a statelor vremii²².