Scrisoarea (31) din 1 Februarie 1979 de la Pamfil Şeicaru

Scrisoarea (36 ) din 25 Junie 1979 de la Pamfil Şeicaru
Dragă Ovidiu, n'am terminat scrisoarea ce îţi este destinată spre a te lămuri asupra poticnelii Curentului, de altfel de scurtă durată cum vei constata curând. Sunt de dăuăzeci de zile prins într'o lucrarea consacrată acestui Papă polonez şi a semnificaţiei vizitei în Polonia. Este în aprecierea mea o breşă în împărţirea făcută la Yalta. Scriu grăbit şi sper că în două săptămâni să termin cele 130 de pagini. Marţi voi da să fie dactilografiate primele 40 de pagini care trec imediat la traducătorul în limba germană. Întrerup lucrul ca să-ţi confirm primirea celor două articole. Primul consacrat veşmintelor istorice m'a impresionat prin bogăţia culorilor arătând o sensibilitate şi darul de a reda în imagini succesiunea îmbrăcămintei din vremuri de mult apuse. Frumos, redai pe Sadoveanu un poet al naturii în proză. Eugen Lovinescu fost coleg cu Sadoveanu la gimnaziul din Fălticeni, îl evocă încă din copilărie pasionat de vânat, de pescuit şi de hoinărit prin crângurile învecinate. Sadoveanu îl descrie ca un tânăr "cuminte ca o domnişoară, prizonier cărţilor". Este trist că omul a fost mai prejos de opera lui. Când reapare Curentul după cele două numere care sunt culese, voi reproduce succesiv cele două articole. Lucrez de zor pentru a termina cartea şi a-o da la tipar la sfărşitul lui Iulie. Până atunci voi afla răgaz să termin lunga scrisoare începută. Cu urări de bine

Îmbrăţişări al tău

Pamfil Şeicaru

Note şi Comentarii
Maestrul îşi întrerupe scrisoarea neterminată ce mi-a destinat-o, pentru a mă lămuri asupra poticenlii Curentului, de altfel de scurtă durată cum voi constata, cât de curând. Iată că V. Dumitrescu a ieşit în public prea devreme, dacă nu cumva chiar asta îi era intenţia ca prin întreruperea apariţiei ziarului, să forţeze mâna sprijinitorilor din umbră, pe care-i putem numi de-acum fără să ne fie teamă că greşim, e vorba de autorităţile române din Bucureşti, care aveau şi cheltuiau sume enorme, cu aprobarea şefului, numai pentru a-i crea o imageine pozitivă în Apus, de altfel ţinea foarte mult la acest lucru. Din această cauză scrisoarea era doar formal publică ea nu cerea nici în treacăt românilor din străinătate cum erau numiţi, ci se adresa unei persoane aflate în umbră, ei îi dădea de fapt raportul financiar, după ce nu a reuşit să-şi atingă scopul la un contact direct, cu cel ce-l putea ajuta. V. Dumitrescu reuşise în planurile lui, mai repede decât bănuise, iar în ce priveşte eventuala sa demascare, puţin îi păsa lui de asta, pentru el exilul nu exista decât ca români ce locuiesc în străinătate, întocmai cum sunt trecuţi şi în catastifele securităţii.
Marele ziarist mă înştiinţa că de 20 de zile e prins de o lucrare consacrată Papei polonez Ioan Paul al doilea, cât şi vizitei sale în patria natală.
După părerea lui P. Şeicaru prin acest papă are loc o breşă în împărţirea lumii, aşa cum a fost făcută la Yalta. Scrie foarte grăbit şi speră ca în două săptămâni să termine cele 130 de pagini dintre care Marţea viitoare va da primele 40 de pagini traducătorului în limba germană.
Îmi laudă cele două articole pe care i le-am trimis: Primul trata despre veşmintele istorice şi maestrul menţionează faptul ca l-a impresionat descrierea mea prin bogăţia culorilor şi darul de a reda în imagini succesiunea îmbrăcăminţii în vremuri de mult apuse.
Al doilea era dedicat lui Sadoveanu, despre el considerâ că-l redau ca pe un poet al naturii în proză. Fără îndoială Sadoveanu are darul să vrăjească florile, pomii, oamenii cât şi lucrurile din jurul nostru, în momentul când reuşeşte să le împrumute o viaţă nouă, prin cuvintele prozatorului cu fiecare operă le dă un sentiment interior ce ar fi parte din umbra lui Dumnezeu răsfrântă în inima din om. Biblii profane, istorii cereşti îţi oferă povestirile acestui unic magician a cărui formulă e simplă ca şi întâiul cântec scos pe vioara unui înger rătăcit la curtea unuia din Fraţii Jderi. Nu e om ci un gigant al logosului românesc, el atinge murmurul tainic pe care-l rostesc pe limba lor zimbrii coborâţi de la mănăstirile situate la porţile raiulul; prin armonia lor îşi câştigă originarele cadenţe chemările de orgi subterane unde mai trăiesc cei ce sunt în stare să treacă prin perdelele de apă lunară aşezată între durata timpului şi Veşnicie. Atare aventuri spirituale nu le pot împlini decât cei împărtăşiţi cu har dumnezeiesc, a urmat-o Mihai Eminescu în Sărmanul Dionis şi după el Mihai Sadoveanu în Nunta domniţei Ruxandra, două temple ridicate pe calea, ce duce spre Absolut, din această cauză se zice, tot pe graiul Blajinilor, că Mihai Sadoveanu este un Eminescu al prozei româneşti.
Mă întorc la realitatea cu scopurile ei mai întotdeauna ca şi curse întinse altora şi cred că acţiunea mea are o justificare, când recunosc faptul că am trimis cele două articole pentru a-mi verifica unele întrebări ale căror răspunsuri ar putea să devie certitudini. După cum am văzut maestrul le-a apreciat în mod deosebit şi mi-a promis să le publice, primul după ce vor ieşi de la tipar cele tocmai culese, urmând succesiv în numărul următor al doilea articol. A fost aşa cum am bănuit, cele două articole nu au apărut în Curentul de unde se poate bănui că răspunsul meu la scrisoarea lui publică l-a înfuriat pe V. Dumitrescu în mod deosebit. Dacă ar fi fost nevinovat, ştind că sunt în relaţii prieteneşti, chiar mai mult cu maestrul, ar fi încercat să mă caute şi să-mi demonstreze eroarea a cărei victimă sunt. Mi-aş fi recunoscut bucuros greşala dacă aş fi fost convins că nu am dreptate şi astfel totul s'ar fi terminat în mod fericit pentru toţi. Dar V. Dumitrescu a adoptat metoda comunistă să mă lovească pe la spate ori aşa procedează acel ce se află în culpă. Mă aşteptam la o atare reacţie, de la un om cunoscut şi prin încăpăţânarea sa diabolică, şi mi se dovedea definitiv că acest V. Dumitrescu îl ţine prizonier pe P.Şeicaru în propriul său Curentrul, de unde îl poate mânui după voie. Necunoscându-i activitatea, de altfel maestrul nici nu era curios să o ştie, în situaţia în care se afla nu pretindea decât să i se editeze lucrările, timpul nu-i mai dădea un răgaz deosebit dar după cum ştim pe V. Dumitrescu nu-l înteresa decât firma Curentului cel nou care-i aparţinea, în rest după instrucţiunile primite nu avea decât sarcina să-l mintă pe maestru, să-l amâne sine die, să-i promită anumite date care automat se amânau şi aşa mai departe până lucrurile vor avea un sfârşit cum toată lumea îl aştepta.
În legătură cu Sadoveanu, am aflat dintr'un articol al lui Gala Galaction că autorul Hanului Ancuţei s'a instalat, fie şi trecător în casa de la Ciorogârla a lui Pamfil Şeicaru pe care popa socialist îl înjura nu prea conform canoanelor bisericeşti, deşi el nu avea nicio vină din toată tărăşenia asta. Cu toate acestea P. Şeicaru nu i-a contestat lui Sadoveanu calităţile de mare scriitor, nu i-a purtat Sâmbetele, mai ales după ce i-a intrat şi în casa de la Ciorogârla după cum ar fi făcut alţii, a adăugat simplu "e trist că omul nu a fost la înălţimea operei sale".