Eugeniu Coseriu



Yüklə 1,04 Mb.
səhifə13/27
tarix12.01.2019
ölçüsü1,04 Mb.
#94957
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   27

La Congresul de la Gând, Laziczius a mai făcut un pas în acest sens, observând că distincţia dintre foneme şi variante nu coincide cu distincţia dintre langue şiparolem, deoarece şi variantele sunt „fapte de limbă”162. Evident, el se referă la ceea ce noi am numit „invariante normale” [aparţinând normei], căci le distinge de simplele „variaţii” individuale163.

Această idee s-ar putea dovedi fructuoasă pentru o corectare, atât a distincţiei dintre fonetică şi fonologie, cât şi a dihotomiei langue-parole (cf. 3.5.). Dar Laziczius urmează alt drum: sub influenţa lui Zwirner, distinge între Lauttypus şi Lautindividuum, stabileşte trei specii de Lauttypen – din nou, foneme, emfatice şi variante – toate trei aparţinând de langue „ (fără să ţină seamă de faptul că, în planul simplului „tip de sunet„, cele trei specii se confundă, în mod necesar, într-una singură)164 şi, în cele din urmă, propune unificarea foneticii şi fonologiei într-o Lautlehre al cărei obiect ar urma să fie „limba„165. Prin aceasta nu se rezolvă dificultăţile distincţiei dintre cele două discipline, ci doar se transferă întreaga ştiinţă a sunetelor în domeniul fonologiei, chiar dacă este vorba de o fonologie combinată cu fonometria: „parole” este pur şi simplu necunoscută sau serveşte doar pentru a oferi materialul166.

161 Die Scheidung…, p. 17.

162 Idem, p. 18. MIdem, p. 18,22.

164 Aceea pe care în UCF o numim „fon” (p. 6 [186]) (vezi nota 81).

165 Die Scheidung…, p. 23.

166 Aceasta s-ar datora şi conceptului său de „parole „, care coincide numai în parte cu cel al lui Saussure. Într-adevăr, Laziczius (Das sog. Dritte Axiom der Sprachwissenschaft, în AL, I, 1939, 3, p. 161-167) crede că pentru Saussure „parole” ar fi „der individuelle Teii der linguistischen Erscheinungen” (idee combătută deja de Ch. Bally, Le langage et la vie, trad. Sp… El lenguajey la vida2, Buenos Aires, 1947, p. 124). El crede, în plus, că Biihler nu şi-a dat seama de faptul că distincţiile lui Humboldt şi Saussure se întrepătrund. La fel

Zece ani mai târziu, Laziczius reia în mare aceeaşi argumentaţie167, adăugând doar observaţiile cu privire la caracterul nenaturalist al foneticii (cf. 3.2.), şi insistă din nou asupra importanţei „variantelor” care sunt invariante („emfatice” şi „variante sociale”)168 şi asupra obligativităţii criteriului funcţional în cercetările fonetice. Acest din urmă aspect echivalează pentru Laziczius cu respingerea distincţiei dintre fonetică şi fonologie. O asemenea atitudine este legitimă, dar nu se justifică teoretic sau istoric, aşa cum încearcă să facă lingvistul ungur: este vorba de un act practic de opunere faţă de celălalt act practic şi convenţional, care ia funcţionalitatea drept criteriu pentru a defini fonologia, şi are sens numai dacă prin el se atrage atenţia asupra faptului că funcţionalitatea, ca tot ceea ce constituie limbajul, apare în vorbirea concretă sau că, aşa cum observă E. Otto, antiteza funcţional-afuncţional nu coincide cu distincţia langue-parole169.

Susţine şi J. Lohmann, Karl Biihlers „drittes Axiom”, în AL, III, 1943, 1, p. 5-16: el chiar corectează schema lui Buhler {Teoria del/., p. 63) într-un sens care, după părerea noastră, este al său şi trebuie să i se atribuie (cf. Sistem, normă şi vorbire, III, 2.3.).

167 Phon. et Phon. (vezi nota 150).

168 Punct de vedere, de altfel, acceptat deja de Trubetzkoy, prin constituirea fonostilisticii (Principes, p. 16-29), în raport cu care fonologia nu mai este singura ştiinţă fonică a „limbii”, ci doar ştiinţa care se ocupă de opoziţiile fonice „intelectuale”, în cadrul funcţiei reprezentative (p. 29). Cf. şi definiţiile pentru „opoziţie fonologică” şi „fonem”, în TCLP, IV, 1931, p. 311.

169 E. Otto, Phonetik und Phonologie, în Ades IVCongr., p. 127-128. Şi Terracini observă că Sprechakt-ul lui Trubetzkoy şi Buhler corespunde mai degrabă cu „parole dans la langue organisee” a lui Sechehaye decât cu „parole” a lui Saussure (recenzia citată, p. 178, nota 2). Cu privire la funcţionalul atestat în vorbire, cf. E. Buyssens, De l 'abstrait et du concret dans Ies faits Unguistiques, în AL, III, 1943, 1, p. 17-23, care numeşte aspectul funcţional discours şi crede că-1 poate considera drept un grad intermediar între parole şi langue (în realitate, este vorba de aspectul de langue conţinut în parole).

3.4. Multe dintre criticile semnalate par să ducă în aceeaşi direcţie: către un hiatus pe care interpretarea fonologistă a distincţiei saussuriene 1-a creat între cele două ştiinţe fonice; către un domeniu intermediar aflat între ocazional-afuncţional şi constant-funcţional, domeniu care se dovedeşte a fi un ţinut al nimănui, nefiind atribuit nici foneticii, nici fonologiei.

Hotărâtoare, în acest sens, ni se par a fi mai ales câteva observaţii ale lui N. van Wijk şi B. Malmberg.

N. van Wijk170 admite distincţia dintre fonetică şi fonologie, ba chiar atribuie fonetica ştiinţelor naturale, ca studiu al „fenomenelor materiale ale vorbirii”. Dar observă că distincţia devine dificilă dacă am face-o să coincidă cu dihotomia langue-parole. Într-adevăr, există un decalaj între cuprinderea de înţeles a substantivului fonologie şi aceea a adjectivului fonologie: fonologia ar trebui să fie „ştiinţa limbii”; fonologie, în schimb, este doar funcţionalul din „limbă”. Prin urmare, „extrafonologic” nu coincide cu „fonetic” (concret), pentru că faptele extrafono-logice pot fi constante şi generale într-o comunitate: pot aparţine „limbii”. Există, aşadar, „un grand domaine d'etudes phoniques intermediaire entre le domaine des systemes phonologiques et celui de la phonetique pure”, un domeniu „ou la langue et la parole se touchent” şi unde, prin urmare, cele două ştiinţe fonice trebuie să colaboreze171.

Van Wijk nu trage alte concluzii, dar pare evident faptul că, din cele constatate, se poate deduce că o fonetică deplin autonomă, fără contacte cu fonologia, poate exista numai dacă parole este considerată în sine, ca fenomen independent şi pur fizic; dacă, în schimb, vorbirea concretă este considerată parole care

170 La delimitation des domaines de la phonologie et de la phonetique, în Pwceedings G., p. 8-12.

Idem, p. 11-12.

„realizează” o langue, nu mai este posibilă o netă separare între cele două discipline (cf. 1.2.).

B. Malmberg, la rândul său, semnalează dificultatea de a face să încapă în strâmtele limite ale fonologiei realitatea complexă a unei „limbi” istorice172. În limbi, chiar în afară de aşa-numitele „variante combinatorii”, se întâlnesc numeroase elemente constante, care, totuşi, constituie simplul „uz” tradiţional, o normă de „realizare”, şi nu aparţin opoziţiilor fonologice distinctive: sunt afuncţionale. De acest tip sunt în italiana literară opoziţiile normale dintre [ts] şi [dz], [s] şi [z] (cf. II, 3.6.)173. Alteori, chiar fără să existe „neutralizare”, aceleaşi opoziţii fonice sunt distinctive (funcţionale) în unele cazuri, în timp ce în alte cazuri sunt simple variante. Astfel, în franceză, opoziţia e: ţ este distinctivă în clef: claie, dar nu este în [se]: [se] (= [ii] saii) m. în plus, într-o „stare de limbă” coexistă diferite „sisteme” (regionale, culturale), convieţuiesc elemente conservatoare şi inovaţii, există treceri de la un sistem la altul175. Este inevitabilă, aşadar, concluzia la care ajunge Malmberg: „Le strict schema des phonologues est exact dans une certaine mesure mais n'est pas assez nuance pour refleter tous Ies aspects varies et complexes qu'offre une langue de culture. II faut commencer par dresser le schema. Cest evident. Mais ii ne faut pas s'arreter lâ. II faut poursuivre l'analyse pour mettre au clair tous Ies facteurs qui, reunis, forment la langue en question”176. Aşa a şi procedat acest

172 Cf. recenzia la lucrarea lui G. Gougenheim, Elements de phonologie francaise, în AL, II, 1941, 1, p. 54-60 (în special, p. 55).

173 Îpropos du systemephonologique de l'italien, p. AA2. O „excepţie” precum/ratsa/'rasă': /radza/'rază' nu împiedică acceptarea în totalitate a observaţiei lui Malmberg.

174 Observations sur le systeme vocalique dufrancais, în AL, II, 1941, 4, P. 232-246 (244).

175 Îpropos…, p. 43; Observations…, p. 238-240, 244-245.

176 A propos…, p. 43.

Învăţat, în diferite lucrări, combinând cu succes criteriul fonologie cu observaţia de natură fonetică'77.

Totodată, faptul că fonologia nu se poate dezinteresa de elementele „extrafonologice” care aparţin „limbii” a fost observat şi de Jakobson (TCLP, IV, 1931, p. 310), iar Trubetzkoy însuşi vorbeşte adesea de „particularităţi perfect normale ale pronunţiei” (norme de realizare)178, care nu sunt funcţionale, dar, evident, aparţin „limbii”.

3.5. În realitate, la Trubetzkoy apar cel puţin trei concepte diferite de fonologie: a) ştiinţa sunetelor „în limbă” (studiul „formelor”, al elementelor constante, opuse „realizării concrete”); b) ştiinţa opoziţiilor fonice funcţionale, atât distinctive cât şi stilistice (dar cu excluderea elementelor constante afuncţionale); c) ştiinţa opoziţiilor fonice distinctive (şi cu excluderea invariantelor stilistice). În fiecare caz, fonetica ar trebui, aşadar, să fie definită în alt fel (cf. 3.1.) şi, cel puţin în ultimele două cazuri, nu ar mai putea să fie socotită „ştiinţă naturală”; dar, cum aşa ceva nu se întâmplă, apare inevitabil un hiatus între ea şi fonologie.

În ceea ce priveşte relaţiile cu dihotomia langue-parole, incoerenţele în delimitarea fonologiei se datoresc faptului că se ia drept bază uneori conceptul saussurian de „limbă” ca instituţie socială (sistem normal, LANGUE I), alteori conceptul de sistem funcţional (LANGUE II), care nu au aceeaşi cuprindere179.

177 Cf., de exemplu, Le systeme consonantique du francais moderne, Lund, 1943; Bemerkungen zum quantitativen Vokalsystem im moderne Franzozisch, în AL, III, 1943, 1, p. 61-66. A se vedea, în plus, concluziile săli de ordin general, în Systeme et methoc”: Lund, 1945, şi Tillfrâgan av sprăket: systemkaraktăr, Lund, 1947.

178 Cf. La fonologia actual, p. 154; Principes, p. 7-9.

179 Cf. Sistem, normă şi vorbire, III, 2.2. – 3.1.

Din acest punct de vedere, dacă fonologia este socotită „ştiinţă a limbii ca instituţie socială”, ea nu se poate limita la studierea opoziţiilor funcţionale, ci trebuie să studieze şi „realizarea” lor constantă în comunitate, lăsând foneticii studierea realizărilor concrete:

PAROLE


LANGUEI

Vorbire concretă„Realizare” normalăSistem funcţionalFONETICA

FONOLOGIE

Dacă, în schimb, fonologia este concepută ca ştiinţă a sistemului funcţional, ea lasă în seama foneticii nu numai studierea sunetelor concrete ale limbajului, ci şi studierea opoziţiilor constante afuncţionale:

LANGUEI

PAROLELANGUE IIVorbire concretă„Realizare” normalăSistem funcţionalFONETICĂ



FONOLOGIE

Prin urmare, fie se admite că fonetica este ştiinţa care ia în considerare atât parole, cât şi langue (LANGUE I), fie – dacă se doreşte menţinerea paralelismului cu dihotomia langue-parole ~ trebuie lărgit conceptul de parole, atribuindu-i-se un domeniu care pentru Saussure nu putea fi decât langue: domeniul realizării normale. Altfel, dacă se menţine conceptul de fonetică drept „ştiinţă a sunetelor în vorbirea concretă”, trebuie recunoscută existenţa unui domeniu intermediar, între obiectul acestei fonetici (alofonetică) şi cel al fonologiei (ştiinţa sistemului funcţional), care să fie atribuit altei discipline – cea pe care am propus să o numim normofoneticăm, înţelegând-o ca „studiu al normei de realizare”:

PAROLELANGUEILANGUE IIVorbire concretă”Realizare' normalăSistem funcţionaALOFONETICA NORMOFONETICĂ FONOLOGIE

Concepţia definitivă a lui Trubetzkoy corespunde acestei a treia scheme, dar fără nici o ştiinţă intermediară între fonetică şi fonologie (cf. van Wijk). De aceea, în descrierile fonologice nu-şi găsesc, de obicei, loc realizările normale – care sunt „invariante sociale” şi aparţin „limbii” – pentru că nu sunt sunete concrete, ci reprezintă deja o abstractizare faţă de actele lingvistice individuale: sunt „forme”, sunete-tip sau clase de sunete concrete.

Să considerăm, de pildă, fonemul Ibl din spaniolă. Acest fonem face parte din sistemul fonologie (funcţional) al limbii spaniole, dar nu reprezintă o clasă de sunete reale, ci o pură abstracţiune, pentru că nu conţine decât trăsăturile pertinente care îl disting de alte foneme {oral: An/, bilabial: /d/…, sonor: /p/), în timp ce nici un sunet real nu poate

Cf. UCF, p. 6-7 (186-187) (vezi nota 81).

Fi numai oral, bilabial şi sonor, fără să fie totodată oclusiv saufricativ. Într-adevăr, fonemul Ibl se realizează, în limba spaniolă (şi nu în vorbirea unui individ sau a altuia), în cazuri determinate, ca [b], iar în alte cazuri, şi ele determinate, ca [(3]; iar aceste ultime invariante (care sunt „forme”, tipuri sau clase, specii de sunete reale) sunt cele care se „realizează” din punct de vedere substanţial [material] în variantele propriu-zise, infinit de numeroase şi mereu noi, care apar în actele lingvistice individuale: invarianta Ibl nu s-ar putea realiza, pentru că nu este o specie de obiecte concrete, ci este o specie de specii, simplă sumă abstractă de trăsături pertinente. Analog este cazul fonemelor Idl şi/g/181.

Este evident, aşadar, că, în descrierea limbii spaniole, nu pot fi lăsate deoparte aceste invariante care o caracterizează şi o deosebesc, de pildă, de franceză sau de italiană şi că, într-o asemenea descriere (oricum ar fi definite fonemele), ar trebui să colaboreze fonologia şi fonetica, adică ştiinţa „formei” şi ştiinţa „substanţei acustice”. Bineînţeles, studierea normei nu ne va face să cădem în aşa-numitul „atomism”, pentru că şi invariantele de realizare constituie un sistem, ba chiar un sistem mai ferm, deoarece nu este doar un sistem de posibilităţi, precum reţeaua funcţională, în plus, în ciuda faptului are în obiectiv elemente definite ca „afuncţionale”, studiul invariantelor de realizare nu abandonează domeniul funcţional, pentru că aceste invariante conţin trăsăturile funcţionale: ele reprezintă modalitatea de concretizare a funcţionalului. Tocmai de aceea un asemenea studiu este indispensabil pentru ca o descriere să fie într-adevăr „exhaustivă”: pentru a fi exhaustivă, descrierea trebuie să dea seamă nu numai de ceea ce funcţionează, ci şi de felul cum funcţionează.

181 „Fonemele/b/, /d/, /g/sunt indiferente în raport cu corelaţia ploziv-fricativ şi se opun, ca termeni ai corelaţiei de sonoritate, arhifonemelor Ip-f/, /t-O/, Ik-xl surde” (E. Alarcos Llorach, op. Cit., p. 113-114).

Altfel, nu ar fi descrisă spaniola, ci un sistem total abstract, care ar putea corespunde şi altor limbi. Aşa, de exemplu, sistemul funcţional al vocalelor portugheze, în silabă accentuată şi în majoritatea poziţiilor neaccentuate, este identic cu sistemul italian182, dar este evident, totodată, că vocalismul real al italienei este foarte diferit de vocalismul real al portughezei. Tot aşa, este legitim să interpretăm fonematic vocalele nazale din portugheză împăr-ţindu-le în vocală + arhifonem nazal-aşa cum, pe bună dreptate, face J. Mattoso Câmara183 – (în acelaşi fel ar putea fi interpretate şi nazalele franceze, cu singura condiţie ca [V + n] să fie prezentat ca/V + n + a/), dar vocalele nazale nu încetează, prin aceasta, să existe în portugheză şi să caracterizeze „norma de realizare” a acestei limbi.

3.6. Trebuie să conchidem, aşadar, că, chiar reducând „limba” la un singur sistem (ceea ce constituie o reducţie foarte gravă, dacă prin „limbă” nu se înţelege doar formalizarea unei vorbiri, ci una dintre formele istorice desemnate de obicei prin acest termen, adică un idiom), schema foneticăfonologie, înţeleasă ca paralelă cu „material”-„funcţional”, se dovedeşte a fi insuficientă, pentru că oricărui sistem îi corespunde o normă de realizare, care nu este materială, dar păstrează toate trăsăturile comune sunetelor materiale, şi nu se defineşte prin funcţionalitate, dar conţine elementele funcţionale şi constituie modul indispensabil de concretizare a acestora. Elementele care alcătuiesc norma sunt „forme”, şi chiar forme obiective, în sensul că ele constituie clase de obiecte concrete şi sunt imanente obiectelor înseşi; dar le putem considera şi din punctul de vedere al substanţei, ca substanţă socialmente (interindividual) organizată.

182 Cf. J. Mattoso Câmara jr., op. Cit., p. 77.

183 Idem, p. 89-97.

4.1. Cele spuse până aici justifică numai empiric reunificarea ştiinţelor fonice. Într-adevăr, diferitele critici menţionate, chiar dacă au baze teoretice, se reduc, în ultimă instanţă, la evidenţierea faptului că nu trebuie tăiate legăturile dintre cele două discipline, pentru că aceasta implică dificultăţi în practica descriptivă şi afectează cerinţa ca descrierile lingvistice să fie exhaustive. Oricum, aproape totdeauna pare că se aduc obiecţii referitoare la excesiva autonomizare a fonologiei, la ceva ce, de fapt, fonologii nu au făcut (cf. 1.3).

4.2. De pe o poziţie foarte diferită face Hjelmslev critica fonologiei. Şi poate că, tocmai, în această critică se găseşte una dintre raţiunile teoretice cele mai solide pentru a justifica unitatea celor două discipline.

Se ştie că Hjelmslev este învăţatul care încearcă să-şi funda-menteze fonematica (numită, apoi, cenematică) pe criterii „exclusiv lingvistice” şi pe baze independente de fonetică184; de asemenea, că încearcă să definească unele concepte, precum cel de „silabă”, fără nici o referire la „substanţa fonică”185; că exclude fonetica, privită ca atare, din lingvistică186 şi că ajunge să critice chiar aspru „foneticismul” Şcolii de la Praga187. Va părea, prin urmare, ciudat să-1 găsim şi printre criticii care le obiectează fonologilor excesiva separare a foneticii de fonologie. Şi totuşi poziţia aceasta nu este paradoxală, ci perfect coerentă cu sistemul său.

Pentru Hjelmslev, punctul de plecare este „limba”, adică planul expresiei, sistemul fonematic (sau, pe terenul pe care se situează, şi care reprezintă un grad superior de formalizare, sistemul cenematic): la „sunete” (sau la alte „unităţi substanţiale”)

184 On the principles ofphonematics, în Proceedings L, p. 49-54.

185 The Syllable as a Structural Unit, în Proceedings G., p. 266-272.

186 PTL, p. 50, 62.

187 Ober die Beziehungen der Phonetik zur Sprachwissenschaft, în „Archiv f. vgl. Phonetik”, II, 1938, 2, p. 129-134.

Se ajunge doar pe cale deductivă, pornind de la foneme (respectiv, ceneme). Cu alte cuvinte, fonetica nu se poate constitui decât în relaţie cufonematica (respectiv, cenematica): depinde de aceasta, nu poate deveni autonomă. În felul acesta, Hjelmslev poate, de pildă, să îl aprobe pe cercetătorul slovac LNovâk, ale cărui puncte de vedere „sunt foarte apropiate de cele ale fonologilor (foneticienilor) americani, englezi şi francezi, care nu au făcut niciodată distincţia absolută între „fonetică„ şi „fonologie„ pretinsă de Şcoala de la Praga”188. Dar o face tocmai pentru că „en traitant des variantes combinatoires M. Novâk insiste avec raison sur le fait que Ies variantes d'un phoneme n'ont ete reconnues que grâce au fait qu'il y a d'autres langues oii Ies „memes„ sons representent des phonemes differents”. Într-adevăr, continuă Hjelmslev, „toute distinction (dans le sens saussurien) est necessairement fonctionnelle et Ies pretendues ressemblances et differences physiques n'y entrent pour rien… Le son du langage ne se reconnaât que par sa fonction, et la parole ne se reconnaât qu'en descendant deductivement des faits de langue”.

Cu alte cuvinte, ceea ce Hjelmslev reproşează fonologilor nu este autonomia fonologiei (care i se pare chiar insuficientă), ci, dimpotrivă, transformarea foneticii în disciplină autonomă: el vede unitatea fonicului privind dinspre domeniul fonologiei, nu dinspre cel al foneticii, care se deduce din „faits de langue”.

Hjelmslev nu observă faptul că, în cazul unei limbi pe care cercetătorul nu o cunoaşte, nu este vorba de faits de langue manifestate în vorbirea (parole) observată, ci de altă „langue”, care există doar în „mintea” observatorului (de exemplu, limba sa maternă)189. În realitate, faţă de o limbă necunoscută, poziţia lingvistului este cea indicată de Jakobson: lingvistul nu

188 Recenzie la L'. Novâk, K zăkladnym otăzkam strukturălnejjazykovedy, în AL, II, 1941, l, p. 64-65.

Cf. K. L. Pike, Phonemics, p. 57.

Interpretează „mesajul” pe baza „codului”, ci încearcă să deducă „codul” din „mesaj”190. Dar Hjelmslev atinge un punct care ni se pare a fi esenţial, prin observaţia pe care o face că trebuie să pornim de la limbă şi că recunoaşterea sunetelor implică o cunoaştere fonematică.

În mod implicit, acelaţi lucru este semnalat de fondatorul structuralismului danez, V. Brandal, care nu separă total fonetica de fonologie, pentru că „foneticienii trebuie să-şi aducă aminte că fonemul abstract este absolut necesar pentru a defini limitele şi extinderea sunetelor concrete”191. Asupra acestui fapt atrage atenţia şi Trubetzkoy, când observă că „sunetul limbii poate fi definit numai în legătură cu fonemul” şi că, „dacă se porneşte de la sunetul limbii pentru a defini fonemul, se intră într-un cerc vicios”192. Dar nu este consecvent cu acest principiu atunci când acordă autonomie foneticii (cf. 1.3.), şi tocmai acest fapt i-1 reproşează Hjelmslev.

4.3. Este, prin urmare, clar că nimeni nu separă total şi definitiv cele două ştiinţe fonice. Cei care, explicit sau implicit, pornesc de la vorbire (chiar dacă o fac având în minte ideea sistemului şi pentru a descoperi sistemul) – precum fonologii Şcolii de la Praga, începând cu Trubetzkoy însuşi, şi majoritatea structuraliştilor nord-americani – separă fonetica de fonologie, dar nu şi pe aceasta din urmă de cea dintâi, căci trebuie să admită că, într-un fel sau altul, bazele fonologiei sunt fonetice. Cei care pornesc efectiv de la „limbă” – precum, în primul rând, glo-sematicienii – separă fonologia (respectiv cenematica) de fonetică, dar nu separă fonetica de fonologie, relevând faptul că fundamentele ştiinţei sunetelor concrete sunt necesarmente fonologice. Cu alte cuvinte, este autonomizată, pe de o parte,

190 Results, p. 15 (vezi nota 56).

191 Sound and Phoneme, în Proceedings L, p. 40-45 (p. 44).

192 principes^ p. 41.

Fonetica şi, pe de altă parte, fonologia. În primul caz, fonologia este considerată dependentă, în ultimă instanţă, de fonetică; în cel de-al doilea, se consideră exact contrarul. In ambele cazuri fonetica este clasificată ca ştiinţă a naturii, iar fonologia ca ştiinţă lingvistică; dar, în primul caz, se consideră că ştiinţa naturii este cea care trebuie să ofere fundamentele ştiinţei lingvistice, în timp ce, în cel de-al doilea, se porneşte de la ştiinţa lingvistică pentru a fundamenta ştiinţa fizică.

Cele două poziţii, chiar dacă sunt antitetice, par să fie susţinute de argumente foarte bine întemeiate. Aceasta înseamnă, după părerea noastră, că nu sunt ireconciliabile şi că amândouă conţin acelaşi adevăr, chiar dacă este văzut din unghiuri diferite. Pentru a demonstra acest lucru va trebui să se stabilească faptul că, pe de o parte, fonetica nu poate fi separată de fonologie şi că, pe de altă parte, fonologia nu poate fi separată de fonetică. Cu alte cuvinte, va trebui să se dovedească faptul că studiul aşa-numitei „substanţe” implică o cunoaştere a „formei” şi că studiul „formei” nu se poate face fără referire la „substanţa” fonică. Dar, mai ales, va trebui să fie stabilit caracterul lingvistic al foneticii, pentru că o „ştiinţă a naturii” nu s-ar putea coordona coerent cu o „ştiinţă a culturii” (cf. 3.2.).

IV. FUNDAMENTAREA FONETICII CA DISCIPLINĂ LINGVISTICĂ

1.1. Afirmaţiile cu privire la caracterul extralingvistic al foneticii se bazează pe natura în întregime materială a obiectului acesteia. Într-adevăr, această disciplină se situează în planul „substanţei” limbajului sau, mai bine spus, al uneia dintre cele două substanţe pe care le organizează limbajul: planul substanţei acustice, al cuvintelor ca lucruri, ca natură. Acceptând punctul de vedere al „substanţei”, care aparţine fizicii şi fiziologiei193, fonetica s-ar identifica, deci, cu aceste ştiinţe (cf. III, 1.1.). Cel mult, ar putea fi o ştiinţă auxiliară lingvisticii.


Yüklə 1,04 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin