Scrisoarea (31) din 1 Februarie 1979 de la Pamfil Şeicaru

Scrisoarea (31) din 1 Februarie 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragă Ovidiu, nu înterpreta îndelungata mea tăcere: pe ziua de 25 a plecat fratele meu şi am rămas singur. Cum sunt din felul meu de a fi veverosimil de neîndemânatec se mai adaugă şi vârsta cu unele ipoteci fizice. Ca să-mi ridic poşta trebuie să cobor şi să urc 20 de trepte, dar oricât aş face pauză de la o treapă la alta ca să răsuflu, cand am izbutit să urc ultima treaptă inima se resimte. Ca medic vei înţelege ca cei 85 de ani ce îi voi avea la 18 Aprilie şi necazurile care nu m'au ocolit mai ales de când am ieşit din ţară pe ziua de 10 August 1944, compatrioţii au ţinut cu orice preţ să multiplice loviturile piezişe. În Aprilie 1968 soţie mea a murit după un an şi trei luni, de suferinţă (canzer la oase n.n.de fapt de un cancer la sân metastazat difuz în oase) împlneam ?? 48 de ani de cămin, pierdeam ca un aviator aripa dreaptă. am avut momente când aveam senzaţii că mă prăbuşesc în vid, norocul că sora mea izbutise să obţie paşaport şi să vină în ultimele trei luni fiind nelipsită de la sanatorul unde era soţia mea. Întoarcerea de la cimitir, obesesia gropii în care acoperită de pământ rămânea aceea care a fost în curs de 48 de ani nelipsită şi curojoasă lângă mine în momentele decisive, m'a chinuit nopţi în şir. Şi ultima lovitură a fost la începutul anului 1978, moartea surorii mele, a cărei prezenţă o simt ...
Am primit acea emoţionantă spovedanie a avocării tatălui subliniind cu atâta gingăşie de fiu recunoscător de unde ai moştenit şi idealismul şi pasiunea pentru tot ce este frumos şi nobil.
Cu tristeţă şi păreri de rău nu am fost în stare să-ţi rspund cum simţeam nevoia. Nici nepoatei mele nu i-am scris. Rămas singur să fac faţă măruntelor nevoi s'a adăogat şi starea de depresiune pe care mi-o provoacă întârzierea apariţiei cărţii. Cauza? Institul de Studii politice şi istorice care acoperă cheltuielile imprimării, cumpărând pentru difuzare 2000 ecemplare a însărcinat pe un profesor universitar să verifice şi să pună la punct textul. De zece luni a început dar în ritm de melc. Eram sigur după promisiunile făcute că la 20 sau 25 Februarie totul va fi terminat şi volumul apărut. Ori va fi sper la 20 Martie. Vei înţelege starea mea sufletească şi îmi vei ierta întârzierea răspunsului. Îţi adaug ceva. Un tânăr abonat la Curentul a găsit printre lucrurile tatălui său, Emil Maur, gazetar şi el de la Galaţi, o carte poştală cu data de 1 Septembrie 1913 trimisă de mine în care îi lăudam o poezie care din volumul trimis mi-a plăcut mai mult. Aveam 19 de ani şi eramsecretarul de redacţie al unei reviste ce apărea la Bârlad "Freamătul". Am făcut o copie şi ţi-o trimit. Acum după atâţia ani. Am citit cu oarecare emoţie învăluită în melancolia atâtor ani departe de ţară, pribeag, bătrân, această mărturie a începuturilor mele. O vei, pune la dosarul prieteniei.

Primeşte o caldă îmbrăţişăre de la

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii
Maestrul se scuză de îndelungata sa tăcere dar cum fratele său a plecat acasă el a rămas singur ori în această stare pe lângă faptul că e atât de neverosimil de neîndemânatec se mai adaogă şi unele ipoteci fizice. Astfel pentru poştă trebue să coboare şi să urce 20 de trepte şi cu toate că se oprete la fiecare, de unde le ştie şi numărul exact, când urcă ultima treaptă inima se resimte. Desigur eu am să-l înţeleg ca medic, că cei 85 de ani care-l aşteptau la 18 Aprilie şi necazurile ce nu l-au ocolit mai ales de când şi-a părăsit ţara în 10 August 1944 iar compatrioţii au ţinut cu orice preţ să-i multiplice loviturile piezişe.
Îşi aminteşte de acel Aprilie 1968 când soţia i-a murit, împlineau 48 ani de căsnicie, şi el pierdea ca un aviator aripa lui dreaptă. În acele zile când avea senzaţia că se prăbuşeşte în vid, spre norocul lui, Veguţă, sora lui a primit paşaport şi a stat ultimele trei luni lângă el. Nopţi în şir l-a chinuit gândul că şi-a lăsat soţia în groapă, acoperită de pământ în timp ce ea 48 de ani i-a fost o tovarăşă curajoasă, l-a sprijinit în momentele decisive cele mai grele. Şi ultima lovitură a primit-o la începutul anului 1978 odată cu moartea surorii sale a cărei prezenţă o mai simte.
Fără îndoială, amintirile maestrului mă mişcau deoarece ele veneau din inima lui atât de însingurată atunci când gândul îl ducea la finţele dragi, care rând pe rând l-au părăsit.
Poate fără să-şi dea seama marele ziarist îşi deschidea sufletul cel mai intim înaintea mea, ceea ce mă determina să mi-l simt tare apropiat. Tata Tiberiu, murise in România în Iunie 1975 neîmplinind vârsta de 75 de ani, şi i-am suportat greu pierderea fiindcă pe lângă părinte îmi era cel mai bun prieten, în cel mai ales înţeles al cuvântului. La scurt timp a intrat în viaţa mea Pamfil Şeicaru care încetul a reuşit să joace întrucâtva rolul tatălui pierdut, lucru simţit şi de el atunci când în scrisori mă apostrofa cu "fiule" cuvânt repetat şi de sora lui, Veguţa, dr. Virginia Şeicaru, e drept că ea mă punea lângă cel de al doilea fiu al lor, Vasile Dumitrescu, ceea ce nu mă prea încânta.
De altfel, între tatăl meu şi Pamfil Şeicaru erau înrudiri evidente, fiecare se arăta un îndrâgostit al cărţii, practicant al cultului pentru adevăr, bine şi frumos dar asemănările se referau şi la atitudini minore cum ar fi neverosimila neîndemânare şi plăcerea de a repeta unele întâmplări din viaţă, ceea ce cum eram destul de sever cu oamenii îi atrăgeam atenţia că mi-o spunea nu ştiu a cătea oară. Dar tata îmi răspundea blând, explicându-mi că sunt singurul său partner de discuţii şi de altfel îi pica atât de bine să mi-o spună, încăodată. Din aceleaşi motive şi nu din cauze de "ramoleală" după cum se poate constata, maestrul uneori se repeta cum era în cazul lui Nae Ionescu şi nu puteam să-l trag de mânecă nu mai că el avea scuza nenumăratelor scrisori pe care le primea, dar e iar de luat în seamă că de câte ori relua câte-o problemă adăoga aspecte noi, spre deosebire de cei ce repetă mecanic aceeaşi chestiune fără nici un adaos, mereu neschimbată în conţinutul ei.

ăţăîşâŞÎ

Faptul că relaţiile noastre erau de altă natură decât cele obişnuite de la cunoştiinţă la cunoştiinţă, se datora şi realităţii că ajuns la o vârstă mai înaintată maestrul regreta că nu a avut şi un băiat, pe cinstea căruia putea să conteze în problemele ce-l înteresau, de pildă, editarea ultimelor sale cărţi, la care ţinea atât de mult.
Pote şi datorită acestui regret maestrul îmi scria următoarele: "Am primit acea emoţionantă spovedanie a evocării tatălui subliniind cu atâta gingăşie de fiu recunoscător de unde ai moştenit şi idealismulul şi pasiunea pentru tot ce este frumos şi nobil".
Dar în aceeaşi scrisoare marele ziarist îmi face o mărturisire mai mult decât importantă când scrie: "Rămas singur să fac faţă măruntelor nevoi s'a adăogat şi starea de depresiune pe care mi-o provoacă întârzierea apariţiei cărţii. Cauza? Institutul de Studii politice şi istorice care acoperă cheltuielile imprimării, cumpărând pentru difuzare 2.000 exemplare a însărcinat pe un profesor universitar să verifice şi să pună la punct textul. De zece luni a început dar în ritm de melc. Eram sigur după promisiunile făcute că la 20 sau 25 Februarie totul s'a terminat şi volumul apărut. Ori va fi - sper - la 20 Martie".
Nu e greu să descifrăm textul maestrului, după cele afirmate de dânsul, Finlandizarea Europei urma să apară pe cheltuiala celor din ţară, cel puţin aşa era promisiunea şi pentru realizarea acestui deziderat lucrarea lui Pamfil Şeicaru a intrat pe mâna cenzurii din România, un politruc cu rangul de profesor universitar promise ordinul să blocheze manuscrisul respectiv, mult prea antirus, pentru a fi publicat sub auspiciile vreunei instituţii reseriste, cu profil comunist. Maestrul o numeşte precis: Institutul de ştiinţe politice şi istorice, o atare instituţie nu există în Germania, miroase de la depărtare a creaţie de stat totalitar, într'un sistem democrat politicul şi istoricul nu aveau nicio legătură directă. Nu e greu de ghicit, comuniştii români şi-au atins scopul, au pus mâna pe o lucrare fundamentală a lui Pamfil Şeicaru, acestuia i s'ar putea imputa că a avut prea mare încredere în fraţii săi de neam, de fapt lupi mascaţi în miei turbaţi. Cine putea să intermedieze acest negoţ din care nu va pierde decât Pamfil Şeicaru, neîndoios Vasile Dumitrescu "fiul cel bun" şi mărinimos, a jucat un rol important în dispariţia manuscriselor maestrului, deci la comiterea unei crime de ordin spiritual.
Ne vom mai ocupa de această problemă după ce ultimul act al tratativelor se va consuma, într'altă parte, oricum vom putea anticipa şi să susţinem că modul cum s'a procedat în cazul lui Pamfil Şeicaru e o dovadă că "idip-indentul" Ceauşescu era omul Kremlinului, toată politica sa îndreptată spre Vest a fost făcută cu aprobarea ruşilor, pentru a arunca nisip în ochii adversarilor americani, în cele dintâi.
Se poate deduce că cel mai important manuscris al lui Pamfil Şeicaru scris în limba română, Finlandizarea Europei, a ajuns pe masa unui profesor universitar angajat al Institului de ştiinţe politice şi istorice, din Bucureşti, deci fără îndoială a existat şi ar putea să fie găsit în beciurile acestei instituţii, numai că nimeni nu va sufla o vorbă, în această afacere murdară se va adopta politica lui "nu ştui". Printre actele aflate în stăpânirea securităţii nu s'ar putea desconspira numele agentului Vasile Dumitrescu, cel ce a avut grija să moară atunci când oamenii şi mai ales apărătorii lui Pamfil Şeicaru ar fi avut mai mare nevoie de el?
În aceeaşi scrisoare, pentru a mai însenina atmosfera creată, maestrul îmi scrie că un tânăr colaborator al Curentului a găsit printre lucrurile tatălui său, Emil Maur, o carte poştală cu data de 1 Septembrie 1913, trimisă de P. Şeicaru în care-i lăuda o poezie din volumul publicat, pe care autorul i l-a dăruit, poezie ce i-a plăcut mai mult. Maestrul avea 19 ani, şi era secretarul unei reviste ce apărea la Bârlad "Freamătul". Sunt în posesia cărţii poştale, în facsimil, pe care pentru valoarea ei documentară o voi reda mai jos. Dar prin ea nu numai că se certifică începuturile literare ale marelui ziarist, dar îi demonstrează un real talent de exeget al poeziei, plin de sensibilitate şi percepţie critică. Reproduc rândurile maestrului din scrisoarea de faţă: "Am făcut o copie şi am să ţi-o trimit. Acum atâţia ani. Am citit cu o oarecare emoţie învăluită în melancolia atâtor ani, departe de ţară, pribeag, bătrân, această mărturie a începuturilor mele. O vei pune la dosarul prieteniei". Ultima remarcă o înterpretez că în numele prieteniei ce ne leagă îmi va fi dat să deschid ceea ce se va numi dosarul lui Pamfil Şeicaru. Îmi atribuie şi în alt loc această datorie de onoare pe care o satisfac în cartea de faţă.
Îiată cartea poştală de care vorbim.

Pamfil Şeicaru către Emil Maur, Galaţi, 1 Sept. 1913
Iubite dle. Maur,

Peste măsură de impresionat citind frumoasa Dv. poezie, "Dor de soare" nu mă pot opri de a vă trimite câteva rânduri mulţumindu-i poetului pentru neţărmurita mulţumire sufletească pe care mi-a procurat-o:
Din raiul scump n'a mai rămas o floare

E frig în urma soarelui apus,

Iar dorurile - păsări călătoare -

În ţara caldă-a viselor s'au dus.
Prin mijloace restrânse ai putut prinde toată pioşenia pe care o simţi când gândul îţi vântură cenuşa visurilor de ieri. Fiecare vers are o deosebită putere de a sugera complexitatea sentimentelor ce formează fondul emotiv al poeziei. Şi ce frumos şti să faci să culmineze în ultimele două strofe răsufletul abea simţit al speranţei încă în agonie: "Aştept un soare-nouă primăvară", continuând pe calea apucată şi prinzând simfonia sentimentelor şi sentimentul cel mai intens prinzând pe toate celelalte, evocându-le. Să fiţi întodeauna sincer. Căci atunci cititorul se poate coborî în inima-i îndurerată, cu poetul alături.
O prietenească strângere de mână

Pamfil Şeicaru

Iată o analiză pur estetică aparţinând tânărului de 19 ani demonstrând cunoaşterea unei poezii, nu atât simbolistă, cât reprezentând specificul creator al Moldovei de jos, în anii când marele Bacovia îşi pregâtea publicarea primului volum de poezii "Plumb", întâmplată în 1914, când primul război mondial a împiedecat receptarea ei de către ceilalţi români; dar după cum o arată şi descrierea epistolei lui P. Şeicaru, ea era prezentă în sângele compatrioţilor săi, fenomen bazat pe o apriorică percepţie bacoviană. Drept urmare exegeţii de poezie vorbesc în acest caz de maniera simbolistă de a crea frumosul poetic ori dacă nu vrei să te pierzi în vagul speculaţiilor ceea ce, de fapt, se atribuie poetului este practica misterului răscolitor al unei adevărate simfonii a sentimentelor, resultatul e prins de cercetarea acestora şi niciodată nu urmează logica rece a raţiunii, după cum o declară "expresionistul" Lucian Blaga în poezia manifest: "Eu nu strivesc coroana de minuni a lumii", prima din Poemele luminii. Deaici se poate deduce absurdul clasificărilor la care se opresc, în mod pedant criticii, încercând să-l adpteze pe poet unui pat al lui Procrust care nu-i decât formula subiectivă şi discutabilă a fiecăruia dintre ei, atraşi, cu orice preţ, de spectrul originalităţii.
Aceste aspecte sunt valabile şi pentru activitatea de început literară a lui Pamfil Şeicaru, atunci când ea e numită una de tip semănătorist, conform dispreţului, prin nimic justificat, aruncat asupra respectivului curent, mai ales, de urmaşii proletcultişti ai criticului E. Lovinescu. La urma urmelor, noi nu contestăm orientare a lui P. Şeicaru spre ţăran şi ţărănism ceea ce îi dă dreptul să fie considerată semănătoristă dar nu mai dacă redăm curentului respectiv strălucirea pe care o merită, ea fiind dedicată valorilor perene ale creativităţii specifice româneşti în care se cuprind toate practicile stilistice ale simbolismului dacă prin ele se înţeleg descifrările unei enigme poetice întrebuinţând Cuvântul Logos, ca taină a metaforei echivalentă unor deschideri ale minunilor. Doar printr'o astfel de perspectivă, revenită la origini, deci lărgită după cum îi este felul, poate fi conceput sămănătorismul-simbolist al lui P. Şeicaru, după atare criterii nu există decât poezie bună şi non poezie, orice încercare de a găsi un al treilea criteriu nu ne este dat decât dacă recurgem la o apologetică mai mult decât falsă, discuţia despre poezie întrece cu mult pe cea despre subiectul ei, nu rar omis cu totul.
Şi ar mai fi de adăogat că unii specialişti în literatură îşi transformă domeniul de activitate în câmpuri de bătălii purtate între poeţi, în timp ce în realitate, esenţa drumului lor spre Parnas îi unifică în numele unui Ideal comun închinat Frumuseţii desăvârşite, în adevărul şi binele pe care-l întrupează.
Astfel trebue înţeles şi marele talent al ziaristului nostru, tocmai fiindcă l-a posedat şi pe cel literar, manifestat independent la începuturile carierii sale, i-a permis să urce în vârful piramidei ca unul din marii publicişti ai culturii româneşti dacă alăturea de Eminescu nu era chiar primul dintr'o pleiadă de multe spirite înzestrate.
În acest sens, literatul şi criticul Pamfil Şeicaru a posedat o pregătire temeinică nu altfel cum va fi şi a ziaristului a cărui activitate ca începe în 1918, astfel că aşazisul semănătorist cunoştea cât se poate de bine şi pe criticii simbolişti ai vremii, din această cauză avea un bagaj de cunoştiinţe cum puţini contemporani ai săi, şi el îi va da tot dreptul să critice mai târziu Pseudoistoria literară a lui Călinescu, îşi îndeplinea o sfântă datorie faţă de valorile culturii noastre şi nu pregătea, cum susţineau gurile rele cu chipuri schimonosite coborâte din tablourile lui Hieronymus Bosch, ale fraţilor lui de neam, un nou şantaj !!?? În atare momente am zice că Pamfil Şeicaru a fost prea mare pentru ţara noastră mult prea mică pentru a-i înţelege idealurile. Nu este singurul în atare situaţie iar în ce priveşte episodul anticălinescian pornit de maestrul nostru vom reveni asupra lui în aceeaşi parte a treia, a prezentei cărţi.


Scrisoarea (32 ) din 12 Febr. 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragă Ovidiu, bătrâneţea care începe să-şi arate tristele ei ipoteci începe realmente la 80 de ani şi de fiecare an care se crestează pe răboj începi s'o simţi. Activitatea intelectuală îţi întreţine intacte funcţiile cerebrale. La 85 de ani nu simt nici o scădere a memoriei, a ideaţiei, a curiozităţii de a şti, o cere acest organism prin natura lui leneş. Dacă nu mănânci stomacul protestează, îţi cere imperios să-l alimentezi. Dar câţi oameni n'ai întâlnit care să stee întro cafenea în faţa unei ceşti goale, ore întregi, fără să aibe curiositatea de a citi măcar un ziar, stau şi privesc în gol. Fără îndoială că inima motorul întregului organism mă preocupă. Am fost la Opriş acum o lună şi jumătate. Foarte amabil mi-a spus că nu trebuie să dramatizez, este o inimă de 80 de ani şi mi-a dat medicamente de luat una dimineaţa şi alta seara. Pe la mijlocul lui martie mă voi duce din nou şi îi voi spune cum mă resimt urcând cele 30 de trepte şi le urc făcând pauze. Încerc o mare, descurajantă tristeţe, dar cum încep să lucrez, citit şi scris îmi regăsesc elanul. Ţi-am citit scrisoarea trimisă publicaţiei Acţiunea românească. Sunt de acord cu dta în ce priveşte valoarea lui Ion Cârjă. Fratele lui mi-a trimis la cererea mea teza lui de doctorat, în drept public. Hărţuit cum am fost şi mai sunt încă, nu am avut răgazul să scriu un articol în Curentul, dar sper că voi găsi timp liber să recitesc lucrarea şi să-i conturez valoarea. Frumoasă caracterizarea emigraţiei: "Îmi pare ca o navă rătăcită pe mare lipsită de un echipaj de bord care să aibă puterea necesară de a o aduce la ţărm". Numai că echipajul nu are nici busolă şi nici formaţia necesară, marinari de improvizaţie. Ambiţii cât vrei, retorică goală de idei şi impostură în bună parte. Mă întrebi de apariţia cărţii; profesorul va da în curs de zece zile ultimele pagini aşa că în martie lucrarea va fi în librării. Nu mă îndoiesc că va fi remarcată de presa germană. Situaţia în Iran s'a clarificat: război civil. Eu înclin să cred că armata va obţine victoria. În Arabia Saudită sunt unele preludii de contaminare iraniană. Fireşte în dosul acestui islamism stă Moscova, dar jocul acesta este periculos pentru Kremlin; în cuprinsul imperiului sovietic sunt turco-mongolii peste 90 de milioane. Nu trebuie să uităm pe Tamerlan, învingătorul lui Baiazid care a fost un îndepărtat descendent al lui Gengis Khan. În Siberia majoritatea strivitoare a populaţiei este islamică. Acum războiul civil din Iran deşteaptă pe Americani şi vor fi constrânşi să-şi dee seama că al treilea război mondial a început. Te rog, dragă Ovidiu, să continui tradiţia tatălui tău. Ai o accentuată sensibilitate şi talentul de a-i da expresie literară.
Te îmbrăţişez

Pamfil Şeicaru

p.s. Am întârziat să-ţi trimit scrisoarea dar cum am primit azi 26 ultima dtale scrisoare nu regret că-ţi pot răspunde imediat. Suporţi greu singurătatea şi de aici starea sufletească: melancolie, tristeţi nostalgice, regretul de a fi părăsit ţara, toate îşi află izvoarele în greaua adaptare la ceea ce este soarta bătrânilor, când eşti încă tânăr. La 80 de ani, singurătatea este climatul vărstei, cum viitorul este sub semn permanent de întrebare. Te refugiezi în trecut şi simţi cum din ungherele tainice ale memorie retrăieşti momente pe care le uitaseşi. Prezentul? Un provizorat căruia nu cutezi să-i dai termene lungi până la staţia terminus. Omul este un animal cu o exepţională putere de adaptare la bătrâneţe. În ce priveşte situaţia internaţională evoluiază în sensul pe care îl prevăd: răfuiala între China şi Rusia. Atacul Chinei împotriva Vietnamului este o lecţie pe care o dă Americanilor şi Europei Occidentale. De zeci de ani lumea liberă este intimidată de forţa militară a Rusiei sovietice tot acceptând de dragul Detantei. China obligă Rusia să-şi pună la încercare forţa cu care tot ameninţă: este deschisă problema Pacificului. O aşteptam. Aş vrea să te întreb; nu ai putea lua un concediu de 2 săptămâni şi să vii la Dachau. Ar fi un prilej pe la 15 Martie când sper, însfârşit să-mi apară cartea. Eu bătrânul aş putea să te contaminez cu optimismul meu. Ai sta la hotel şi am lua masa împreună. Ce zici de propunere?
Te rog scrie la maşină ca să savurez scrisoarea
Îmbrăţişări

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii
În rânduri scrise de la inimă la inimă, maestrul se plânge de bătrâneţea care începe să-şi arate tristele ipoteci, realmente de la 80 de ani. Totuşi constată că nu simte nicio scădere a funcţiilor cerebrale, memoria şi ideaţia îi este intactă, păstrată curiozitatea de a şti dar inima motorul principal al întregului organism îl preocupă. A consultat pe cardiologul recomandat de mine, dr. Opriş din Muenchen, care l-a liniştit că nu trebuie să dramatizeze are o inimă de 80 de ani. I-a dat medicamente şi peste o lună îl va consulta din nou. Impresionează mărturisirea maestrului care înzestrat cu o activitate cerebrală demnă de a fi socotită un miracol al naturii, se plânge de scăderea forţei sale fizice într'un mod caracteristic pentru un om ce ar fi gata să înfrunte şi moartea: "Mă resimt urcând cele treizeci de trepte - înmulţirea lor de la 20 corespunde unei slăbiciuni mai accentuate în care intră la socoteală şi anumite trepte neobservate anterior - şi le urc făcând pauze. Încerc toruşi o mare descurajantă tristeţe dar cum încep să lucrez, citit şi scris, îmi regăsesc elanul".
Am primit, după decesul său, de la Viorela, fiica sa, o fotografie a maestrului, executată de dânsa înainte ce câteva zile de moartea sa. O public în această carte, alături de cea pe care mi-a dat-o chiar maestrul, prima pe ultima pagină a volumului întâi, pe cea de a doua aşezată chiar în fruntea cărţii, în loc de orice prezentare a marelui personaj. În aceasta de acum maestrul e luat din profil, şade într'un fotolui, adâncit în lectura unei cărţi groase, poate chiar Epopeea bizanţului de Schulumberger, deschisă larg în mâinile sale. Dacă în planul al doilea e prins aspectul unei camere destul de sărăcăcioasă, marele ziarist îşi depăşeşte condiţia materială, cu un creion în mână - ca o sabie a luptătorului - notând ce-l înteresează, trăieşte într'o lume a sa ideală, oferindu-i din proprie veşnicie. Cultul cărţii, izvorul studiilor sale îl transfigurează şi îi împrumută o unică dimensiune spirituală. Maestrul e stăpânit de elanul creatorului, acela ce învinge, după cum mi-a scris deficienţele sale fizice, cuvinte atât de caracteristice pentru activitatea lui Pamfil Şeicaru încât le-am pus ca un nobil comentariu să însoţească în mod definitoriu respectiva poză a maestrului.
Şi parcă pentru a ne coborî în zilnicul evenimentelor, obiectul cercetărilor sale de o viaţă se grăbeşte să risipească orice nimb de idealizare, sau speculaţii filozofice, când ne asigură că aşa cum există oameni care stau într'o cafenea ore întregi în faţa unei ceşti privind în gol, fără să citească măcar un ziar, toată activitatea sa cerebrală e cerută de organismul uman, prin natura lui, leneş. Aşa cum dacă stomacul dacă nu-l alimentezi protestează, cere imperios să-l alimentezi, se întâmplă cu nevoia spirituală a creerului. În aceste rânduri maestrul îşi reduce scrisul la un impuls interior care-l conduce, operează în mod principal ca instinct, de unde se defineşte nietzschenianismul său, slujind acea voinţă la putere spirituală, întocmai cum păianjenul plasa şi-o ţese ori albina umple fagurii cu miere, prelucrând polenul florilor aromitoare. Nu se pune niciodată întrebarea lui, De ce? cu ce scop? aşa cum alimentezi stomacul, dai hrană spirituală creerului. De-aici se poate explica şi admiraţia lui P. Şeicaru pentru Nicolae Iorga, o adevărată uziniă creatorare, căruia i-a dedicat câteva pagini memorabile, la care vom reveni.
Urmându-şi activitatea publicistiră îmi remarca o scrisoare trimisă ziarului Acţiunea românească din New York, condusă de fratele lui Ion Cârjă şi mă asigură că este de acord cu valoarea ce-o atribui lui Ion Cârjă autor al primelor cărţi, scrise în exil, asupra temniţelor comuniste din ţară având drept scop lichidarea înaltei clase a intelectualităţii române şi a celei ţărăneşti, prima întitulată semificativ "Întoarcerea din Infern" (1969), a doua "Canalul morţii" (1975), apărute primul în ed. Dacia, Madrid al doilea în ed. "Acţiunea românească" New York. Fiu de moţ, părinţii lui, Iov şi Judifca, au emigrat în Statele Unite de unde s'au întors acasă după câţiva ani, cei doi copii, al doilea Ion Cârjă, născându-se în Statele Unite, erau cetăţeni americani. Cu toate acestea, comuniştii l-au arestat pe Ion, şi au avut curajul să-l treacă prin marile lor închisori, de la Aiud cu celebra ei Zarcă până la Canalul Dunărea-Marea neagră, aşa că mai târziu obligaţi fiind să-l elibereze, abea ajuns la New York Ion nu a avut linişte până nu şi-a pus pe hârtie toate groaznicele mărturii inclusiv chinurile sale dar şi ale altora, şi fiindcă era dublat de un talent scriitor, a reuşit să le redea în toată autenticitatea lor, mai mult decât zguduitoare. Din păcate, la puţin timp după publicarea volumelor sale, Ion Cârjă se stinge în urma unei boli sangvine de sistem, de o malignitate cu o evoluţie aproape acută.
Maestrul îmi scrie că la cererea sa, fratele lui, Nicolae Cârja i-a trimis teza sa de doctorat în drept public, despre care speră căşi va putea găsi răgazul să scrie în Curentul, un articol, după ce o va citi conturându-i valoarea.
Totodată îmi comunică un lucru îmbucurător că profesorul va da cărţii sale în curs de zece zile un verdict pozitiv şi astfel "Finlandizarea Europei" va putea să apară în luna Martie, şi nu are nicio îndoială că va fi remarcată de presa germană. După cum bine se observă maestrul e dus cu vorba fiindcă "Finlandizarea Europei", în care spera să apară până în ultima zi a vieţii sale, nu va vedea lumina zilei până astăzi.
Ţinând cont că P. Şeicaru datorită vârstei, se găsea fizic în imposibilitatea de a se deplasa pentru a-şi da seama de mersul tipăririi cărţilor sale, în acest sens avea nevoie de un intermediar pentru a duce manuscrisul la editură dar respectivă se putea ocupa şi cu trimiterea lui în România pentru a-l cenzura un profesor universitar de la Institutul de ştiinţe politice şi istorice, unde nu ne e greu să admitem că zace în cine ştie ce sertar dacă nu a fost cumva distrus. Şi iar putem să susţinem, fără să ne temem că am greşi, intermediarul cu autorităţile române era chiar, fiul de al doilea, samariteanul, desigur fals, pe lângă bătrânul Şeicaru, Vasile Dumitrescu, noul proprietar al Curentului din exil. Se pune întrebarea pe banii cui?
Mai departe o să ne vină greu să descifrăm enigma manuscriselor lui P. Şeicaru, după moartea sa dispărute şi asta fiindcă principalul împricinat cunoscut, Vasile Dumitrescu, a păstrat o totală tăcere asupra problemei manuscriselor rămase după dispariţia maestrului. Ceea ce ne face, în aceastâ conjunctură misterioasă, să fim siguri că manuscrisele în fruntea cărora era mereu citată "Finlandizarea Europei" au existat în româneşte, în timp ce traducerea în germană sau engleză n'a existat niciodată, în orice caz nu avem nicio dovadă că s'ar fi întreprins vreo acţiune în acest sens. Iată, cum datorită bunei credinţe a marelui ziarist că în România comunismul şi-a schimbat faţa criminală, era o simplă autoiluzionare, prin care se vedea încercuit şi la Dachau şi la Bucureşti de mâna forte a unui regim totalitar ce-şi urmăreşte interesele până la absurd, scopul lui a fost atins, marele ziarist şi scriitor Pamfil Şeicaru nu mai prezenta prin scrisul său nici un pericol pentru stăpânii iliciţi ai României, tot restul nu mai avea nicio importanţă pentru ei.
Cu această ocazie ne vom referi la o altă iluzionare a maestrului, privind colaborarea sa la o vârstâ înaintată cu presa germană, odată ce publicaţiile şi ziariştii germani erau dresaţi în aşa fel încât să nu tulbure cu nimic prietenia ruso-germană, în slujba căreia se aflau angajaţi indiferent de partid, politicienii zilei. Astfel, în Curentul din Sâmbătă 11 Febr. 1978 - e de nevoie să ne împrospătăm de data aceasta memoria - se publică două articole apărute în presa din Republica Federală Germană, referitor la lucrarea lui P. Şeicaru: Dunărea fluviu a cinci mări, din care reţinem remarca ultimă a ziaristului Nicolas Benekiser din articolul "Un emigrant despre politica României" încheiate cu următoarele cuvinte: "Lucrarea exilatului român este demnă de citit, chiar dacă este mai mult polemică decât o analiză sistematică (Frankfurter Allgemeine Zeitung din 3 XI 1975). Remarca surprinde, cel puţin, fiindcă lucrarea marelui ziarist se referă la date precise istorice, incontestabile. Ceea ce numeşte ziaristul german polemică, sunt adevărurile scrise despre acţtiunile Rusiei ţariste şi apoi ale celei comuniste asupra cărora nu mai insistăm. Pe scurt, ruşii au plătit cu bani grei pe turci, să nu realizeze acest Canal, cam pe vremea când Ion Ghica era bei de Samos, pe când mai recent în anii lui 70', Rusia preconiza crearea unui canal Dobrogea să lege Rusia cu Bulgaria. Toate aceste realităţi etichetate drept polemici ne arată că ziariştii germani sunt dominaţi de politica americano-germană să nu supere cu nimic pe marele vecin din răsărit, orice adevăr exprimat putea să irite pe ruşi, era taxat drept polemică şi nu un studiu sistematic în care se insista să se ţină seama şi de interesele popoarelor subjugate de Rusia sovietică. Am insistat asupra acestui aspect pentru a se constata cât de neîntemeitate erau speranţele maestrului că va fi colaborator al presei germane, antirusismul său oricât de documentat istoric nu avea şansa de a fi admis într'o epocă în care alianţa cu Rusia bolşevică stătea pe primul plan al politicii Germaniei de vest. Presa Germaniei deşi liberă în aparenţă, constituia o citadelă ideologic închisă, in care nu pătrund decât cei verificaţi să nu tulbure apele orientălilor oficiale.
Exemplul meu se referă în continuare la un eveniment la care nu am participat decât în prima lui parte, Se ştie că în presa germană după Dec. 1989 ca în cea franceză de altfel, a fost publicat cazul unui ungur care a fost bătut cu sălbăticie de locuitorii români din Tg. Mureş. Iată însă că realitatea era alta: nu un ungur a primit o bătaie soră cu moartea ci un român identificat ca nume şi persoană. Fiindcă lucrurile erau clare ca lumina zilei oficialităţile şi partidele politice româneşti prin reprezentanţii lor au cerut o revenire asupra evenimentului, conform realităţii, dar atât ziariştii germani căt şi cei francezi, democraţi nevoie mare, au refuzat să revie asupra erorii lor mai mult decât evidentă.
Reacţia unui grup de români din exil a fost provocată de apariţia lui Mircea Dinescu într'un film german de televiziune tratând despre pitorescul obiceiurilor ţărilor dunărene. La un moment dat interlocutoare sa i-a amintit de barbaria românului care l-a bătut, rănindu-l grav pe un ungur la Tg. Mureş. La care M. Dinescu, gândindu-se că adevărul l-ar pune rău cu nemţii, în graţiile cărora a intrat după revoluţie, a tăcut molcom şi s'a ferit să dea un răspuns. Am văzut această scenă aşa ca sutele de români aflaţi în Germania. De-aici au început protestele, ratându-l pe Mircea Dinescu ca pe un trădător al cauzei drepte româneşti căci prin intervenţia lui la un post de televiziune german ar fi pus la punct odată pentru totdeauna jocul măsluit al ziarelor germane şi franzese care refuzau să-şi recunoască vina. S'a ajuns la redacţia ziarului german cu pricina şi acesta fiindcă nu a avut încontro a recunoscut că românii au dreptate dar au recurs la un subterfugiu ilegal, ştiindu-se că în toate rectificările responsabilitatea cade pe cei ce au răspândit o ştire falsă deci ei erau obligaţi să publice gratuit textul prin care-şi anunţau propria eroare. Dar ca să scape cu faţa curată au susţinut că fiecare cuvânt transmis cere o sumă care în final se ridica la mai mult de 200.000 mărci.
În atare condiţii, banul stăpânul societăţilor apusene i-a scos din încurcătură pe nişte ziarişte certaţi cu cea mai elementară deontologie profesională.
P. Şeicaru îmi mai propunea să-mi iau un concediu şi să-l vizitez la Dachau, tocmai pe ziua de 15 Martie când îi va apărea şi cartea mult aşteptată. Cu aceea ocazie spera ca el bătrânul să mă contamineze cu optimismul său, atunci când constata că suport greu singurătatea de unde starea mea sufleteascâ: "melancolie, tristeţi, nostalgie, regretul de a fi părăsit ţără", toate îşi aflau îzvoarele în greaua adaptare, la ceea ce este soarta bătrânilor, când eşti încă tănăr. Şi continuă: "La 85 de ani singurătatea este climatul vârstei, cum viitorul este sub semn permanent de întrebare, te refugiezi în trecut şi simţi cum din ungherele tainice ale memoriei retrăieşte momente pe care le uitaseşi. Prezentul? Un provizorat căruia nu cutezi să-i dai termene lungi până la staţia terminus. Omul este un animal cu o excelenţă adaptare la bătrâneţe".
E adevărat, îndemnurile maestrului erau ca un balsam sub acţiunea binefăcătoare a căruia toate rănile sufletului meu chiar dacă nu se închideau de tot, cel puţin un timp nu le mai simţeam atât de dureroase. Iata de pildă finalul scrisorii de faţă, imposibil să nu-ţi meargă până în suflet, mângăindu-l: "Te rog dragă Ovidiu să continui tradiţia tatălui tău. Ai o accentuată sensibilitate şi talentul de a-i da o expresie literară".
Scrisoarea mea din 12 Aprilie 1979, provocată de un articol al maestrului publicat in Curentul, în care-şi arată simpatiile faţă de monseniorul Bârlea şi Eu-geniu Lovinescu amândoi catolicizanţi, iconoclaşti ai culturii tradiţional ortodoxe româneşti.

Giessen 12 Aprilie 1979
Multe Stimate dl. Pamfil Şeicaru,

De ziua Dvoastră de naştere vă doresc, ca unui Nestor al scrisului românesc, la mulţi ani, sănătate, putere de muncă şi împlinirea tuturor idealurilor şi viselor spre care năzuiţi.
Aş minţi dacă v'aşi scrie că m'a lăsat indifent faptul că n'aţi confirmat primirea tezei mele de docent, mai ales că v'am scris motivele ce m'au determinat să v'o trimit.
Dragă Maestre,

când am început frumoasa noastră correspondenţă, împreună cu dna Veguţa am fost de acord că stăm pe poziţii tare diferite, dvostră apropiindu-vă de ţară, eu depărtându-mă de ea propulsat de stăpânii ei roşii. Şi cu toate acestea am crezut că ne putem respecta şi mai ales iubi.
În numele acestor principii îmi permit să vă scriu că în ultimul timp anumite lucruri depăşesc total capacitatea mea de înţelegere.
Că părintele Bârlea în fiţuica lui otrăvită perspective este orbit de ura zavistei popilor papistaşi (nu altfel ca Luther sau Loyola) asta în ultimă analiză o înţeleg, dar ca dvoastră să ajungeţi să atacaţi ortodoxismul citându-l pe Lovinescu, cunoscut ca urbanist, cosmopolit şi diletant într'ale culturii, asta n'o mai pricep. Îmi scriaţi odată că în 1941 aţi atacat pe Călinescu pentru Istoria literaturii române de la origini pănâ astăzi, ca fiind străină de neam. Nefiind un duşman al acestei cărţi, din contra, îmi pun întrebarea însă unde este consecvenţa dvostră când se ştie că G. Călinescu în a sa Istorie a literaturii n'a făcut decât să imortalizeze cele mai mari nulităţi, membrii fideli ai cenaclului Sburătorul, ceea ce sigur nu au fost nici Tudor Arghezi şi nici Ion Barbu.
Eu cred că pe undeva Dumnezeu a transformat omenirea într'un turn Babel, odată ce am ajuns să nu ne mai înţelegem parcă fiecare vorbeşte o limbă păsărească. Nu luaţi cele ce v'am scris ca o critică ci doar ca pe o durere izvorâtă din inima unui învins şi ratat.

Încăodată vă doresc tot binele şi numai succese, al Dvoastră

Ovidiu Vuia
Îată şi răspunsul: