Evelyn anthony

– Copiii unde sunt?

– La şcoală. Nu e încă ora prânzului. Culcăte la loc. Ţiam pregătit o surpriză la masă.

– Sper că nu e vorba de omletă. Am mai mâncat şi ieri.

– Carne de viţel, spuse cu blândeţe Louise. Jean- Pierre a făcut rost'de o bucăţică special pentru.tine. O săţi placă.

– Da, spuse bătrânul, luminânduse la faţă la ideea mâncării „şi ridicânduse în capul oaselor. M-âm săturat de ouă. Iţi mulţumesc că miai citit, draga mea. Mia prins bine'şi somnul. Deja mă simt mai bine.

– Mă bucur, Papa. Poate că în dupăamiaza aceasta o să te poţi ridica din pat.

Spunând acestea, Louise se aplecă şil sărută pe frunte.

– Cred că da, îi răspunse el. După aceea, Paul şi

Sophie pot să urce şi să se joace în camera mea. Când se întorc de la şcoală?'

– Pe la patru. Ca de obicei. Am săi aduc chiar eu sus.

Orele trecură şi bătrânul conte de Bernard se sculase din pat, se îmbrăcase şi începu săşi aştepte nepoţeii. Se făcu şi ora patru; bătrânul îşi verifică'ceasul de buzunar după' cel de pe şemineu şi le găsi la unison. Nu mai aprecia prea bine noţiunea timpului, astfel că după un scurt interval - cel puţin aşa i se păruse lui - se uită din nou la ceas şi constata ca trecuse cu mult de cinci. Şi totuşi copiii nu se întorseseră.

* * *

Minden nu mai avea nimic de lucru. El şi ceilalţi membri ai echipei generalului Bruhl se confruntau acum cu distrugerile provocate pivniţei inundate; la cea mai simplăexaminare se putea constata că nici un aparat nu mai putea fi folosit. Pentru ei, tragedia cea mare era distrugerea în întregime a documentaţiei. Un imens fişei cuprinzând dosare opisate şi arhivate în cea mai mare ordine, rezultatul unei munci asidue de pesteA trei ani fusese "transformat întro masă de hârtie şi apă. În cadrul unei şedinţe convocate în dimineaţa aceea la ora 11 de Vierken, s'-a luat hotărârea de închidere a secţiei lui Briihl, urmând ca întregul său personal să se întoarcă în Germania. Fiihrerul însuşi hotărâse ca cercetările să fie reluate sub îndrumarea 'unui alt om de ştiinţă şi pe teritoriul Patriei Mamă. Era o decizie de a' cărei muţi litate Minden îşi dădea foarte bine seama. Lui şi colegiloi săi li se puneau la dispoziţie douăzeci şi patru de orc pentru aşi face bagajele şi permise speciale emise şi semnate âe Vierken, fără'de care nici măcar ofiţerii Wehrmachtului nu puteau părăsi zona. În sala de mese;i Castelului Diane domnea o atmosferă sumbră. Singurii care făceau conversaţie erau ofiţerii SS care păreau întro dispoziţie foarte bună. Urmărindui, Minden presupuse că, spre deosebire de el, activitatea acestora se afla abia la început. Stătea chiar lângă maiorul roşeai care îl chestionase cu o zi în urmă. Maiorului îi plăceau mâncarea şi vinurile fine şi încerca să le vorbească

9 5

neconsolaţilor ofiţeri ai armatei, fără însă a găsi în ei un partener ideal de conversaţie.

– Am auzit că plecaţi acasă, nui aşa? îl întrebă el pe Minden.

– Da. Plecăm mâine dimineaţă.

– E mai bune decât să mai rămâneţi pe aici, spuse maiorul. Acum nu mai aveţi nici o treabă în St. Blaize.

– Aşa este, răspune Minden.

– Nici noi nu vom mai rămâne prea mult pe aici.

– ţ)a? L-aţi prins cumva pe făptaş?

– Încă nu,' aesi am scotocit tot satul şi am interogat sute de oameni. Nu există nici un dubiu ca a venit din ^t. Blaize. Acolo a fost semnalat avionul şi tot de acolo a sosit şi maşina. Localnicii nu lau denunţat pe agent, dar până'disea'ră or săşi schimbe atitudinea.'

– De ce? Ce aveţi de gând să faceţi cu ei?

Minden nu era câtuşi de puţin interesat să afle. Iniţial nici nu dorise să stea de vorba cu maiorul. Pusese această întrebare instinctiv şi imediat regretă că o făcuse.

– Operaţiunea irod, spuse maiorul S.S, apoi izbucni în râs, urmat de mai mulţi colegi deai săi. Trebuie să recunosc faptul că domnul Standartenfiihrer are simţul umorului. A ales numele cel mai potrivit.

– Ce înseamnă de fapt "Operaţiunea Irod?"

– Ia gândiţivă un pic. N-aţi citit niciodată Biblia?

În chpa aceea se iscă un râs general. Maiorul SS îşi trase scaunul în spate şi ridică paharul de vin.

– O să le dăm acestor porci o adevărată lecţie! După ce le vom face noi, nu or săi mai ajute în viaţa lor pe englezi...

, - Tot nu înţeleg, spuse Minden. Operaţiunea Irod. Au existat mai mulţi îrozi.

– E o şaradă, îi'explică maiorul aplecânduse spre el. Am să vă dau un indiciu. E vorba de cel cu copiii.

Minden nuşi mai termină mâncarea. Lua din tavă o bucată de brânza pe care o tăie în mai multe pătrătele şi începu să aştepte ca ofiţerul superior să dea semnalul de ridicare de la masă. După aceea ieşi şi îşi aprinse o ţigară. Soarele strălucea cu putere, aşa că'fă'cu'o scurtă plimbare pe o alee străjuită de copaci ş'i în capătul căreia se afla o nuncă de piatră. În faţa lui se găsea o mică fântână arteziană care nu mai funcţiona de mult. Apa din bazin era.stătută. iar delfinul de plumb pe care stateau călare doi îngeraşi era acoperit de o crusta crăpată de nămol.

Irod. Minden aruncă ţigara. Cunoştea foarte bine povestea biblică. Irod tăiasVcapul lui Ioan Botezătorul. Irod, rege al Iudeei. Ordonase masacrarea copiilor. Operaţiunea Irod. Se uită la cei doi îngeraşi, dolofani şi jucăuşi', şi simţi că i se face greaţă, atât de tare încât îşi puse batista la'gură. Maiorul roşcat se referise la copii, la copiii din St. BÎaize. Asta intenţionau să facă. Nu aveau de gând să ia câteva sute de ostatici adulţi. Cei vizaţi erau copiii. „Până deseară or săşi schimbe atitudinea." Deseară. Simţi că'eâtul şi mâinile îi paralizaseră. Ideea ostaticilor era cat se poate de logică. Populaţia inamicului trebuia întotdeauna disciplinată pentru ca soldaţii germani să poată merge pe stradă în siguranţă. Minden accepta această măsură, era de acord cu ea. Nu iar fi păsatprea mult dacă iar fi văzut morţi pe primar şi pe doctor sau pe orice altă persoană dintre autorităţile satului. Dar copiii... Sophie şi Paul de Bernard.

„Domnule maior Minden, veniţi să ne jucăm cu mingea... Domnule maior Minden, 'să vă arat ce am desenat..." Avu sentimentul că este atins de mânuţele lor, apoi îşi aminti de Sophie, aşezată pe genunchii lui şi cu mâinile încolăcindui-se pe după gât.

Mai era apoi băiatul, copilul curajos şi bine crescut care îi amintea de propriii săi fii, băiatul care nu îl privea cu teamă şi ostilitate şi care îl acceptase şi îl admirase atât de mult. Deseară, spusese măcelarul acela cu zâmbetul crud pe buze. Minden se ridică de pe bancă. Îşi şterse mâinile şi faţa, apoi îşi aranjă gulerul. Era ora'două şi treizeci şl opt de minute. La trefse afla deja pe bancheta din spate a maşinii lui militare, având în servietă permisul semnat de Vierken şi îndreptânduse cu toată viteza spre St. Blaize en Yvelines.

ijc ^

Învăţătoarea din sat era văduvă. Se născuse în şi. Blaize, era fiica notarului din sat şi se căsătorise în 1910. Soţul ei fusese ucis în timpul operaţiunii de avansare i germanilor, iar ea revenise la munca ei de la şcoală. I i douăzeci şi şase de ani era deja o femeie bătrână. În dupăamiaza aceea în clasă erau douăzeci de elevi, în frunte cu fiica lui Camier, primarul, un copil sclipitor, în vârstă de unsprezece ani, responsabil şi studios, mândria lamiliei sale. Michele Giffier, învăţătoarea, era în mijlocul lecţiei de geografie. Nu vroia săi lase pe Paul şi Sophie de Bernard să plece cu ofiţerul german. Prima ei reacţie fusese aceea de refuz. Dar ofiţerul era atât de agitat. Încât femeii i se făcuse frică. Î'n cele din urmă acceptase explicaţia acestuia că mama copiilor îl trimisese dupa ei,'hotărârea ei fiind schimbată şi de atitudinea celor mici faţă de neamţ şi astfel, la trei şi patruzeci şi unu de minute Paul şi Sophie ieşeau di'n clădirea scolii şi se urcau în maşina. Amândoi îsi aruncară braţele în jurul gâtului lui'Minden. Sophie îi dădu un pupic afectuos pe obraz. Până şi Heinz, şoferul, aruncă o privire peste umăr şi murmura câteva 'cuvinte prietertoase.

– De ce mergem acasă?

Fusese Paul, cel care dovedea tot timpul un spirit practic.

– De ce are nevoie mama de noi?

Minden era foarte palid. Părea încruntat şi copiii îl priviră brusc cu îngrijorare.

– Ce sa întâmplat? întrebă Paul.

Instinctiv, Minden îşi puse braţele pe umerii lor.

– Nimic, spuse el. Nu sa-ntâmplat nimic, micuţii mei.

Şoferul porni maşina şi în clipa în care se angajă pe stradă din spate se auzi zgomotul strident al unui motor. Minden privi în spate. Un vehicul blindat, având pe laterale crucea de fier în alb şi negru oprise în faţa şcolii. I )în spatele lui au ieşit imediat soldaţi ai SS înarmaţi cu pistoale mitralieră, care au înconjurat'clădirea. Minden îi strânse cu putere pe copii la piept. Fusese o chestiune de numai câteva minute.

– Mergem acasă, Heinz, spuse Sophie. Acasă, te rog.

– Ba nu mergem acasă, spuse Minden. O să vă fac o surpriză. Astăzi vă duc în vizită la mătuşa Regine de la I'aris.

„Plânsetele şi lamentaţiile au umplut pământul", remarcă Minden, inspirat 'de imaginea biblică. „Era Raşela care îşi bocea copiii." Minden se încruntă şi îşi aprinse o ţigară. Trupele SS înconjuraseră şcoala câ un ine] viu. Intrarea în clădire fusese blocată de vehiculul blindat. Mitraliera din turelă se rotea uşor şi ameninţătoi în faţa mulţimii adunate în faţa şcolii. Oamenii erau ţinuţi la distanţă'de armele automate ale soldaţilor. Din masa de oameni, bărbaţi şi femei de toate vârstele, se ridica un strigăt de jale, fără'să se poată distinge nici un cuvânt. Teamă, implorări, agonie, neputinţă. Maiorul îl zări pe Vierken sosind întro maşină de' stat major. Arunca ţigara şi „luă poziţia de drepţi. Vuietul de jale înceta imediat. În liniştea care se instalase, Vierken coborî din maşină, flancat'pe ambele părţi de soldaţi SS cu mâna ne trăgaciul armelor. Germanul se îndreptă spre vehiculul blindat şi se opri în faţa lui. Mulţimea începu să se agite.

Standartenfiihrer'ul nu făcu'nici o mişcare. Ştia de ce sunt în stare oamenii săi. Nimănui nu i se va permite să se apropie nici măcar un pas. Observă un barbat mic ele statură şi gras, cu părul cărunt, care se lupta cu soldaţii, implorâ'naui săl lase să treacă. Tipul se întoarse către Vierken şi strigă:

– Sunt primarul! Datimi voie să vă vorbesc, dom nule! Pentru numele lui Dumnezeu, daţimi voie să va vorbesc!

Vierken făcu un semn şi Albert Camier înaintă spre el împleticinduse. După cum mergea puteai bănui ca va cădea în genunchi. Chipul îi era scaldat în lacrimi.

– De" ce aţi făcut aşa ceva, domnule Standai tenfiihrer? De ce aţi pus copiii sub pază? Ce vau făcut ei?

– Copiii, domnule primar, sunt cât se poate de ne\ i novaţi, răspunse Vierken. Din nefericire, cei care vm suferi pentru cei vinovaţi sunt inocenţi. În satul acesia sunteti cu totii vinovaţi.

– bar nu am făcut nimic, strigă Camier. Nimic!

– Aţi dat adăpost unui criminal, unui sabotor, spuse Vierken. A fost paraşutat aici şi adăpostit de cine\a Acum vă veţi primi pedeapsa. Am de gând să dau o leeiir locuitorilor din St. Blaize.

Vierken se întoarse cu spatele la primar, sugerândui că nu mai avea ce discuta cu el. Camier îl apucă de mânecă, cu o privire sălbatică.

A- înăuntru se află şi fiica mea. Daţii drumul măcar ci. Împuşcaţimă pe mine, împuşcaţirie pe noi, pe toţi, dacă doriţi. Dar, pentru numele' luf Dumnezeu, lăsaţîi pe copii îri pace!. .

Vierken arătă cu degetul spre primar.

– Duceţil înapoi în mulţime şi aduceţimi megafonul.

Când începu să vorbească mulţimea se foi, apoi fu cuprinsă de tăcere. Unele dintre femeile care plânseseră până atunci isteric, tăcuseră şi ele.

– Locuitori ai satului St. Blaize, tună vocea lui Vierken prin pâlnia megafonului. Doi ofiţeri germani au fost ucişi şi sa comis un act grav de sabotaj. Cunoaştem Că făptaşul a fost adăpostit în această zonă. El nu a putyt fi găsit şi nici unul dintre voi nu a vrut săl denunţe. În consecinţă, sa hotărât să fiţi pedepsiţi exemplar. V-aţi dovedit ostili Reichului şi, deşi ştiu ca var conveni sa vedeţi doar câţiva dintre voi împuşcaţi pentru acest ultragiu, consider că nu ar fi suficient. Vă voi învăţa că sAngele german este foarte preţios. La fel de preţios'ca şi cel *~al copiilor voştri. Ca represalii pentru trădarea voastră, copiii din a'cest sat vor fi deportaţi în Germania. N-o săi mai vedeţi niciodată.

Vierken lăsă jos megafonul şi se întoarse la maşina lui. Din mijlocul mulţimii se ridică un strigăt sinistru de durere. Una din feme'i îşi croi drum până în faţă şi începu ' Rii alerge spre el, cu braţele desfăcute şi cu degetele încovoiate ca nişte gheare.' Striga ceva incoerent. Vierken râmase o clipă pe loc. Se auzi o singură împuşcătură şi femeia se prăbuşi la pământ, cu faţa în jos. Revolverul ci în mâna lui Vierken scotea încă o dâră de fum în jurul ţevii.

– Cei care vor încerca să se apropie de clădirea şcolii ivor fi pe loc împuşcaţi. Îi ordonă Vierken maiorului. •Jimeni şi nimic nu mai întră şi nu mai iese din şcoală.

– Ce facem cu învăţătoarea? E înăuntru cu copiii.

– Lăsaţio acolo. Când vine transportul de la Paris, poate să meargă şi ea cu ei. Oamenii noştri să fie tot timpul vigilenţi. După lăsarea întunericului ăştia ar putea să va atace.

– Şi dacă ne atacă?

Vierken îl privi de parcă iar fi spus o mare prostie.

– Dati foc şcolii. Dar explicaţile ce se va întâmpla dacă vor încerca să opună vreo rezistenţă. Nu vreau nici un fel de luptă aici. Vreau o operaţiune obişnuită, exe cutată corespunzător. Heil Hitler!

– Heil Hitler!

Jean şi Louise de Bernard aşteptaseră în tot acest timp în spatele mulţimii. Jean refuzase să fie atras de isteria generală, amiritinduşi tot timpul că Paul şi Sophie se aflau în interiorul clădirii şi că trebuiau evitate strigătele de protest şi violenţa. O ţinea în braţe pe Louise, tăcută şi paralizata de soc.'

– C'opiii sunt bine, îi spuse el. Nu au păţit nimic şi nici nu vor păţi.

Louise se întoarse cu faţa spre el. Lacrimile îi curgeau pe obraji.

– Ai auzit cea spus. Or săi ducă de aici. Spunea ca nu o săi»mai vedem niciodată...

Louise era în pragul isteriei, iar Jean văzuse deja o femeie împuşcată.

– E doar o ameninţare, îi şopti el. N-or să facă aşa ceva. Vor doar să ne sperie. Câlmeazăte, iubita mea. I un şantaj. Am să stau şi eu de vorbă cu el ca să aflu căneşte poziţia lor. După aceea vom vedea ce e de făcut.

– Vreau să le dea drumul copiilor mei, spuse Louise. Am să„mă predau în schimbul lor.

– Încetează, spuse Jean cu blândeţe. Copiii or să se întoarcă acasă. Toţi copiii se vor întoarce la familiile loi Te duc acasă şi după aceea am să plec la Castelul Diane.

Se hotărâse să mai aştepte, să judece reacţia Im Vierken faţă de mulţime.'Ceea ce văzuse nui dădea multe speranţe, dar îrică mai credea că va putea avea n discuţie raţională cu neamţul între patru ochi. SS-işin făcuseră doar o demonstraţie de forţa în faţa locuitorii< n din St. Blaize. Singur, Vierken putea avea o altă atiiu dine. Jean rămase pe ioc şi urmări cu privirea maşina de stat major care întoarse şi apoi porni în direcţia din caic venise. Mulţimea rămase înmărmurită. Nimeni mii îndrăznise să iasă din grup şi să ridice de jos femeia care zăcea în ţărână.

– Să mergem acasă, o îndemnă Jean pe Louise. Aici nu mai e nimic de făcut.

– Nu, nu... protestă Louise, scuturânduşi capul şi încercând să scape din braţele lui. Eu nu plec d'e aici...

Jean se lupta încă cu ea când din mulţime se repezi spre el o femeie şil apucă de haină, priviridul cu chipul contorsionat de ură.

– Ticălosule! Colaboraţionist împuţit! Tu ţiai scos odraslele de acolo, aşai?

– Nu, Madame 'Barzain, îi răspunse cu calm Jean soţiei dulgherului din St. Blaize. Nu, nu iam scos. Paul şi Sophie sunt înăuntru alături de ceilalţi copii.

Louise se holba la femeia care 'părea că nici nu o vede. Doamna Barzain îi aruncă o privire sălbatică contelui.

– Mincinos ordinar! îi strigă ea. I-am văzut pe amândoi plecând de la şcoală cu puţin înainte de venirea celor de la SS. L-am văzut pe neamţul de la castel venind şi luândui cu maşina lui. Ştiai ce o să se întâmple, nui aşa? Ti iai salvat pe ai tăi şi nouă nu neai spus nici o vorbă!

– Ce tot spui, femeie? Care neamţ? Cine ia luat? o întrebă Jean ae Bernard şi, fără săşi dea seama, o apucă de braţ. La ce te referi, pentru numele lui Dumnezeu? Ce ai vâzut?

– I-am văzut pe amândoi! tună femeia. Neamţul ăla a venit la şcoală şi ia luat pe copii! Cu câteva clipe'înainte ca SS-iştii săi 'înconjoare pe cei rămaşi înăuntru. I-am văzut cu ochii mei. Venisem săi iau'pe Pierre şi pe Frangine ai mei şi iam văzut ieşind cu el! Dumnezeu să te blesteme, porc de colaboraţionist!

Femeia îşi dădu capul pe spate şi, pe neaşteptate, îl scuipă în faţa. Louise rămase cu gura căscata. Jean îşi şterse faţa cu o batistă. Madame Barzain începuse sa plângă.

– Dacă e adevărat. Înseamnă că sunt în siguranţă. Dar nu am ştiut nimic. Am venit aici ca toţi ceilalţi.

– Minden, rosti Louise consternată, temâncluse să spere întro minune. Trebuie sa fi fost Minden...

Mărie Barzain se uită la ei şi toată ura păru că se stinse în ea. Contele nu ştiuse nimic dinainte. Nu făcuse nici un.aranjament săşi'salveze proprii copii, lăsândui pe ceilalţi victime ale germanilor, li vorbi Louisei:

– Maiorul acela a fost, spuse ea. II cunosc după figură. El ia luat pe copii în maşina lui.

– Jur în faţa lui Dumnezeu, spuse Louise, că nu am ştiut nimic. Am crezut că sunt înăuntru, cu ceilalţi. Nu trebuia săi faci aşa ceva soţului meu. El nu doreşte'decât să dea o mână de'ajutor.

– Iertaţimă, murmură Mărie Barzain. Iertaţimă... N-a fost cu intenţie... Dar miau luat copilaşii...

– Nui nimic', spuse Jean de Bernard,' punândui o mână pe umăr. Trebuie să ne străduim cu toţii săi scoatem de acolo. Bărbatul tău unde este?

– Undeva în mulţime, răspunse femeia începând să plângă din nou cu suspine. Se poartă de parcă ar fi înnebunit... O, Dumnezeule, domnule conte, ce e de făcut?

– Nu ştiuvspuse Jean. Dar nu am de gând săi las să ne ia copiii. Întrun fel sau altul va trefiui săi oprim. Dute şi cautăl pe bărbatul tău şi spunei să se liniştească. Am să mă duc să vorbesc în persoană cu comandantul SS.

– Pişcaţi chiar acum, îl imploră femeia. Plecaţi imediat. În curând va cădea înserarea şi copiilor li se va face frică.

Jean se întoarse spre Louise.

– Mă duc să stau de vorbă cu Camier şi cu părintele Duval. Trebuie să spunem mulţimii săşi păstreze calmul, altfel se vor auzi şt alte împuşcături. Aşteaptămă aici După ce mă întorc te duc eu ac'asă.

Pe primar îl găsi încercând săşi liniştească nevasta Preotul trecuse şfel pe acolo. Era un bărbat corpolent, cu chipul aspru de' ţăran şi un burduhan cât toate zilele Slujea în St. Blaize de treizeci de ani şi era tipicul preot de provincie de care se ocupa o' nepoată rămasa domnişoară bătrână. Lipsa lui de rafinament era generos compensată de curajul personal şi de un suflet de aur.

– Ce ne facem acum? Nu pot face aşa ceva. iar noi nu putem să privim cu mâinile în sân cum n'e răpesc copiii.

– Draga mea Câroline. gemu Camier. Fetiţa mea... Nevastămea a leşinat... De "ce neau făcut aşa'ceva. de ce. de ce? Noi nu am adăpostit pe nimeni.

– Calmeazăte, spuse Jean. Aici e vorba de o acţiune de pedepsire, de represalii. Dar nu cred că vor face ce spuneau. Părinte, eu am să mă duc să stau de vorbă cu Standârtenfuhnerul Vierken. Vreau să veniţi şi dumneavoastră şi primarul cu mine. Vom putea să stăm de vorbă numai cu el. Vă propun să ne oferim propriile vieţi, indiferent cât de multe, în schimbul eliberării copiilor. De asemenea, sunt dispus să plătesc o sumă uriaşă. Putem să le oferim bărbaţi şi bani în schimbul copiilor. Cred că vom reuşi să încheiem un târg cu nemţii.

– Pot să ia totul, spuse îndurerat Camier,' tot ce am agonisit.

– Mie pot eventual sămi ia pielea de pe mine. spuse părintele Duval, şi argintăria bisericii. Astai tot ce am. Dar credeţi că avem şanse de reuşită, domnule conte? Credeţi că e numai un scenariu pentru a ne băga în sperieţi?