Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre

Neroftismul

FARMECUL ORIENTULUI •

Neronismul n-ar fi putut exista fără componenta sa italică şi plebeiană. Mai mult, chiar această componentă i-a atras popularitatea pe lîngă mulţimile Romei. Aşadar, această monarhie antoniană se dorea totodată o democra­ţie regală, iar precedentele ei nu lipseau, nici în Italia, nici în lumea greco-orientală. Pentru a înţelege însă ceea ce a reprezentat cu adevărat neronismul, trebuie să ne întoarcem privirea spre Orient : spre miturile, simbolurile şi idealurile lumii elenistice.

Jumătatea orientală a Imperiului exercita, de altmin­teri, o puternică atracţie asupra multor romani.' Se înţe­lege, nu era deloc vorba de Grecia clasică. In anii 66—67, Nero vizitează Elada, dar nu merge nici Ia Sparta, nici la Atena, veritabile promontorii ale tradiţiei în ochii „vechi­lor romani". N-avem temeiuri să vorbim însă în acest caz de indiferenţa principelui, dimpotrivă : lumea greacă în ansamblul ei îl seduce pe împărat — îl atrage chiar şi Neapole, oraş în care va face mai multe vizite în timpul domniei sale. Viaţa intelectuală pe care o descoperă aici îl fascinează şi, în momentul în care va înfăptui reforma monetară, nu va ezita să stimuleze avîntul economic al acestei părţi a Imperiului. Două inscripţii descoperite în Creta depun mărturie în acest sens ; mai mult, Nero a

Neronismul

115

protejat şi a lărgit domeniile cetăţilor greceşti (ILS, 8901 : M. Smallwood, nr. 335 şi 386)

Dar Orientul elenistic se află cel mai mult în graţiile sale ; acest Orient bogat în cultură veche şi cu cetăţi pros­pere, graţie comerţului cu ţări îndepărtate : un Orient, repetăm, al cărui far este, pentru Nero, Egiptul. La Neapole, de pildă, împăratul primeşte o ambasadă trimisă de cetatea Alexandria (SUET., Ner., 20, 5). Numeroase documente depun mărturie despre raporturile strinse care s-au stabilit în această epocă între Muzeul din Alexandria şi curtea imperială. Mai'mult, în această ţară cu moravuri şi naturi specifice, în care Nero este iniţiat de Chaeremon şi Seneca, continuă să se păstreze amintirea lui Antoniu şi a lui Germanicus. Oamenii care vin din Egipt se bucură de mare influenţă la curtea lui Nero. înalţi funcţionari din Alexandria, asemenea lui Norbanus Ptolemeu, fac carieră în administraţie ; începînd din 63, de pildă, Norbanus se află în fruntea tezaurului imperial. Printre prefecţii-guvernatori ai Egiptului, în afară de Tiberius Claudius Balbillus, semnalăm prezenţa lui Tiberius Iulius Alexander, membru al comunităţii iudaice şi nepot al lui Philon — care i-a dedicat două din scrierile sale —, una din figurile de primă mărime ale vieţii culturale din Alexandria, care 1-a cunoscut pe Seneca, fiind chiar influenţat de acesta. Tatăl lui Iulius Alexander, fratele lui Philon, Alexander Lysimachus, a fost în Egipt agentul Antoniei, mama lui. Germanicus şi străbunica lui Nero. Antonia, de formaţie elenistică şi iudaică, avea, în adevăr, domenii în Egipt. Cu toate acestea, Tiberius Iulius Alexan­der a parcurs o carieră dificilă, căci nici comunitatea iudaică, nici cea grecească din Alexandria nu aveau încredere în el. Pentru a urca treptele carierei administra­tive, Iulius Alexander a trebuit să abjure religia mozaică Şi să se naturalizeze, integrîndu-se complet lumii spirituale elenistice şi romane. A guvernat Egiptul între 66 şi 70 e.n.

în ierarhia imperială, se află apoi şi alţi greco-orien-tali, mai ales după anul 61. In 62, Cîaudius Athenodorus devine prefect al annonei (CIL, VI, 8470 : ILS., 1535), post în care va reveni spre sfîrşitul domniei lui Domiţian. Gessius Florus din Clazomene devine, începînd din 64, pro­curator al Iudeii. Numirea sa a fost urmată de o răscoală. Caecina Tuscus, fiul unei liberte greco-orientale şi frate de lapte cu Nero, guvernează Egiptul între 63 şi' 65, în

116

Secvenţă romană

timp ce Gaius Nymphidius Sabinus, şi el fiu de liberia de origine orientală, este promovat ca prefect al pretoriu­lui în 65 e.n. *. La plecarea sa în Grecia, Nero încredin­ţează întregul control al administraţiei romane nu con­siliului imperial, ci unor liberţi greco-orientali, Helius şi Polyclitus (SUET., Ner.. 23, 2, 2 ; DIO, 63, 12). Să notăm însă că, în timpul domniei sale, lumea greacă n-a fost reprezentată în senat decît de cinci membri. Cu toate acestea, cvasi-totalitatea liberţilor puşi în fruntea birouri­lor imperiale era de origine greco-orientală şi rari erau senatorii care se puteau lăuda că posedă o putere compa­rabilă cu aceea pe care o deţineau unii dintre orientali. Greco-orientalii erau, în sfîrşit, foarte influenţi în mediile comerţului şi ale industriei.

Această pasiune a împăratului pentru lumea greco-orientalâ a dat naştere celor mai absurde zvonuri. Astfel, după incendiul Romei, se răspîndi zvonul că Nero avea intenţia să răpească Cetăţii Eterne statutul de centru al Imperiului şi să mute capitala în Orient. Şi, după Aureljus Victor, chiar pe temeiul unor asemenea zvonuri ar fi luat Galba hotărîrea de a se răscula (Caes., 5, 14—15). Tot la fel, cînd, în 68, Nymphidius Sabinus reuşeşte să ridice împotriva împăratului masa pretorienilor, răscoala lui trebuie pusă evident pe seama intenţiei pe care ar fi avut-o Nero de a se retrage în Egipt (PLUT., Galb., 2). La rîndul lui,, Suetoniu afirmă şi el că împăratul dorea să meargă în Orient şi să întemeieze aici un stat nou (Ner., 40, 3).

Jată aşadar tot atîfea extrapolări abuzive care au totuşi meritul de a pune în lumină orientalismul funciar al lui Nero. Tot pasiunea aceasta, care .a dominat practic guvernarea sa, 1-a condus la hotărîrea ca, începînd din 59, sa organizeze jocuri şi spectacole inspirate după modelul elen ².

JOCURI Şl SPECTACOLE

Mulţimile romane, se ştie. erau mari amatoare de jocuri de circ. împăraţii, care vedeau în aceasta un mijloc de a-şi spori popularitatea, nu pregetau să organizeze cît mai multe asemenea spectacole şi să asiste la ele. Apariţiile lui Nero în arenă au suscitat întotdeauna entuziasmul mulţimilor de la oraşe. Lui Nero îi plăcea totodată sa

Neronisrnul

117

participe la pantomine şi să se amestece în atari ocazii în mulţime.

De altfel, aceste spectacole aveau tradiţia lor, italică şi romană. Astfel, în 57, împăratul a organizat mari lupte de gladiatori cu prilejul inaugurării impunătorului amfi­teatru de lemn ridicat pe Cîmpul lui Marte, lupte la care au luat parte chiar şi senatori şi cavaleri (SUET., Ner., 12, 2). Acestor lupte le-au urmat curse de cai, precum şi o somptuoasă naumahie ce s-a desfăşurat pe un lac artificial, amenajat anume pentru nevoile unei asemenea competiţii, împăratul prefera însă întrecerile atletice, după modelul luptelor greceşti de acest fel. Poate că de aceea, după 57, au avut loc puţine lupte de gladiatori ; cîteva, de fapt : în 59, &3 şi 66^J. Pentru a-şi impune gusturile, principele a invocat tradiţiile oraşelor greceşti şi chiar italice, făcînd apel. chiar la numele lui Apollo ; în valea Vaticanului, unde se aflau grădinile sale, el a dispus să se amenajeze, începînd din 59 şi poate chiar mai înainte, un stadion pentru cursele de cai, stadion ce avea să devină circul lui Gaius şi al lui Nero. Pe acest stadion conducea singur atelajele, unicii spectatori fiind invitaţii săi personali (TAC, Ânn., 14, 14, 5—8 ; SUET., Ner., 10, 5 ; 22, 4). După cum vom vedea, hotărîrea aceasta are totuşi legătură cu atitudinea aristocraţiei senatoriale conservatoare şi cu deziluziile politice ale împăratului. *

De îndată ce se eliberează de constrângerile impuse de mama sa, Nero organizează pe scară largă acei ludi, jocuri, care sînt de data aceasta de inspiraţie elenistică. De tradiţie romană sînt încă jocurile pe care le ordonă în 59, pentru a celebra eternitatea Imperiului. Alături de profesionişti, participă totuşi la ele amatori străluciţi, cavaleri şi senatori, iar cu acelaşi prilej sînt reprezentate şi o serie de piese de teatru (SUET., Ner., 11, 4 ; DIO, 61, 17, 2). Tot în 59, Nero îşi taie pentru prima oară barba şi o depune într-o lădiţă specială la picioarele lui Iupiter ; el dă cu acest prilej, în incinta domeniilor imperiale, jocuri somptuoase, aşa-numitele Iuvenale (luuenalia), care se desfăşoară în valea Vaticanului. A fost invitată la desfăşurarea lor şi o parte din populaţie (TAC, Ann., 14, 15 ; PLIN., Nat. Hist, 37, 19 ; SUET., Ner., 11, 1 ; 12, 3 ;. D.IO, 61, 3 9, 1—3). Este vorba desigur de jocuri consa­crate zeiţei romane a tinereţii (Iuuentus), ale căror antece­dente romane nu lipseau. Dar chiar şi în cazul acestor jocuri, unde domină teatrul şi muzica, nu lipsesc amatorii ;

118

Secvenţă romană

între ei, înregistrăm cavaleri şi senatori de viţă nobilă, asemenea lui Sura, de pildă, fiu al unui demnitar consular, sau Aelia Catella, binecunoscuta matroană care se urcă pe scenă şi dansează în ciuda celor optzeci de ani ai ei. Or, se ştie că, pentru romani, tradiţia era ca numai profesio­niştii — în majoritate, oameni de jos — să participe la aceste jocuri ; prezenţa la competiţii a unor amatori din rîndurile aristocraţiei era aşadar o inovaţie. La sfîrşitul concursurilor, Nero însuşi putea fi văzut pe scenă, cîntînd la liră. în anii următori ai domniei sale, voinţa lui Nero ^xde a eleniza spectacolele a devenit o constantă care nu a însemnat totuşi completa abandonare a tradiţiei plebe­iene şi italice ⁴.

Tot în 59, Nero a creat şcoli imperiale în care toţi cei ce doreau să ia parte la concursuri muzicale şi de gimnastică beneficiau de antrenamentul necesar (DIO, 61, 19, 2—3). împăratul dorea astfel să încurajeze în toate domeniile o largă mişcare de opinie în favoarea spiritului „agonistic". De altminteri, participarea aristocraţilor la aceste spectacole nu depindea decît de ei înşişi. Dar, dacă ar fi să dăm crezare opiniei lui Tacit, poate că recom­pensele seducătoare erau cele care influenţau, în parte, decizia de a participa la competiţii (Ann., 14, 14, 8—9). în acelaşi an 59, Nero întemeiază corpul aşa-numiţilor Augustiani, cuprinzîndu-i pe tinerii pionieri ai noii edu­caţii — de care vom vorbi mai departe — şi ordonă totodată construirea unui gimnaziu magnific.

în 60, fiind ales consul pentru a patra oară, Nero organizează, începînd cu 13 octombrie, jocuri pentru a sărbători încoronarea sa. Acestea au căpătat denumirea de* Neronia şi erau concursuri cincinale, certamen quin-quennale. De data aceasta, spectacolele nu mai au nici cea mai mică legătură cu obiceiurile romane şi italice. Remar­căm totuşi o singură concesie importantă : jocurile au loc din cinci în cinci ani, şi nu din patru în patru, cum cerea tradiţia grecească. în plus, laxismul moral care-şi pune amprenta chiar şi pe noile jocuri nu displace prea mult acelei plebe care, prin tradiţie, se lăsa cu uşurinţă sedusă de un anume comportament licenţios.

E vorba aşadar, după cum o spune şi Suetoniu. de un „lucru în întregime nou la Roma" : acest „concurs quinquenal, avînd după uzanţele greceşti trei tipuri de joc i muzical, gimnastic şi hipic" va lua „numele de jocuri nerordene" (SUET., Ner., 12, 7 ; vezi, de asemenea, TAC,

Keronismul

119

Ann,, 14, 20—21 şi DIO, 61, 21, 1). In realitate, o dată cu ele, vor fi organizate şi competiţii în domeniul poeziei şi a] artei oratorice. Juriul este compus nu din specialişti de condiţie modestă, ci din foşti consuli. în afara profesio­niştilor, la aceste competiţii participă şi tinerii aristocraţi formaţi în şcolile create în anul precedent. De data aceasta nu se mai înregistrează — cum s-a întîmplat în timpul luvenalelor — nici un fel de dezordine ; totul se desfă­şoară într-un climat de calm perfect. Pe toată durata jocurilor, s-au purtat — pentru a sublinia caracterul lor elenistic — veşminte greceşti, care vor fi abandonate o dată cu încheierea spectacolelor.

Nero n-a luat parte la aceste întreceri, dar aceasta nu 1-a împiedicat să obţină numeroase premii, inclusiv acela pentru elocinţă. Nepotul lui Seneca, Lucan, a cîştigat Ia concursurile de poezie o coroană pentru că îl slăvise în versuri pe împărat (SUET., Vita Lucani, 1,1).

O mare parte a opiniei publice şi chiar numeroşi aristocraţi s-au raliat spiritului novator care prezida organizarea acestor jocuri. La puţină vreme după aceea, strategia politică şi ideologică a împăratului avea să înregistreze o cotitură decisivă. Neronismul era deja instalat, numele folosit pentru desemnarea acestor între­ceri — Neronia — fiind el însuşi o mărturie evidentă.

Odată angajat în această nouă cotitură politică, împă­ratul continuă să încurajeze competiţiile artistice şi spor­tive. Alte concursuri au fost organizate în 63 şi 64, ca şi o serie de balete greceşti (SUET., Ner., 12, 4). In 64, cu prilejul marii sărbători organizate la Neapole din patrii în patru ani, Nero se produce pentru prima oară pe o scenă publică. Pînă atunci nu o făcuse decît în chip parti­cular, în spatele zidurilor care-i înconjurau domeniile, în primăvara anului 65, aşadar înaintea datei normale, care era prevăzută pentru luna octombrie, Nero a organizat cea de a doua ediţie a jocurilor quinquenale. Fastul cu totul excepţional al acestei competiţii se explică şi prin aceea că a fost organizată la puţină vreme după reprimarea conjuraţiei lui Piso. Sperînd să evite participarea împăra­tului, senatul i-a decernat dinainte cununile pentru elo­cinţă şi pentru cîntec. Nero le-a refuzat însă şi, însoţit de garda sa de pretorieni, de Augustiani şi de favoriţi, ^se urcă, pentru prima oară, pe scenă, la Roma. Declamă Versuri, cîntă la citeră.şi interpretează mai multe roluri

Viii ' Secvenţă rumană

în diferite tragedii, conformîndu-se regulamentului compe­tiţiilor. Consularul" Clavius Rufus făcu pe lingă împăra-tul-actor serviciile de prezentator solemn (TAC, Arm., 16. 4 ; SUET., Ner., 21).

Propaganda imperială s-a dovedit cu acest prilej mai activă decît oricînd. Astfel, provinciali în trecere prin Roma s-au pomenit câ li se ofereau locuri în tribune. Oratori şi poeţi l-au glorificat pe împăiat într-o serie întreagă de panegirice. E posibil chiar ca cele două egloge anonime, cunoscute sub numele de Carmina Einsidlen-sia, să dateze din această vreme. S-au emis, atît la Roma c;t şi la Lugdunum (Lyon), monede consacrate special acestei împrejurări. Pe aversul lor este bătută efigia unui Nero încununat de lauri, în timp ce reversul reprezintă o urnă şi o ghirlandă, avînd drept legendă următoarele : ..concurs quinquenal organizat la Roma" — CER(tarnen) QVlNQfennale) ROM(ae) CO(nstitiitum) (BMC, Imp., I, p. 251, nr. 251 : M. Smallwood, nr. 57)^r>.

Vizita pe care a făcut-o Tiridate la Roma, călătoria împăratului în Grecia şi triumful din 68 au prilejuit spe'ctacole şi mai somptuoase, la care Nero a participat cu entuziasm ; vom avea ocazia să le evocăm în detaliu în altă parte. Sa precizăm deocamdată că aceste manifestări sînt deopotrivă relevante pentru ceea ce înţelegem prin neronism. In legătură cu acestea, s-a remarcat de altmin­teri că Suetoniu a folosit în patru rînduri termenul de agon, unul din cuvintele de care -limba latină dispunea pentru a desemna aceste jocuri şi lupte. Or, acest cuvînt este de origine greacă şi Suetoniu nu-1 întrebuinţează decît în biografia lui Nero. O atare întîlnire nu este un hazard : o dată mai mult, vocabularul depune mărturie despre inspiraţia greco-orientală a neronismului''.

DOMUS AUREA - . '*

Abia în 64, după incendiul Cetăţii Eterne, descoperă romanii noul palat imperial, Casa aurită, care va înlocui de acum încolo vechea „Casă de trecere", cum se numea reşedinţa anterioară a principelui. Schimbîndu-şi strate­gia, Nero trebuia să-şi schimbe şi reşedinţa.

„în vestibulul acesteia, scrie Suetoniu, care ne-a'lăsat descrierea care urmează, a fost ridicată o statuie colosală a lui Nero, înaltă de o sută douăzeci de picioare : casa

Neronismui

181

_era atît de vastă, încît adăpostea în voie porticuri mari cu trei rînduri de coloane, lungi de o mie de paşi, un bazin asemănător cu o adevărată mare, înconjurat de edificii ca nişte oraşe şi, pe deasupra, o amplă suprafaţă amenajată în stil ţărănesc pe care puteau fi văzute diverse culturi, viţă de vie, păşuni şi păduri, cu tot soiul de animale domes­tice şi sălbatice. în restul complexului, totul era acoperit în aur, bătut în pietre preţioase şi în scoici cu perle, plafonul sălilor de masă era făcut din tăblii mobile de fildeş, brăzdate de orificii pentru ca, prin ele, să poată fi răspîndite de sus, peste convivi, fie flori, fie parfumuri : încăperea principală era rotundă, astfel că se rotea în permanenţă ziua şi noaptea de jur-împrejur, întocmai ca lumea. în sălile destinate băilor curgeau deopotrivă apă de mare şi apele trase din Albula" (Ner., 31. 2—3 ; vezi, de asemenea, TAC, Ann., 15. 42, 1—2).

Lucrările gigantice pe care le reclama un asemenea ansamblu arhitectural — întins peste o mare parte a centrului oraşului —■ au început îndată după incidentul din 64. Ele n-au fost încheiate niciodată. Arhitecţii Seve-rus şi Celer, probabil de origine romană, şi-au folosit aici întreaga imaginaţie şi au apelat la toate resursele pe care le oferea tehnologia epocii ; de altminteri, ei erau secondaţi de numeroşi tehnicieni extrem de ingenioşi. Armonia clasică a fost înlocuită de linia curbă, în unghiuri. Frescele graţioase care acopereau pereţii construcţiilor au fost executate sub conducerea unui pictor de mare talent, celebrul Fabullus sau Famullus. Nu e exclus de altfel ca la executarea frescelor să fi participat şi alt pictor. Minunile evocate de Sr.etoniu nu lasă nici o îndoială asupra ingeniozităţii de care au dat dovadă constructorii : mecanisme complexe, structuri inedite — ca, de pildă, bolta în formă de dom —, materiale necunoscute — ca acea specie de beton compozit cimentat, graţie unui mortar indestructibil, utilizat pentru paramentul molonilor sau al cărămizilor; într-un cuvînt, această realizare a fost o adevărată sfidare la adresa naturii.

Acest complex arhitectural reprezenta o unitate topo­grafică autonomă în interiorul unei Rome aflate ea însăşi într-o transformare totală. Au fost înglobate în ea Pala­tinul, o-parte din Esquilin şi din Caelius, ca şi valea ce separa cele trei coline şi unde avea să se înalţe mai tîrziu amfiteatrul Flavienilor, celebrul Coloseu. Suprafaţa totală ^a acestui ansamblu era de trei ori mai mare decît cea a

122 Secvenţă romană

grădinilor Vaticanului şi "a bazilicii Sf. Petru. Un lux în întregime urban şi o natură campestră îşi dădeau armo­nios mîna. Construcţia îşi datorează numele de domus aurea faptului că, la ridicarea ei, s-a folosit mult preţiosul metal, dar şi majestăţii pe care o degaja în genere specta­colul acestui palat-paradis. Graniţele domeniului urmau îndeaproape pantele colinelor, formînd un fel de bazin natural al cărui centru era acel mare lac menţionat de Suetoniu. E sigur că pe acest spaţiu se ridică azi Colo-seul. între numeroasele construcţii descrise de Suetoniu, se detaşează edificiul central. Această vastă clădire, pala­tul propriu-zis, ca şi celelalte de altfel, nu avea, desigur, aspectul tern din zilele noastre. în adevăr, la o jumătate de veac de la moartea lui Nero, deschiderile au fost blo­cate, lipsind astfel de aer şi de soare cele două aripi cu trei etaje, curţile interioare, camerele şi faimoasele sufragerii pe care le cuprindea edificiul.

Rotunda, sala principală de care vorbeşte Suetoniu, nu s-a conservat ; ca atare, nu ştim precis care era mecanismul hidraulic ce asigura rotirea domului. Seneca însuşi menţionează, la rîndul lui, existenţa în acea epocă a unor plafoane mobile (Ep., 90, 15). Băile şi vestibulul, curtea mare cu coloane impresionau de fiecare dată vizita­torii. Statuia- colosală care se înălţa aici, îndreptată cu faţa spre For (cf. PLIN., Nat. HisL, 34, 45—46) îl repfe-genta, cum am spus mai sus, pe Nero ; mai tîrziu, Vespa-sian avea să-1 înlocuiască pe Jostul împărat cu o statuie a Soarelui. Pretutindeni, se aflau sculpturi, toate datorate unor artişti celebri ; între acestea unele aparţineau lui Praxitele. Frescele lui Fabullus dădeau clădirilor culori vii şi luminoase : s-a remarcat astfel că, în Casa aurită, predomina albul, în timp ce la Pompei roşul le întrecea pe toate celelalte. Peisaje, personaje, animale, trofee şi scene mitologice animau aceste vaste suprafeţe pictate în linii precise. Aurul, pietrele preţioase, diversele tipuri de marmoră şi mozaicurile dădeau edificiului o strălucire orbitoare.

Simbolistica acestui ansamblu ne apare mult mai simplă decît s-a vrut adesea în gîndirea unor cercetători moderni ; în acest sens, criticile al căror obiect au fost analizele lui H. P. L'Orange nu ni.se par deloc justificate. H. P. L'Orange a subliniat pe drept simbolismul religios, dacă nu chiar politic, care a prezidat la concepţia Casei aurite, ca şi influenţa orientală şi elenistică pe care o de-

Neronismul

133

tectăm aici. Palatul a fost conceput ca o reşedinţă sacră. El este traducerea, în termeni arhitecturali, a unei apo­teoze imposibile, fiindcă, după cum se ştie, Nero nu putea Ei proclamat zeu la Roma. Astfel, rotunda, faimoasa sufra­gerie principală, era de fapt un fel de planetariu ilustrînd tema unui Nero cosmocrâtor.

înălţat spre gloria împăratului, glorie pe care vizita lui Tiridate al Armeniei nu face decît s-o consolideze, acest complex se înscrie într-o tradiţie romană : aceea a reşedinţelor aristocratice ale epocii de declin a Republi­cii. Dar Casa aurită se inspiră mai ales din construcţia marilor palate şi parcuri ale monarhilor elenistici, precum şi din „paradisurile'' — parâdeisoi — ale regilor iranieni. Influenţa părţilor ni se pare incontestabilă, cu atît mai mult cu cît aceasta este epoca în care Nero se reconci-liază cu dinastia Arsacizilor, a căror religie şi ale căror concepţii politice împăratul roman le admira.

„O să încep în sfîrşit să trăiesc şi eu ca un om" exclamă Nero în momentul inaugurării palatului (SUET., Ner., 31, 4). Un om pe care Colosul îl reprezintă sub trăsăturile lui Helios, un om destinat divinizării astrale, aflat în posesia carismei supreme. Iată-1 acum stăpîn peste un palat demn de soarele egiptenilor şi de zeul Mithra al părţilor. Opoziţia senatorială a detestat „acest palat odios ridicat prin despuierea cetăţenilor" (TAC, Ann., 15, 52, 2).

Din acest palat, din acest parc, din aceste grădini, din aceste chioşcuri, din aceste pavilioane şi coloane care evocă „paradisurile" suveranilor iranieni şi seraiul orien­tal, moştenitoare, la rîndu-le — ca şi palatele chine­zeşti — ale marilor construcţii partice şi babiloniene, ce va mai rămîne după Nero ? Ce a mai rămas din acest simbol al doctrinei antoniene, ridicat spre slava unui neos Helios — a „noului soare ?"

Doar Otho, la drept vorbind, a mai făcut efortul de a continua construcţia acestui parc-palat-paradis. Succeso­rii lui n-au făcut însă la fel. Vespasian a dat o parte din parc în folosinţă publică. Flavienii au construit Coloseul în locul în care, mai înainte, fusese deplasat Colosul şi unde se afla marele lac. Pe teritoriul complexului arhi­tectural, Titus a construit terme. Traian a ordonat să ^se astupe deschiderile clădirilor neroniene şi a ridicat, te rîndu-i, terme şi alte clădiri în jurul acestora. Totuşi, "i interiorul „teatrului maritim" al palatului lui Hadrian

124

Secvenţă romană

(uilla Hadriana), se afla o sală ciudată, cu o cupolă în umbrelă, care se apropia ca" stil de salonul cu dom turnant din Casa aurită.

Această filiaţie nu ne apare deloc întâmplătoare. Casa aurită inaugurează, după opinia noastră, un proces în cadrul căruia uilla Hadriana constituie punctul final : trecerea de la mentalitatea care caracteriza vechea cetate romană la codul socio-cultural al unui imperiu cu vocaţie universală. Altfel spus, acesta este chiar procesul de tre­cere de la ciuitas la anticiuitas. Cele două complexe arhi­tecturale —« al lui Nero şi al lui Hadrian — au de altfel o componentă orientalizantă. După credinţa inspiratorului său. neronismul trebuia să umple golul ivit ca urmare a crizei prin care trecea vechea lume caracterizată de ciuitas. In privinţa umplerii acestui gol, împăratul se înşela însă. Dar din eroarea sa a luat naştere această uluitoare reali­zare care a fost palatul Soarelui, Casa aurită '.

COTITURA ₀

Construcţia palatului-paradis s-a ridicat la un preţ exorbitant. Numeroase sculpturi şi opere de artă ce şi-au găsit aici adăpost veneau de fapt din temple şi din cetăţi ale Eladei şi Orientului, care au fost expropriate cu forţa. Chiar mai înainte de incendiul Romei, Nero îl însărcinase pe Acratus, un libert imperial, să-i alcătuiască o colecţie de artă vrednică de măreţia sa... După incendiu, agenţii împăratului parcurseră Ahaia şi Asia, confiscînd tot ce ar fi putut să placă principelui. Delphi, Olympia, Atena, Thespiae, Pergamul fură astfel deposedate de o parte din patrimoniul lor artistic. Tot din Grecia au fost aduse capodoperele lui Praxitele care urmau să decoreze Casa aurită. Printre oamenii de curte, agenţi ai săi, pe care Nero îi folosea în scopul constituirii colecţiei, cităm pe filosoful stoic Secundus Carrinas, pe Calvia Crispinilla, pe Vatinius şi pe Aegialus (PLIN., Nat. Hist., 1*3, 14 ; TAC, Ann., 14, 45, 2—4 ; 16, 23 ; SUET.. Ner., 37,7 ; PAUSANIAS, 6, 25 ; 9, 27, 3 ; .10, 7, 1). Chiar la Roma, împăratul nu şovăie să comande topirea unor statui de aur şi argint, inclusiv cele ale penaţilor, pentru a-şi procura sumele necesare ⁸.

Niciodată funcţionarii imperiali nu s-ar fi dedat la asemenea exacţiuni înaintea acestei mari cotituri a politi-

Neronismul