Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre
Yüklə 4,77 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Curtea şî mfcro-iifiităţil® socîaîe
- Cî ţ iva
157 si 621," oscilează între 62 şi 64, an pe care-1 propune, de altfel, şi ţjp. L'Orange, Le Neron constitutlonnel, p. 242 şi urm. Georges Rou'x, Neron, Paris, 1963, p. 208—209, plasează această cotitură în 65. F. Taeger, Charisma, Stuttgart, 1960, II, p. 303—311, constată schimbări importante — survenite în 65 — în iconografia mo nedelor. ■
232—235, stabileşte o legătură între procesul lui Suillius şi alogul senecan De uita beata. în ceea ce ne priveşte, am propus oeja o corelaţie între cinci fapte : proiectul de reformă fiscală, criza pe care acest proiect a generat-o, poziţia dificilă a lui Seneca, Procesul lui Suillius şi De uita beata. Vezi, de asemenea, E. Cizek, Despre redactarea dialogului De uita beata, în Studii Clasice, 5, 963, p. 211—222 şi L'epoque de Neron, p. 108—117. 16. G. Ch. Picard, Auguste et Neron, p. 218. 17. în legătură cu aceasta, vezi RIC, I, p. 137 şi urm.; BMC,
"Gl Policy 31BC—AD68, London, 1951, p. 159—160. g 18. Vezi O. Montevecchi, Nerone a una polis, p. 20—26 ; şi
Secvenţă romană Btudes Anciennes, 74, 19J2, p. 94—106, care arată că gimnaziul şi termele sînt două construcţii cu totul diferite.
Neronismul 159 din Beoţia (IG, VII, 2173) şi la inscripţia din Akaraiphie. G. Walter, ap cit., p. 231, greşeşte, deci, atunci cînd neagă prezenţa celei jela treia soţii alături de Nero. Aceleaşi observaţii se pot enunţa n ceea ce priveşte îndoielile exprimate de A. Garzetti, op. cit, p. 189 şi 630.
'Orient Greco-Romain et l'envoi au supplice par acclamation populaire, Bruxelles, 1965, p. 39 şi urm.
32. După cum remarcă, pe bună dreptate, K. R. Bradley, P- cit., p. 146 : „There is no evidence for this view whatsoever". -spre intenţia lui Nero de a-şi prelungi călătoria în Orient, vezi G. Schumann, op. cit, p. 16—20. 33. G. Ch. Picard, Auguste et Neron, p. 232. 34. în ceea ce priveşte cronologia, conţinutul şi semnificaţia triumf, vezi E. Makin, The Triumphal Route, în Journal 160 Secvenţă romană of Roman Studies, 11, 1921, p. 25 şi urm.; G. Ch. Picard Auguste et Neron, ţ>. 230—233 ; M. A. Levi, op. cit., p. 213 •' K. R. Bradley, op. cit, p. 142 ; 148—150 ; 249 şi 279.
Curtea şî mfcro-iifiităţil® socîaîe NERONISMUL : UN LOC ŞI UN MIJLOC în antichitate, cu cît regimul politic era mai autoritar, cu atît anturajul monarhului era mai puternic. Din cine este, aşadar, alcătuit anturajul lui Nero ? Din soţiile, favoriţii, consilierii, servitorii, întregul personal care-1 slujea, senatorii şi cavalerii care-i frecventau palatul, intelectualii care-1 înconjurau pe cezar : toţi aceştia alcătuiau curtea imperială. P I
Era în obiceiul locului, la Roma, ca reşedinţa senatorială să joace un rol public. Pe colina Palatinului, cîteva dintre marile şi somptuoasele locuinţe private au dăinuit pînă la incendiul din anul 64 e.n. înainte de construirea Casei aurite, împăraţii dispuneau de mai multe reşedinţe în capitală şi de vile la ţară, în Latium şi în Campania, la Alba Longa, la Antium sau Baiae. Un important personal • afla în serviciul lor permanent ; să-i menţionăm pe amici — prietenii —, deseori membri ai consiliului im-5rial, şi comites — însoţitorii —, în general mai puţin nu-eroşi decît cei dintîi. Dintre amici, doar cîţiva erau şi wnites ai principelui. Aceştia din urmă nu trebuiau să ^cupe neapărat vreo funcţie în administraţia imperială : Pă cum am văzut, un astfel de caz este Seneca însuşi, I a fost totuşi comes-ul cel mai apropiat al lui Nero 61. Nu trebuie să dăm acestei prietenii conotaţia /n 61. Nu trebuie să dăm acestei prietenii conotaţia KVă pe care o are în zilele noastre. Astfel, în docu-
162 Secvenţă romană mentele oficiale, anumiţi guvernatori de provincii sau procuratori sînt calificaţi drept prieteni ai împăratului : epitetul are aici o simplă valoare onorifică, accentuînd doar importanţa funcţiei. Mai tîrziu, amici vor fi împărţiţi în categorii, după rangul lor. Vom descoperi printre ei consilieri şi curteni, dar şi soldaţi sau guvernatori care trăiesc în majoritatea timpului departe de Roma, fiind solicitaţi în capitală numai cînd este nevoie de sfatul lor de specialişti. Acestei curţi în continuă mişcare, trebuie să-i adăugăm şi pe secretarii cezarilor, acele „modeste" ajutoare de care împăraţii timpului erau nedespărţiţi. Prin intermediul lor, principii comunicau cu guvernatorii de provincii, cu cetăţile sau cu persoanele particulare, reglînd astfel treburile de stat. într-adevăr, începînd cu Gaius-Caligula şi conti-nuînd cu Claudiu, aceşti administratori particulari, la originea lor slujitori în marea casă a senatorului suprem care era împăratul, se transformă, prin forţa lucrurilor, în funcţionari. Cu alte cuvinte, ei nu mai supraveghează doar bunul mers al afacerilor particulare ale cezarului, ci intervin, treptat, în mecanismele statului, domeniu aproape exclusiv al împăratului. Mai întîi administratori gestionari ai provinciilor şi bunurilor imperiale, ei vor obţine curînd dreptul de control asupra funcţiei publice în totalitate, şi uneori chiar asupra unor anumite activităţi senatoriale. în mîna lor se află toată corespondenţa imperială — sarcină extrem de importantă —, şi, în această calitate, sînt autorii unui număr considerabil de scrisori care vor fi apoi — aşa cum o dovedesc papirusurile din Egipt menţionate anterior — copiate şi recopiate de funcţionarii administraţiilor provinciale. Tot ei sînt cei care redactează aşa numiţii commentarii ai cezarilor, acele memorii unde sînt consemnate principalele" evenimente ale domniei. Ştim, de exemplu, că Nero consulta cu atenţie commentarii alcătuiţi sub Claudiu (TAC, Ann., 13, 43, 5) *. Nu erau rare cazurile în care provinciile trimiteau pe lîngă cezar o ambasadă însărcinată să-i transmită doleanţele, în 66, spre exemplu, după masacrul din Ierusalim ordonat de către procuratorul Gessius Florus, poporul face presiuni asupra marelui-preot şi regelui Agrippa II ca să trimită la împăratul Nero o ambasadă, înştiinţîndu-1 astfel cine este adevăratul răspunzător de declanşarea revoltei •' nimeni altul decît guvernatorul (IOS., Bel. lud., 2, 16, 3)-Doi aristocraţi iudei vor ajunge la Nero — care se afla atunci în Grecia —, dar nu vor putea să~şi formuleze
Curtea şi micro-unităţile sociale 163
plîngerile în faţa împăratului, căci aceste ambasade trec, de regulă, prin birourile imperiale, care le manipulează după bunul lor plac. Aici, în birourile imperiale, sînt elaborate edictele şi rescriptele — deci răspunsurile împăratului. Aceşti funcţionari sînt, de obicei, liberţi şi sclavi : sub Nero, ei nu mai au puterea cu totul excepţională de care beneficiau pe vremea lui Claudiu, dar ră-niîn totuşi foarte influenţi. Mulţi funcţionari înalţi şi consilieri de la curte sînt de origine provincială. Este atît cazul lui Burrus — originar din Vasio (Vaison), localitate din Gallia Narbpnensis —, cît şi cel al lui Seneca — originar din Hispania. Toţi aceşti oameni care formează anturajul imperial au puţine legături cu aristocraţia senatorială, chiar dacă împărtăşesc unele din idealurile sale. li se constituie într-un aparat autonom care dispune de ijloace proprii de acţiune. Dar. deşi împăratul se înconjura de tot felul de aju-e, viaţa la palat rămînea pentru el împovărătoare. Cu ate că eticheta nu ajunsese încă la complexitatea de mai rziu, Nero avea totuşi multe de făcut, multe hotărîri de at, mulţi oameni de primit. Pretutindeni mergea însoţit de garda sa, de prietenii săi şi de funcţionari. Astfel, nu e de mirare că-i plăcea uneori să evadeze pentru a petrece cîteva clipe plăcute în vilele prietenilor intimi, unde povara rangului înceta să-1 mai strivească (TAC, Ann,, 15, 62, 1). OCTAVIA Soţiile şi iubitele lui Nero au jucat un rol important la curte. Acest lucru se înscrie, de altfel, într-o tradiţie a monarhiei romane, moştenită de la nobilimea republicană2. ero s-a străduit să limiteze această putere a femeilor, putere pe care o considera mult prea acaparantă : e vorba «î primul rînd, de cea a mamei sale, dar şi de aceea a nevestelor pe care le-a avut. Influenţa lor n-a putut fi însă neutralizată ; Tacit socotea că această influenţă a fost <-nenca in cazul Octaviei, dar nefastă în cazul Agrippinei ^ aleS al P°PPeei> Pe care ° a?eza în rîndul „femeilor fi- D"Pă cum ştim, în 53, Nero se căsătoreşte cu Octavia, doŁf Cla"diu. El are şaisprezece ani, iâr tînăra soţie, «prezece. Este o căsătorie de convenienţă, cum va ră-
164 Secvenţă romană rnîne, de altfel, pînă la divorţ. în momentul adoptării lui de către Claudiu, Nero devine fratele viitoarei sale soţii. Rude de sînge, tinerii căsătoriţi se află, aşadar, în postura de soţ şi soţie, dar şi de frate şi soră : combinaţie arhetipală pe care o regăsim în Egiptul Lagizilor, dorită de Agrippina şi încercată de Gaius-Caligula, fratele ei. Nero nu şi-a iubit niciodată prima soţie, o femeie-copil pe care a ucis-o cînd nu împlinise încă douăzeci şi unu de ani. Dar mai înainte a avut loc divorţul ; un divorţ întîr-zlat — după nouă ani de căsătorie — din raţiuni politice : Nero nu-şi putea îngădui riscul de a o lăsa pe fiica lui Claudiu să se mărite cu un alt aristocrat. Rezervată, rece, ştearsă, am putea spune, cinstită şi prea puţin dispusă să adopte modul de viaţă al soţului ei, Octavia nu era lipsită totuşi de o fineţe şi de o abilitate politică, fără de care — să nu uităm că a asistat la otrăvirea lui Britanni-cus — nu şi-ar fi putut ascunde sentimentele frăţeşti (TAC, Ann., 13, 16, 6). Dezinteresul pe care Nero 1-a manifestat de la început în privinţa ei a fost dublat, rapid, şi de un dezgust fizic (SUET., Ner., 53, 3 ; TAC, Ann., 13, 12, 2). Această soţie neglijată nu a beneficiat niciodată de o veritabilă influenţă politică. Şi totuşi Nero i-a acordat onorurile pe care poziţia ei le cerea. Astfel, unele monede, bătute la Alexandria şi în Orient pînă în 59—60, reprezintă cuplul imperial, ea pe revers, el pe avers (BMC, Alexandria, p. 16, nr. 119 ; Corinthus, p. 68 şi urm. ; Ionia, p. 319 şi urm. ; Lydia, p. 254). Pe aceste monede, Octavia poartă chiar titlul de Augusta, pe care, oficial, nu 1-a avut niciodată. De altfel, la Roma, ea nu apare pe nici o monedă şi singura inscripţie în care i se recunoaşte titlul de soţie a împăratului provine din insula Samos (IGRR, IV, 969 ; M. Smallwood, nr. 120 b). Sentimentul dinastic fiind extrem de puternic în Orientul roman, entuziasmul pentru soţia cezarului se manifesta aproape spontan. Nero considera că acest lucru este suficient ; fapt deosebit de semnificativ. De altminteri, împăratul se consola în braţele frumoasei Acte, acea libertă care ţinuse cîndva de casa Oc-tavici şi care avea să-i rămînă credincioasă lui Nero pînă în ultima clipă a vieţii ; legătura lor avea să dureze cel puţin patru ani. Aşadar, în 62, cuplul imperial divorţează. Cotitura din 61 se produsese, iar Burrus fusese eliminat. De-a lungul anilor, Octavia acumulase o ură tenace împotriva soţului
Curtea şi micro-unitătile sociale 165
ei o ură cu atît mai de temut cu cît fusese sistematic disimulată (PS.—SEN., Octau., 174—176; 222—226; 540—543; Ł56—657). Dar acest lucru nu i-a fost de nici un ajutor. După ce îi lichidase pe Rubellius Plautus şi pe SuUa, spre a evita o coaliţie a principalelor vlăstare iulio-claudiene, Nero o elimină şi pe ea, nu fără oarecari dificultăţi : Octa-via se bucură de popularitate şi deposedarea ei de drepturi riscă să provoace tulburări. Pentru a-şi justifica divorţul, Nero invocă mai întîi sterilitatea căsătoriei lor. Apoi hotărăşte să organizeze un proces. Tigellinus este însărcinat să conducă ancheta. Anicetus, supunîndu-se din nou vechiului său discipol, declară că a fost amantul Octaviei. în cele din urmă, Octavia este înlăturată şi, la 11 iunie 62, executată (SUET., Ner., 35, 3—4; TAC, Ann., 14, 60—64; IOS., Ant. lud., 20, 8 ; Bel. lud., 2, 13, 1 ; PS.—SEN., Octau., 174—835 ; DIO, 62, 13, 1—4) 4. „Afacerea" va avea cîteva urmări, printre care şi lichidarea — menţionată mai înainte — a lui Doryphorus' (TAC, Ann., 14, 65, 1). POPPEEA, STATILIA MESSALINA Popeea este numele aceleia pentru care împăratul-ci-tared o părăseşte pe fiica lui Claudiu. Nero „o iubeşte mai presus de orice", exclamă Suetoniu (Ner., 35, 5). Ea va fi cea de-a doua soţie a lui. Tatăl Poppeei, Titus OUius, fusese senator. Fost prieten al lui Seian, el nu reuşise să scape de epurarea căreia îi căzuseră victime partizanii puternicului prefect al lui Tiberiu. Fiica sa îşi luase numele străbunilor pe linie maternă, nume de ilustră şi nobilă memorie : Sabina Poppeea — cum se va numi de aici înainte — o ura pe Agrippina, chiar şi pentru simplul motiv că descindea dintr-un clan politic duşman familiei lui îermanicus. Ceva mai în vîrstă ca Nero, Poppeea era in-;eligentă, spirituală, dar fără scrupule, şi de o frumuseţe cu totul ieşită din comun, pe care şi-o îngrijea în mod deo-îbit. Inventase chiar o pomadă specială pentru întreţi-erea tenului şi, ajunsă împărăteasă, se scălda în laptele J^uls de la cinci sute de măgăriţe (IUV., Sat, 6, 462 ; *AG, Ann,, 13, 45, 1—7 ; DIO, 62, 28, 1). Primul soţ al Poppeei fusese Kufrius Crispinus, un cavaler roman, fost prefect al pretoriului, pe care Nero avea *a~l suprime în 66 (TAC, Ann., 16, 17, 2). Apoi, chiar sub mia împăratului, Poppeea divorţase de Crispinus, 16B Secvenţă romană pentru a se recăsători cu Salvius Otho, unul din principalii favoriţi ai principelui (TAC, Ann., 13, 45—46 ; SUET., Otho, 3 ; PLUT., Galb., 19). Şi astfel îşi făcuse intrarea la curte, unde extrem de repede avea să-1 seducă pe Nero. Să fi încurajat, oare, Otho pasiunea cezarului, spre a-şi mări astfel creditul în anturajul imperial ? E greu să răspundem categorie la această întrebare. Un lucru e sigur : împăratul dă semne de plictis în ceea ce-o priveşte pe Acte şi în mod manifest o preferă pe Peppeea 5 : anul 58 marchează intrarea în scenă a noii sale alese. Soţul acesteia este îndepărtat de la curte şi chiar din Roma, căci numirea lui în funcţia de guvernator al Lusi-taniei echivalează cu o izgonire. Cu toate acestea, Nero-va trebui să aştepte pînă în 62 pentru a se căsători cu Poppeea, la numai douăsprezece zile după divorţul de Oc~ tavia (SUET., Ner., 35, 5). Era o căsătorie pe care noua soţie o dorise nespus. Dragostea împăratului pentru această femeie nu va înceta să sporească .de-a lungul anilor, fapt demonstrat, în parte, şi de producţiile literare ale principelui care cîntă, la un moment dat — după cum am semnalat mai înainte ar- părul de chihlimbar al iubitei sale (PLIN., Nat. Hist, 37, 50). înrîurirea de care se bucura la curte Poppeea, înainte, ca şi după căsătorie, nu trebuie nicicum desconsiderată, Daca Octavia n-a fost niciodată recunoscută oficial Augusta, Poppeea, în schimb, a beneficiat de acest titlu : astfel, în 63, Fraţii Arvali se vor ruga pentru sănătatea celei pe care o cinstesc drept Poppeea Augusta (M. Smallwood, nr. 24). O tetradrahmă din Alexandria reprezintă pe Poppeea pe revers şi pe Nero pe avers (M. Smallwood, nr. 111 a). O monedă de bronz din Asia Mică îi înfăţişează pe cei doi soţi împreună, pe aversul ei — Neron-Poppaia —, aş.ezîndu~i astfel pe picior de egalitate (BMC, Ionia, p. 74, nr. 212 : M. Smallwood, nr. 240), în timp ce o inscripţie din Pont (63—65) îi slăveşte pe Nero, Britan-nicus şi Poppeea la un loc (SEG, 16, 748 : M. Smallwood, nr. 111 b). Alte monede şi inscripţii amintesc de faptul că, după moartea împărătesei, este întreţinut un cult pentru ăiua Poppaea, ca şi pentru fiica acesteia, la rîndul ei, divinizată ; şi Fraţii Arvali vor aduce deseori sacrificii în onoarea celor două zeiţe (E. Sydenham, op, cit., p. 53, nr. 1 : M. Smallwood, nr. 148 ; ILS, 233 : M. Smallwood, nr, 149 şi M. Small-wood nr. 25—26).
Curtea şi micro-unităţile sociale 167
Poppeea nu era însă nici Messalina şi nici Agrippina, Niciodată ea nu a jucat un rol politic comparabil cu acela pe care l-au avut cele două femei, pe vremea lui Claudiu. Aşa ceva nu se putea întîmpla sub Nero, care nu se prea lăsa condus de femei 6; aşadar, influenţa Poppeei a fost mai slabă şi s-a exercitat doar asupra unei trăsături' de caracter a împăratului : acea pornire spre cruzime, spre represiune. A fost alături de Nero în toate acţiunile lui brutale, mai ales în pedepsirea conjuraţilor lui Piso, dar şi în hotărârea de a-1 elimina pe Seneca. Relatînd această scenă, Tacit nu evită să amintească faptul că Poppeea şi Tigel-linus erau „consilierii intimi ai principelui în ce priveşte cruzimea'' (Ann., 15, 61, 4). Puţin influentă din punct de vedere politic, Poppeea strălucea, în schimb, la curte prin inteligenţa şi frumuseţea ei. Ca şi Nero, avea gustul fastului şi al Orientului, încurajînd astfel elenismul împăratului. Era pasionată de astrologie — precum fostul ei bărbat, Otho — şi fascinată jde cultul zeiţei Isis. Fără a fi o adeptă a mozaismului, ea îi proteja pe iudei, în rîndul cărora avea numeroşi prieteni. Flavius Iosephus o numea „pioasă", cu alte cuvinte, favorabilă iudaismului (Ant. lud., 20, 8, 11). Evident, acest lucru este o exagerare. Poppeea era în primul rînd filo-orientală, iar iudeii, prin dinamismul lor, dar şi prin atracţia pe care o exercita religia lor, jucau un rol important în Orient şi la Roma. în 61, după o întîlnire pe care o avusese cu marele preot de la Ierusalim, ea îl convinge pe Nero să acorde iudeilor dreptul de a despărţi, printr-un mare zid, templul capitalei lor de palatul regelui Herodes Agrippa II. în 64, Flavius Iosephus — prin intermediul mimului, de origine iudaică, Alityrus — este introdus la curte, discută cu Poppeea, care se afla la Puteoli, şi obţine eliberarea cîtorva rabini închişi de autorităţile romane (IOS., De vita sua, 3, 13—16). Pînă şi funeraliile împărătesei sînt organizate conform ritualurilor orientale — lucru care i-a indignat pe romanii conservatori —, dar aceste ritualuri sînt mai degrabă egiptene decît iudaice (TAC, Ann., 16, 6, 2). Ca şi Nero, şi chiar mai mult decît el, "oppeea pare să fi optat pentru o sinteză a acestor două regii care-şi disputau întîietatea în Orient, cel puţin pînă în omentul pătrunderii masive a mithraismului Arsacizilor7. In ianuarie 63, Poppeea aduce pe lume o fetiţă, Claudia /j^uste, care va muri, precum se ştie, după patru luni i*1- Smallwood, nr. 24 referitoare la Actele Fraţilor Arvali 168 Secvenţă romană şi TAC., Ann., 15, 23 ; SUET., Ner., 35, 6) 8. Naşterea copilei prilejuieşte serbări magnifice la Roma. După moarte, i se ridică temple şi i se aduc onoruri divine. în anul următor, probabil în cursul verii şi după jocurile neroniene, Poppeea moare, ea însăşi, însărcinată fiind. Să fi fost, oare, cum sugerează Tacit, „victima unei clipe de furie a soţului ei" şi a „violentei lovituri cu piciorul", pe care acesta i-ar fi dat-o ? Oricum, chiar dacă lucrurile s-au petrecut astfel, credem că totul a fost involuntar. Dar, fără îndoială, împărăteasa a fost victima unui accident nefast survenit în timpul perioadei de sarcină. Principele a rămas de altfel credincios memoriei sale şi a continuat s-o iubească. înmormîntarea a fost somptuoasă. Nero a pronunţat o vibrantă euvîntare funebră şi a organizat apoteoza acestei neobişnuite femei (TAC, Ann,, 16, 6 ; SUET., Ner., 35, 5 ; DIO, 62, 26—28 ; 63, 9, 5). în ciuda strădaniilor de a-i lumina personalitatea, strania Poppeea îşi păstrează şi astăzi misterul. Văduv fiind, Nero decide să se recăsătorească. Nu va face totuşi acest pas decît la un an după moartea Poppeei. Spre finele lui 65, întrevede totuşi o căsătorie cu Antonia, singura fiică a lui Claudiu rămasă în viaţă. Antonia este văduvă şi, în momentul conspiraţiei lui Piso, circulă zvonul unei eventuale uniri între ea şi conducătorul conjuraţilor. Nero trebuie să fie, aşadar, vigilent. Dar Antonia n-a uitat că acela care-o cere acum în căsătorie este ucigaşul fratelui ei, Britannicus, al sorei ei Octavia şi al fostului ei soţ, Faustus Cornelius Sulla. Refuzul ei este, aşadar, categoric : nu se va căsători cu împăratul. De aceea, Nero o va ucide (SUET., Ner., 35, 8 ; Scolii la Iuvenal, Satir., 8, 218). în cele din urmă, Nero îşi va îndrepta atenţia către o altă văduvă, frumoasa Statilia Messalina, cu care avusese o legătură pe vremea cînd mai trăia Poppeea. Dintr-o veche familie a nobilimii senatoriale, mondenă şi elegantă, cu obiceiuri moderne şi lipsită de scrupule, Statilia Messalina avusese deja patru soţi. Căsătoria — care se produce, :ără îndoială, la insistenţele ei — are loc, probabil, în 66, a puţină vreme după vizita lui Tiridate şi după dispariţia ui Thrasea ; afirmăm acest lucru în virtutea faptului ca facit, relatînd aceste două evenimente, nu face nici o nenţiune despre cea de a treia împărăteasă. Pe de alta >arte, ştim de la Suetoniu că, în 65, Nero îl lichidează P^-«îarcus Atticus Vestinus, cel de-al patrulea bărbat al MeS' alinei — spre a-i răpi nevasta —, profitînd de vîltoare3 Curtea şi mlcro-unitâţile sociale 169
opresiunii antipisoniene (SUET., Ner., 35, 2). Desigur că altele au fost raţiunile care au determinat uciderea consulului Vestinus : sinceritatea lui, de pildă, ca şi atitudinea lui opoziţionistă. Nu ştim în ce măsură Statilia Messalina a încercat să influenţeze viaţa de la curte şi deciziile soţului ei. Ştim doar că 1-a însoţit în călătoria prin Grecia şi că a strălucit, alături de el, la serbările imperiale. Dar Statilia Messalina s-a amestecat puţin în viaţa politică. Deşi monedele din Orient o reprezintă, pe reversul lor, asociată noţiunii de Securitas — liniştea, siguranţa pe care împăratul o dăruise Greciei —, aversul acestor monede îl înfăţişează pe Nero cu mai multă strălucire (BMC, Lydia, p. 103, nr. 68 : M. Smallwood, nr. 114). O inscripţie, tot de origine orientală, pare să-i confere titlul de Augusta, dar nu ştim dacă împărăteasa deţinea în chip oficial această calitate (Journal of Roman Studies, 20, 1930, p. 43 : M. Smallwood, nr. 115). Statilia Messalina a fost prudenţa personificată. A ştiut să fie vicleană şi nu. a ezitat nici o clipă să-1 abandoneze pe Nero, în momentul în care totul s-a prăbuşit în jurul lui; se pare că a potrivit în aşa fel lucrurile, încît a părăsit palatul imperial şi, poate, chiar Roma, în acele ultime zile_ ale domniei soţului său. într-adevăr, nici o sursă nu menţionează prezenţa ei alături de împărat în acele ultime clipe. Nimeni n-a luat vreo măsură împotriva ei, după moartea principelui. Ba, mai mult, se pare că Otho, care înclina spre un neronism .moderat, ar fi intenţionat să o ia de soţie (SUET., Otho, 10, 2). Altceva nu se ştie despre ea. Fără îndoială că această hedonistă şi-a trăit liniştită restul zilelor, retrasă undeva, în vilele ei de la ţară. Se Mre totuşi că s-a bucurat de o poziţie strălucită în înalta societate romană, sub domnia lui Vespasian şi a fiilor luia.
AULA NERONIANA Nimeni în afară de Agrippina — în primele săptămâni e domniei — şi, mai tîrziu, Seneca — pînă în 58 — n-a -rcitat la curte o influenţă politică pe care am putea-o ^i decisivă. Nero n-ar fi putut guverna însă, nici nu r fi putut pune în aplicare proiectul axiologic şi nici ^ fi avut posibilitatea să organizeze jocurile şi spectaco- 170 Secvenţă romană lele agonistice, dacă n-ar fi fost slujit, sfătuit, ba chiar influenţat de anturajul său. Individual — cutare sau cutare curtean — sau pe grupuri, se acţiona asupra luării deciziilor. Extrem de repede, curtea lui Nero, centrul principal pentru agon şi luxus, avea să îmbrace un caracter specific, care o va distinge printre anturaj ele celorlalţi împăraţi romani. O lume închisă în adevăratul sens al cu-vîntului, ea se va constitui într-o societate per se, pe care istoricul Gilbert-Charles Picard o va numi aula Neronis. Tacit a avut şi el intuiţia particularităţilor acestei „societăţi neroniene", pe care o desemna prin formula aula Ne-roniana (TAC, Hist., 2, 71,2)10 — formulă pe care o vom utiliza şi noi în lucrarea de faţă. Aula Neroniana a început să capete formă în jurul anilor 55—56. între 64 şi 66 e.n., ea este, ca să spunem aşa, un corp constituit, în stare de funcţionare, ba chiar un mecanism rodat. într-adevăr, funcţiile sale axiologice, sociale şi ideologice vor fi pe deplin solicitate începînd cu cotitura politică din anul 61. Sacralizîndu-1 pe Nero, aducînd elogii nemăsurate virtuţii sale regale elenistice, dar şi talentelor lui de citared şi conducător de care, aula Neroniana prefigurează somptuoasele curţi imperiale ale monarhilor teocratici din Imperiul-Tîrziu. Gaius-Caligula visase la o asemenea curte, dar timpurile îi stătuseră împotrivă. Aula Neroniana va fi o excepţie în istoria romană. Fără precedent, ea va rămîne unică : leagăn al unei culturi uimitoare, a fost, în acelaşi timp, laboratorul unei reforme axiologice cu totul singulare prin amoralismul ei. Prima ediţie a jocurilor quinquenale va reprezenta un moment esenţial în formarea aulei Neroniene. Sîntem în anul 60. Desfăşurarea jocurilor trezeşte entuziasm. Cîţiva conservatori adversari ai agonurilor — neputînd fi, de drept, urmăriţi de justiţia imperială sau senatorială — sînt atacaţi spontan, poate chiar lapidaţi, de partizanii şi soldaţii lui Nero, pe care îi iritau criticile acestor păstrători ai tradiţiei (DIO, 61, 19, 4). La Roma, atmosfera devine cu atît mai încărcată, cu cît asistăm la un eveniment la care superstiţia populară îşi va da din plin obolul : apariţia unei comete. Spiritele se înfierbîntă, văzînd în aceasta semnul unei schimbări de domnie. Vine să se adauge trăznetul care loveşte o masă a împăratului, nu departe de locul de baştină al strămoşilor lui Rubellius Plautus, tînărul senator stoic, pe care moralitatea şi austeritatea îl fac să fie, in ochii tradiţionaliştilor, prezumtivul succesor al lui Nero. Curtea şi micro-unităţile sociale 171
pe altfel, aceştia din urmă răspîndesc zvonul că Nero, o dată răsturnat, urmează să fie înlocuit de Rubellius Plau-tus (TAC, Ann., 14, 22, 1—5). împăratul şi consilierii săi — printre care şi Seneca — reacţionează cu promptitudine: Plautus este trimis în Asia. împăratul va manipula superstiţia populară în avantajul său : hotărăşte să ia o nouă putere tribuniciană, exprimîndu-şi astfel voinţa de a da un nou impuls domniei. Să nu uităm că ne aflăm în preajma cotiturii politice din 61 il. Nemulţumit de a fi un membru privilegiat al cercului cultural, literar şi politic creat în jurul lui Seneca sub domnia lui Claudiu, Nero pare să fi deturnat, încetul cu încetul, această mişcare înspre el, în ciuda faptului că ea trebuia să păstreze o relativă autonomie. Sînt adunaţi astfel, la curte, intelectuali, artişti, arhitecţi, pictori, sculptori, poeţi şi prozatori, muzicieni şi actori. Printre prietenii literari ai principelui se distinge Lucan, nepotul lui Şe-neca, devenit quaestor înaintea vîrstei admise şi învingător la jocurile neroniene ; apoi Calpurnius Siculus, Cocceius Nerva, Fabricius Veiento şi autorul poemului Ilias Latina — Iliada latină —, probabil Baebius Italicus, care a făcut elogiul Iulio-Cleudienilor, numindu-i descendenţi ai lui Enea (899—903). Lucillus, cunoscut prin epigramele sale greceşti, se numără fără îndoială printre aceştia, dacă e să dăm crezare acelei mărturii în care povesteşte cum a fost ajutat într-o situaţie pecuniară dificilă (Anth. Gr., 9, 572). Se ştie, de altfel, că Nero îi susţinea pe poeţii săraci şi-i atrăgea la curte spre a-i coopta la noul său cerc literar. Baebius Italicus, şi poate Nerva, erau dintre acei tineri poeţi de talent, neafirmaţi încă, pe care principele — conform aserţiunilor lui Tacit — îi aduna în jurul persoanei sale (Ann., 14, 16, 1). Nu este exclus ca şi Lucillus să fi fost unul dintre aceştia. împăratului îi plăcea să se înconjoare şi de filosofi. Nudele de frunte în acest domeniu au fost Seneca, Chaere-nion, Cornutus şi Telesinus. înfăţişarea sobră a stoicilor «condimenta", şi ea, viaţa de la curte. Ei înşişi, spune Tacit, abili şi ipocriţi, se mîndreau cu prezenţa lor la curte (Ann., 14, 16, 4). Şi, la urma urmei, avantajele erau şi de *«ă natură, întrucît Nero acorda anumite imunităţi fiscale unele gratificaţii acestor filosofi şi retori. Gaius Luccius Telesinus se număra printre aceşti pri-[legiaţi. Filosof de renume, el avea să devină, ulterior, «sul. De la Philostrat aflăm că i se întîmpla deseori să se Yüklə 4,77 Mb. Dostları ilə paylaş:
|