Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre

REVOLTA LUI CLODIUS MACER

Revolta din Africa romană, instigată de Lucius Clodius Maeer, legat al legiunii romane din Africa, n-avea nimic a face cu coaliţia formată împotriva lui Nero. Această re­voltă, care avea să implice o altă fracţiune a armatei re­gulate, bloca una dintre principalele surse de aprovizionare a capitalei. După înfrîngerea lui Vindex, Macer a pro­clamat în chiiD oficial revolta, 1-a înlăturat pe proconsul, a preluat controlul asupra provinciei şi a declarat că nu se va supune nici lui Nero şi nici lui Galba. Macer spera să frîngă Roma prin înfometare. După ce a anunţat că nu avea de gînd să recunoască decît autoritatea senatului, a pus stăpînire pe Sicilia. Macer afişa convingeri republi-! un denar bătut la ordinul lui, la Cartagina, îl re-«intă pe aversul său şi pune în evidenţă fidelitatea lui ^aţă de senat, în timp ce, pe revers, prezintă o galeră şi o enţiune a Africii (BMC, Imp.. I, p. 285, nr. 1 : M. Small-°°d, nr. 73). Macer nu era republican. Rîvnea la tron cel puţin, încerca să-şi vîndă cît mai scump posibil fitualul sprijin, pe care l-ar fi dat celui mai bine plasat ^e Pretendenţi. într-adevăr, nu dispunea de puternice fe militare ; de aceea, după sinuciderea lui Nero, Galba ;^a înlăturat fără nici o dificultate şi apoi 1-a tjcîs (PLUT.,

^lb-> 6 ; SUET., Galb., 11, 2 ; TAC, Hist, 1, 7, 1 ; 11. ' ²» 97, 4) 17

362

SFÎRŞITUL LUI NERO

Secvenţă romană

Toate aceste rebeliuni ridicaseră împotriva lui Nero doar o fracţiune a armatei. Totuşi, grav era faptul însuşi că anumite legiuni se răsculaseră. în trecut se urziseră comploturi, dar ele se limitaseră la grupurile senatorilor, cavalerilor sau ofiţerilor pretorieni. De data aceasta, situa­ţia căpăta o cu totul altă înfăţişare ; celelalte legiuni aveau în faţă un exemplu de urmat. Nero nu se putea bizui pe şefi militari precum VerginiuS sau Vespasian. Atitudinea acestora, din ce în ce mai ambiguă, ţinea de o neutralitate care se învecina cu trădarea.

Cronologia defecţiunilor provinciale a fost următoarea : în februarie, schimb de scrisori între Vindex şi Galba ; între 9 şi 12 martie, revolta lui Vindex : cu puţină vreme înainte, Nero dă ordin să fie ucis Galba ; pe 19 martie, împăratul află, la Neapole, de insurecţia lui Vindex ; la sfîrşitul lui martie, un nou schimb de scrisori între Vindex şi Galba ; pe 27 martie, Nero află de eşecul tentativei de asasinat asupra lui Galba şi se reîntoarce la Roma ; în 2 sau 3 aprilie, insurecţia lui Galba ; pe 7 sau 8 aprilie, Nero este înştiinţat de trădarea lui Galba — ştirile ajun­geau la Roma după aproximativ cinci zile ¹⁸.

După cum ştim, Nero nu se alarmase peste măsură la vestea insurecţiei lui Vindex. Ştia prea bine că acesta din urmă dispunea de forţe militare slabe şi-şi amintea că, în 21 e.n., romanii îi zdrobiseră destul de uşor pe gallii care se răzvrătiseră instigaţi de Florus şi Sacrovir. îşi continuă, aşadar, şederea la Neapole, fără să-şi modifice cu nimic plăcutele-i obiceiuri : ospeţe, spectacole, jocuri (SUET., Ner., 40, 6—7 ; PLUT., Galb., 5, 3 ; DIO, 63, 26, 1—3). Neliniştea începu să-1 cuprindă cu adevărat abia pe 27 martie, la opt zile după ce aflase de rebeliunea lui Vindex. Luă măsuri de reprimare a răscoalei şi se reîn­toarse grabnic la Roma (SUET., Ner., 41, 1—3). Aflase, în­tr-adevăr, că procuratorii săi nu reuşiseră să-1 ucidă pŞ Galba. în plus, era la curent cu corespondenţa secretă dintre acesta din urmă şi Vindex. Totul prevestea, aşadar, că Galba va trece la revoltă şi va atrage în rebeliune J parte dintre soldaţii legiunilor. într-o scrisoare adresat» senatului, Nero respinge atacurile îndreptate împotriva Ş<* de Vindex şi cere sprijinul senatorilor — este de dator¹ lor să-i acuze pe rebeli de lezmaiestate y-, încercînd^-

Căderea lui Nero

303

fel să dezamorseze mecanismul revoltei. Ceea ce nu-1 îm­piedică, de altfel, să-şi continue viaţa de citared ^1U.

^Cînd vestea defecţiunii lui Galba ajunse în mod ofi­cial la el, împăratul îşi pierdu orice nădejde de a vedea Hispania domolită. Ca adevărat histrion ce era, intra într-o cumplită criză de nervi, sfîşiindu-şi veşmintele, lovindu-se cu capul de pereţi, gemînd de durere şi plîngîndu-şi ne­fericirea (SUET., Ner., 42, 1 ; DIO, 63, 27, 1). îşi dădea seama, în sfîrşit, că rebeliunea lui Galba marca o cotitură hotărîtoare. îşi pierdu cumpătul. Se zice că ar fi avut o clipă gîndul să-i ucidă pe exilaţi şi pe gallii din Roma şi să dea foc oraşului (SUET., Ner., 43, 1 ; DIO, 63, 27, 2 ; AUR. VICT., Caes., 5, 14). Se avîntă apoi în febrile pre­gătiri militare. Concentra trupele care trebuiau să parti­cipe la expediţia din Caucaz şi recrută o nouă legiune, I-a Adiutrix, alcătuită din cetăţeni romani şi marinari ai flotei din Misenum. Unor liberţi din Roma li se dădură însărcinări subalterne în cadrul acestei legiuni (SUET.,' Ner., 44, 2 ; Galb., 12, 2 : PLUT., Galb., 15, 3—4). Co­manda forţelor din nordul italiei, destinate unei eventuale campanii în Gallia sau în Hispania, a fost încredinţată lui Rubrius Gallus şi lui Petronius Turpilanus (DIO, 63, 27, 1 ; PLUT., Galb., 6, 2—3 ; SUET., Ner., 43, 2 şi 44, 1). Nero i-a destituit pe consulii în exerciţiu şi s-a proclamat „consul fără coleg" (SUET., Ner., 43, 2). Nu se mai întîm-plase un asemenea fapt de pe vremea lui Pompei. Nero răgea astfel atenţia asupra gravităţii situaţiei : con-sntrînd în mîinile sale consulatul, voia să accentueze portanta pe care o atribuia acestei străvechi magistra-i Şi, în acelaşi timp, să-şi asigure o legitimitate pe care manii i-o contestau. A pretins contribuţii financiare tionale pentru subvenţionarea trupelor şi a luat in&poi o parte din banii pe care îi dăruise grecilor (SUET., 44, 3 şi 32, 3). Lipsurile alimentare făceau ravagii la dar Nero continua să cheltuiască fără măsură •> Ner., 45, 1). Duşmanii săi profitară de situaţie a unpînzi oraşul cu anecdote răuvoitoare pe seama elui, cerînd pe străzile Romei, după căderea nopţii, 7^ex — „un răzbunător" — sau răspîndind zvonul aratul era asaltat de prevestiri îngrozitoare (SUET., ~5 ," 46, 1, 4). în acest context — înainte de la V^r, .. ^a s°sit vestea victoriei repurtate de Verginius, I_n ci' d°' ^lmP°^{triva lui} Vindex ^2(>.

^a satisfacţiei încercate, Nero nu a putut profita ^cces pentru a neutraliza o opoziţie care nu con-

364

Secvenţă romană


lenea să crească la Roma şi care avea să-1 copleşească în cele din urmă (SUET., Ner., 42, 2). Zvonurile defăimătoare alergau cu viteza vîntului. Alte şi alte trădări militare i se anunţau lui Nero însuşi ; astfel se murmura că flota din Egipt se răsculase, la rîndul ei (SUET., Ner., 47, 1 ; Galb., 10, 5). Halotus şi Nymphidius Sabinus răspîndeau ştiri false, pentru a-1 convinge pe împărat că armata, în ansam­blul ei, îl abandonase. Ceea ce nu era deloc adevărat. Se exagerau şovăirile lui Alexander. Se scotea în evidenţă atitudinea ambiguă a lui Verginius şi s$ făcea o mare pu­blicitate ultimei lui declaraţii, în care afirmase că senatul şi poporul roman erau datoare să desemneze un nou îm­părat (DIO, 63, 25, 2—3). Acest fapt constituia de altfel un act de rebeliune deschisă.

Spre sfîrşitul lui mai şi începutul lui iunie, principele, pierzîndu-şi cu totul'cumpătul. o trimisese pe Calvia Cris-pinilla să ducă tratative cu Macer (SUET,. Ner., 47, 1 ; PLUT., Galb., 5, 3 ; PLIN., Nat. Hist, 37, 29). Senatul va trece acum la acţiune, slujindu-se de Nymphidius Sabinus şi de alţi favoriţi ai împăratului (IOANNES ANTIOCHE-NUS, Fr. 91, p. 576 ; PLUT., Galb., 2). în mod paradoxal, victoria de la Vesontio îr va determina pe duşmanii lui Nero să precipite lucrurile. Intrară în contact cu Icelus, fă­cură act de supunere faţă de Galba şi pregătiră grabnic răsturnarea lui Nero. în vreme ce se străduiau să-l.covingă pe principe că armata îl părăsise în totalitatea ei, încercau să-i instige la revoltă pe pretorieni. La 10 tunie, Nymphi­dius Sabinus îl va convinge pe Nero să părăsească domus -durea şi să se retragă în locuinţa din parcul lui Servilius, -unde mai fusese o dată instalat, în 65, cu prilejul conjura­ţiei lui Piso. Apoi Nymphidius SabinUs îl va părăsi cu to­tul pe împărat. Neputînd să facă faţă situaţiei, Nero plănui să se retragă în Orient, la părţi sau în Egipt, nădăjduind să găsească acolo mijlocul de a recuceri Italia şi Occidentul, înţelesese, în cele din urmă, trădarea lui Nymphidius Sa­binus şi, deoarece nu avea încredere în Tigellinus, cel de-al doilea prefect, se adresă direct — dar fără succes — tribu­nilor din garda pretoriană. A renunţat însă la proiectul de a se retrage în Egipt cînd a aflat că nici acolo n-ar fi f°^s în siguranţă (SUET., Ner., 47, 1—2 ; DIO, 63, 27, 2—3). ştiind încotro s-o apuce, Nero îşi petrecu noaptea în din palatele sale. Acolo, constată cu stupoare că pretor

_I
I

Căderea lui Nero

363

şi mercenarii germani îl părăsiseră şi ei. Era fără gardă, fără prieteni, înconjurat doar de cîţiva credincioşi (SUET.» Ner., 47, 4 ; PS-AUR. VICT., Epit., 5, 16) ²¹. Dintr-odată» domnia lui Nero se prăbuşea.

* A doua zi a venit şi sfîrşitul. Nymphidius Sabinus, înso­ţit de cîţiva senatori, se duse în tabăra pretorienilor, le oferi o importantă sumă de băni şi îi determină să-1 proclame pe Galba împărat. Nero părăsise Roma şi se refugiase într-o vilă a lui Phaon, nu departe de oraş. în fuga sa, îi auzise pe pretorieni aclamîndu-1 pe Galba. Iar în locul său de re­fugiu, unde era lipsit de orice confort, află că senatul îi detronase şi-1 declarase duşman public (SUET., Ner., 48, 2; 49, 2 ; PLUT., Galb., 7, 2 ; DIO, 63, 27, 2—3 ; 28, 1—5 ; EUTROP., 7, 15, 1 ; OROS., 7, 7, 13). Phaon şi -Epaphrodî-tus îi înştiinţaseră în ascuns pe Nymphidius Sabinus şi pe Icelus de locul în care se ascundea principele. în timp ce un detaşament de pretorieni călări sosea ca să-1 aresteze, împăratul se sinucidea cu un pumnal, ajutat fiind de Epa-phroditus (SUET., Ner., 49, 5 ; DIO, 63, 29, 2 ; AUR. VICT., Caes., 5, 16; OROS., 7, 7, 13 etc). înainte să moară, îşi manifestase pentru ultima oară vocaţia artis­tică ²². Potrivit lui Suetoniu, sinuciderea s-a petrecut în ziua aniversară a supliciului Octaviei (Ner., 57, 1), deci pe 11 iunie, dată confirmată de studiul mărturiilor arheolo­gice şi horoscoapelor. Nero avea treizeci de ani²³.

Principele defunct a avut totuşi parte de funeralii

somptuoase. Doicile sale, ajutate de Acte, i-au ars corpul şi

i-au depus cenuşa în mormîntul Domitiilor (SUET., Ner.]

. 1—3 ; PLUT., Galb., 9, 3). Astfel s-a petrecut sfîrşitul

dinastiei Iulio-Claudienilor. i

NERONISMUL FARA NERO

Galba nu a ocupat multă vreme tronul (68—69). Prin

^Iri de stat, i-au urmat, rînd pe rînd, Otho în 69, apoi

tiius, tot în 69 şi, în cele din urmă, Vespasian — 69—70.

„a din urmă a pus capăt unui război civil sîngeros, dus

'e cetăţeni înarmaţi, ci între soldaţi de meserie, dori-

_)a^l_r^Sa~^{şi a}5^eze generalii pe tron ²'\ Galba a acţionat în fa-

^ea unui program augusteic. A rezolvat problema suc-

366

Secvenţă romană

cesiunii, stabilind principiul unei monarhii elective. Soco­tea qă, o dată cu stingerea dinastiei iulio-claudiene, nici o altă familie n-ar fi avut prestigiul necesar pentru a păstra vreme îndelungată conducerea Imperiului. Monarhia elec­tivă constituia, aşadar, în ochii lui, cea mai bună soluţie ²⁵. Numai că tentativa lui Galba a eşuat. Succesorii săi, Otho şi Vitellius, vor încerca să restaureze un neronism fără Nero²⁶. Nymphidius Sabinus întreprinsese anterior o ase­menea tentativă sub domnia lui Ga>ba. Otho se va erija în­tr-un nou Nero — în alter-Nero sau Nero-Otho (TAC, Hist., 1, 78, 2). Cu mult mai moderat decît modelul său, nu a re­curs la represiune şi s-a străduit să restalibească bunele re­laţii dintre aristocraţie şi împărat, în spiritul ideilor pre­conizate de Seneca. Vitellius s-a dovedit mai violent şi mai aproape de Nero în atitudinea adoptată faţă de adversari. Dar a încercat, la rîndul lui, să diminueze importanţa no­ţiunilor de agon şi de luxus, Ceea ce nu 1-a împiedicat — după exemplul lui Nero — să caute sprijin în mulţimile • sărace şi umile ale Italiei şi provinciilor, pentru a ţine în frîu senatul²⁷. Victoria lui Vespasian a pus capăt acestor tentative de recuperare a moştenirii neroniene.

Nero a avut parte de admiratori şi după moarte : apari­ţia unor falşi Nero demonstrează cu prisosinţă acest lucru. Părţii au rămas credincioşi memoriei sale, iar Nerva şi-a datorat, în parte, venirea la putere — în 96 —, înrudirii îndepărtate cu Iulio-Claudienii şi prieteniei pe care Nero. i-o arătase cîndva.

Monarhia Flavienilor ţinea de o altă concepţie politică. Vespasian s-a străduit să apară ca un nou August, dar în numele unei epifanii reînnoite. Antoninii n-au reluat decît unele dintre ideile formulate de Seneca şi de opoziţia anti-. neroniană. Cît despre imaginea anticetăţii, foarte răspîn-dită pe vremea Antoninilorj ea îşi trăgea seVa din tendinţe ideologice apărute în mediile aristocratice în timpul dom-; niei lui Nero²⁸.

NOTE

1. Oracolul din Delphi îi dăduse toate asigurările în pi'^ivin? viitorului : DIO, 63, 14, 2. Fără îndoială că 1-a consultat prin ap lie-mai 67 ; vezi G. Schumann, op. cit, p. 71 ; 73; şi K. R- ^Br ley, op. cit., p. 248.

Căderea lui Nero

367


■ ■

2. 
   In legătură cu opoziţia senatorilor şi cavalerilor, vezi
   M. A. Levi, op. cit, p. 212—213 ; A. Garzetti, L'Impero, p. 193—197 ;
   B. H. Warmington, op. cit, p. 163—165 ; şi E. Cizek, Vepoque de
   Neron, p. 225—226.
   
3. 
   Despre coaliţia antineroniană, vezi G. Manfre, La crisi
   politica dell'anno 68—69 d.C, Bologna, 1947, p. 19—41, deşi anu­
   mite teze ale acestui cercetător sînt discutabile.
   
4. 
   In acest edict, Galba poartă numele de L. Liuius Augustus
   Sulpicius Galba imperator, inspirat de cel al mamei sale vitrege,
   Livia Ocellina. Numele său definitiv va fi : imperator Seruius
   Sulpicius Galba Caesar Augustus. Dar aceasta nu dovedeşte că
   Alexander nu era la curent cu opţiunile noii domnii, de a cărei
   proclamare oficială ar fi aflat cu surprindere. După opinia lui
   R, Syme, Tacito, p, 779, şi a lui K. R. Bradley, op. cit, p. 239,
   Alexander sprijinea insurecţia. în schimb, M. Grant, op. cit,
   p, 208 ; 234, n. 16, crede în fidelitatea necondiţionată a lui Tiberius
   Alexander. In legătură cu edictul lui Alexander, vezi PIR², I. 130,
   şi G. Chalon, L'edit de Tiberius Julius Alexander. Etude historique
   et exegetique, Lausanne, 1964, p. 43 şi urm. Cu privire la forţele
   de care dispunea Nero în Italia, vezi P. A. Brunt, Revolt of Vindex
   and the Fall of Nero, în Latomus, 18, 1959, p. 531—559, în special
   p. 540, şi K. R. Bradley, op. cit. p. 260 şi 265.
   
5. 
   Despre atitudinea lui Vespasian şi Mucian, vezi PIR \ L.
   216 ; B. H. Warmington, op. cit, p. 106 ; K. R. Bradley, op. cit,
   p. 259—260 ; în ceea ce-i priveşte pe guvernatorii din Balcani,
   Germania Inferioară şi Britannia, vezi PIR \ P. 459 (Pompeius
   Silvanus), PIR \ T. 5 (Tampius Flavianus), PIR \ F. 467, 468
   (Fonteius Capito) ; şi PIR \ T. 239 (Trebellius Maximus).
   
6. 
   Despre legăturile dintre armată şi provinciali, vezi G. Man­
   fre', op. cit., passim. In general, militarii din provincii erau sensibili
   la zvonurile care se răspîndeau pe seama lui Nero. Vezi studiul
   specializat al lui G. E. F. Chilver, The Army in Politics : 68/70 A.D.,
   

in Journal of Roman Studies, 47, 1957, p. 25—35.

7. Cum au susţinut G. Walter, op. cit, p. 257 şi G. Ch. Picard,

Auguste et Neron, p. 253. Despre cauzele ultimelor tribulaţii ale
iui Nero, vezi M. A, Levi, op. cit, p. 214—216 şi mai ales E. Cizek,
^L epoque de Neron, p. 225—232.

De aceea Suetonîîi (Ner., 40, 1) afirmă că întregul univers stituit pe Nero. J. Wankenne, op. cit, p. 151, scoate în evi-rolul^ provinciilor în mişcarea care a determinat răsturnarea

₆9₈ ,⁹' P«pre cariera lui Vindex, vezi DIO, 63, 22, 12 şi PIR ², I.

962' -o ^Hainsw°rth, Verginius and Vindex, în Historia, 11,

• 86 şi urm.; şi Ronald Syme, Ten Studies in Tacitus, Oxford,

V- 26°ir,Y^ef^Â' ^{de asem}enea, P. A. Brunt, op. cit, p. 532 ; şi PIR \

^(Pentru Valerius Asiâticus).

^revoltă _v?n Participarea aşa-numitelor oppida din Gallia la 181 ; p T¹ Ł• Julian, Histoire de la Gaule, Paris, 1929, IV, p. 180—

Cp 88 ' ^Dt< °^P' ^{Cit> P}' ^{532 Şi Urm}' ' ^{şi J}'"^B" ^Hainsworth>

i^r?*%^p,^retarea republicană a mişcării lui Vindex a fost ^ineo«°r Mommsen, Der letzte Kampf der romischen

368

Secvenţă romană

Republik, în Hermes, 13, 1878, p. 90—105. Aceasta a fost judicios criticată de L. Cantarelli, Vindice e Io critica moderna, în Rtuista di Filoloflia Cîassica, 16, 1887, p. 1 şi urm., în special p. 17—31, şi de P. Brunt, op. cit., p. 535 ; şi J. Gag6, Les classes sociales, p. 223. Teza separatismului a fost propusă de H. Schiller, op. cit., p. 261—276. G. Roux, Neron, Paris, 1963, opinează că revolta la care a instigat Vindex era separatistă şi totodată antineroniană. G. Ch. Picard, Auguste et Neron, p. 246, consideră că răscoala ur­mărea o federalizare a Imperiului; A. Momigliano, Nero, p. 810, este de părere că legiunile din Germania atribuiau în mod sincer mişcării gallice intenţii separatiste, în care vedeau o ameninţare atît pentru siguranţa lor, cît şi pentru cea* a Imperiului; G. Man-fre, op. cit., p. 23—26, crede, de asemenea, în caracterul „naţio­nalist" şi antiroman al rebeliunii. In schimb, B. H. Warmington, op. cit., p. 160—161, subliniază orientarea pro-romană a revoltei, admiţînd totuşi, pe bună dreptate, participarea cîtorva elemente separatiste izolate. Susţinuseră mai înainte aceeaşi teză : Colin M. Kraay, The Coinage of Vindex and Galba A. D. 68 and the Continuity of the Augustan Principate, în Numismatic Chronicle⁶, 9, 1949, p. 129—149 ; Mariano Raoss, La rivolta ăi Vindice e ii successo di Galba, în Epigraphica, 20, 1958, p. 46—102 (în special p. 73—93) şi 22, 1960, p. 37—151 ; P. A. Brunt, op. cit p. 534 şi 544—545 ; E. Cizek, L'epoque de Neron, p. 233—234 ; M. Grant, op. cit., p. 199—202 ; şi G. Fusar Imperatore, op. cit., p. 122—124.

13. 
    Despre aceste monede opoziţioniste, vezi C. M. Kraay,
    op. cit., p. 129—149 ; B. H. Warmington, op. cit, p. 158—159;
    M. Grant, op. cit., p. 199 ; şi Etienne-Paul Nicolas, De Neron ă
    Vespasien. Stuăes et perspectives historiques, suivies de l'analyse
    du catalogue et de la reproduction des monnaies „oppositionnelles"
    connues des annees 67 â 70, Paris, 1979, p. 267—278 ; 1339—1342 ;
    ansamblul I, planşele I—IX.
    
14. 
    Despre atitudinea lui Verginius, vezi ILS, 982 :. M. Small-
    wood, nr, 71, care se referă la victoria generalului, dar nu-1
    menţionează pe Nero ; fapt care ni se pare semnificativ. Armata
    de pe Rin era pe cale să se detaşeze de Nero. Cu toate acestea,
    unii istorici sînt de părere că Verginius a fost leal pînă la capăt:
    M. A. Levi, op. cit., p. 214 ; C. M. Kraay, op. cit, p. 144 şi urm.;
    H. Mattingly, Verginius at Lugdunum 7 în Numismatic CUro*
    nicle ⁶, 14, 1954, p. 32—39 ; G.E.F., Chilver, The Army in Politics,
    p. 32—33 ; D. C. A. Shotter, Tacitus and Verginius Rufus, în
    Classical Quarterly, 17, 1967, p. 370—381. G. B. Townend, The
    Reputation of Verginius Rufus, în Latomus, 20, 1961, p. 337—341,
    şi S. Van Ooteghem, Verginius et Vindex, în Les Etudes Classi'
    ques, 36, 1968, p. 18—27, evită orice Judecată categorică asupra
    fidelităţii sau infidelităţii lui Verginius. Totuşi, P. A. Brunt, op.
    cit., p 538 ; J. B. Hainsworth, op. cit., p. 90 ; E. Cizek, L'epoque
    de Neron, p. 235 şi M. Grant, op. cit, p. 202—203, au demonstra*
    că, în realitate, Verginius, sub aparenţa neutralităţii, era şovăit™-
    
15. 
    Despre Galba şi cariera sa, vezi PIR *, S. 723.
    
16. 
    Despre desfăşurarea revoltei lui Galba, vezi mai ale
    M. Raoss, op. cit, p. 58 ; B. H. Warmington, op. cit, p. 15⁹T _oi
    E. Cizek, L'epoque de N&ron, p. 235 ; şi I. Daly, Verginii I
    Vesontio: the Incongruity of the Bellum Neronis, în WiŞ*° ' I
    24, 1975, p. 75—100. Despre monedele lui Galba. vezi E. P. Nic°^l
    

13. 
    Căderea lui Nero
    

369

op. cit, p. 1333—1336, ansamblul II, planşele X—XIV. Despre Galba, în calitate de legat sau locţiitor al senatului şi al poporului, vezi Gheorghe Ceauşescu, Conflictele politice din timpul domniei lui Galba, în Revista de Istorie, 30, 1977, p. 1855—1870.

17. 
    Despre monedele lui Macer : RIC, I, p. 193, nr. 1. Despre
    revolta lui Macer, vezi PIR², C. 1170; Ian Burian, L. Clodius
    Macer — dominus minoris Africae, în Klio, 1960, p. 167—173 ;
    J. B. Hainsworth, op. cit., p. 92 şi urm. ; B. H. Warmington,
    op. cit., p. 162 ; de asemenea, K. R. Bradley, op. cit, p. 260 şi 266.
    
18. 
    Despre cronologia evenimentelor, vezi Ronald Syme, The
    Colony of Cornelius Fuscus, an Episode in the Bellum Neronis,
    în American Journal of Philology, 58, 1937, p. 7—18 ; P. A. Brunt,
    op. cit, p. 535 (cu anumite erori) ; şi mai ales J. B. Hainsworth,
    op. cit, p. 90—92 ; D. C. A. Shotter, A. Time-Table for the Bellum
    Neronis, în Historia, 24, 1975, p. 59—74 ; ca şi G. Fusar Impe-
    ratore, op. cit, p. 125.
    
19. 
    Despre comportarea lui Nero înainte de a se afla la Roma
    de „secesiunea" lui Galba, vezi K, Heinz, op. cit, p. 61—62 ;
    P. A. Brunt, op. cit, p. 542 ; K. R. Bradley, op. cit, p. 250—256 ;
    M. Grant, op. cit, p. 203—207.
    
20. 
    P. A. Brunt, op. cit, p. 540 şi urm., se declară pentru în­
    ceputul lui mai. CM. Kraay, op, cit, p. 129; J. B. Hainsworth,
    op. cit, p. 86, şi alţi autori preferă sfîrşitul lunii mai sau înce­
    putul lui iunie, în timp ce D. C. A. Shotter, A Time-Table, p. 64
    şi urm., şi K. R. Bradley, op. cit, p. 257, plasează această dată în
    aprilie. Totuşi, dacă bătălia a avut loc la începutul lui mai, se
    poate înţelege mai bine zăbava lui Verginius, ca şi retragerea
    sa în Germania, după victoria de la Vesontio.
    

21. După opinia lui R. Syme, The Colony, p. 10—13, cetatea
Aquileea, din Italia de nord, s-ar fi răsculat împotriva lui Nero.
Această revoltă ar fi zdruncinat lealitatea forţelor concentrate în
zona septentrională a peninsulei. D. C. A. Shotter, A Time-Table,
^p: ⁷⁰—⁷*> afirmă totuşi că Petronius Turpilianus continua să-i

ămînă credincios lui Nero. Tot acest cercetător, în Tacitus and 'erginius, p. 373, a arătat că zvonul cu privire la trădarea ge­nerală a forţelor armate se referea în special la ezitările trupelor din Germania Superioară şi la declaraţiile lui Verginius.

22. 
    Despre sinuciderea lui Nero, vezi K. Heinz, op. cit, p. 64 ;
    ^K. R. Bradley, op. cit, p. 275—278.
    
23. 
    In legătură cu data tradiţională de 9 iunie, acceptată de
    Jttajoritatea autorilor, vezi L. Holzapfel, Romische Kaiserdaten,
    

^ Klio, 12, 1912, p. 483 şi urm. Unii istorici au susţinut data ^e ** iunie, pe care şi noi o adoptăm : vezi B. W. Reece, op. eit, P- 72 şi _urm__{t ca şi K R} Bradley, op. cit, p. 211 şi 292.

ioco²⁴' ^{Cum a} subliniat Paul Jal, La guerre civile ă Rome, Paris, ¹⁹⁶3, P. 489 şi 492-496.

_m . ²⁵- Despre eşecul monarhiei elective dorite de Galba, vezi

ba?- ^F- ^de Martino, op. cit, p. 377—378, şi E. Cizek, L'epoque

p 203 ⁰⁷*' ^{P- 237}~²³⁹- Despre monedele lui Galba, vezi RIC, I,

v, l^{n le}§^ătură cu războiul civil, vezi Paola Zancan, La crisi del Pato nell'anno 69 D.C., Padova, 1939, p. 99 si urm.; Q. Ch. Pi-

310

Secvenţă romană