Scrisoarea (31) din 1 Februarie 1979 de la Pamfil Şeicaru

Scrisoarea (33 ) din 21 Aprilie 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragul meu, îţi răspund cu o întârziere la ultima scrisoare, obligat să îţi dau unele lămuriri menite să înlăture înterpretări nedrepte.
Te-ai supărat că nu am dat răspunsul la trimiterea lucrării ştiinţifice în specialitatea pe care o ai în domeniul medicinei, M'am găsit în faţa unei lucrări scrise într'o limbă care din nefericire, spre paguba mea îmi este străină. Eu citesc cărţi apărute în limbile franceză, spaniolă şi chiar italiană. În domeniul psihiatriei nu am absolut nicio pregătire. Prin 1912 citind o nuvelă de Leonid Andreev "Gândirea", care dădea un caz: un medic a pregătit simularea nebuniei cu toată luciditatea şi la un moment dat îşi dă seama că a trecut linia de demarcaţie între simulare şi nebunia autentică. Atunci, încercat de curiozitate am citit o carte "Poètes et nevroses" care examina devastările intelectului primite de alcool (Edgar Allen Poe) vinul (Hoffmann) opium, haşiş şi alte droguri. Am mai citit o lucrare a doi profesori de boli nervoase de la facultatea de medicină din Paris. Simplă curiozitate intelectuală care nu putea să aibă nici o urmare dat fiind totala mea ignoranţă într'un domeniu aşa de complicat. S'au mai adăogat şi o serie de necazuri, de amărăciuni care rimau tare dureros cu vârsta mea prea înaintată care, cum este natural îşi arată dureroasele ipoteci. Liniştindu-mă puţin am meditat la o soluţie obligatorie faţă de un prieten al "Curentului". Iată ce cred că este de făcut: cum fac toţi autorii de lucrări cu caracter pur ştiinţific, scriu în rezumat conţinutul lucrării pentru a stimula curiozitatea. Îmi trimiţi textul scris la maşină şi îmi vei înlesni să brodez un articol, menit să apară în "Curentul" fără să fie pusă prea în evidenţă nepregătirea mea. Te rog să accepţi această soluţie.
Scrii că atât sora mea cât şi eu suntem înclinaţi spre ţară. Exact, dar nu confundăm regimul impus de capitularea fără condiţii care a predat ţara Rusiei sovietice. Ea s'a întors în ţară după un an şi trei luni ştiind că sfârşitul i se apropie, dar căutând să mă mintă că se va întoarce, în timp ce îşi lua rămas bun de la prieteni spunându-le "nu ne vom mai revedea niciodată". Imediat ce s'a întors s'a dus la satul Ciolpani (20 km depărtare de Bucureşti) ca să-şi aleagă locul în cimitirul satului. Era înclinarea ei către ţară. La 10 August anul acesta împlinesc 35 de ani de când am trecut frontiera, dar rădăcinile mele sufleteşti sunt prea adânci ca să fi devenit un desrădăcinat. Toată activitatea mea în emigraţie stă mărturie a dominaţiei ce o exercită ţara mea asupra gândirii mele. Îţi arăţi supărarea că dau o importanţă Blajului criticând biserica ortodoxă. Acestea sunt concluziile la care am ajuns din îndelungatele cercetări făcute asupra acestei instituţii. Nu confund credinţa religioasă a poporului român cu ierarhia bisericii. Să nu uiţi problema secularizării averilor mănăstireşti care stăpâneau o treime din proprietatea şi bunurile ţării iar veniturile mergeau în Grecia. Exploatarea ţărănimii era o permanentă renegare a lui Isus. În greceşte aghios = înseamnă sfânt. Ţăranii români auzeau cum călugării greci se tot numeau între ei aghios şi le-au dat numele de aghiuţă = drăcuşori, tare împieliţaţi. În revoluţiile din Valahia şi Moldova din 1848 care au însemnat introducerea la unirea principatelor, nu figurează nici un inalt ierarh al bisericii ortodoxe. Figurează însă un biet preot de sat Şapcă din Oltenia. Califici pe Eugen Lovinescu drept un superficial. Sigur că n'ai citit Istoria civilizaţiei moderne a României. Sunt în măsură să apreciez această carte. Te rog să ceri lui Traian Popescu să-ţi trimită "Istoria partidelor politice: naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist". Introducerea pe care am făcut-o are 120 de pagini în care am concentrat toate lecturile mele în legătură cu problema Statului, ca să-ţi înlesnească acceptarea afirmaţiei mele de a fi în măsură să apreciez obiectiv lucrarea de sinteză a lui Lovinescu. Superficial nu poate fi un autor care a publicat următoarele monografii: Grigore Alexandrescu, Negruzzi, Asachi, Istoria Junimismului 2 Volume, plus seria de volume asupra producţiei literare. Licenţiat în litere trecând latine şi greaca, a tradus pe Tacit etc. Vei recunoaşte că nu i se poate aplica epitetetul de superficial.
În cursul săptămânii care vine vei primi "Curentul" care îţi cva înlesni să cunoşti în parte necazurile mele. Te rog să crezi că nu sunt de loc plăcute, la vârsta mea dusă după o activitate de la 1918 April şi până azi, deci 61 de ani, toate aceste necazuri. Dar ce ne este scris în frunte ne este pus. Şi înainte de a încheia lunga mea epistolă, mă simt obligat să-ţi amintesc că la Orşova am construit o mănăstire, biserica poartă numele mamei mele, Ana. Nu este construită cu subscripţie publică ci din produsul inimii mele şi este ridicată în memoria camarazilor mei ale căror oase stau la temelia României mari. Şi este ortodoxă. Nu s'a scris în cele trei ziare pe care le aveam "Curentul" "Evinementul" şi "Rapid" de mănăstirea de la Orşova. Nu faci publicitatea în tovărăşia unei rugăciuni. Doar in albumul "Curentul" făcut de redacţie în 1943 s'a publicat fotografii ale mănăstirii. Nu confund credinţa părinţilor mei cu ierarhia bisericii ortodoxe. Îmi revendic dreptul de a rosti ceea ce cred în toată libertatea. Închei cu un "Christos a înviat".
Cu aceleaşi sentimente

Pamfil Şeicaru
Note şi Comentarii
În cele dinţâi, maestrul consideră că m'am supărat fiindcă nu mi-a răspuns în legătură cu lucrarea mea ştiinţifică de specialitate pe care i-am trimis-o. Astfel, se scuză că nu înţelege limba germană, el citeşte în franceză, spaniolă şi chiar italiană. În domeniul psihiatrei nu are nicio pregătire, prin anul 1912 citise o nuvelă "Gândirea" de Leonid Andreev care descrie cazul unui medic pregătit să simuleze nebunia cu toată luciditatea, ca la un moment dat să-şi dea seama că a înebunit de-abinelea. Mai citise el şi alte cărţi de psihiatrie totuşi nu puteau să-i alunge ignoranţa într'un domeniu atât de complicat. Învingându-şi o serie de necazuri, a meditat la o soluţie obligatorie faţă de un prieten de delicată sensibilitate şi colaborator al "Curentului". Astfel, îmi propune să fac un rezumat al conţinutului lucrării şi el o să brodeze pe marginea lui un articol fără să fie pusă prea în evidenţă nepregătirea lui.
Am rămas surprins de propunerea maestrului deoarece eu i-am trimis teza mea de habilitare în urma căreia mi se decerna titlul de docent, din calda prietenie pe care i-a port, aşa cum i-aş fi trimis-o şi tatălui meu, mort cu câţiva ani mai înainte în 20 Iunie 1975.
Deci, m'am grăbit să-l liniştesc pe marele ziarist că nu are rost să-şi facă atâtea probleme în legătură cu materialul trimis în germană, fiindcă din partea mea nu m'am gândit nicio clipă ca tocmai dânsul să scrie un articol despre el, cum în general nu vroiam publicarea lui. Îi mulţumeam pentru soluţia dată dar nu e de nevoie să recurgem la ea, în intenţia mea a fost să-i trimit un omagiu pentru a cunoaşte cel puţin formal, munca depusă de mine în domeniul patologiei creerului. În acest mod nu s'a mai pus problema unei intervenţii din partea "Curentului", articolul programat nu a mai apărut finndcă u-i găseam rostul, şi desigur aveam dreptate.
În aceeaşi scrisoare maestrul se opreşte la observaţia mea că de la începutul corespondenţei noastre am stabilit împreună cu dna Veguţa că stăteam pe poziţii diferite, dânşii se apropiau de ţară pe când eu mă îndepărtez de ea propulsat de stăpânii ei. Dar e cazul să sublinieze că apropierea lui de ţară nu e faţă, de regimul impus de capitularea fără condiţii care a predat ţara Rusiei bolşevice. Sora lui s'a întors acasă şi în satul Ciolpani şi-a căutat un loc în cimitir, căci avea o înclinare spre sat. La plecare i-a spus că se va mai întoarce, în timp ce dela cunoscuţi şi-a lăsat rămas pentru totdeauna. Cât îl priveşte, să-i dăm cuvântul: "La 10 August, anul acesta se vor împlini 35 de ani de când am trecut frontiera dar rădăcinile mele sufleteşti sunt prea adânci ca să fi devenit un desrădăcinat. Toată activitatea mea în emigraţie stă mărturie a dominaţiei ce o exercită ţara mea asupra gândurilor mele".
Fără îndoială maestrul avea dreptate dar în aceeaşi măsură şi eu puteam să susţin că îmi simt rădăcinile sufleteşti prea adânc înfipte în pământul ţării ca să fiu un dezrădăcinat. Totuşi, deşi mergeam pe acelaşi drum ceva esenţial ne despărţea. Pe lângă diferenţa de vârstă Pamfil Şeicaru era o mare personalitate, ieri în ţară, astăzi în exil, pe când eu nu însemnam nimic pentru autorităţile comuniste, odată ce am rămas în Germania, ei au renunţat la mine, bucuroşi că-mi puteau da postul unui element mult mai credincios decât eram eu. Dar tocmai, trecutul constituia un balast pe umerii maestrului, încât susţinându-şi pe drept convingerile a fost tot mai izolat de ceilalţi exilaţi, iar peste lucrările sale se arunca o dureroasă conjuraţie a ţăcerii. În această situaţie, legaţia din Madrid i-a devenit extrem de favorabilă, încât maestrul nu a fost greu de convins că în România s'au schimbat multe, ţara are nevoie de lucrările antiruse ale fostului condamnat de ieri la moarte. Şi fiindcă Madridul era prea departe maestrul se mută la Muenchen unde contactul cu ţara era mult mai uşor de realizat. În tot acest timp, maestrul s'a apropiat de ţară dar nu şi de partidul comunist, credea el, pe care nu contenea să-l critice sub vălul mai îngăduitor al laudelor, privind realizările din România. Pamfil Şeicaru era convins că fără să facă niciun compromis îşi va putea continua activitatea, total independentă faţă de ideologia comunistă, ori aici socotim că s'a înşelat. Reprezentanţii partidului erau mulţumiţi că l-au redus la tăcere pe marele polemist Şeicaru, să nu-l înjure pe Ceauşescu şi la acest stadiu s'au oprit, fiindcă bine se ştie comuniştii nu fac nimic fără un interes anumit, ori din acest punct de vedere maestrul nu se considera în solda lor, refuza să laude, măcar odată geniala conducere a partidului, ori pe geniul Carpaţilor, Ceauşescu.
Şi aici va juca un rol necunoaşterea pe viu a respectivului regim din ţară, aşa cum l-am trăit eu, din această cauză eram sigur că cei din ţară nu vor publica lucrările maestrului, şi mă întreb dacă el era convins că o vor face, ori lipsit de orice altă posibilitate de ieşire şi-a luat minima şansă de a risca, în speranţa că tot va câştiga până la urmă.
Dar profitul sâu spiritual a fost neglijabil, la Muenchen a publicat trei broşuri şi împreună cu V. Dumitrescu a reeditat noul Cutrentul. În rest, marile lui opere nu au văzut lumina tiparului, şi dacă nu sunt distruse, zac în cine ştie ce sertar secret al noii securităţi, româneşti.
Cine avea timp să judece o situaţie atât de complicată, astfel că era mult mai uşor să-l declare pe Pamfil Şeicaru colaborator al Bucureştiului şi că l-ar fi vizitat pe Ceauşescu în cursul unei vizite petrecute în capitala ţării. Ca toate calomniile aduse marelui ziarist nimica nu era drept, şi vom avea posibilitatea să o şi demonstrăm.
În continuare, să abordăm problemele fundamentale ridicate de articolele publicate de P. Şeicaru în Curentul cel nou, adică adeziunea sa la catolicismul propagat de părintele Bârlea un fanatic propagator al bisericii Unite în care tot ce este ortodox era lipsit de valoare, fie că era vorba de Eminescu sau Lucian Blaga, să nu-l mai amintim pe N. Crainic.
În lumina datelor existente în exil au existat mai multe atitudini care explicau trecerea unor români la catolicism. Cei mai mulţi, printre ei şi poetul Al. Gregorian îmbrăţişau noua religie pentru a aparţine de o comunitate religiosă, de pildă, în depărtata Coasta soarelui spaniolă nu exista biserică ortodoxă. În acest grup, oamenii nu-şi pierdeau rădăcinile cu trecutul, erau cei mai toleranţi creştini de pildă Al. Gregorian dedica tot aşa ca înainte un volum de poezii memorie lui N. Crainic sau prof. Paulescu, marele fiziolog descoperitor al insulinei.
O cale aparte a urmat-o poetul Aron Cotruş, acesta scârbit de compromisurile ierarhiei superioare preoţeşti din România, a trecut la catolicism mărturisindu-şi credinţa în Roma eternă, singura vrednică să ne mântuie într'o epocă în care lumea e împărţită între dolarul american şi rubla sovietică, între Volga şi Mississippi. Marele poet român a trăit zile, de adânci meditaţii la mănăstirea catalană Montserrat şi a urcat pe muntele Randa după urmele lui Ramon Lull. Se poate spune că respectiva convertire a lui Aron Cotruş la catolicism a avut partea ei mistică, logodna sacră a unit cu Dumnezeu, nu numai pe bard dar împreună cu el şi România.
În acele zile de mare răscoală interioarâ alături de Psalmii româneşti A. Cotruş a pus pe hârtie şi următoarele versuri, dedicate Tălharul tâlharilor: "O armă să crească din pumnul oricui, / Şi braţele neamului năpraznic deslege-le. / Sâ muşte ţărâna printre sfetnicii lui, / Tâlhalrul tâlharilor: regele". / Versuri profetice împlinite în zilele noastre când fostul trădător de la 23 August, s'a întors în România să primească din mâni comuniste răsplata celor ce au profitat şi mai profită de pe urma nesăbuitei sale vânzări de ţară: Regele.
În acest context ataşamentul maestrului de cetatea Blajului este pur istorică şi politică nelipsindu-i nici elanul acelei închinări eminesciene, pătrunsă de veşnicia ţinereţii: "Te salut, din inimă, Roma mică".
Personal iubesc Blajul ca şi Sibiul şi deci nu puteam să-i imput marelui ziarist că dă mai mult importanţă, centrului greco-catolic românesc, mai ales că trăim o epocă în care un papă polonez a redat omenirii speranţa în ziua de mâine, pentru toţi, liberă şi cu respect pentru nobila condiţie umană.
În volumul "Itinerare lirice" ed. Făt-Frumos, Bucureşti 1997 am publicat nuvela scrisă încă înainte de Dec. 1989, intitulată "Bunul episcop Inochentie" p. 444-492, în care după ce un învăţăcel de-al lui a ajuns să cunoască toate frumuseţile sau aproape toate ale Romei, - după decesul său, la mai mulţi ani am crezut că exilul episcopului Inochenţiu Micu Klein va trebui să se termine, astfel câ în finalul povestirii rămăşţele sale pământeşti care dormeau în cimitirul Madona del Pascolo din Roma, vor trebui readuse la Blaj unde să fie înmormântate în pământul său natal, după cum i-a fost voia. Se ştie, că luptându-se pentru drepturile românilor nerecunoscute nici după unirea cu Roma, episcopul Inochenţiu a plecat la Viena să se plângă împărătesei Maria Tereza, fără vreun rezultat, se îndreaptă spre Roma unde la ordinul Papei va fi ţinut în captivitate până la mortea sa. Mă bucură mult să aflau că de câţiva ani, s'a împlinit visul eroului meu, aşa cum l-am descris în povestirea mea, episcopul Inochenţiu Micu Klein a fost readus acasă din lungul său exil, găsindu-şi însfârşit hodina lângă acei pe care i-a iubit atât de mult.
În timpul răscoalei lui Horia, după cum se scrie în Crăişorul, roman de Liviu Rebreanu, moţii răsculaţi forţau pe nobilii prinşi cu familia lor, să treacă la religia lor strămoşească ori aceasta nu era legea catolică ci acea ortodoxă.
În ce-l priveşte pe E. Lovinescu să-l lăsăm pe G. Călinescu şi el cu pretenţii de critic-romancier să-i făcă portretul de operă buffă: "Omul era într'adevăr frumos, plin de nobleţă fiziognomică. Închipuiţi-vă un atlet enorm, cu liniile însă rotunjite, berniniene, cu mască gigantică, efeminatâ şi suavă, cu ochi fără scântei, indiferenţi şi enigmatici, cu piept greu, cu pulpe grele, făcut parcă dintr'o marmură moale. Genunchii săi uriaşi, ca aceia ai lui Moise din San Pietro în Vincoli pe care Michelangelo l-a izbit cu ciocanul, rupeau stofa ... Criticul era gigantic şi aveai impresia că punând urechea pe toracele său monstruos spre a-i asculta bătăile inimii, ai fi auzit un motor imens, o orgă de apă ... La masă mânca şi bea repede vorbind printre înghiţituri, fără să aibe aerul lăcomiei într'atâta gura sa de Polifem părea de încăpătoare, pentru oasele unui pui". Şi fiindcă totul are loc la o şedinţă literară de la Sburătorul, Călinescu pune un punct mare ca palma uriaşă a criticului: "Gazda (adică Lovinescu) nu era atât de înteresată de conţinutul operei, cât de reuşita socială a şedinţei".
Este unul din cele mai discutabile portrete călinesciene, de altfel dintr'un număr enorm al lor, pentru a caracteriza masivitatea eroului său insistă pe jumătate de pagină să-i descrie depunerile adipoase numindu-le berniniene, iar genunchii săi uriaşi sunt ca acei ai lui Moise de Michelangelo, comparaţii total nelalocul lor fiindcă nu se leagă între ele, şi totul cade într'o rizibilă stupizenie, ce forme ar putea fi berniniene sau michelangeleşti numit şi divinul, pentru reuşi să mănânce un pui cu gura nelacomă dar încăpătoare ca al lui Polifem? Tot comicul sonor naşte din faptul că portretistul lasă la o parte rotunjirea pântecoasă a celuilalt, ceea ce face ca formele berniniene, şi genunchii lui Michelangelo să se evapore sub coviltirul burţii lui Lovinescu care ne aminteşte, cu adevărat de imaginea lui Flastaff al lui Shakespeare, foamea lui Polifem fiind înlocuită de Flămânzilă al povestitorului Creangă pe când masivitatea mereu în creştere ne duce la Cuconeş, eroul lui Mircea Eliade. A vrut oare Călinescu să-şi bată joc de Lovinescu, e greu de spus, dar de data aceasta recomandăm, ca să împăcăm şi pe călinescieni şi pe lovinescieni, lectura capitolului dedicat noului Michelangelo cu forme berniniene, în versiune românească, aşa cum îl vede "genialul" Călinescu pe şeful Sburătorului.
Trecem peste faptul că se constată în ultimii ani la Lovinescu o scădere vertiginoasă a siguranţei critice - noi am zice că această slăbiciune l-a însoţit ca o meteahnă de-alungul întregii sale vieţi - dar să ne oprim la cartea, pe care o aprecia şi Pamfil Şeicaru, Istoria civilizaţiei române moderne. De la început menţionăm că autorul confundă grav noţiunile, el în carte tratează fenomenele culturale pe când acestea nu se cuprind în termenul de civilizaţie, după Heidegger, între cele două activităţi umane există un grav antagonism, civilizaţia ocupă tot mai mult domeniile aparţinând din totdeauna culturii.
Dar trecând peste această penibilă confuzie, Călinescu ne învaţă că teoriei spcificului ca spiritualitate a unui popor, Lovinescu îi răspunde prin doctrina sincronismului şi a diferenţierii ridicaţă de legea imitaţiei a lui G. Tarde fără niciun răsunet în sociologie. Mai departe, Eu-geniu Lovinescu neagă tradiţia, care din toate punctele de vedere înseamnă o stagnare şi o înlocuieşte cu cu mutaţia valorilor care stă la baza continuă a naşterii de noi curente, în acest mod se desfiinţează şi frumosul care variază de la o şcoală la alta deci porneşte de la ideea relativităţii lui. A contestat valoarea culturii populare ţărăneşti, pledând pentru cea orăşenească, mereu în efervescenţă. Să mai amintim că a detesat total în cadrul tradiţiei, rolul jucat de ortodoxismul nostru în cursul istoriei, socotea drept o tragedie faptul că am rămas ortodocşi, din această cauză prin sincronism va sugera să imităm pe francezi şi să devenim catolic.
Se pune întrebarea ce a putut atrage pe Pamfil Şeicaru spre o atare teorie atât de străină credinţelor sale? În primul rând el era omul tradiţiilor, mărturist la fiecare pas, chiar dacă avea privirile îndreptate în spre viitor, acesta nu neagă rolul constructiv al tradiţiei, cum o făcea în mod ingrat maestrului nostru. Rezerva lui arătată trecutului nostru trăit sub greci şi astăzi. trădările ierarhiei superioarea bisericii ortodoxe româneşti, nu se apropie nici pe departe de soluţiile drastice recomandate de Lovinescu.
Dintre lucrările lui citate de maestrul nostru unele au fost criticate şi de Călinescu ca de pildă monografiile sale de început Negruzzi, Asachi iar de pildă, ca s'o luăm de exemplu, pe "Titu Maiorescu" în 2 volume ca şi celelalte ale sale socotite monumentale, se remarcă prin faptul că sunt inegale în prezentarea lor, alături de descrieri documentate, figurează multe anectode şi întâmplări culese după ureche ceea ce contribuie la impresia că Eu-geniu Lovinescu este neserios în lucrările sale şi asta ca o constantă a scrisului său. Numai un om neserios putea să publice un document scris de el şi să-l prezinte ca unul eminescian, o atare faptă ar fi ajuns să-l dea pentru totedeauna afară pe un Octav Minar din literatura românească dar nu şi pe E. Lovinescu, cel sprijinit de zeii săi mari din Olimp. Pe lângă, neserios în toată activitatea sa precum îl arată de altfel romanele Mite şi Bălăuca, a fost şi un critic demodat care şi-a aplicat lui însuşi teoria sincronismului imitându-l pe profesorul de la Paris, G. Tarde.
De altfel maestrul chiar, dându-şi seama că a întins coarda mult prea mult, după ce îl apără pe Lovinescu aşa ca la carte, pentru a nu-i fi valabil dictorul "Cine se apără se acuză" dându-şi seama că ar fi totuşi, până la urmă, contestat, îmi aminteşte că a construit o mănăstire la Orşova fără subcrripţie publică, doar din produsul inimii sale şi poartă numele mamei sale, Ana: "Este ridicată în memoria camarazilor mei, ale căror oase stau la temelia României mari. Şi este ortodoxă. Nu s'a scris în cele trei ziare "Curentul" Evenimentul" şi "Rapid" de mănăstirea de la Orşova. Nu faci publiciate în tovărăşia unei rugăciuni.
Doar în albumul "Curentul" făcut de redacţie în 1943 s'au publicat fotografii ale mănăstirii. Nu confund credinţa părinţilor mei cu ierarhia bisericii ortodoxe. Îmi revendic dreptul de a rosti ceea ce cred în toată libertatea".
Deşi, în numele ultimului principiu omul poate să apeleze la dreptul său de a rosti în toată libertatea, ceea ce crede, să recunoaştem că maestrul a lăsat mult din siguranţa sa de la început şi admit deschis, că nu am fost bucuros să redeschid respectiva discuţie, chiar mi-am făcut unele reproşuri că am fost prea dur şi ultimativ dar oare nu acestea sunt caracterele imuabile ale adevărului? Şi poate aş fi continuat dialogul dacă nu aş fi descoperit că în cartea pe care mi-a recomandat-o în introducere lipseau mai mult de 20 de pagini chiar din partea cea mai importantă a dizertaţiei sale despre Stat şi alte probleme ce ar fi putut fi puse în legătură cu Istoria civilizaţiei moderne de E. Lovinescu. Am cerut redacţiei de la Carpaţii încă un exemplar din Istoria partidului naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist dar textul prefeţei de 121 pagini era la fel de mutilat. La a treia cerere, Traian Popescu mi-a transmis, că aşa se prezentau toate exemplarele, ceea ce m'a indispus mult de tot, şi pentru a nu fi nevoit să informez de respectiva pagubă materială a ciunitrii textului la care ţinea atât de mult, am hotărât să întrerup convorbirea noastră despre un subiect ce nu-i mai putea face plăcere maestrului, odată ce ar fi trebuit să recunoască o eroare a se, ceea ce ar fi tot aşa de greu de suportat ca o bătălie în care te simţeai de la început învingător.
Din întâmplare un cunoscut, în aceleaşi zile, îmi aducea la cunoştiinţă că Pamfil Şeicaru se pregătea să-şi citească la radio Europa liberă testamentul său adresat poporului român. Era o mare ocazie pentru Pamfil Şeicaru să simtă că poate vorbi celor pe care nu i-a uitat în lungul său exil. Nu vroiam să insinuez nimica fără dovezile de rigoare, dar deodatâ îmi explicam curtea ce-o făcea maestrul atât de asidu lui E. Lovinescu reprezentat la Radio Europa liberă de fiica sa Monica Lovinescu şi soţul ei Virgil Untaru zis Ierunca.
Îmi mai aminteam din cele scrise că pe maestru îl lega o veche prietenie de criticul aflat în discuţie, pe care l-a vizitat şi în casa lui de la Fălticeni. Pentru cele scrise de tatăl ei, Lovineasca i-a mulţumit cu multă emoţie, dar pe Şeicaru nu l-a lăsat să-şi citească testamentul la postul de radio Europa liberă.
Maestrul a fost de părere că cineva din exil suspus a intervenit ca emisiunea să nu aibe loc. Şi poate că a avut dreptate.

Scrisoarea (34) din 24 April 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragul meu,

Ţin să te felicit pentru diagnosticul pe care l-ai pus lui Paul Goma, nu reprezintă nimic, o simplă ambiţie de scriitor care vrea să compenseze puţinătatea talentului cu o atitudine de insurect apărător al drepturilor omului care îi dă o publicitate. Nu pun niciun preţ pe conferinţa de la Belgrad care ar urma să înceapă la 15 Iunie. Eu înclin, că nu se va ţine fiindcă Rusiei sovietice nu-i convine liberul schimb al ideilor, al informaţiilor şi al oamenilor pe care îi susţine Carter şi opinia generală a Europei. Dacă Rusia acceptă să participe cu sateliţii ei, atunci va fi o răfuială între americani şi ruşi, care va demonstra idioţenia Conferinţei de la Helsinki regizată de Kissinger. Nici unei ţări din pactul de la Varşovia, înţeleg partidele comuniste care domină, nu le convine libera circulaţie a ideilor etc. Nu văd pe Ceauşescu să se poată resemna la libera exprimare a opiniilor, care ar disloca sistemul instaurat în 1945. Dar chiar Tito, care are o altă situaţie nefiind vecin cu Rusia şi n'a fost instaurat la conducerea Yugoslaviei de trupele de ocupaţie ruseşti, refuză libera circulaţie a ideilor. Lui Djilas autorul răsunătoarei cărţi, Noua clasă, cred că a fost tradusă în Germania aşa cum a fost tradusă şi în franceză, i s'a refuzat paşaportul. Tito sigur se temea de un turneu în Statele Unite a acestui muntenegrean de o dârzenie pe care nici anii de încisoare nu a frânt-o. Regimurile de dictatură comunistă nu pot rezista unui climat de libertate. Şi nu-şi pot atribui eroismul moral de a renunţa la puterea nelimitată ce o deţin, nesupusă unui control. Ai o judecată prea aspră a intelectualilor români. Eu urmăresc monografiile istorice care se publică, serios documentate, scrise cu îngrijire şi străbătute de un puternic sentiment românesc. Am primit o scrisoare de la Alexandru Zub care se găseşte pentru o bursă la Freiburg. Este cel mai reprezentativ al tinerei generaţii de istorici, de proporţiile lui N. Iorga. Mi-a scris că vrea să vină să mă vadă. Şi voi comunica ceea ce ar fi esenţial din convorbirea liberă pe care o vom avea. Este profesor la Universitatea din Iaşi se va întoarce în ţară. Monografia lui, Kogălniceanu istoric, este un monument al istoriografiei româneşti. Dacă elementele de elită ar pleca, ar spori numărul mediocrităţilor promovate de partid. O acţiune insurectă a intelectualilor n'ar da niciun rezultat, în afară de anii de închisoare ce i-ar avea. Şi admiţând că ar avea răsunet mare - ceea ce mă îndoiesc - crezi că diviziile ruseşti ce sunt la Reni ar sta spectatoare sau ar repeta operaţia din Cehoslovacia cu entuziastul concurs al Ungarei şi al Bulgariei. Totdeauna să ne gândim la situaţia geopolitică pe care o avem. Dacă eu sunt optimist în ce priveşte viitorul României, nu mă razim pe ţările Europei libere, nici pe americani care îmi amintesc de ihtiosauri, pleziozauri din era terţiară: corpuri gigantice şi capete foarte mici. Îmi amintesc de nu ştiu care dihanie terţiară care datorită dimensiunii, în afară de creerul din căpăţână mai avea un supliment la coadă. Statele-Unite extraordinară forţă economicâ şi militară, având o conducere politică nevoiaşă. Eu urmăresc forţele politice din Asia. La apropierea Chino-Japoneză care a tăiat respiraţia Kremlinului se adaugă căderea dnei Gandhi care întărise legătura cu Rusia, a luat puterea coaliţia care se îndepărtează de Rusia orientându-se spre ... China şi Statele Unite. Nu este necesar să-ţi desvolt consecinţele pentru Rusia unde asiaticii o socotesc o intrusă. Eu am împărţit în două imperialismul european, în Asia: imperialismul mercantil al Angliei, Olandei, Franţei, Italiei, Germaniei care au dispărut şi imperialismul teritorial practicat de Rusia şi stă neclintit, ceva mai mult e în expansiune: Mongolia exterioară satelit al Kremlinu-lui. Despre democraţii ţărilor Occidentale am cea mai aspră apreciere. Ştii că în Danemarca s'a suprimat salutul în armată. Exact cu ce a început anarhia în armata rusă după abdicarea ţarului. Democraţii occidentali n'au nici o autoritate, supralicitează demagogic pe socialişti şi pe comunişti. Bătălia nu se dă în Europa, într'o oarecare redusă măsură în Africa, decisiv în Asia. De acolo va veni lovitura decisivă contra Kremlinului. Se adaugă problema naţionalităţilor în Rusia ignorată laş de Europa liberă şi se adaugă divorţul total dintre inteligenţa rusă şi regimul comunist, plus o reînviere de credinţă religioasă la ruşi, cu totul neaşteptată după 60 de ani de campanie ateistă.
Vreau să-ţi comunic concluziile mele în ce priveşte situaţia din România. De la 1945 februarie când Petre Groza a luat puterea, instalat de Vâşinski şi legitimat de forţele de ocupaţie ruseşti, aici este păcatul originar al regimului, în curs de 32 de ani ideologia comunistă nu a cucerit poporul român. Ca în toate Statele pactului de la Varşovia, puterea comuniştilor nu se razimă pe adeziunea liberă a populaţiei ci pe miliţie, securitate şi foarte ipotetic pe armată. Ar fi nerealist să refuzăm a cunoaşte marea mutaţie ce s'a făcut social şi economic în România, în cursul a 20 de ani. Dar toate aceste realizări nu pot anula păcatul originar, partidul comunist nu a luat conducerea ţării de la poporul român ci de la forţele de ocupaţie ruseşti. Te miri că unii academicieni fac acte desonorante, abdicări pentru un paşaport. Găsesc normal, dat fiind că Academia română, copie a Academiei franceze, avea numai 40 de membrii. A urmat inflamaţia regimului comunist care a înmulţit numărul peste o sută sau două. Designarea membrilor Academiei se face de comitetul central al partidului. Inflaţia monetară micşoreazâ continu acoperirea în aur a monedei, la fel şi în domeniul academiei. Şi, dragul meu, nu putem cere oamenilor să aibă eroismul insurecţional într'un regim în care cetăţeanul este despuitat de orice armă legală de apărare. Poate un cetăţean al României să dee Statul în judecată dacă a fost neîneptăţit? Renaşterea spirituală se face fără ca regimul să-şi dee bine seama, sau chiar dăcă şi-ar da seama nu o crede pimejdioasă fiindcă este nulă. Toate regimurile dictatoriale de stânga sau de dreapta, nu-şi dau seama de prefacerile ce le-au determinat. Nu vom găsi nici un ţăran nici din cel mai izolat sat care să ignore problemele ţării. Şi spiritul critic al ţăranului este foarte ascuţit. Nu mai vorbesc de lucrătorii din industrie. Îmi formulezi o întrebare, de ce oare atunci când clasa aşazisa muncitoare ajunge la putere, trebuie să ia şi ultima libertate a omului? Dar nicăeri în ţările pactului de la Varşovia clasa muncitoare n'a ajuns la putere, ci o minoritate comunistă a fost pusă de forţele ruseşti de ocupaţie. Îţi voi cita un caz care te va lămuri. În România încă liberă, datorită legislaţiei muncii făcută de Trancu-Iaşi, patronii conform legii ei, plăteau ora suplimentară, orei normale. Ca proprietar al unei mari întreprinderi tipografice, aveam muncitori deci cunosc legea. Azi, orele suplimentare în regimul dictaturii proletariatului sunt neplătite fiindcă sunt benevole acum se numesc patriotice. Precum se vede dictatura proletariului este de fapt contra proletariatului, în Rusia sovietică şi la fel în ţările satelite. Aceste regimuri nu se reazămă pe adeziunea liber consimiţită ci pe miliţie, securitate şi un cod penal conceput de sinistrul Vâşinski. De aici, şubrezenia lor. O acţiune insurecţională n'ar avea alt rost în România decât să se repete eroarea acelei eroice rezistenţe din primii ani ai regimului instalat de Vâşinski. De-aici înţelepciunea românească rezumată în zicala "fie noaptea cât de lungă ziuă tot se face".
Librarea României este în funcţie de prăbuşirea Rusiei care va veni mai repede decăt am îndrăzni să credem.
Îmbrăţişări

Pamfil Şeicaru
După această dată, deci de la 26 Aprilie până la 9 Mai 1979 au urmat o serie de scrisori pe care le-am scris maestrului, solicitate de problemele ridicate în coloanele Curentului, seria nouă, ediţie de exil şi pentru a economisi spaţiul ce îmi stă la dispoziţie mă voi mărgini să citez cele mai importante fragmente din conţinutul lor.
În epistola din 26 Aprilie, lămurind în cele dintâi unele puncte nevralgice ivite între noi "Lucrarea mea (e vorba de teza de habilitare, cu temă pur medicală n.n.) v'am trimis-o nu pentru a o citi ci numai pentru a mă cunoaşte mai bine ... Vă mulţumesc din tot sufletul pentru intenţia dvoastră dar vă rog sincer să nu publicaţi nimic despre lucrarea mea in Curentul. Pe de altă parte am vrut să vă câstig un dram de încredere şi să -mi daţi dreptate atunci când vă scriu că în ţară e Jale cu J mare şi o spun asta fără să mi apăr vreun interes.
Despre problema catolicismului în sine:

"În legătură cu ortodoxismul şi catolicismul meu, trebuie să vă mărturisesc că sub influenţa trăirilor italiene, m'am gândit să trec la catolicism. Chiar când am vrut s'o fac, mi-au căzut în mâini memoriile cardinalului ungur Mindeszenti, dezvăindu-mi adevărata faţă a Vaticcanului (papa Paul al VI-lea) şi am rămas pe mai departe ortodox. În ce priveşte articolul Dvostră trebuie iar să mărturisesc am fost sensibilizat de un articol al lui Oct. Bârlea, în care venerabilul monsenior ajunge să-l facă şi pe Ştefan cel mare ... catolic, în misiunea sa se prozelitism, în loc să-i apropie pe oameni îi va învrăjbi acum şi pe chestiune unit-ortodox ...".
Iar despre Eu-geniu Lovinescu:

"Amatorismul lui Lovinescu constă în aceea că el a acceptat orice elucubraţie poetică, fără să ieie atitudine, mai ales dacă venea de la Paris. Din păcate, cultura clasică nu i-a dat echilibrul cuvenit şi de această judecată nimeni nu-l va scăpa.
Din toate m'a lovit ca un glonte în inimă citatul în care Lovinescu, declară relifgia ortodoxă ca obscurantistă. Vă rog, să nu uitaţi că de acest termen am fost intoxicat la cursurile de marxism-leninism, tot ce nu era în vederile lui Marx şi Engels era declarat obscurantist, Realitatea este realitate: am fost şi suntem ortodocşi şi avem o cultură bizantină. Ce ar fi fost dacă eram catolici este o întrebare inutilă din punct de vedere istoric".
În scrisoarea din 2 Mai 1979, semnalez primirea scrisorii publice a dlui Vasile Dumitrescu, pe care o voi publica într'altă parte. În această scrisoare condamnam lipsa de înteres arătată de românii din exil faţă de recenta publicare a volumului cu articolele de fond scrise în Curentul anului 1944.
În rândurile trimise maestrului la 9 Mai 1979 reveneam la scrisoarea publică a dlui Vasile Dumitrescu, redactată separat de ziar deşi era trimisă împreună ce el. Respectivul domn se plângea de datoriile făcute pentru a asigura apariţia regulată a Curentului, el recunoştea o datorie de 37.000 mărci şi făcea apel la ajutorul românilor din exil. Totul părea drept o sinistră glumă deoarece prin articolele închinate preşedintelui României, alţii în ţară şi-au ridicat vile la şosea şi ca fii credicioşi partidului mai funcţionau pe posturi renumerate cu un salariu de invidiat.
Dar să redau fragmentul de scrisoare ajuns la redacţia Curentului, deci probabil a fost citit de Pamfil Şeicaru, dar el nu mi-a dat niciun răspuns a trecut liniştit peste problemă semn că nu era chiar încântat de activitatea lui V. Dumitrescu, devenit prin forţa împrejurărilor cel mai apropiat colaborator al său: "Dar aici mai este încă ceva, despre care măcar nouă ne este permis să vorbim fără nicio oprelişte. Dl. Dumitrescu a mizat totul pe politica lui Ceauşescu, în aşa fel încât este aproape absurd că domnia sa nu ar fi finanţat de marele dictator. Este absurd să crezi, că dl. Dumitrescu are 37.000 DM datorie când neforţat de nimeni a mizat pe un ins în care în ţară absolut nimeni cu crede. Că el ar fi acela care ar face legătura între popor şi partid, este iar mai mult decât ridicol. Nu ştiu de când este plecât dl. Dumitrescu din ţară dar eu nu-mi amintesc ca vreodată dl. Ceauşescu să fi reuşit să cucerească poporul şi înscrierile în partid să se facă altfel decât de formă. Şi apoi ar fi de întrebat ce independenţă a României apără dl. Ceauşescu? Este România liberă astăzi? Poporul român vrea să fie liber cu adevărat şi dacă o va începe vreodată o va lua de la alegerile furate în 1947, Ceauşescu nefiind decât un profitor al acelei hoţii ... Eu respect părerea fiecăruia dar când eşti atât de original şi contra oricărei realităţi aş zice că dl. Dumitrescu, nu ar trebui să mire că se trezeşte complet părăsit, încărcat cu o datorie de 37.000 de mărci, în care, însă nimenea nu poate să creadă".