Evelyn anthony

Citi încă o dată raportul despre Roger Savage. Pentru o clipă redeveni suspicios, dar cedă necăjit în faţa probelor de netăgăduit. Nu exista nimic în neregulă cu elveţianul de la castelul St. Blaize. Sursa lor din Berna nu putea fi pusă la îndoială. Felon $ Brassier erau avocaţi cu renume internaţional. Adresa lui Savage confirma absenţa acestuia.'

Se' ocupă de rezolvarea tuturor angajamentelor pe care le avea în Paris, apoi plecă la Crillon saşi ia lucrurile necesare detaşării. Va petrece o săptămâna, poate zece zile la St. Blaize', locul de unde venise maşina ucigaşului. Suficient timp pentru interogatorii, percheziţii, iar apoi, cu o ingeniozitate care acum era doar conturată, va gaşi o pedeapsă pe măsură a crimei comise... În seara aceea stabilise o întâlnire cu Regine. Se înteleseseră să o ia de la Sorbona şi să o aducă la hotel. Se gândi cât de dezamăgită va fi fata să afle că nu se vor mai putea întâlni şi recunoscu că trăieşte „acelaşi sentiment. Telefonă şi îăsă un mesaj pentru ea. Ii mai'rămăsese puţin timp, dar suficient pentru ai daAo explicaţie şi pentru a o mai strânge o dată în braţe. În clipa în care se hotărî să plece de la hotel sosi şi Regine. Venise cu sufletul la gură şi foarte răvăşită. Vierken îi deschisese uşa apartamentului şi ea îi sărise în braţe.

– Am venit de'îndată ce am scăpat, iubitule! Profesorul era turbat de furie...

– Sărutămă. Îi porunci Vierken strângândui micul trup cu putere. Sărutămă!

Ceva mai târziu, Regine îşi ridică privirea spre el. Chipul fetei era brăzdat de lacrimi.

– Cât tijnp o să lipsesti? N-o să pot suporta această despărţire. Îmi va fi atât de dor de tine!

– r4-am să lipsesc mult, încercă el so liniştească. O săptămână, poate o săptămână şi câteva zile.

– Pentru mine va fi o eternitate, spuse Regine.

Uneori ardoarea pasiunii ei îl surprindea. Regine era atât de mică, atât de firavă şi de palida.

Îi mângâie cu tandreţe părul. Nevasta lui, vaca aia placidă şi supusă avea în tot trupul ei mai puţin foc decât fetiţa asta plăpândă întrun singur deget al mâinii pe care el o săruta acum.

– N-am să lipsesc mult, îi repetă el. Nu mai plânge, iubito. şi mie o sămi fie dor de tine. Am să mă întorc şi vom fi din nou împreună.

– Şi unde pleci? De ce nu pot să vin şi eu cu tine? Aş găsi eu un pretext pentru mătuşa mea...

– Nu, spuse Vierken. Plec c'u o treabă de serviciu. Nu pot săti spun unde. E legat de munca mea.

– Dar sper că nu e ceva periculos, nui aşa?

Braţele subţiri ale fetei se încolăciră în'jurul gâtului lui Vierken, strâ'ngândul cu disperare.

– Nu, o asigură el. Ţiam spus doar, e vorba de o operaţiune poliţienească.' Ştii... Rezistenţa...

– Săi ia d'racu'! izbucni ea. Dar tu să te întorci nevătămat, ăstai singurul lucru de care îmi pasă. O să ai grijă de tine, nui aşa? Ştii că aş muri dacă ţi sar întâmpla ceva?

– Chiar asa? o întrebă Vierken. Mă iubeşti chiar atât de mult?

– Ştii bine că da, spuse Regine, după care îşi rezemă capul pe el, iar Vierken o săruta pe păr.

Pentru o clipă îi trecu prin minte să nu se mai întoarcă niciodată la nevasta lui. Dacă Germania va pierde războiul, aşa cum spusese Knocken că se va întâmpla, el îşi plănuise deja evadarea. Spania şi după aceea America Centrală. Pusese la loc sigur nis'te bani pentru eventualele vitregii ale soartei. Pe nevastâsa o va uita. Pe Regine însă o va lua cu el.

– Tu însemni enorm pentru mine, spuse el dintro dată. Aş vrea să ştii acest lucru.

– Eu te ador.' N-aş putea trăi fără tine.

– Ai atâta pasiune în tine; continuă el strângândo cu putere, atâta foc pentru o fetiţă atât de mică. Aş putea să te rup în două...

– Rupemă, îi şopti ea cu ochii închişi. Rupemă chiar acum... mai avem timp... Iubeştemă,' Adolph. Iubeş- temă...

O ridică pe braţe şi o duse în dormitor.

După ce făcuseră'dragoste îşi luară rămas bun în usa apartamentului. El continua so ţină strâns în braţe. Şi pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani încălcă normeledisciplinei militare.

– Promitemi că vei rămâne în Paris. Nu vreau să pleci acasă, la St. Blaize. Rămâi aici!

– De ce nu? întrebă Regine. De ce să nu mă duc acasă?

– Pentru că îţi ordon să no faci. spuse el folosind limbaA sexului, care avea atâta putere asupra amându- rorâ. Iţi ordon, ai înţeles? Te iubesc, Regine. Promitemi că vei rămâne aici. cu mătuşa ta, până ma voi întoarce.

– Dacă asa vrei tu, asa am să fac. Întocmai cum spui tu...

– Bun. Opuse cu blândeţe Vierken, apoi o sărută pe ochi şi pe buze. Bun... şi nu "uita, aşteaptamă! în curând vom fi din nou împreună.

Vierken plecă imediat după ea. Anchetatorul şef, un căpitan SS de vreo douăzeci de ani stătea lângă' el pe bancheta din spate a maşinii.

Când Heinz Minden ajunsese.la castel în ziua aceea, trupele Waffen SS preluaseră deja comanda, iar după ora nouă, când Vierken dăduse primele ordine, zona fusese complet izolată de lumea exterioară.

– Nu mai înţeleg nimic, spuse Jean de Bernard. Acum o jumătate' de oră am vorbit la telefon cu Louis Malle, iar acum linia e moartă.

Lovi de mai multe ori în furca aparatului.

– E o mare porcărie. Malle mia promis cămi face rost de ceva material pentru acoperiş. I-am spus căi plătesc la preţul pieţii negre pentru că 'trebuie neapărat să etanşeizăm acoperişul Cu igrasia asta o să dăm de bucluc.

Se uita la Louise fără să o vadă de fapt. În noaptea aceea avusese un somn foarte agitat, tulburat în puţinele sale ore de un coşmar în care li apăruse tatăl şi copiii sufocânduse. Era cu nervii la pământ. Trânti telefonul şi trase o înjurătură. Nu observase paloarea soţiei sale şi nici privirea nervoasă pe care aceasta io aruncase lui Savage când americanul îşi făcuse apariţia la micul dejun. Până atunci nu reuşiseră să stea de'vorbă între patru ochi. Noaptea care trecuse fusese un adevărat eşec. Asta era tot ce ştia Jean. Şi totuşi ceva din tăcerea ei îl'irita...

– Probabil că au întrerupt circuitele telefonice, spuse ea.

Erau singuri în camera de lucru a lui Jea

Jean se încruntă la ea.

– Ce vrei să spui? Cine să întrerupă circuitele telefonice?!

– Nemţii, spuse încet Louise.

– Ce te'face să crezi aşa ceva? Ce vrei să oui?

– Savage a făcut rost de cheie, îi răspunse ea. A reuşit să pătrunaa în castel şi şia îndeplinit misiunea. Poate că între timp nemţii au descoperit ceva.

– Dumnezeule! exclamă Jean de Bernard. Dumnezeule, parcă spunea că nu a reuşit să facă nimic...

– Ba a reuşit. L-a ucis pe Bruhl şi lea distrus şi gazul.

Pentru un'moment se lăsă tăcere. Jean nu scoase nici un cuvânt şi rămase nemişcat. Apoi, brusc, făcu un gest.

• - Slava Domnului, spuse el pe un ton scăzut.'Slavă Domnului! Acum ar trebui să plece imediat de aici.

– O să plece, îi răspunse Louise.

Reacţia lui o surprinsese. Se aşteptase mai degrabă la teamă' la un reproş, chiar dacă' iniţial încercase săl ajute pe Savage.

– Când ai"aflat? o întrebă Jean.

Louise îi răspunse fără să mai stea pe gânduri:

– Când sa întors, pe la patru.

– A venit în camera ta?

– O, Jean, pentru numele lui Dumnezeu! Cum altfel mar fi putut anunţa!

– Ar fi putut veni la mine, răspunse contele. S-a atins şi de data aceasta de tine?

Louise se întoarse furioasă spre el.

– Şi ce dracu' mai contează? Ce importanţă mai au acum 'astfel de lucruri, când vieţile noastre sunt în

E

ericol? Nu, nu am făcut dragoste, dacă asta vrei să ştii. >e la mine a plecat direct în camera lui.

– Trebuie să stau de vorbă cu el, spuse Jean. Trebuie să aflu ce planuri are. Va trebui să plece de aici imediat.

– Dar ţiam spuss că pleacă. Chiar acum îşi face bagajele în camera lui. Uite, vine cineva pe alee, îl avertiză Louise care se ridicase în picioare şi privea îngrijorată pe fereastră. Cineva pe o bicicleta... E Camier.

Jean veni lângă ea şil zări pe primarul din St. Louise pedalând spre uşa de lâ intrare, coborând de pe bicicletă şi ştergânduşi chipul asudat cu mâneca hainei. Din holul exterior pătrunse clinchetul clopoţelului de la intrare.

– De ce o fi venit? întrebă Louise întorcânduse spre soţul ei.

– O să aflăm imediat. Probabil că a încercat să ne sune. A, Albert, pofteşte, te rog.

– Domnule conte, doamnă contesă, îi salută primarul făcândule o plecăciune.

Abia îşi mai trăgea sufletul, iar căciula şio ţinea în mâna stângă. Abia cand dădu mâna cu Louise aceasta îşi dădu seama cât de tare tremura.

– Pari foarte înfierbântat, spuse Jean. Ia loc. Îţi putem oferi un pahar cu vin.

– Domnule, oraşul e plin de trupe SS. Nemţii au pus stăpânire şi pe centrala telefonică din Houdan. Gara a fost închisă şi peste tot au fost instalate baraje de circulaţie. Ştiţi cumva care e cauza? Ce ia apucat?

Era atât de înspăimântat încât în colţul gurii îi apăruse o dâră de saliva ce i se prelingea pe bârbie.

– Nu ştiu absolut nimic, îi răspunse Jean de Bernard. Noi nu am auzit nimic. Ce spui tu e foarte grav, Albert. Şi care este reacţia localnicilor?

– Primăria a fost luată cu asediu. Mă aflam, ca de obicei, în prăvălia mea când au trimis după mine. Când am ajuns, la biroul meu stătea un ofiţer german care lovea aerul cu o cravaşă şi urla cât îl ţineau plămânii. Nici nu ştiu cum am suportat,' domnule. Nu mai înţeleg nimic. Nu'a existat nici o problemă până acum, oamenii noştri nu au făcut nimic rau! Lumea încerca să intre ca să mă vadă, dar militarii îi împingeau pe săteni înapoi şii loveau.

Îşi şterse din nou faţa, uitând de orice pretenţie de politeţe'. Costumul albastru nu i se potrivea deloc cu cravata. Ţăranul dintotdeauna, viclean, prost şi temător în faţa forţelor din exterior, cârcotaş şi veşnic asudat, sperând orbeşte că Cel de Sus îl va ajuta.'

– Nu vreţi să veniţi şi dumneavoastră până acolo, domnule? Porcul ăla care' sa instalat în biroul meu nici na vrut să stea de vorbă cu mine. M-a tratat ca pe un câine.

– Am să vin, spuse Jean de Bernard. Dar mă îndoiesc că se va purta altfel cu mine.

Apoi, întorcânduse spre Louise adăugă:

– Nuţi face griji, draga mea. Nu avem nici un motiv să ne temem. Conştiinţa noastră este curată. Vin chiar acum cu tine, Albert.

– E nenorocire mare, se lamentă primarul... Când am văzut uniformele alea negre am crezut că fac pe mine... O, madame, îmi cer iertare. Sunt atât de tulburat că nici nu mai ştiu ce spun...

– Nu face nimic, spuse repede Louise. Vă înţeleg. Nu are ţ;ost să vă mai scuzaţi...

În clipa aceea se deschise uşa şişi făcu apariţia Savage care le aruncă pe rând câte o privire.

– Îmi cer scuze dacă vam deranjat. Iertaţimă, spuse el făcând o plecăciune foarte elveţiană.

– Nu neai deranjat, spuse Jean de Bernard. Intră, Roger. Sunt lucruri care te privesc şi pe tine. Dumnealui este primarul din St. Blaize, domnul Camier. S-au întâmplat nişte lucruri grave... Oraşul a fost ocupat de forţele SS, îegăturile telefonice au fost întrerupte şi nimeni nu are voie să părăsească districtul.

– S-a instaurat stare excepţională! izbucni Camier. Au pus un anunţ chiar pe zidul primăriei...

– Cât se poâte de ciudat! spuse Savage ridicând din, sprâncene. Măsurile acestea se aplică şi cetăţenilor i statelor neutre? Eu sunt cetăţean elveţian.

[ - Nu ştiu, monsieur, rosti j>e un glas tremurat ' Camier. Nu cred că le pasă de cetaţenia dumneavoastră. Dumnezeule, a fost un adevărat coşmar! Să mergem, domnule conte, Poate reuşim să facem ceva.

– Cred că faceţi p greşeală, rosti tăios Savage adresânduse lui Jean. În locul tăusnu maş duce acolo.

, Mai devreme sau mai târziu vor veni ei la tine. La urma urmei, continuă el ridicând din umeri spre nefericitul

E

rimar, sar putea chiar să vă aresteze pe amândoi. >umneavoastră va trebui desigur să mergeţi, monsieur, dar după părerea mea domnul conte ar face mai bine să rămână aici, alături de familia sa.

– Dar am o responsabilitate fată de acest sat, spuse Jean de Bernard. Trebuie măcar să încerc ceva. Louise şi copiii nu vor păţi oricum nimic.

O sărută pe Louise pe obraz. Ea încercă să spună ceva în spiritul ideii lui Savage, dar Jean ieşi prea grăbit din încăpere.

– E nebun, spuse Savage. Nu ar trebui să atragă atentia asupra lui. Nemţii nu şiau pierdut deloc timpul!

£)e obicei germanii'luau ostatici pe care îi executau ca represalii pentru actele de sabotaj. Raportul de vieţi omeneşti era de o sută de francezi pentru fiecare militar german. Nui spuse nimic Louisei despre aceasta.

– Nu mai poţi pleca de aici, spuse ea. Iţi dai seama? Au blocat toate'drumurile. Nu mai ai cum să ieşi din zonă.

– Dacă primarul a spus adevărul, spuse cu calm Savagş, şi sper din toată inima să aibă dreptate...

– II urăsc pe omul acesta, izbucni ea. Se târăşte la picioarele nemţilor din ziua în care au sosit aici. Acum şia dat şi el seama ce fel de oameni sunt. Vine aici cu sufletul la gură să ne ceară ajutor... Ce zici, or săl aresteze pe Jean?

– Nu ştiu, îi răspunse el. Nu ştiu cei vor face. Bănuiesc ca ne vor face şi nouă o vizita cât de curând. Va trebui săţi păstrezi calmul, Louise. Dacă le vei trezi cea mai mică'banuială, te vor duce la cartierul lor general. Ştii ce trebuie să le spui! Nuţi mai rămâne decât săţi susţii povestea. Nu te gândi la ce le vom spune eu şi Jeari. Coricentreazăte numai asuprapersoanei tale.

– Dar tu nu mai poti rămâne aici, protestă ea. Va trebui să pleci înainte de venirea lor şi de începerea interogatoriilor. Nu poţi să iei legătura 'cu Londra? Nu poţi sa faci ceva?

' - Aş putea să le transmit un mesaj, spuse Savage. Dacă drumurile sunt blocate as putea să le cer sămi trimită un avion care să mă ia. Iniţial aşa sa stabilit. E forte riscant, dar ar putea fi singura soluţie.

– Trebuia să pleci încă de azi noapte, spuse Louise. Acum eşti blocat aici... O, Doamne!

– N-aş fi putut, îi răspunse el venind lângă ea şi luândo pe după umeri. Am vrut ca plecarea mea să fie cât mai naturală, cu primul tren. Daca aş fiplecat imediat după cele întâmplate, Minden ar fi bănuit ceva. O fi el îndrăgostit lulea de tine, dar să nuţi închipui că ar ezita să8 te dea pe mâna celor de la SS. Gh'inionul meu a fost că nemţii sau mişcat foarte repede. Probabil că au desco- perit'totul la prima oră a dimineţii.

– Dacă te arestează... şopti Louise.

– Nu vor reuşi, spuse repede Savage. Am să iau legătura cu cei de lâ Londra sămi trimită un avion.

– Dar aici nu vor putea ateriza. Ar fi o nebunie. Avionul ar fi doborât.

– N-o săţi vină să crezi, îi spuse el, dar există nu departe de aici un câmp pe care am paraşutat mulţi oameni până acum. Astai o problema care se poate rezolva. Nu te teme.

– Sunt atât de înspăimântată, spuse ea. Simt că mi se face rău de frică. Tu nu te temi?

– Pentru mine nu, îi răspunse Savage. Eu miam îndeplinit misiunea. Sunt mulţumit de ce am făcut. Dacă mă prind nemţii, înghit pilula'de cianură şi gata! Cu tine însă, lucrurile stau altfel. Jean e bărbat, el se descurcă şi singur. Dar naş vrea să păteşti tu ceva. M-am gândit la asta toată noaptea trecuta. Vino cu mine în Anglia.

– N-aş putea să fac aşa ceva, spuse Louise. Ştii bine... copiii...

– Ei nor să păţească nimic, insistă Savage. Până la invazia aliaţilor nu mai e decât o săptămână. După aceea te întorci la'ei. O săi aruncăm pe ticăloşi dincolo de Rin. Până atunci cei mici nu vor păţi nimic.

– Nu, spuse ea scuturându'-şi capul. N-aş putea să fac aşa ceva. N-aş putea săi părăsesc.

– Nu sunt'sigur că vei reuşi săţi păstrezi sângele rece, spuse el strângando la piept'. Dacă te vei trăda câtuşi de puţin...

' - Am să mă stăpânesc, răspunse ea. Îţi promit. N-am să cedez.

– Te iubesc, spuse Savage. Am să încerc săţi spun ceva. Căsnicia ta este oricum ratată; am putea să ne unim destinele. Dacă nu vii acum cu mine, am să mă întorc eu după tine. Vreau să ştii acest lucru. Am putea lua şi copiii cu noi în Statele Unite. Sărutămă!

Gura lui era fierbirite. Louise simţi strânsoarea puternică a braţelor lui şi pentru câteva 'clipe teama o părăsi. El îi oferise posibifitatea de a evada. Nu de a pleca în Anglia părăsinduşi familia, ci de a i se oferi lui Savasfs, lăsândul pe acesta să decidă pentru amândoi. „îl iubesc..." Ideea aceasta o obseda şi nu reuşea să o nege. II iubesc şi, o, Doamne, cât de mult miaş dori să fiu iubită de el, atâta timp cât mi se oferă această posibilitate. Nuşi dădu seama ce o făcuse să se gândeasca la Jean de Bernard chiar în clipa aceasta. Jean îi veni involuntar în minte. Ii apăru înaintea ochilor, cu părul lui încărunţit şi cu ridurile îngrijorării diţj jurul ochilor, mergând în sat sa dea piept cu Gestapoul. În clipa aceea se smulse brusc de la pieptul lui Savage.

– Când crezi că se va întoarce Jean? De cât timp a plecat?

– De vreo oră, răspunse Savage. Dacă nu se întoarce prea curând înseamna că lucrurile sunt destul de grave. Eşti îngrijorată din cauza lui, nui aşa?

– E totuşi soţul meu, spuse ea. Nu e vorba numai de copii. Nici pe el nu laş putea părăsi acum.

Înţeîeg, spuse Savage. Dar după aceea... după terminarea războiului?

– Atunci va fi altceva. Dacă vom scăpa cu viaţă, mă voi simţi liberă să plec cu tine. Dacă mă vei mai dori.

– Te voi dori, fii sigură.

Se făcuse târziu când Jean de Bernard se întoarse la castel. Louise şi copiii îl întâmpinaseră la uşa de la intrare. Paul. pe care auzul nul înşela niciodată în privinţa motoarelor, fusese primul care auzise maşina tatălui său. Jean îşi sărutase copiii. Louise încercase să.afle totul din priviri, nedorind să vorbească de faţă cu cei mici, dar nu obţinuse de la soţul ei de cât o clătinare a capului. Apoi îl'privise cum se joacă timp de o jumătate de oră cu ei, întrebândui cum şiau petrecut ziua la şcoală şi legănândui pe câte un genunchi. Se uitase când la unul, când la celălalt, rămânând acelaşi tătic pe care îl aşteptau mereu cu nerăbdare când se întorcea acasă.

– Am văzut o mulţime de soldaţi, îl informă Paul. Erau îmbrăcaţi în negru, iar pe casche'te aveau un craniu şi două oase încrucişate. Leam făcut cu mâna, dar ei nu rieau răspuns. De ce sunt aşa de mulţi?

– Nu ştiu, îi răspunse'Jean. Probabil că au venit pentru manevre.

– Ce mult miar plăcea săi văd şi eu, continuă Paul. Când o să fiu mare am să mă fac şi eu soldat şi am să port un craniu pe caschetă.

După ce copiii au urcat săl vadă pe bunicul lor, Jean de Bernard sa lăsat cu greutate pe un scaun. Părea îmbătrânit şi epuizat.

– Neau împânzit satul cu oameni ai Batalionului "Cap de mort", spuse el. Plutoanele de execuţie. Louise, vrei, te rog, sămi aduci ceva de băut? Am aşteptat trei ore la primărie să mă primească ofiţerul care conduce operaţiunea. Sunt terminat...

Louise se ridică imediat şii aduse un pahar din coniacul de la Minden.

– Beal tot, îl îndemnă ea. O, Dumnezeule, Jean, Ce se va întâmpla cu noi? Ai aflat ceva?

– Nimic. După ce ma primit, mia notat numele şi ma anunţat că întreaga zonă se află în stare de asediu şi sub controlul SS-ului. L-am întrebat ce sa întâmplat şi din ce cauză au luat aceste măsuri. S-a uitat la mine făra să spună nimic, apoi a zbierat: „Sabotaj şi asasinat. Sprijinirea agenţilor inamicului. O să vedeţi voi ce înseamnă să "vă 'atingeţi de vieţile şi de proprietăţile germanilor. O să plătiţi scump, va promit!"