Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre
Yüklə 4,77 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Secvenţă romană
59 dedicat o epigramă (Anth. Gr., 6, 326). Agrippina exercita o influenţă incontestabilă, influenţă pe care Nero încer case, în mai multe rînduri, s-o slăbească. De multă vreme, conflictul care opunea tandemul Agrippina-Pallas cuplu lui Seneca-Burrus se transformase într-un duel mascat între mama împăratului şi cezarul însuşi. încă din 55, deci cu patru ani înainte de eliminarea sa, Agripina plănuise să se alieze cu Britannicus. De asemenea, îşi multiplica neîncetat dovezile de afecţiune faţă de Octavia. Obsedată în permanenţă să descopere noi contacte şi surse de bani, cît mai mulţi bani, ea dădea impresia că se află tot timpul în căutarea unui leader şi a unui partid propriu (TAC, Ann., 13, 18, 4). Scopul ei părea să fie, bineînţeles, răs turnarea lui Nero sau, în orice caz, şantajarea împăratu lui. Eşecul proiectului de reformă fiscală propus de Nero prin 57—58 i-a mărit ambiţiile. Opoziţia înverşunată pe care acest proiect a suscitat-o în senat i-a îngăduit Agrip- pinei să-şi întărească legăturile cu cei nemulţumiţi. Acest eşec a avut însă şi o altă consecinţă ; el 1-a determinat pe Nero să-şi schimbe tactica, dacă nu cumva şi strategia : a hotărît să renunţe la politica de clemenţă şi conciliere, relativ pro-senatorială, proslăvită de Seneca şi de Burrus. Totuşi, împăratul nu voia să lupte pe două fronturi în acelaşi timp : pe de o parte, împotriva opozanţilor din se nat, pe de altă parte, împotriva Agrippinei şi a partizani lor lui Claudiu. Dacă, pe termen lung şi dintr-un punct de vedere strict politic, opţiunile Agrippinei mergeau alături de cele ale fiului ei, acesta ştia prea bine că, aliindu-se cu mama sa, risca să-i vadă pretenţiile crescînd dincolo de orice măsură. Pe de altă parte, Nero îşi dădea seama că, dacă adopta o politică nepopulară faţă de grupurile de presiune senatoriale, fără a se sprijini pe Agrippina, risca o coaliţie între mama sa şi acestea. Hotărît să pună în aplicare acea vastă reformă a valorilor pe care o pro iectase de mai multă vreme, Nero avea, mai mult ca ori- cînd, nevoie de un climat liniştit Ia curte. Şi, în sfîrşit, Agrippina nu înceta să se opună vocaţiei artistice a fiu- *ui ei. Iată, prin urmare, tot atîtea raţiuni care l-au decis Pe împărat să treacă la fapte : motive politice şi de cir cumstanţă, dar şi vechi motivaţii psihologice care veneau "in îndepărtata copilărie. Am evocat, mai sus, raportu- *"ue de natură psihică dintre mamă şi fiul ei. Deci nu este ^e mirare că Nero a vrut să se desprindă definitiv de o «rtelă care-1 apăsa29. . . : . ... ........,.0-,.i 60 Secvenţă romană în primăvara anului 59, împăratul a hotărît să-şi ducă planul la bun sfîrşit. Să-i dăm oare crezare lui Suetoniu, care pretinde că Nero ar fi încercat şi mai înainte — în mai multe rînduri — să-şi asasineze mama, invocînd în acest sens cîteva tentative eşuate de otrăvire şi un anume tavan care ar fi trebuit să se prăbuşească peste împărăteasă în timpul somnului (Ner., 32, 2) ? Nu credem că e cazul. Celelalte izvoare nu fac nici o menţiune în acest sens : ceea ce înseamnă, desigur, că e vorba de simple zvonuri, poate chiar de unele confuzii ale lui Suetoniu, sau, în cel mai bun caz, de unele intenţii abandonate ale lui Nero 30. Aşadar, evenimentul s-a produs între 19 şi 24 martie 59, în timpul sărbătorilor pentru cinstirea zeiţei Minerva, marile Quinquatrii (Quinquatrus). începute la cinci zile după 15 (idele lui) martie — în zilele cu lună plină —, aceste serbări se sfîrşeau înainte de sacrificiile Fraţilor Arvali din 28 martie, sacrificii în cursul cărora va fi menţionată de altfel şi moartea Agrippinei (TAC, Ann., 14, 4, 1 ; M. Smallwood, nr. 22). Se ştie, de asemenea, că matricidul a avut loc în Campania, fără a se putea preciza însă în ce localitate anume. Se pare că Agrippina avea o vilă la Bauli31. Nero îşi invită mama la un dineu, în casa unuia dintre prietenii săi, în timpul ospăţului, care se prelungeşte, împăratul se arată îndatoritor faţă de mama sa. Apoi, o conduce spre ţărm şi, în clipa despărţirii, făţarnicul fiu nu uită să o îmbrăţişeze cu dragoste32. Vasul cu care Agrippina urmează să se întoarcă spre casă suferise, la ordinele lui Nero şi prin dibăcia lui Anicetus, cîteva „transformări". Noaptea e splendidă, înstelată şi calmă. Ambarcaţiunea se avîntă spre larg. Deodată, se dă semnalul : acoperişul cabinei, încărcat cu plumb, se prăbuşeşte. La bord domneşte panica. Agrippina profită de învălmăşeală pentru a părăsi de îndată vasul şi, rănită Ia umăr de vîslaşi, ajunge înot pînă la lacul Lucrin, apoi izbuteşte să se adăpostească în casa sa de odihnă (TAC, Ann., 14, 5). De aici, împărăteasa îl trimite grabnic la Nero pe libertul său Agerinus (sau Agermus) pentru a-1 anunţa că este salvată. îngrozit de această ştire, principele îi convoacă în toiul nopţii pe Seneca şi Burrus. Dar aceştia se eschivează : prefectul afirmă că pretorienii săi nu vor îndrăzni nimic împotriva fiicei lui Germanicus. în această situaţie, Nero hotărăşte să-i trimită pe marinarii
Personalitatea lui Nero 61 |ui Anicetus să isprăvească lucrul început. Ucigaşii, povesteşte Tacit, înconjoară patul Agrippinei şi, primul dintre ei, Hereuleius, îi dă o lovitură de ciomag în cap. Centurionul îşi scoate cuţitul, pregătindu-se să lovească ho-târîtor : în clipa aceea, „arătîndu-i pîntecul, ea strigă : loveşte aici, şi îşi dă ultima suflare, străpunsă de lovituri" (Ann., 14, 8, 6—7). Prin acest ultim gest, Agrippina îşi desemna de fapt adevăratul ucigaş, pe care îl purtase în pîntece. Totul s-a sfîrşit aşadar într-o singură noapte. Nelegiuirea a fost împlinită. Ceva mai tîrziu, Nero va afirma în faţa curţii, apoi în faţa senatului, că Agerinus venise să-1 ucidă şi că Agrippina se omorîse aflînd vestea eşecului. Oricum, nimeni n-a luat în serios această versiune cusută cu aţă albă, deşi au existat cîteva tentative contemporane contrare M. In schimb, putem pune la îndoială veracitatea zvonurilor potrivit cărora Nero, îndată după să-vîrşirea crimei, s-ar fi apropiat de cadavrul mamei sale şi ar fi proslăvit frumuseţea Agrippinei (TAC, Ann., 14, 9, 1 ; SUET., Ner., 34, 6 ; DIO, 61, 14, 2). Şi Tacit se îndoieşte că aceste zvonuri ar fi avut vreun temei. Împăratul se temea prea mult de mama lui, chiar şi moartă ; e greu de presupus că s-ar fi aventurat într-ro asemenea vizită sinistră. Multă vreme după acest macabru eveniment, Nero avea să fie ros de cumplite remuşcări. El însuşi mărturisea că este urmărit de fantoma mamei sale (SUET., Ner., 34, 7 ; TAC, Ann., 14, 10 ; DIO, 61, 14, 1). Cît despre. Seneca şi Burrus, deşi aparent nu fuseseră la curent cu proiectul de matricid (în ciuda afirmaţiilor contrare ale lui DIO, 61, 12, 1), odată crima săvîrşită, l-au sprijinit cu trup şi suflet pe împărat. Nebănuind scopurile politice ale lui Nero, ei sperau să evite o criză a regimului şi să prezerve programul ai cărui inspiratori erau, temîndu-se în egală măsură pentru propria lor siguranţă, ca şi pentru aceea a statului. După cum vom vedea, eukairia, concepţie specifică unui stoic de talia lui Seneca, îi îngăduia filosofului acest gen de concesii morale. Seneca merse pînă acolo "icît redacta scrisoarea adresată senatului, prin care Nero justifica matricidul şi în acelaşi timp îl ascundea sub masca sinuciderii (QUINTILIAN, Inst. Or., 8, 5, 18 ; ■TAC., Ann., 14, 10—11). în această epistolă, Agrippina e5a acuzată de a fi urzit o lovitură de stat, de a fi vrut 88 Pună mîna pe puterea imperială, fiind pe deasupra 62 Secvenţă romană vinovată de scandalurile ce tulburaseră domnia lui Claudiu. Acest omor n-a făcut vîlvă. După cum am arătat, clasa politică romană n-o iubea pe Agrippina şi se temea de intrigile, influenţa dăunătoare şi autoritarismul ei. Această clasă politică spera ca, în faţa unei astfel de „înţelegeri a situaţiei", împăratul să şteargă cu buretele afrontul din anul precedent, cînd fusese respinsă reforma lui fiscala. Senatul, în ansamblul său, se grăbi deci să acorde credit versiunii oficiale, să voteze rugăciuni în cinstea împăratului salvat în chip miraculos şi să pună la stîlpul infamiei memoria Agrippinei. Amnistia acordată de Nero anumitor duşmani ai mamei sale, surghiuniţi cîndva la insistenţele ei, încuraja şi mai mult opinia publică la indulgenţă. Dar au fost, totuşi, cîţiva care n-au admis cu uşurinţă această stare de lucruri. Paetus Thrasea, în momentul votului, pe care tocmai l-am evocat, a părăsit în tăcere senatul, în semn de protest (TAC, Ann., 14, 12, 1—2 ; SUET., Ner., 34, 7). Pe de altă parte, cîţiva tradiţionalişti, credincioşi celebrului mos maiorum — obiceiurile strămoşilor —, şi unii dintre senatori, care fuseseră iritaţi de comportarea lui Seneca în problema redevenţe-lor, l-au dezaprobat pe filosof, după părerea lor mult prea îngăduitor (TAC, Ann., 14, 11, 6). Cit despre Nero însuşi, numai umorul popular putea să-şi asume sarcina de a lua în derîdere „complotul" din care scăpase (DIO, 61, 16, 2). Dar aceste mici rezistenţe au fost rapid înăbuşite, Principele a împărţit plebei — monedele stau mărturie — un congiarium, o gratificaţie. Prezenţa Minervei, zeiţa Quinquatriilor, pe aceste monede aminteşte de faptul că Nero „şi-a salvat" viaţa „ameninţată" de Agrippina. La rîndul lor, Fraţii Arvali au adus sacrificii pentru Nero şi pentru salvarea sa la 28 martie, la 5 aprilie şi la 23 iunie 59 (M. Smallwood, nr. 22). Mai mult, din provincii, au ajuns la Roma nenumărate mesaje de solidaritate faţă de Nero (QUINTIL., Inst. Or., 8, 5, 16). Scăpat, de acum înainte, de prezenţa mamei sale, care dorise întotdeauna ca el să apară ca adevăratul moştenitor al lui Claudiu, intenţionînd s-o repudieze pe fiica acestuia — soţia sa, Octavia —, Nero decide să întrerupă construcţia templului care trebuia să celebreze memoria tatălui său adoptiv (SUET., Ner., 45, 2; Vesp., 9, 1) M. Totul prevesteşte o nouă politică. în lunile care vor urma, sub influenţa evenimentelor, romanii, şi în special cei din
clasele privilegiate, vor începe să-şi schimbe atitudinea si să înţeleagă, încetul cu încetul, adevărata semnificaţie a matricidului (TAC, Ann., 14, 11, 3). NOTE
rf, 5. Despre supra-eul la Nero, vezi Joseph Lucas, Les "e Tacite, Leyden, 1974, p. 160 ; 174 ; 182 ; 240—241. 64 Secvenţă romană 6. Lui Nero îi plăcea să pici* ze şi să sculpteze : TAC, Ann.„ 13, 3, 7 ; SUET., Ner., 52,' 3. Despre Nero histrion şi despre cele lalte trăsături ale caracterului său, vezi K. R. Bradley, op. cit, p. 57 ; 157—160 ; 194—195 ; 222 ; 235—236 ; Karl Heinz, Das Bild, Kaiser Nero bei Seneca, Tacitus, Sueton und Cassius Dio, diser taţie, Bern, 1948, p. 25 şi urm. In ceea ce priveşte caracterul vii torului împărat, vezi, de asemenea, P. Grimal, op. cit., p. 209—211 ; 232—234. La rîndul său, J. Wankenne, op. cit, p. 149 afirmă : „Cine va încerca să înţeleagă conduita principelui, trebuie să ştie că el era o fiinţă instabilă, maladiv de fricoasă, impresionabilă şi influ- enţabilă."
13. Conform formulei lui R. Verdiere, op. cit, p. 8. Cî' despre „afacerea" Acte, vezi K. R. Bradley, op. cit, p.160—163 167 ; 187 ; 280 şi P. Grimal, op. cit, p. 187 ; 189. 14. Despre aşa-numitele căsătorii rituale şi perversiuni ale Iu Nero, vezi mai ales Jean Colin, Juvenal et le mariage mystiquc de Gracchus,- în Atti dell'Accademia delle Scienze di Torino Classe di Scienze Morali, Storiche e Filologiche, 90, 1955/58 p. 72—79 şi W. Allen. Nero's Excentricittes before the Fire (Tac. Ann., 15, 37), în Numen, 9, 1962, p. 99—109, care subliniază carac terul religios şi elenizant al banchetului organizat în 64 de Ti- gellinus ; acest ospăţ se lega de reputatele serbări romane Fio- ralia. Vezi, de asemenea, PIR', S. 582 (Sporus) ; R. Verdiere. op. cit,, p. 16—18 ; 21 şi M. Grant, op. cit., p. 30—32 ; 179 ; 139 15. In legătură cu acest ultim discurs, F. Miliar, op. cit, p. 204 face următoarea remarcă : „It is probable, if not certain. that h'e had written it himself". Personalitatea lui Nero G5
1G. Despre „profesionalismul ■''" lui Nero artist, vezi K. Heinz, op cit., p. 62 ; A. Ga>v.eUi, op. ci':., p. 155 ; 177 şi 6.18 ; K. R. Brad-jey, op. cit, p. 143 : 152—i 53 ; 217 ; 249 ; 237—2C8 ; şi M. Grant, op. cit., p. 76—77, 81, 215.
.. 24. Despre Silani şi eliminarea lor, vezi Alfred Bergensr, Die îuhrende Senatorenschicht im friihen Prinzipat (14—68 n. Chr.), K°nn, 1965, p. 143 ; 152—158. ILS, 957 : M. Smallwood, nr. 236 îl ^Prezintă pe Lucius Iunius Silanus drept ,,ginerele" lui Claudiu. •"espre „afacerea" Domitia Lepida, vezi K. R. Bradley, op. cit, P. 57—58 ; 185 ; 275, care se bazează pe TAC, Ann., 12, 64—65 $l Pe SUET., Ner., 7, 5. G6 Secvenţă romană
Despre matricid, vezi Hermann Schiller, Geschichte des ro-mischen Kaiserreichs unter der Regierung des Nero, Berlin, 1872, p. 126 şi urm. ; B. Henderson, op. cit, p. 118 şi urm. ; E. Hohl, op. cit., col. 363—369, ca şi J. Lucas, op. cit., p. 99 ; 144 ; 185—188 ; şi G. Fusar Imper-atore, op. cit., p. 44—46. 29. Despre cauzele politice ale matricidului, vezi M. A. Levi> 053. cit, p. 151—153 ; şi E. Cizek, L'epoque de Neron, p. 117—H& Despre motivaţiile sale psihologice, vezi mai ales B. H. Warminâ" ton, op. cit., p. 46—47 ; şi M. Grant, op. cit, p. 60—62 ; 70. Personalitatea lui ffero 67
33: A. H. Krappe, La fin d'Agrippine, în Revue des Etudes Anciennes, 42, 1940 (Melanges Radet), p. 466—472, vede în naraţia antică a sfîrşitului Agrippinei o transcriere literară a unor naraţiuni mitologice orientale şi în special a istoriei lui Semiramis. Ceea ce nu exclude deloc realitatea matricidului. 34. Pe urmele lui E. Ciaceri, Giovanni Giannelli-Santo Maz-zarino, Trattato di storia romana, Roma, 1956, II, p. 146, cred că Seneca a fost amestecat în matricid. Acelaşi lucru îl pretinde şi Cassius Dio, care se inspiră din Pliniu cel Bătrîn. Inocenţa lui Seneca şi Burrus a fost, totuşi, demonstrată de nenumăraţi istorici moderni, ca : A. Gercke, Seneca-Studien, în Jahrbuch fur classische Philologie, 22, SuppUmentband, Leipzig, 1896, p. 159 şi urm. ; Henry de la Viile de Mirmont, Afranius Burrus, în Revue de Philologie, 34. 1910, p. 73 şi urm. ; în special p. 95—96 : A. Mo-migliano, op. cit., p. 716—717 ; D. Gills, The portrait of Afranius Burrus in Tacitus Annales, în La Parola del Passato, 18, 1963, p. 5—22, în special p. 15—17 ; E. Cizek, L'epoque de Neron, p. 119 ; şi P. Grimal, op. cit, p. 44 şi 190. Despre reacţiile opiniei publice şi atitudinea adoptată de clasele privilegiate după matricid, vez.i H. Schiller, op. cit., p. 126 ; E. Hohl, op. cit., col. 369 ; W. H. Alexander, The Taeitean „non Uquet" on Seneca, în Univ. of. California Public, in Class., 21, 1952, P. 269—386, în special p. 310—315; şi P. Grimal, op. .cit., p. 190.
Yüklə 4,77 Mb. Dostları ilə paylaş:
|