Evelyn anthony

– Bine, spuse Savage.

Soarele începea să urce pe cer, luminând orizontul. Luna se încăpăţâna încă să mai atârne deasupra capetelor lor.

– Ia să vedem un pic grenadele.

Se uită la chipul lui Camier şi al celorlalţi opt bărbaţi. Păreau epuizaţi şi totuşi înverşunaţi. Nenorociţii de ei. Fu surprins că i'se' face milă de ei. Pentru el, ceea'ce urma nu era decât un exerciţiu foarte minuţios repetat înainte, un lucru pentru care 'fusese antrenat. Oamenii aceştia trăiseră numai în timp de pace. Vieţile copiilor 'lor depindeau de deprinderea unor abilităţi'în numai câteva jninute, iar Savage trebuia să se bazeze pe acestea, întinse mâna şi scoase o grenadă.

– Ananaşi, spuse el. Cuiul are în el un inel. Trageţi de el, daţi drumul la pârghia laterală, număraţi până'la'trei şi aruncaţi. Am auzit o dată despre un' tip care la instrucţie 'a spus cu o grenadă ca aceasta în mană: „Dar eu nu ştiu sa număr," domnule sergent..." Nimeni na putut sa mai numere în câte bucăţi sa dezintegrat. Aşa că ţineţi minte. Trageţi, daţi drumul la pârghie, număraţi şi aruncaţi. Ştiu că surit drăguţe, dar nu staţi prea mult sa îe admiraţi.'

Unul dintre bărbaţi zâmbi; o parte a tensiunii dispăruse. - - Grenadele le vom folosi pentru locomotivă, le explică Savage. Nimeni nu aruncă aşa ceva în apropierea vagonului de vite, orice sar întâmpla. Nu trebuie să riscam rănirea niciunui copil. Cu doua grenade aruncate unde trebuie putem opri trenul. Şi lichidatii în primul rând pe prietenii noştri din cabina mecanicului.

– Or să folosească un mecanic din St. Blaize? întrebă Jean de Bernard.

– Prea puţin probabil, fu de părere Savage. Va fi unul obişnuit de la Paris. Nu trebuie să ne facem mustrări. Ăst'a va fi ghinionul lui.

– Aş fuma o ţigară, spuse pilotul, îndreptânduse spre Jean de Bernard. S-a făcut zi dea binelea. Vreţi şi dumneavoastră una?

– Mulţumesc, îi răspunse Jean, aplecânduse peste flacăra brichetei.

– Aveţi şi dumneavoastră copii reţinuţi de nemţi?

– Nu, îi răspunse contele. Ai mei au avut noroc. Au reuşit să scape.

Jean îşi privi ceasul.

– Mai avem mult de aşteptat. Abia la noapte îi scot din St. Blaize. ' „ • ■

– La noapte?! izbucni pilotul, aruncânduşi ţigara. Dumnezeule, sunt dispus să aştept o oră sau poate o oră şi ceva, dar până la noapte! Nu avem nici o şansă. Vom fi Văzuţi cu siguranţă, Priveşte, sa făcut deja zi!

– Au mai aterizat şi alte avioane aîci th ultimii doi ani, interveni Savage care' între timp se apropiase de ei. Nu de tipul Hudson, dar au fost avioane care au adus agenţi. Nimeni nu a păzit vreodată acest loc şi nici nu sa gândit so facă. şi eu am fost paraşutat tc5t aici. Ţi sa ordonat să aştepţi. Dacă îi salvăm pe copii, ai să pleci cu ei în Anglia. Daca'nu, poţi să pleci şi singur. Dar nu mai devreme de noapte aceasta.

Savage se îndepărtă şil chemă pe unul dintre săteni. Pilotul se uită în urma lui. Scoase o altă ţigară şi trase cu sete din ea.

– Nasoală treabă, îi spuse el lui Jean de Bernard. Yankeul tipic!

Se scotoci apoi în buzunarul combinezonului.

– Am luat cu mine şi o picătură de băutură, spuse el. Alungă frigul.

Ii întinse sticluţa şi lui Jean, dar acesta îşi scutură capul.

– Nu. mulţumesc. O să ai nevoie de ea la drumul de întoarcere. Acum ar fi mai bine să te relaxezi. Poate poţi chiar să dormi un pic.

– S-ar putea, spuse tânărul englez, întinzânduşi oaseje. Cred că mă bag înăuntru şi trag un pui de somn.

Ii zâmbi lui Jean. apoi stinse chiştocul ţigării cu călcâiul.

Tânărul pilot urcă, apoi dispăru în pântecele avionului. Jean de Bernard stătea de o parte şi asculta explicaţiile pe care Savage le dădea în legătură'cu armamentul uşor. Primiseră pistoale şi pistoale mitralieră Sten. Era' un bun instructor, prec'is şi răbdător. Era o latură a caracterului pe care contele nu iar fi bănuito. Nu putea săl înţeleagă pe Savage; tipul acesta de om îi era complet străin. 15ar el era prea european. Nici pe Louise nu reuşise să o înţeleagă foarte bine.

O iubea însă. În perspectiva confruntării cu SS-ul, era convins nu numai că îşi iubea soţia, dar şi că ar putşa fi ucis fără să poată face nimic. Louise îl iertase, o ştia. În clipa în care o găsise s^rutânduse cu Savage ar fi vrut săl omoare pe american. Îl privi pe Savage şi-"şi dădu dintro dată seama cât de mult îl ura. Moralitatea^ sensibilitatea sau etica erau lucruri prea decadente pentru al tulbura pe Savage. El şio dorea pe Louise şi ar fi fost în stare de orice să o ştie â lui. Doar dacă, în focul bătăliei... Jean de Bernard îşi aruncă ţigara lansă chiştocul strivit al pilotului şi căl'că pe ea. Savage arii putut prea bine să nu se bage 'în încurcătura asta" Copiii din St. Blaize nu erau tre'aba lui. El îşi îndeplinise misiunea. Ar fi putut să se folosească de permisul care ia fost eliberat şi săi lase în voia soartei. Jean ştia că existau oameni care ar fi procedat exact aşa. Se apropie de grup şi îl atinse pe Savage pe umăr.

– Lasămă săţi dau şi eu o mână de ajutor, spuse el.

Soarele era sus pe cer şi se făcuse cald. Era şase şi douăzeci şi trei de minute.

* * *

În interiorul şcolii Michelle Giffier îi grupase pe copii. Mulţi dintre aceştia plângeau, chiar şi dintre cei mai; mari. Erau speriaţi şi agitaţi. Învăţătoarea se ocupase personal de cei mici care se văicăreau, ajutată fiind de caţiva elevi mai mari. Pe aceştia ia dus la toalete şi ia spălat cu mâna ei pe faţă, în speranţa că această activitate de rutină îi va race sa mai uite de necazul lor. Nici ea nu arăta prea bine; lacrimile îi dizolvaseră ri- melul, iar buzele i se umtlaseră urât. Găsi un pieptene în poşetă şi începu să pună în ordine părul celor mici, aliniindui în faţa ei. F undiţele erau legate din nou, rochiţele netezite şi mâinile controlate. Copiii erau cuprinşi de un sentiment'de falsă siguranţă, emanat de tânăra femeie pe care o cunoşteau dintotdeauna.

Niciodată nu se mai u;tase spre soldatul care o maltratase noaptea trecută. În locul lui se afla acum un robot ursuz, a cărui privire îi iscodea pe ea şi pe copii. Avea senzaţia oribilă că este urmărită de o maşină. Era limpede că neamţul nu se uita la ea sau la copii ca la nişte fiinţe omeneşti. Senzaţia era şi mai înspăimântătoare decât brutalitatea nedisimulată a predecesorului lui. Învăţătoarea le făcu un semn Carolinei Camier şi lui Pierr'e Farriere.

– Scoateti cărţile, spuse ea zâmbind spre cei doi.

Cel deaî doilea elev era un băiat de nădejde şi foarte voinic. Avea doisprezece ani şi era cel mai mare din cinci fraţi. Mama lui fusese femeia ucisă cu o seară înainte în faţa şcolii, dar el şi Michelle Giffier nu ştiau încă nimic.

– Din moment ce ne aflăm aici, va trebui să învăţăm. Caroline, tu te ocupi de cei mici. Dăle să deseneze ceva: Pierit;. noi vom începe lecţia de istorie. Ai grijă ca toţi elevii să înceapă cu pagina'douăzeci şi şase din cartea a treia. Sfânta Ioana a'Arc. A foSt întotdeauna lecţia mea prefgrată.

Începu să citească cu glas sigur. După o jumătate de oră uşa se deschise. De ea se apropia maiorul SS. Observă ochii cu care îl urmăreau copiii pe măsură ce neamţul se apropia de catedră. Maiorul o salută.

– 'Madame. În douăzeci de minute va trebui să fiţi gata de plecare. Strângeti toate hainele şi pregătiţi copiii.

– Plecăm? întrebălvfi.chelle Giffier a'lbinduse la faţă. Unde să plecăm? Ce vreţi să spuneţi?

– Veţi fi duşi întrun loc sigur. Îi răspunse pe un ton liniştit maiorul. Nu trebuie să va fie frică.

Cu aceeaşi formulă îi liniştise şi pe evreii disperaţi, care aşteptau să intre în camerele de gazare. Cu învăţătoarea însă nui mergea. Aceasta se" sprijini cu ambele mâini de catedră şi spuse cu glas tare:

– Nu vom pleca în nici un loc sigur. Or îi lăsaţi pe copiii mei să plece la casele lor, or rămânem aici.

Buza rănită începu săi tremure. Ura şi groaza îi umpluse ochii de lacrimi care se revărsau acum pe obraji. Maiorul îi adresă un zâmbet scurt.

– Pereţii exteriori ai şcolii au fost îmbibaţi cu kero- sen, spuse el. Peste ojumatate de oră voi ordona să li se dea foc. Puteti rămâne înăuntru cu copiii, dacă asta doriţi. Aveţi îa dispoziţie douăzeci de minute. Heil

▼ -r • -t ' ' 1 '

Hitler.

Maiorul salută ceremonios şi se întoarse pe călcâie. Ajuns în soarele de afară, căscă.'Aţipise pe bancheta din spate a vehiculului blindat, dar numai pentru o oră şi ceva şi din cauza asta era iritat. Vagonul de vite sosise şi aştepta în gară. Un grup de părinţi se întorsese deja în faţa şcolii, întărind mulţimea care rămăsese acolo peste noapte. Rugăciunile fără sfârşit îl înfuriau. Le ordonase oamenilor săi să spargă grupul care şedea în genunchi, dar aceştia se regrupaseră ceva mâi încolo şi astfel murmurul scăzut de voci se auzise fără încetare toată noaptea. II aştepta pe Standartenfuhrer care trebuia să sosească înainte de ai încărca pe copii în camion şi ai duce la g^ră. Trimisese plutonul de execuţie înainte, la Chemire. Întregul plan era foarte minuţios pus la punct. Maiorul se aşeză pe locul său din vehiculul blindat şi începu săşi aştepte superiorul.

* * *

Louise adormise îmbrăcată. Fusese atât de epuizată încât nici nu auzise motorul maşinii care sosea. O mână o apucă de umăr şi o zgâlţâi. Se'trezi imediat şi o zări pe Regine aplecată'deasupr'a ei.

– Pentru numele lui Dumnezeu, trezeştete!

– Ce cauţi aici? se holbă la ea Louise. Târfă ordinară, iesi imediat din casa mea!

– Unde este Jean? Unde este?

– Ce te interesează? Vrei săl pârăsti prietenului tău de la SS? '

– Numi pasă de cuvintele tale, spuse Regine. Acum nu mai contează decât săi salvăm pe copii. Pentru asta am venit. Şi vorbeşte mai încet. Vierken este jos, în hol.

– L-ai adus şi pe el! izbucni Louise aruncândui o privire îngrozită. Tu lai adus în St. Blaize. De data asta neai făcuto, nui aşa?

Louise îi întoarse spatele, cuprinsă de disperare. Jean şi Savage nu erau acolo. Daca Vierken se interesa de ei..'.

– Ascultămă, continuă Regine apucândo cu putere de braţ. Ascultămă, pentru numele lui Dumnezeu! Minden a venit la Paris şi ia adus cu el pe Paul şi pe Sophie. De la el am aflat ce se întâmplă aici. Am venit să încerc să dau o mână de ajutor. Săl conving pe Vierken. E amantul meu, dar nu miaş fi imaginat vreodată că e în stare să facă vreun rău unor copii.

Regine o eliberă pe Louise din strânsoare şi îşi ascunse faţa în mâini.

– Copiii nu vor fi dusi în Germania, spuse ea. Leau săpat o groapă comună în pădure. Or săi ducă acolo în dimineaţa asta şi or săi omoare. Am ascultat totul la telefon. Vierken'nu ştie nimic.

– Nui duc în Germania! spuse Louise holbânduse cu ochi de fiară la chipul fetei. Vor săi omoare...

– Ţiam spus doar, şuieră Regine. În dimineaţa ' această. Vierken se duce să asiste personal la plecarea copiilor. Pentru numele lui Dumnezeu, unde e Jean? Cineva trebuie săi organizeze pe săteni. Nu trebuie să iasă nimeni din şcoalăf

– Jean a şi pus la cale o acţiune de salvare, spuse încet Louise. El cu Roger, cu Camier şi cu alţii. Dar ei nu se aşteptau la nimic înainte de căderea nopţii. Acum se află la' mai multe mile depărtare de pădurea Chemire. O, Doamne! Ce ne facem?

– Nu ştiu, bălmăji Regine. Am considerat că trebuie săi spun şi lui Jean...

_J

– Mă duc jos. spuse brusc Louise. Mă duc să stau chiar eu de vorbă cu Vierken. Tu ar fi mai bine să rămâi aici. adăugă ea oprinduse în dreptul uşii. Nu te amesteca.

Coborî scările. Se simţea calmă, dar era rece ca gheaţa. O groapă comună îri pădure. Când intră în salon, Vierlcen statea cu spatele la ea şi examina o miniatură de familie pe care o scosese de pe perete.

» - Domnule Standartenfiihrer Vierken!

El se întoarse uşor pe călcâie, ţinând încă miniatura în mana.

– Madame? Tocmai admiram calitatea acestei picturi. Dar unde este Regine? I-am spus să se grăbească.

– Regine e sus, răspunse Louise, îndepărtânduse de el. Ştiţi ce aş dori să vă întreb?

'- 'Nu. răspunse el, ridicânduşi privirea de pe miniatură. De unde să ştiu? E vreun străbun al soţului dumneavoastră, presupun. Americanii nu pot avea rădăcini atât de îndepărtate.

– Vă implor în genunchi, spuse Louise. Daţile drumul copiilor. Indifejent de ce rau va făcut acest'sat, pedepsiţii pe adulţi. Împuşcaţi cât veţi dori de mulţi dintre noi, dar nui u'cideţipe nevinovaţi!'

– Nu cred că veţi rezolva ceva daca îmi veţi cădea în genunchi, spuse el pe un ton blând. Totuşi, scena sar putea sămi placă. De obicei nu pot refuza nimic femeilor frumoase. Cum ar fi cumnata dumneavoastră, de exemplu.

Ochii săi o cântăreau, negri de ură şi dispreţ.

– Nu crezi că o să se întâmple aşa ceva, nui aşa? Crezi că glumesc? Regine aşa crede.' Şi mă surprinde pentru călnă cunoaşte Toarte'bine. Crezi că voi puteţi să omorâţi germani şi să ne sabotaţi eforturile de război şi noi nu putem să vă pedepsim aşa cum meritaţi? Data viitoare veţi şti mai bine. Am să dau o lecţie acestui sat.

Louise'st'ătea cu spatele la birou.

– Trebuie să aveţi şi dumneavoastră copii, spuse ea. Cum puteţi face aşa c'eva?

Vierken începu să râdă.

– Copiii mei nu au nimic în comun cu povestea asta. Ai voştri vor fi cei care vor fi recolonizaţi.

– Astai o minciună, spuse încet' Louise. Ştiu cv înseamnă recolonizarea voastră. O săi ucideţi. Lasă jos V miniatura aceea. Nu atinge nimic ce ne aparţine cu mâinile tale murdare!

Vierken se întoarse pe jumătate. Delicata miniatură din secolul al XVII-lea se făcu ţăndări în şemineu.

– Iar acum, spuse încet Louise, or le dai drumul copiilor, or te împuşc cu mâna mea.

, Ţinea revolverul bătrânului conte cu amândouă mâinile. Vierken nu făcu nici o mişcare.

– Te comporţi prosteşte, spuse el. Cu vechitura aia nu vei putea face rău nimănui.

– Trimiţi chiar acum vorbă să le dea drumul, continuă Louise. Afară te aşteaptă o maşină. Scrie ordinul şi trimitel prin şofer la şcoală. Acum.

– Şi după aceea? o întrebă Vierken. Mâna sa dreaptă se strecura spre tocul pistolului de pe şold.

– Să nu faci aşa ceva, Adolph,'spuse Regine din • cadrul uşii. Louise 'vorbeşte foarte serios. O sa te îm-; puste. ' '

Tânăra intră în încăpere. Îşi pieptănase părul cu multă grijă şişi rujase buzele întro nuanţă purpurie. Arăta ca un cadavru viu.

– Nu mişca! repetă ea. Fă cum tia spus. Trimite un < bilet.

Nu se uita la Louise. Ochii ei rămăseseră aţintiţi I asupra lui Vierken.

– O să te împuşte. Lasă copiii să plece la casele lor!

Vierken se uita când la ea, când la Louise, apoi din

[ nou la Regine. Un zâmbet dispreţuitor îi schimonosi gura.

– Vino încoace, spuse el în germană. Nu ne poate împuşca pe amândoi. Fii calmă.'iubita mea. Vino şi ia pistolul meu.

Regine se apropie de el, apoi se întoarse cu faţa spre cumnata ei.

– N-am să te las săl ucizi, spuse ea.

– Dăte la o parte, strigă Louise. Pleacă de lângă el! O să te folosescă drept scut]

Regine nui răspunse. Îşi înfipse mâinile în tocul de piele şi scoase revolverul.

– Bravo, spuse încet Vierken. Acum aşeazăte între noi şi dămi pistolul...

keg ine se uită la el şişi scutură capul.

– Nu, spuse ea. Nu. IVI-ai minţit, Adolph.

Regine se dădu câţiva paşi înapoi, cu gura neagră a ţevii aţintită spre pieptul lui.

– Am auzit toată convorbirea telefonică de azi dimineaţă. Stiu ce vreţi să le faceţi copiilor. Am aflat şi de pădurea Chemire.

– Nu poţi sămi faci vreun rău, iubita mea, spuse Vierken. Mă 'iubeşti. Nu poţi să tragi în mine.

– Trimite mesajul, spuse Regine, cu un glas tremurat. Eliberează copiii. Pentru ultima dată... Te implor...

– Dute la dracu'! izbucni dintro dată Vierken. Or să fie împuşcaţi şi îngropaţi. Fiecare dintre ei. Dămi arma aia, curvîştirio', că te bat deţi rup oasele!

Când se repezi spre ea, răsună prima împuşcătură. Louise scoase un ţipat. Apoi urmă o a doua împuşcătură şi o a treia. Vierken fu aruncat pe spate, cu trupul sfârtecat de ^gloanţele trase de la o distanţă atât de mică. Se încovriga şi se'prăbuşi. Regine se aplecă deasupra lui şi trase în continuare toată muniţia. Nu murise imediat. Se mai zvârcolise un pic, cu clăbu'ci de sânge la gură. Ochii săi se deschiseră larg, holbânduse în jur, apoi se înceţoşară.

Regine mai apăsă o dată pe trăgaci. Se mai auzi un clic nevinovat. Louise se repezi şii smulse revolverul din mânăv

– Încetează! încetează, pentru numele lui Dumnezeu!

Regine se prăbuşi în genunchi lângă el şi începu să bocească:

– Adolph... Adolph... O, Doamne, Doamne.

Louise îl observă pe bătrânul servitor Jean-Pierre stând în uşă. Acesta avea în mână o mică toporişcă pe care o foloseau la tăiatul lemnelor de foc.

– Am auzit împuşcături. Madame... Ce sa întâm plat?

– Un accident, şopti Louise. Închide uşa...

– Trebuia so fac, spuse Regine printre lacrimi. L-am iubit, dar a trebuit so fac. Nu puteam săl las săi ucidă pemicuţi...

Îşi ridică privirea şil văzu pe Jean-Pierre care se holba îngrozit la ea.

– Or săi împuşte, spuse ea. Or săi împuşte şi or săi îngroape. Când mia spus asta, am tras în el.

Louise o luă în braţe.

– Mai e şi şoferul' de afară, spuse ea. Jean-Pierre, dute şi vezi daca a auzit ceva.

O ridicase pe Regine şi acum o ajuta să se îndrepte spre uşă. Tânăra se opuse o clipă şi se uită înapoi. Nu mai avea nimic din isteria de la început, iar privirea îi era moartă.

– M-a făcut târfă, murmură ea. Credeam că mă iubeşte...

– Să mergem sus, o imploră Louise. Nu te mai uita la el. Dacă nu lai fi împuşcat tu, aş fi făcuto eu... Doamne, cât as fi dorit săl omor cu mâna'mea!

bătrânul apăru lângă ele în hol.

– Şoferul încă mai aşteaptă lângă maşină, madame, spuse el. Nu a auzit nimic.

Zidurile castelului aveau aproape o jumătate de metru grosime.

– E adevărat? o întrebă Jean-Pierre pe Louise. Domnişoara Regine a spus adevărul? Chiar au de gând săi ucidă pe copii?

– Da, răspunse Louise. Mă tem că da. Vor fi omorâţi cu toţii dacă nu voi reuşi să ajung la timp la domnul conte.

ilouise se duse lângă fereastră şi aruncă o privire afară. Mercedesul lui Vierken strălucea în soare, iar şoferul stătea sprijinit de capotă.

– Am să pun mâna pe maşina aceea, spuse ea. E singura noastră şansă. Dar va trebui să te ocupi tu de şofer. Acolo vei găsi un revolver, îi arătă ea în direcţia salonului. E încărcat. Pe şofer am săl trimit eu înăuntru. Ai grijă să ţinteşti bine. ''

– Aşa am sa fac, spuse bătrânul servitor. Lăsaţil pe mine, madame. Marie-Anne, vino şi duo pe rhade- moiselle Regine sus.

Louise coborî în fugă scările şi ieşi în soarele orbitor de afară. Se duse direct la maşină. Şoferul luă poziţia de drepţi şi salută.

– Te cheamă înăuntru, îi spuse ea.

Neamţul făcu stângamprejur şi alergă spre intrarea principală.' Louise nu mai aşteptă sa vada ce se întâmplă mai departe. Deschise precipitată portiera şi se strecură cât putu de repede în spatele volanului. Cheile se aflau în contact. Apăsa starterul şi motorul porni imediat. O clipă mai târziu maşina ţâşnea'pe porţile castelului şi se angaja pe şoseaua care ducea la Lavalliere.

CAPITOLUL 8

Pădurea Chemire era plină de păsări. În dimineaţa aceea, la apropierea plutonului de execuţie, acestea sâu ridicat în- zbor din mijlocul pădurii, ţipând speriate şi împrăştiinduse care încotro. La vreo două sute de metri în interiorul pădurii, maşina de cercetare a SS-ului se oprise întrun luminiş natural. În apropiere era parcat un camion. Deasupra luminişului se întindea cerul liber, iar în jur copacii uriaşi. Sub'picioarele oamenilor pământul era moale şi negru din cauza frunzelor mucegăite. Echipa speciala era "alcătuită din cinci militari. Aceştja cărau acum mitraliera care fusese demontată în două'. În mijlocul luminişului fusese săpată o groapă dreptunghiulară de vreo şase metri lungime şf adâncă de vreo trei. Pământul scos dinăuntru forma o grămadă uriaşă. Un grup de bărbaţi stăteau de vorbă, şezând pe vine' şi fumând. Aveau mânecile suflecate şi erau murdari de pământ.