Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre
Yüklə 4,77 Mb.
|
149 deşte şofran. Mulţimea în delir îi oferă daruri, ii aclamă pumindu-1 Nero-Apollo, Nero-Herakles, „noul August", îl salută ca pe cel mai bun citared, cel dintîi conducător de care şi periodonikes, învingător la toate luptele greceşti, şi îi laudă „vocea sfîntă". O mie opt sute de coroane vor fi depuse în templul lui Apollo, în palatul imperial şi în Circul Mare (SUET., Ner., 25, 1—4 ; DIO, 63, 20, 4^5 ; 21, 1) ->'K Acest eteroclism, oricît de somptuos, eşua în grotesc şi nu era deloc în acord cu mentalitatea romanilor. Nero ştia bine acest lucru şi ţinea seama de el. Iconografia monedelor care îi exaltă obiectivele trădează această preocupare : un sesterţiu, bătut în această perioadă bogată în emisii monetare, aşa cum remarcă şi Suetoniu (Ner., 25, 4), îl arată, pe avers, pe principe, încoronat cu laurii victoriei, ţinînd în mîini o creangă din acelaşi laur şi statueta Minervei — zeiţa înţelepciunii, a culturii şi a artei (BMC, Imp., I, p. 217 : E. Sydenham, op. cit., p. 103, nr. 44 şi p. 128 : M. Smallwood, nr. 67). Prezenţa Victoriei romane — Victoria.— este la fel de semnificativă ca şi adoptarea ceremonialului militar sau ca referirea-la August. Altfel spus, victoria artistică are drept temei o structură aproape militară ; Nero citaredul nu uită totuşi că este totodată imperator. într-un moment în care, în provinciile occidentale, oamenii se răscoală în numele tradiţiilor romane, principele înţelege să arate că el ră-mîne fidel acestora din urmă. Ceea ce nu-1 împiedică deloc să abandoneze tot ceea ce nu ţine de viziunea şi scopurile sale politice. De acum înainte, regimul neronian se va axa pe o dublă bază : militară şi romană, pe de o parte, agonistică şi elenică, pe de altă parte. Iată de ce nu credem, nu mai credem că Nero ar fi proiectat atunci să schimbe direcţia, să adopte o nouă strategie. Cele cîteva modificări ce intervin în realizarea proiectului său sînt de ordin tactic. în acest context, triumful este destinat să consolideze, chiar să încununeze neronismul. Desigur, opoziţia prelungită a romanilor îl irită pe împărat ; o opoziţie pe care senatorii nu sînt singurii care o întreţin : printre cavalerii şi provincialii sus-situaţi apar rezistenţe şi refuzuri — răscoala lui Vindex o va dovedi curînd — şi chiar şi la Roma se găsesc plebei care să li se alăture. Nero nu-şi dispersează totuşi tirul. Senatorii rămîn ţinta lui principală. Am văzut că împăratul plasează în fruntea armatelor şi provinci-
150 Secvenţă romană ilor o nouă generaţie de senatori, de obîrşie mai modestă. El va dori să limiteze, de asemenea, prerogativele Curiei şi sa micşoreze numărul legaţilor imperiali de condiţie senatorială. Din acest punct de vedere, Nero, o spunem din nou, este un precursor al monarhilor din Imperiul tîrziu, din veacurile III şi IV. Eveniment emblematic al neronismului, triumphus-ul din 68 va fi-aşadar, pentru orchestratorul său, ocazia de a-şi afirma mai mult decît oricînd elenismul. Imperiul bicefal la care visează şi care prinde formă puţin cîte puţin nu este, cum am mai spus, deloc politic, ci cultural şi axiologic. El a fost visat nu de către un principe-imperator ci de către un împărat-citared, un împarat-conducător de care, ce, neputînd să înrădăcineze în vechea lume romană noul cod socio-cultural conceput în acest scop, îl desfăşoară pe scenă şi în Circ. După Tacit, Nero ar fi explicat într-o zi lui Seneca, lui Burrus şi consiliului său că „a lua parte la lupte ecvestre era o practică curentă la regii şi la generalii din vechime, o practică celebrată -de cîntecele poeţilor şi destinată să onoreze zeii", că aceste cîntece „erau consacrate lui Apollo" şi că „datorită acestor atribute zeul era considerat nu numai în oraşele greceşti, dar şi în templele Romei, ca zeu suveran şi stăpîn al divinaţiei" (Ann., 14, 14, 2—3). Bazată pe fapte reale sau fabricate, această explicaţie este, ea însăşi, o profesiune de credinţă. Aceşti regi, aceşti generali, aceşti poeţi — să ne gîndim la Pindar — sînt cu toţii oameni ai lumii elene. Numai Apollo — dar el este un zeu — ţine atît de tradiţia romană, cît şi de cea greacă. Viziunea axiologică a lui Nero este clară : el acceptă componenta italică — în realitate de origine plebeiană — dar o subordonează elenismului său. AGON ŞI LUXUS E vorba cu adevărat de o viziune axiologică a lumii, a vieţii cotidiene, a culturii şi a relaţiilor dintre suveran şi supuşi. Jocurile din 59—60, cotitura din 61, strategia acelei cletrîentia, apoi a opusului acesteia, seueritas, construirea Casei aurite, vizita lui Tiridate, turneul artistic şi sportiv în Grecia, triumful din 68 constituie tot atîtea etape care au permis neronismului să se decan- Neronismul 151
teze şi să se formuleze. Politic prin ceea ce extrage de la doctrina antoniană şi din teocraţia solară, neronismul se situează mai ales pe un alt teren : acela al mentalităţilor. Cîmpul lui de acţiune este chiar această infrastructură imaterială care determină activitatea mintală şi psihologia colectivă a unui popor şi organizează ansamblul regulilor şi valorilor care constituie codul său socio-cul-tural : o infrastructură produsă, ea însăşi, de o realitate istorică ambiantă şi înregistrînd, după cîtva timp, adesea cu încetineală şi întîrziere, mutaţii şi seisme economice, sociale şi politice 35. Curios lucru, megalomania lui Nero, vanitatea lui fără margini, teama lui bolnăvicioasă de rivali au fost chiar semnele revelatoare ale pieirii vechii lumi romane. Cetatea antică era în criză ; consilierii principelui n-au încetat să i-o amintească, unii căutînd, ca Seneca, un compromis cu trecutul, alţii, ca Tigellinus, după cum vom vedea, împingîndu-1 spre soluţii mai radicale. Vechea ordine a lucrurilor preţuia în mod deosebit acea uirtiis Romana, virtutea romană, noţiune-cheie concentrînd o jerbă de atitudini şi de valori constitutive ale unei tradiţii ; printre cele mai importante, menţionăm grauitas — gravitatea, seriozitatea —, parsimonia —■ spiritul de economie —, pudicitia — decenţa —, lucidus or do — ordinea netă şi clară —, certamen —- adică lupta, emulaţia în slujba cetăţii, salvarea Republicii fiind suprema lege. Dar aceste Valori erau ele însele subordonate altora, adevărate pîrghii ale mentalităţii tradiţionale a Cetăţii Eterne ; într-uri fel, ele erau un cod al codului : pietas — pietate, respect, devoţiune — şi fides — lealitate ; amîndouă se constituiau ca un motor al datoriei, prima al îndatoririlor religioase, filiale şi patriotice, a doua al îndatoririlor civice, mai ales în timp de pace, dar şi în timp de război. Aceste metavalori, stînd la temelia culturii, moralei şi educaţiei, continuau încă să fie referinţe ultime chiar pe vremea lui Nero. Ele impuneau fiecăruia obligaţii cărora nimeni nu putea să li se sustragă 36. Dar, pentru ca aceste frontiere interioare şi morale să persiste, era nevoie de existenţa unei alte frontiere, aceea exterioară, materială şi instituţională : cetatea fomei. Or, Nero şi ai săi nu mai vedeau această graniţă. -^r le plăcea să viseze la un imperiu mondial, pe care 152 Secvenţă rornană nu-1 mai vedeau la scara unei ciuitas, ci a unei anii- ciuitas. încercară deci să substituie — fără a le părăsi în întregime — valorilor cetăţii pe cele ale anti-cetăţii : bucuria de a trăi, plăcerea fără margini, exuberanţa, extravaganţa, permisivitatea. Nero 'credea că poate în drăzni orice. Umflat de orgoliu pentru succesul obţinut prin politica sa represivă, nu declara el — ne aminteşte Suetoniu — că „nici un împărat nu ştiuse pînă atunci ceea ce îi era îngăduit ?" (Ner., 37, 5). Era o adevărată sfidare pe care o lansa astfel supuşilor. Cuvîntul latin audaeia nu redă decît în mică parte ceea ce această „îndrăzneală" conţine ca substanţă dementă, lipsă de măsură şi de moderaţie. îndrăzneala lui Nero este într-o anumită măsură fructul unei întîlniri între pulsiunea unui om şi maniera lui de a proiecta o lume şi de a acţiona în cadrul ei, o „Weltanschauung" care, în acest caz, nu e altceva decît cultură greacă elenistică şi orientală. Pulsi unea îl va împinge pe principe spre această „Weltan schauung". Aceasta din urmă va permite celei dintîi să se exprime. • Codul socio-cultural. pe care Nero voia să-1 impună se axa pe două cuvinte-cheie, unul grec şi altul latin : agon şi luxus. Aceşti, doi termeni definesc metavalori care, în mintea împăratului şi a partizanilor lui, trebuiau să înlocuiască pietas şi fides. Agon, în greacă, înseamnă joc, concurs ; înseamnă totodată şi locul în care aceste jocuri se desfăşoară şi unde se adună spectatorii pentru a asista la ele. Desemnează deci concursul sportiv sau artistic prin el însuşi, dar şi un loc privilegiat prin excelenţă, .un spaţiu în care merită să-ţi petreci timpul cel mai preţios. Satisfacţia de pe urma participării la un agon este dezinteresată. Sîntem departe de acel certamen roman în care emulaţia nu are sens pentru că se află în serviciul cetăţii. Tacit considera jocurile neroniene ca o veritabilă denaturare a certamen-ului tradiţional. Astfel, descriind Iuvenalele din 59, el se indignează în faţa „creşterii desfrîului şi a nelegiuirilor", ca şi în faţa „acestei emulaţii a viciilor" — certamina uitiorum — care transformă jocurile într-o „cloacă impură" (Ann., 14, 15, 5). Să remarcăm un lucru : Tacit nu utilizează termenul agon. Fidel obiceiului său, el evită cuvintele greceşti, preferind — preferinţă de scriitor, dar şi de moralist — să recurgă la resursele lexicale ale latinei : la un Neronismul 153
sinonim, de exemplu, atunci cînd evocă acele ludicrae artes neroniene — artele scenei —, prin care el înţelege mai mult decît simplul platou de teatru (ibid., 14, 16 1). Suetoniu însă nu este atît de vigilent. El foloseşte chiar cuvîntul agon, dar întotdeauna, am mai spus, pentru a se referi la Nero sau la Grecia. Astfel, uneeri el menţionează cea de a doua ediţie a jocurilor neroniene — Neroneum agona — (Ner., 21, 1), alteori vorbeşte de organizarea concursului de către principe (ibid., 23, 1) sau de către cetăţile greceşti (ibid., 22, 6). . Luxus, după cum spuneam, este un cuvînt latin. El este sinonim cu fast şi cu splendoare, dar, de asemenea, în ochii romanilor tradiţionalişti, cu excesul şi chiar cu des-frîul, semnificaţii pe care neronismul le asumă întru totul, făcîndu-şi chiar din ele un titlu de glorie. Nici o altă noţiune n-ar putea să redea mai bine această pasiune a magnificenţei, a fastului şi a paradei, a acestei îndîrjiri de a depăşi atît obiceiurile oamenilor şi regulile societăţii, cît şi legile naturii. Faptul că acest cuvînt este de origine latină nu ni se pare lipsit de importanţă. El simbolizează tot ceea ce este plebeu, italic şi popular în ne-ronism : configurează astfel o componentă care nu era străină acelui sal italicum, acelei „sări italice", de unde farsa, satira şi comicul buf îşi trăgeau, toate, seva. în sfîrşit, pentru neronieni, luxus însemna tot ceea ce permitea desfătarea fără margini. De data aceasta, Tacit nu face economie şi utilizează cuvîntul de mai multe ori, în mod invariabil pentru a condamna. îl foloseşte pentru a descrie bogăţia — condamnabilă în ochii săi — a festinului pe care l-ar fi dat Tigellinus în 64, spre a calma emoţiile opiniei publice, emoţii prilejuite de proiectul călătoriei în Grecia, amînat, desigur, de împărat. II foloseşte, de asemenea, şi mai ales într-un sens mai puternic, pentru a zugrăvi, de pildă, viaţa dezordonată pe care o duce Nero încă în anul 55, şi acele festine imperiale la care participă, noaptea tîrziu, histrionul Paris „pentru a însu-keţi plăcerile principelui", altfel spus, pentru a-1 împinge spre noi excese, în noi desfrîuri (Ann., 13, 20, 1). Acelaşi este cuvîntul ce revine sub pana sa cînd evocă divertismentele care însoţesc Iuvenalele din 59, aceste inritamenta •jwjut, aceste „stimulente vizînd să încurajeze risipa" °id- 14, 15) 3) Sau atunci cînd blamează absenţa de «reţinere în plăceri", în care se distingea Calpurnius *^so, viitorul conjurat din 65 (ibid., 15, 48, 3). 151 Secvenţă romană Acest termen, luxus, se găseşte, de altfel, la Tacit în centrul unei constelaţii de sinonime mai mult sau mai puţin apropiate şi de care istoricul se foloseşte cînd este nevoie : astfel, în legătură cu acelaşi Piso, el vorbeşte de majignificentia — magnificenţa lui — şi de leuitas — de superficialitatea lui. în altă parte, mai sever, el atacă lasciuia, dezordinea, destrămarea moravurilor (ibid. 14, 20, 5 ; 21, 6) şi chiar licenţia — licenţa (ibid., 14, 20, 5)] care permite „poziţii şi dansuri obscene" (ibid., 15, 37,' 7). In sfîrşit, în această constelaţie semantică, există o ultimă noţiune pe care o vom evoca, fiind utilizată chiar de partizanii noului sistem axiologic : laetitia, bucuria (ibid., 14, 21, 6). O bucurie de a trăi care, după cum am văzut, se traduce prin . căutarea, unei plăceri fără limite. Aşa a fost generaţia neroniană : supusă unei uitiorum dulceăo, farmecului sau, mai degrabă, dulceţii viciilor (ibid., 15, 48, 3). La urma urmei, o dolce vita... NOTE
155 rtice ale călătoriei lui Nero în Grecia, în Revista de Istorie, 27, 1974, P. 413-428. 3. G. Schumann, op. cit., p. 61, consideră că Nero a redus importanţa luptelor de gladiatori, prin hotărîrea pe care a luat-o de a interzice uciderea finală a luptătorului învins (SUET., Ner., ' 2), Vezi, de asemenea, A. Maiuri, Dell'opposizione ai ludi gladiatori, în Atene e Roma, N.S., 2, 1952, p. 45—48. Despre importanţa spectacolelor, în general, vezi Z. Yavetz, op. cit, p. 21—24. O descriere a spectacolelor organizate de Nero este dată de j Bishop în cartea sa Nero : the Man and the Legend, London, 1964, p. 114—130.
oisille, Poesie et art figure de Neron aux Flaviens. Recherches 156 Secvenţă romană. sur Vico-nograyhic et la correspontanee des aris ă Vepoquc riale, teza de doctorat, Lille, 1978, pi 300—322. Despre pictura murală din Domus aurea, vezi şi N. Dacos, Fabullus et l'auire peintre de la Domus Aurea, in Dialoghi d'Archeologia, 2, 1903, p. 210—226.
Despre aceşti consuli, vezi şi Paul A. Gallîvan, The Number of Consuls per annum under the Principate : the Evidence from the Reign of Nero, în Filologike Listy, 96, 1973, p. 213—218. M.A. Levi, op. cit., p. 134 şi 146—147, notează modificările survenite pe lista consulilor, dar nu plasează cotitura istorică în 61. Cît despre influenţa politică a cisalpinilor, vezi E. Chilver, Cisal-■pine Gaul. Social and Economic History from 49 B.C. to the Death of Trajan, Oxford, 1941, p. 95—107, şi J. Gage, Les classes sodales, p. 38.
Yüklə 4,77 Mb. Dostları ilə paylaş:
|