Eugen cizek secvenţĂ romană Mijlocul secolului I al erei noastre

so

Secvenţă romană

şi astfel ia sfîrşit întronarea militară a lui Nero. Urinează întronarea senatorială, simplă confirmare a celei prece­dente, care are prioritate. Cu aceeaşi rapiditate, spre a nu lăsa timp partizanilor lui Britannicus să acţioneze în vreun fel, Nero se îndreaptă spre senat. Dezbaterile încep pe la orele paisprezece, printr-un discurs al lui Nero pregătit de Seneca, şi se sîîr-şesc o dată cu căderea serii, în jurul orelor optsprezece. în intervalul cîtorva ceasuri, Nero a devenit împărat (TAC, Ann., 12, 69 ; SUET.. Ner., 3 ; DIO, 61, 3).

Vestea ajunge rapid în provincii, care se înclină fără urmă de ezitare. Guvernatorii au ştiut să stîrnească en­tuziasmul, uneori sincer, al acelora pe care tinereţea lui Nero îi seduce şi care se simt apăsaţi de birocraţia clau-diană. In Egipt, la 175 de kilometri la sud de Memphis, soseşte circulara de care pomeneam mai înainte. E vorba, de fapt, de un papirus al cărui text, redactat pentru func­ţionarii subalterni de unul dintre superiorii lor, este o variantă a unei alte circulare, de data aceasta adresată de administraţia imperială prefectului din Egipt şi principa­lilor săi adjuncţi. Sînt indicate aici diversele ceremonii care vor celebra venirea la domnie a lui Nero : mulţumiri înăl­ţate zeilor, sacrificii etc.

Egiptenii l-au salutat pe împărat aşa cum odinioară obişnuiau să-şi salute faraonul. Venirea lui Nero la putere, spune circulara, este purtătoarea unei speranţe univer­sale. Se află înscrise în acelaşi text o sumedenie de titluri pompoase, inspirate de obiceiurile locale, împăratul fiind numit, rînd pe rînd, ..izvor al tuturor bunurilor'' şi. geniu bun al universului. După cum arată această terminologie, ne aflăm de acum înainte în plină doctrină antoniană.

VIRTUTE REGALĂ Şl ELENISTICA

în timpul domniei sale, Nero a practicat două strategii diferite, deşi s-a lăsat călăuzit numai de doctrina anto­niană şi cultul acesteia pentru virtutea regală şi elenistică. Această doctrină a impus celor două strategii un ţel co­mun : organizarea Imperiului potrivit modelului elenistic, şi obiective specifice : unitatea romanilor în spiritul res­pectului pentru tradiţiile italice, în primul caz, crearea unui nou. cod' socio-cultural şi răsturnarea vechilor insti­tuţii, în cel de-al doilea.

lnsniraţia politică şi ideologică

81

Arhe pănton agathân, spunea deci circulara către egip­teni din 17 noiembrie : Nero, ,.izvor al tuturor bunurilor". Se manifesta asti'el recunoştinţa unei ţări întregi pentru un suveran care oferea supuşilor săi tot ce le era necesar, în special în momentele revărsării Nilului. Aceeaşi fervoare se regăseşte chiar şi în numele triburilor alexandrine sau în unele documente care fac din Nero „salvatorul şi bine­făcătorul umanităVii" ¹⁵. Vocabularul este semnificativ în această privinţă : cuvîntul châris — „graţia" — revine deseori, ca şi verbele care ţin de acelaşi cîmp semantic. Acest „charism" imperial este cu atît mai semnificativ, cu cit Nero, la începutul domniei sale — adică în epoca mărturiilor egiptene consemnate mai sus — dorea să apară, chiar şi în ochii egiptenilor, ca moderat. într-o scrisoare redactată de cabinetul imperial şi adresată unor greci din Egipt, el laudă bunele intenţii pe care supuşii din această parte a Imperiului le-au manifestat cu prilejul venirii sale la domnie, acceptă unele omagii — statui şi tronuri purtate în timpul procesiunilor, felurite imagini ale împăratului etc. —, dar refuză altele : cutare templu sau cutare sanc­tuar, manifestări prea explicite ale divinizării sale.

' Deşi împăratul este considerat reprezentant al zeilor, divinizarea nu este totală. îl mai caracterizează şi o altă trăsătură, de data aceasta una umană, moştenită de la regii elenistici : virtutea. în Egipt, principatul se îndreaptă, într-adevăr, către o autocraţie de tip oi'iental, potrivit mo­delului faraonic şi lagid. De-a lungul întregii sale domnii, Nero va tinde către acest ideal al basileului elenistic. în sfera conceptului de virtute regală — arete, idrtus — el dă prioritate dimensiunii de „magnific", adoptînd anumite elemente ale liturghiei aulice elenistice, expresie concretă a doctrinei teocratice ^Iy.

Nero acorda o atenţie cu totul specială Egiptului şi politicii egiptene. Să nu uităm că era cel mai tînăr îm­părat pe care romanii îl avuseseră vreodată ;~ la fel de tînăr ca unii dintre faraonii sau suveranii elenistici. Ceea ce i-a atras dintru început simpatia egiptenilor. Şi iarăşi să ne aducem aminte că Nero i-a avut ca dascăli pe Seneca — filosoful care petrecuse mult timp pe pămîntul faraonilor — şi pe Chaeremon, stoicul egiptean.

Această mistică a virtuţii regale şi elenistice nu s-a li­mitat, de altfel, la teritoriul egiptean. Ea s-a propagat şi în provinciile septentrionale, aşa cum dovedeşte coloana

83

Secvenţă roKavă

din Mainz. Celebrînd supYmerea lui Tiridate din Armenia, trofeul proslăveşte triumful acelei avele regale. Acest lucru constituie, de fapt, o premieră în arta romană occidentală. Pînă atuftci; artiştii atribuiau victorii'e soartei, norocului şi divinităţilor. Dimpotrivă, Nero afirmă că succesele sale pe plan politic sau militar se datorează în exclusivitate virtuţii sale. El se află undeva deasupra legilor, şi chiar a destinului, datorită calităţilor excepţionale cu care l-au în­zestrat zeii, dar şi datorită propriei lui forţe. Omul acesta care n-a mers niciodată pe un cîmp de luptă a fost de douăsprezece ori aclamat ca imperator, titlu pe care sol­daţii îl acordau de obicei generalilor ce dobîndiseră mari victorii sau, începînd cu domnia lui Tiberiu, împăraţilor Romei, pe care comandanţii îi reprezentau ¹⁷. Să nu uităm Grecia, unde Nero va fi numit cosmocrâtov : „stăpînul lumii" (Orientis Gvaeci Inscriptiones Selectae, 668).

Nero se complăcea în această postură, care-1 arăta fie ca zeu în carne şi oase, fie asociat unei divinităţi care îi ceda o parte din forţa sa : în această părticică zeiască îşi află obîrşia strălucirea virtuţii sale regale. Ioan Chrysosto-mul va spune mai tîrziu că Nero voia să fie numit zeu şi „stăpîn al pămîntului şi al mării" (Omilia IV despre Timo-theu II, 3). S-a văzut aici o exagerare şi s-a pretins că îm- -paraţii romani nu fuseseră niciodată numiţi stăpîni ai mării ; avem totuşi un exemplu contrar chiar sub domnia lui Nero : unul din triburile alexandrine şi-a luat numele de „păzitor al mării" (phylaxithalăseios), inspirîndu-se evident din pretenţiile cezarului ¹⁸. Decretul votat de ceta­tea Akraiphie cu prilejul eliberării Greciei îl proclamă pe Nero „zeu eliberator", trecînd-o şi pe soţia sa în rîndul divinităţilor (M. • Smallwood, nr. 64, citat anterior). Un număr însemnat de monede, bătute în partea de est a Imperiului, demonstrează acelaşi lucru, Nero fiind celebrat şi aici ca „zeu" (theos). Deşi acest zeu nu era, de cele mai multe ori, decît un mesager al divinităţii — după cum am arătat mai înainte-—, nici un alt cezar, în afară de Gaius-Caligula, nu se bucurase pînă atunci de o asemenea cin­stire. Iar Nero, viclean, profita de această divinizare, care nu făcea decît să-i sporească aura virtuţii regale.

La Roma şi în părţile de vest ale Imperiului, lucrurile s-au petrecut altfel. Desigur, Fraţii Arvali sărbătoreau în fiecare an ziua de naştere a împăratului — 15 decembrie — şi data adopţiunii sa⁷e — 25 februarie (M. Smallwood, nr. 19—22). Dar, după descoperirea conspiraţiei lui Piso,

Inspiraţia politică şi ideologică

83

Nero s-a opus iniţiativei de a i se înălţa un templu la Roma (TAC, Ann., 15, 74, 3—4), invocîixî un pretext care, de fapt, ascundea teama de a nu stîrni susceptibilităţile ro­manilor. Se ştie că vechile obiceiuri romane refuzau divi­nizarea împăraţilor. Cu toate acestea, începînd chiar din anul 65, monede occidentale îl reprezintă cîteodată pe Nero în chip de zeu, identificîndu-1 cu Apollo citaredul. încă din 55, în urma retragerii părţilor din Armenia, senatul hotărîse instalarea unei statui a împăratului în templul lui Marte Răzbunătorul (ultor), zeul războiului. Această statuie de dimensiuni de-a dreptul divine urma să fie obiectul unui cult. Nero, pus alături de Marte, devenea synnaos-ul său ¹⁹. Noul cod socio-cultural cîştiga, încetul cu încetul, tot mai mult teren.

Administraţia imperială încuraja, desigur, aceste apro­pieri de zei, aceste amalgame. Să nu uităm că Nero era, înainte de toate, prezentat ca mesager al zeilor. Virtutea şi geniul său erau calităţi divine ; nu mai puţin divine erau Prosperitatea, Pacea şi Salvarea universală aduse de el. Şi în această privinţă stau mărturie denumirile tribu­rilor alexandrine. După eliminarea conjuraţilor pisonieni, monedele de aur îl reprezintă pe împărat asociat concepte­lor divinizate de Salus şi Securitas.

Nu de puţine ori ni se înfăţişează un Nero alăturat zeului suprem, adică lui Iupiter, şi în special lui Iupiter Eliberatorul : Iuppiter Liberator, Zeus Eleutherios. Men­ţionăm, în acest sens, decretul din Akraiphie, o monedă din Corint şi un vers al poetului Calpurnius Siculus da-4;înd de la începutul domniei neroniene (Ecl, 4, 142). Tot după 65 e.n., supuşii îl vor asocia pe Nero cu Iupiter Pă-^ zitorul (Iuppiter Custos) şi chiar cu Iupiter cel mai Bun şi cel mai Mare (Iuppiter Optimus Maximus, BMC, Imp., 1, p. 209, nr. 67 ; M. Smallwood, nr. 59 şi ILS, 9235 : M. Smallwood, nr. 160).

Faptul că Nero a fost asociat şi cu Apollo nu e un lucru de mirare : acesta era zeul fondatorului Imperiului şi patronul suprem al citarezilor. încă din primele luni ale domniei, se va impune — propagandă oficială sau venera­ţie spontană ? — imaginea unui Nero alter Apollo : prin­cipele, un alt Apollo. Imediat după triumful din 68, împă­ratul îşi instalează în palat statui car.e-1 înfăţişează cu atributele zeului-citared. De asemenea, sînt bătute monede cu efigia lui Nero-Phoebus. Altele, bătute în bronz, ne oferă, pe o faţă, portretul lui Apollo, însoţit de titlurile

'Kl.

Secvenţă romană

imperiale, iar pe cealaltă, chipul lui Nero, cu diversele sale denumiri în legendă. Numeroase asemenea monede au fost emise la Lyon, numit pe atunci Lugdunum, şi la Roma (BMC, Imp., p. 245—274, nr. 218 ; 237 etc). Putem desprinde acest apollinism şi din sursele literare care ne stau la dispoziţie (TAC, Ann., 14, 14, 2 ; SUET., Ner., 25, 2—4 ; 53, 3 ; PS-LUG., Nero, 2 şi 10 ; DIO, 61, 21 ; 63, 14 şi 20). Nu în mică măsură au contribuit la această ima­gine despre Nero şi scriitorii epocii : Seneca (Apoc, 4, 1, 22—24), Calpurnius Siculus (Ecl, 4, 87, 91 ; 153—159 ; 7, ' P3 şi urm.). Lucan (Phars., 1, 45—62 ; Carm. Eins., 2, 38 ; Anth. Gr., 9, 178) etc. în sfîrşit, există numeroase inscrip­ţii care — precum cea de la Atena — fac din împărat un nou Apollo (neos Apollon, 1G, III'-, 3278 : M. Smallwood, nr. 145; ca şi M.'Smallwood, nr. 161; 162: IGRR, I, 1034 şi SEG„ IX, 75).

Acest apollinism, în afară de faptul că are o legătură cu vocaţia artistică a lui Nero, implică în egală măsură şi o funcţie politică : proslăveşte virtutea regală şi teocraţia solară. Pe bună dreptate, istoricii au desluşit aici prezenţa lui Helios, zeul-soare, într-un cuvînt, ,.o heliolatrie de tip egiptean". Mai mult decît un nou Apollo, Nero ar fi, aşa­dar, înainte de toate, noul Soare, strălucind deasupra lu­mii romane şi elenistice (IGRR, III, 345 : M. Smallwood, nr. 146). Cel puţin, astfel sună textul unei inscripţii din Asia Mică. Seneca însuşi nu e prea departe de asemenea formulări, atunci cînd scrie : „valuri de lumină te încon­joară şi atrag privirile tuturor înspre tine. Te vezi str.ălu-cind în afară ; eşti un astru care se înalţă .!" (De ci., 3, 6, 4 ; vezi, de asemenea, Apoc, 4, 1, 25, 31). Această identi­ficare cu soarele care răsare deasupra lumii (oreris), Seneca o împrumută, desigur, de la egipteni, care îşi desemnau în acest fel faraonii şi, fără îndoială, pe Nero însuşi. Se pare că şi în Italia artele figurative au preluat această metaforă solară.

-Dai- Apollo al lui Nero este cu totul altul decît cel ai lui August. El nu are nici puritatea, nici calmul, nici se­ninătatea acestuia din urmă. Nero este megaloman, păti­maş, iar soarele lui dogoreşte şi pîrjoleşte. De fapt, Nero este deopotrivă — şi va fi exaltat ca atare — „noul Dionysos".

în ceea ce-1 priveşte pe Nero ca sportiv, împăratul as­pira la o egalitate cu Hercule — precum o dovedesc tex­tele şi monedele (SUET., Ner., 53, 2 ; DIO, 63, 20, 5 ; E.

inspiraţia politică şi ideologică

S5

Sydenbam. The Coinage of Nero, London, 1920, p. 32), Cu un ilercuie atlet, dar şi cu un Hercule justiţiar şi salvator. Nero va fi asociat şi cu Asclepios, zeul tămăduitor şi pa­tron al raedicinei, uneori chiar identificat cu acesta — cum o atestă o inscripţie din insulele greceşti (IGRR, IV, 10a3 : M. Smallwood, nr. 147)' — şi, bineînţeles, cu multe alte divinităţi locale, precum Geniul din Patrae. în Grecia (II. Smallwood, nr. 23)^2l).

GENIUL CEL BUN

Agathos daimon ies oikoumenes : regăsim şi această formulă în circulara redactată de funcţionarii imperiali din Egipt : Nero e numit aici „geniul cel bun" sau ...spiritul bun al universului". O inscripţie din insula Cos ii-prezintă, şi ea, ca pe un „zeu bun", a.galliâs theos. Formula nu este, deci, rară. Ea mai apare pe o stelă din Busiris, înălţată în onoarea prefectului Balbillus, ca şi în legendele de pe monedele alexandrine, care celebrează, în persoana Iui. Nero, pe neos agathos daimon (Corpus Inscriptionum Graecarum. 3, 4699 : IGRR, 1, 1100 : OG1S, 666 : M. Small­wood, nr. 413 şi Poole, Greek Coins in the British Museum, 171).

Figura geniului protector datează din timpuri stră­vechi la Alexandria. Legenda spune că acest aşa-zis „duh bun" s-ar fi manifestat odată cu întemeierea cetăţii, sub forma unui dragon care ar fi fost mai apoi omorît. Alexan­dru i-a înălţa* un templu, sanctuarul lui agathos daimon, ce a dăinuit pînă în sec. IV al erei noastre. Originea lui este, fără îndoială, străveche. Unii văd în el o reminiscenţă, a divinităţii indigene Shaî : obîrşie egipteană, deci, dar mai ales pre-elenistică. Formula se inspira la vremea aceea din titlul cu care era desemnat în mod tradiţional faraonul primei dinastii, adică ntr njr, „zeul perfect¹' ^3!.

Nero a fost singurul împărat roman care a beneficiat de acest titlu. în plus, el i-a dat o dimensiune universală pe care tradiţia egipteană nu i-o conferise nicieînd. Nero, noul geniu, nu protejează numai cetatea Alexandriei, por­tul ei şi ţara Nilului, căreia îi asigură fecunditatea ; ocroti­rea lui se întinde asupra lumii întregi, începînd, bineînţeles, din Egipt, teritoriu prin excelenţă al teologiei solare şi cen­tru al universului, în ochii locuitorilor săi. împăratul este

86

Secvenţă romană

„zeul binefăcător al universului" şi, în acelaşi timp, rege absolut.

Formula agathos dairaon s-a răspîndit oare şi în restul Imperiului ? Nu este imposibil. Să nu uităm că egipteanul Chaeremon era în măsură s-o popularizeze, la curte şi la Roma, iar Balbillus, ceva mai tîrziu, a fost cel care s-a străduit să propage doctrina egipteană. Fiecare locuitor al Imperiului putea, de altminteri, să aprecieze în felul lui această protecţie imperială. Dacă pentru grecii din Ale­xandria şi pentru partizanii absolutismului, această pro­tecţie era sinonimă cu despotismul teocratic, altfel stăteau lucrurile cu tradiţionaliştii, pentru care un „geniu bun" — admiţînd că ar fi cunoscut această formulă — nu putea exista dacă nu păzea cu sfinţenie tradiţiile italice şi privi­legiile senatoriale ; acţionînd altcumva, acesta devenea pe dată un kakos daimon, un „geniu al răului", nefast şi rău­făcător. De altfel, chiar aşa va fi judecat şi considerat Nero de către posteritate.

După cum vom vedea, Nero a cruţat totuşi aceste tra­diţii, cel puţin pînă la un anumit punct. Trebuie să sem­nalăm, în acest sens, faptul că împăratul a fost asociat şi cu zeiţa romană Vesta, păzitoarea căminului domestic. Stă mărturie în acest sens o monedă romană bătută către sfîrşitul domniei neroniene, cu efigia împăratului şi cu legenda NERO CAESAR AUGUSTUS pe avers, care repre­zintă pe reversul ei un templu circular cu coloane, statuia zeiţei în centru şi, ca legendă, cuvîntul VESTA (BMC, Imp., I, p. 213, nr. 101 : M. Smallwood, nr. 58).

PRIMII CINCI ANI DE DOMNIE

Aşa cum în cultul al cărui obiect a fost Nero desco­perim elemente de inspiraţie romană, tot astfel vom întîini componente augusteice în felul în care îm­păratul şi-a exercitat puterea. Aceste componente, se­cundare, desigur, pot fi desluşite, extrem de clar, în chiar discursui-program pe care principele îl pronunţă în faţa senatului cu prilejul venirii sale la domnie, discurs pe care Suetoniu îl comentează astfel : „Pentru a dovedi şi mai mult bunele sentimente de care este însufleţit, el declară că va guverna urmînd principiile lui August şi că va profita de orice ocazie ivită pentru a-şi manifesta generozitatea şi clemenţa, ba chiar bunăvoinţa". (Ner.,

Inspiraţia politică şi ideologicii

87

10,1 ; de asemenea, DIO, 61, 3,1). Tacit se dovedeşte a fi şi mai explicit în această privinţă. Nero promite că exer­citarea dreptăţii nu se va mai desfăşura doar în interiorul casei imperiale, că puterea liberţilor se va concentra pe domeniile personale ale împăratului, că va fi combătută cu tărie venalitatea din administraţie, că se va limita autoritatea cezarului, în sfîrşit, că senatorii şi magis­traţii vor redobîndi vechile prerogative referitoare la controlul Italiei şi al provinciilor senatoriale.

în acelaşi' discurs, alcătuit — să ne amintim — de Seneca, Nero, deşi pretinde că vrea să se inspire din strălucitele exemple de guvernare pe care i le furnizează August, pune accentul pe atmosfera de seninătate ce caracterizează începutul propriei sale domnii : nu răz­boaie civile, nu certuri familiale, nu ură şi nici invidie (Ann., 13, 4, 1—4). Aceste racile ale vieţii publice sînt de domeniul trecutului : iată-1, aşadar, distanţîndu-se şi de Claudiu şi de August. Ceea ce înseamnă că modelul au-gusteic nu va fi singurul său punct de referinţă. Se pro­filează deja o altă figură, aceea a lui Antoniu, rivalul declarat al întemeietorului principatului. Concesiile acor­date senatului nu vor slăbi în nici un fel absolutismul imperial, iar principele va păstra mereu controlul asupra domeniilor curiei, inclusiv asupra Italiei şi provinciilor senatoriale'—.

Prestigiul lui August era totuşi atît de mare, încît era nevoie de multă dibăcie în argumentare. Nero lăsa să se înţeleagă că nu dispreţuia nicidecum exemplul fon­datorului monarhiei romane, ba chiar sugera un regim politic mai bun decît acela al Iui August — în realitate mai absolutist. Nero a încercat să-şi lege numele de me­moria ilustrului său strămoş prin mijloace suficient de abile : i-a venerat statuile şi a participat de fiecare dată la jocurile care sărbătoreau victoria lui August repur­tată la Actium asupra lui Antoniu însuşi.

Fraţii Arvali, care-1 considerau pe August simbol al Imperiului (M. Smallwood, nr. 20—26), se" referă uneori la „noul Iupiter" — zeul favorit al lui August era însă Apollo —, dar şi la „noul August". Fără îndoială că aici e vorba de Nero însuşi. Unele monede din Africa, din Asia Mică şi din Egipt îi prezintă, de. altminteri, pe cei dpi bărbaţi împreună şi uneori chiar însoţiţi de Germa-nîcus. Iar unul din triburile alexandrine şi-a luat chiar numele de propapposebăsteios — de la propappos,

88 Secvenţă romană

.,slrămoş"¹ — făcîndu-se astfel aluzie la străbunul Iul Nero. August. în aceeaşi ordine de idei, vom semnala [aptul că Nero, întocmai ca marele său strămoş, a refuzat, la începutul domniei, coroana de aur, pe care i-o ofereau grecii egipteni şi pe care Claudiu o acceptase cîndva.

Această adeziune parţială, de fapt aparentă, la prin­cipiile augusteice, s-a manifestat mai ales în primii ani ai domniei lui Nero, după care a devenit mult mai dis­cretă, deşi nu a dispărut niciodată cu totul. în fapt» aceşti dinţii ani sînt consideraţi, în general, anii cei mai buni ai domniei. Fapt subliniat, de altminteri, şi de iz­voarele tardive de care dispunem : „Deşi a ocupat de foarte tînăr un tron pe care 1-a păstrat tot atîta timp cît tatăl său vitreg,... cinci ani ai domniei sale au fost atît de glorioşi, în special pentru înflorirea oraşului, încît Traian avea, dreptate să spună că toate celelalte domnit erau departe de a valora cît cei cinci (...) ani ai lui Nero" (AUR. VICT., Caes., 5, 2 ; vezi, de asemenea, PS-AUR.. V1CT., Epit., 5, 2). în orice caz, un lucru pare evident : faptul că Aurelius Victor se referă aici la primii ani a! domniei; matricidul a pus capăt acestei perioade, acestui quinquennium Neronis, pentru a relua o formulă care-i împarte pe istoricii moderni în mai multe tabere. Această formulă o datorăm, fără îndoială, cercurilor stoice, care, sub Flavieni, se opuneau lui Domiţian şi îi reproşau — ca. de altfel mai tuturor Flavienilor — de a nu fi colaborat suficient cu ele şi cu senatul, aşa cum procedase odinioară,; Nero, la îndemnurile lui Seneca. Nu e imposibil ca Aure- ' îius Victor să fie inventatorul acestei formule. Oricare ar ii situaţia, sintagma reflectă o opinie frecventă în izvoa--rele. lui Aurelius Victor : şi anume, convingerea că dom­nia lui Nero şi-a avut perioada ei pozitivă.

Din pricina aluziei la activitatea edilitară din Roma, unii savanţi moderni au încercat să deplaseze acest quinquennium şi să-1 situeze la sfîrşitul domniei, între anii 60—65 e.n. Dar aceasta nu e decît o pură speculaţie 'ⁱ'ⁱ.

t'X „LIBERALISM" ÎNŞELĂTOR

Să considerăm oare aceşti cinci ani mai puţin an-tonieni şi mai mult augusteici, într-un cuvînt, mai „li­berali" ? Evident, nu s-a pus niciodată problema restau­rării „diarhiei" lui August, cu atît mai mult cu cît aceasta

Inspiraţia politică şi ideologică

89

_n-a fost. la vremea ei, altceva decît o ficţiune destinata să. camufleze o monarhie absolută. Cu toate acestea, noul regim a fost întimpinat cu un entuziasm fără seamăn : poeţii, şi împreună cu ei Seneca în Apocolocyntosis, au cîntat reîntoarcerea la virsta de aur ; iar păstorii lui Calpurnius Siculus au proslăvit restabilirea concordiei şi a respectului faţă de puterea magistraţilor (Ecl., 1, 42—83). Denumirile triburilor alexandrine — auxisporeios în special — au celebrat, şi ele, această ..renaştere" : odată cu Nero salvatorul, pămîntul avea să dea recolte bune şi orice speranţă le era îngăduita oamenilor. Speranţă de prosperitate, dar şi de împăcare generală. Nu-şi începuse oare Nero discursul-program prin „cîteva cuvinte* care invocau autoritatea senatorilor şi asentimentul armatei" (TAC, Ânn., 12, 4, 1) ? Venirea sa la domnie fusese doar opera soldaţilor ; numai că proaspătul împărat voia să-i măgulească pe senatori şi să dea dovadă de ,,liberalism", acordindu-le prioritate : e adevărat, soldaţii îşi dăduseră consimţămîntul — consensus —, dar senatorii erau cei care posedau adevărata auctoritas.

Nero s-a străduit să întreţină raporturi cordiale cu senatul şi, drept dovadă, a refuzat onorurile pe care acesta avea intenţia să i le acorde, sub pretext că sînt excesive. Tot aşa a procedat şi cu însuşirea prerogativelor imperiale, pe care nu le-a valorificat decît în mod pro­gresiv, în chiar setora venirii sale la domnie, Nero na a acceptat decît imperium proconsulare maius, care-i asi­gura controlul militar şi autoritatea supremă in afara Romei şi. poate, chiar în capitală. Senatul n-a mai avut răgazul să-i acorde şi alte puteri. Poate fi vorba aici şi de o confirmare simbolică pe care o aştepta din partea comit.iilor. în orice caz, abia la 4 decembrie 57 — dacă e să dăm crezare actelor Fraţilor Arvali, — i se atribuie lui Nero puterea tribuniciană (M. Smallwood, nr. 19). în virtutea aceleiaşi strategii, noul împărat, sub pretextul vîrstei sale mult prea fragede, a refuzat titlul de „pă­rinte al patriei" — pater palriae —, titlu pe care îl va adopta. însă, mai tîrziu. Mărturii ale acestei politici de destindere sînt şi monedele epocii, care reprezintă un Nero neîncununat de lauri, avînd, ca legendă, formula S(enatus) C(onsulto) (BMC, Imp., I, p. 201, nr. 9 : M. Smallvvood. nr. 109 : The Roman Imperial Coinage, I, P- 145, nr. 9 şi urm. ; p. 146, nr. 27).

La drept vorbind, de pe urma bunăvoinţei lui Nero

ÎM3 Secvenţă romană

na profitat mai alas procedurile judiciare şi administra­tive. Tncit afirmă, de' exemplu, că împăratul şi-a ţinut făgăduielile şi că un număr însemnat de probleme acministrativ-judiciare au fost rezolvate de către senat (Ann., 13, 5, î). Exemplele pe care el le furnizează sînt, însă, puţin probante : se pare că s-a interzis plata unui salariu avocaţilor pledanţi, iar quaestorii au fost scutiţi de obligaţia de a organiza jocuri de gladiatori. Suetoniu adaugă alte cîteva măsuri menite să aureoleze chipul lui Nero din aşa-zisa perioadă „liberală'" : o limitare a cîştigurilor încasate de delatori, sprijinul acordat sena­torilor săraci şi o sporire a congiariilor, darurile peri­odice către populaţia civilă (TAC, Ann, 13, 5, 1 ; SUET.. Ner., 10, 1—4). în sfîrşit, în numeroase cazuri, s-a făcut apel la senat, în calitate de instanţă judecătorească, iar, în perioada 54—57, au fost intentate mai multe procese unor guvernatori şi funcţionari corupţi. -

Toate aceste concesii nu au ştirbit însă cu nimic pu­terea lui Nero. Controlul'imperial asupra alegerilor pentru magistraturile senatoriale nu a scăzut în nici un fel. Dimpotrivă : în 56, administraţia imperială ia trezoreria senatului din gestiunea demnitarilor tradiţionali, care erau quaestorii, pentru a o pune sub autoritatea unor prefecţi, senatori şi ei, dar numiţi de împărat (TAC, Ann., 13, 28, 5—7 ; DIO, 60_T 24, 1—2). Cu prilejul jmor dezbateri privind soarta liberţilor — au patronii dreptul să anu­leze un act de punere în libertate sau nu ? — decizia finală îi va reveni, şi de această dată, lui Nero (TAC, Ann., 13, 26—27). Ca urmare a unui scandal provocat în jurul unui tribun al plebei, Antistius Sosianus, sena­tul, încurajat şi îndemnat de împărat, reduce drepturile de care se bucurau aceşti tribuni : prilej pe care Nero îl va folosi, o dată în plus, în folosul lui, deoarece. în acest fel, tribunii îşi văd periclitată nu numai puterea juridică, ci poate chiar dreptul de veto (TAC, Ann., 13, 23, 2—4). Iată, aşadar, tot atîtea manevre care dovedesc cu priso­sinţă că absolutismul prinde rădăcini puternice şi că, în mod discret, doctrina antoniană înregistrează tot atîtea puncte victorioase pe tabla de joc ²''.

S-a spus de multe ori că acest Nero al primilor ani de domnie se îngrijea prea puţin de politică, că era in­dolent şi lăsa pe seama consilierilor rezolvarea treburilor de stat (DIO, 61, 4, 1). Desigur-, influenţa consilierilor a fost considerabilă : la urma urmei, împăratul era încă

Inspiraţia politică şi ideologică

91

_un adolescent. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe : în ciuda extravagantelor şi fanteziilor sale, tînărul cezar se interesează asiduu de treburile de stat. E adevărat, Seneca îi redactează discursurile, însă i le prezintă înainte de a fi citite în public. II vedem deseori pe împărat în-treţinîndu-se cu senatorii şi consilierii săi. Se intere­sează de problemele juridice, uneori intervine chiar în procese de mică amploare, ca, de exemplu, procesul celor doi tîlhari condamnaţi la moarte. Numeşte funcţionarii din administraţia de stat, urmăreşte corespondenţa im­perială cu provinciile, îşi consultă prietenii şi întotdea­una îşi rezervă hotărîrea finală. E conştient de puterea inalienabilă pe care o are asupra orientării generale a regimului şi, ori de cîte ori i se pare că momentul e pri­elnic, acţionează aproape de unul singur. Afabilitatea sa — acea comitas — nu e decît o mască ; nu-i scapă nimic din ceea ce se urzeşte împotriva persoanei sale : nici chiar manevrele Agrippinei (TAC, Ann., 13, 8, 4). Să nu uităm că, în ciuda înclinaţiei spre boemie, Nero primise o educaţie complexă, politică în primul rînd. Niciodată n-a fost o fantoşă în manile consilierilor săi. Megaloman în fond, nu era omul care să se lase manipu­lat cu prea multă uşurinţă ²³.

Împotriva agrippinei

Există cineva la curte care se îndîrjeşte să-şi dispute întîietatea cu Nero : Agrippina. O Agrippină a cărei in­fluenţă politică nu poate fi deloc trecută cu vederea şi pe care Nero o va face cu greu să dea înapoi. Căci această femeie pe care, din prima zi a domniei, împăratul o va califica, prin intermediul ofiţerului de gardă, drept „cea mai bună dintre mame" (SUET., Ner., 9, 3 ; TAC, Ann., 13, 2, 4), această femeie pe care o copleşeşte cu onoruri, această femeie pe care o face preoteasă a lui Claudiu şi căreia îi pune la dispoziţie doi lictori însărcinaţi să o însoţească pretutindeni, această femeie, după cum bine ^se Ştie, se amestecă în toate. Ea va merge pînă acolo, îneît ^Va determina convocarea senatului la palat, pentru a putea asista, ascunsă în spatele unei uşi, la deliberări (TAC, n ⁿ7 }3, 5, 2). Perioada de care ne ocupăm a fost uneori ^urnită „guvernarea Agrippinei". Denumirile pe care le Poartă două triburi alexandrine sînt elocvente în această